Muntii Baiului – Iarna la stana (Muntii Baiului)

Anul 2011, ziua 28 şi 29 a primei luni din an

---

Obiectiv:

Parcurgerea crestei munţilor Baiului pornind din Azuga până în Comarnic cu dormit peste noapte la o stână.

---

Traseu: 

Sâmbătă 28 Ianuarie 2011: Azuga – Vârful Piscul Câinelui – Stâna de pe Piciorul lui Văsâi 

Duminică 29 Ianuarie 2011: Stâna de pe Piciorul lui Văsâi – Vârful Doamnele – Cele două relee din Comarnic

---

Participanţi:

Costi (costi28), Bogdan (sbogdan), Marius (mariusfm), Mihai (mihaiburo) şi Alex (alex_sandrin)

---

Cu ceva ierni în urmă o ieşire la munte reprezenta destinderea de care aveam nevoie, mulţumindu-mă cu o bulgăreală sau un săniuş la poalele muntelui, cel mult o plimbare cu telecabina pe Postăvarul şi cam atât. Nu consider că aveam orizonturile restrânse ci doar mă mulţumeam cu cât înţelegeam eu în respectivele momente că ar însemna muntele. Ca să faci un grătar nu trebuie să urci pe cine ştie ce vârf de munte ci mai degrabă strict necesar este să nu îl faci de unul singur. :)

Privind prezentul iau totul ca atare, bucurându-mă că în acest moment, rezumându-mă doar la mersul pe munte, am dat alt sens călătoriilor mele.

Iniţial am avut alte planuri, să pot ajunge în masivul Hăşmaş, însă cei ce îşi anunţară prezenţa nu şi-au mai putut susţine participarea până la sfârşit din varii motive. Astfel am optat pentru o tură antrenantă în munţii Baiului cu “escală” peste noapte la o stână, propusă de Mihai. :)

Sâmbătă dimineaţa trebuia să pornesc la drum cu autobuzul spre Azuga, cu mine venind şi Costi. Ne dăm noi întâlnire la 7.50 în autogara Braşov dar el să vină, pauză. Autobuzul la 8 pleca şi el încă mai dormea. Noroc că l-am sunat de i-am dat deşteptarea altfel îl prindea miezul zilei dormind. :) Din fericire ca să putem ajunge la locul de întâlnire mai aveam timp destul, aşa că după ce am reuşit să îi stăpânesc valul de scuze am căutat variante noi de deplasare spre Azuga. În scurt timp apare şi Costi, se mişcase mai repede decât credeam eu. Urcăm într-un microbuz de Bucureşti care culmea ne aduce în Azuga înaintea autobuzului ce plecase cu mult mai devreme. Pe urmă luăm un taxi ce ne lasă la baza urcării cu telegondola.

Cât timp am băut un ceai au aparut şi capitaliştii noştri, întregind grupul ce avea să urce pe culmile munţilor Baiului.

În efectiv complet, urcăm cu telegondola câştigând rapid înălţime scutind timp preţios de deplasare dacă am fi urcat pe jos. Luăm primul contact cu razele puternice ale soarelui. La baza pârtiei eram privaţi de soare, temperatura fiind mult mai scăzută, senzaţie amplificată şi de staţionarea noastră. În schimb odată ajunşi în golul alpin pentru mult timp de acum încolo aveam să mergem cu soarele deasupra noastră având parte de un cer fără pic de nori.

Ne facem loc printre turiştii veniţi la schi şi pornim uşor pe curbă de nivel fără a urca pe vârful Urechea. Nu după mulţi paşi am fost nevoiţi să dăm din haine jos, deja ne încălzisem.

Parcă aş fi în vreo reclamă la detergent ce urmează a fi prezentată la televizor iar acum se trăgeau primele cadre pentru obiectivul nici o pată. Totul în jur este de un alb imaculat, strălucind parcă de prospeţime.

Curând depăşim grupurile de drumeţi, ce se rezumau la o plimbare până pe vârful Cazacu iar alţii cu mai mult dor de plimbare s-au mulţumit să profite de poteca bine bătută sub urmele noastre pentru o porţiune bună din traseul ce îl urmam.

La început am crezut că am putea merge fără mari probleme pe curbă de nivel scutind din efortul suplimentar necesar de a urca pe fiecare vârf în parte … dar acestea erau planurile de acasă întrucât la faţa locului părea mult mai accesibil să menţinem traseul urcând pe culme evitând astfel înnotatul prin zăpadă. Pe culme, zăpada fiind uşor viscolită stratul nu era prea mare iar în această situaţie ne venea ceva mai uşor să putem înainta.

Nu trebuie să fim îngâmfaţi prin a spune că noi am fi fost primii ce au bătut poteca. Nici pe departe aşa ceva. Am urmat urmele unui iepuraş urcat parcă pe vârfurile Baiului pentru a-şi bronza mai bine blăniţa sub razele soarelui. :)

Timpul bun face ca din creasta Baiului să avem parte de orizonturi deosebite în orice direcţie am privi.

Cerul câte puţin începe să se înroşească. Soarele apune şi trimite ziua la culcare. E timpul ca noaptea să înlocuiască lumina zilei iar vremea de acum începe să se răcească din ce în ce mai mult.

La o scurtă pauză de regrupare după Piscul Câinelui, Bogdan constată că şi-a pierdut gps-ul. El ar fi dorit să se ducă după dispozitiv însă nici nu ar fi vrut să ne ţină în loc pe noi de aceea cu regret, ca să nu ne încurce în gândul său s-a resemnat că a pierdut aparatul şi era hotărât să continue traseul mai departe. Cu acest lucru nu am căzut de acord iar Costi împreună cu Marius i-au cărat mai departe pe rând rucsacul lăsându-l pe Bogdan să se întoarcă în căutarea gps-ului, după ce şi-a verificat telefonul cât şi bateriile de la frontală.

Am continuat într-un ritm mai scăzut în aşteptarea lui Bogdan cu speranţa ca va găsi ce a pierdut. Nu după mult timp în apropierea vârfului Mierlei suntem nevoiţi să ne facem drum sub lumina frontalelor. Soarele de mult s-a ascuns lăsând loc strălucirii stelelor şi a lunii.

Între timp revine şi Bogdan, mulţumit că a găsit ce a pierdut exact pe drumul de întoarcere când îşi pierduse orice speranţă. Cu echipa întregită am înaintat spre găsirea locului stabilit de odihnă peste noapte.

Frigul începe să devină tot mai pătrunzător iar Costi o simte foarte bine pe propria lui piele. I-a cam intrat frigul în oase. În loc să se oprească din mers ca să poată schimba hainele ude de la transpiraţie a preferat să înainteze. Asta nu a fost deloc bine că nu mai făcea deloc pauze şi a început uşor să se îndepărteze de grup. Când am coborât de pe culme, înainte de a ajunge pe vârful Răzoare, spre dreapta către marginea pădurii ieşind în dreptul stânii Văsâi (la care trebuia să ne oprim), luminate de noi cu frontalele şi ghidaţi cu ajutorul gps-ului care la un moment dat şi acesta se blocase de la frig, am constatat că nu am dat de el, Costi urmând o potecă bătută ce ducea într-o cu totul altă direcţie. Din fericire era prin apropiere, auzind chemarea noastră, a putut reveni realizând totodată că a greşit depărtându-se de grup.

Primul lucru făcut la stână a fost focul utilizat pentru început să ne încălzim sufletele după care pentru a face mâncare. Venisem pregătiţi cu primusurile însă în prima seară nu le-am mai utilizat, Costi punând la bătaie o crăticioară pe care a pus-o direct în foc, încălzind apa necesară supelor.

Între timp ne-am schimbat garderoba cu ceva haine mai călduroase pe urmă ne-am văzut şi cu stomacul plin după care ne-am pus la depănat poveşti în jurul focului.

Timpul trecea, tot mai rece se făcea şi afară termometrul în jurul a 15 grade cu minus arăta. Trecut de miezul nopţii ne-am retras pe rând la somn, fiecare unde a vrut. Marius şi Bogdan au ales camera bine aerisită, dotată cu aer condiţionat cu putere de răcire foarte mare. Era cea mai bună cameră a stânii din dotare … fără uşă la intrare … :) Să nu denaturez prea mult luxul oferit de aceasta încăpere. Marius găsi o uşa mobilă şi o propti în locul celei care lipsea. :)

Mihai şi Costi au ales dormitorul, cea mai izolată camera de vânt poate şi de frig faţă de celelalte, în locul unde se lăsa brânza la scurs. Se pare că această încăpere nu a mai fost de multişor aerisită. Era un mirosss … se putea face cu încredere aromatherapy ... Camera este perfectă pentru masochişti, o recomand cu căldură pentru tortură … :)

Iar eu am dormit în camera de zi, locul de legatură cu încăperea unde dormeau Mihai şi Costi. Pe un pat sleios acoperit de mine cu o muşama găsită în cameră întind izoprenul şi mă bag în sacul de dormit felicitându-mă că nu mi-am suflat nasul … :)

A doua zi dimineaţa după trezire am făcut înviorarea pe fugă că nici bine nu m-am putut linişti din cauza celor auzite nu departe în pădure … huu, hooo, hăăă, pac, pac ... că m-am şi tirat de acolo nu care cumva să mă confunde vânătorii cu vreun iepuraş cu ochii bulbucaţi în cap … :) 

Răcorit şi bine dispus cu nasul desfundat dau să intru în camera unde am dormit peste noapte … Doamne, nici nu ştiu cum de am putut dormi acolo ... :)

Pe rând se trezeşte toată gaşca, nu ne povestim visele unul altuia că nu eram nici unul din noi curioşi să rememorăm câte oi am visat peste noapte... :)

Este o vreme fantastică afară. Cât poate fi de frumos! Să te tot bucuri că eşti la munte. Soarele străluceşte pe cer şi ne îmbie la o leneveala prelungită, să te tot întinzi la plajă şi să uiţi de toate.

La stână ajunge un grup de turişti veniţi din Valea Largă atenţionându-ne că în pădure sunt vânători, pe care eu deja îi auzisem, iar după un scurt popas aveau să urce pe urmele noastre. 

Nu mai rămânem mult nici noi oierii, pardon drumeţii ... facem poza de grup şi ceea ce am coborât ieri seara acum trebuie să urcăm.

Trecem de izvor de la care facem ultima alimentare din traseu după care urcăm în linie dreaptă culmea până pe vârful Răzoare, de unde avem o perspectivă largă la ceea ce am mers cu o zi înainte dar şi la ceea ce vom parcurge de acum în colo.

Continuăm spre vârful Doamnele urmând deja poteca bine conturată de cei ce au mai trecut pe aici. Perspectiva este deosebită sub calmul redat de căldura transmisă de razele soarelui. Chiar poate prea multă căldură, mai ales că am uitat să îmi iau crema de soare ... bucuria colegilor mei de serviciu că au avut de cine să râdă ... :)

Lăsând în urmă pe partea stângă stâna de sub vârful Doamnele - Tituleni începem coborârea în contradictoriu către Secăria. În depărtare, în vale, vedem cum dispar în pădure două lighioane, prilej de a ne da cu presupusul: „- Câini!”„ - Ba nu, sunt sigur vulpi.” „- Ba îs câini...”; ajunşi acasă şi mărind imaginea ne păreau a fi mai mult lupi ... aspect argumentat şi prin urmele găsite în zăpadă în acea zonă.

Acaparaţi de frumuseţea peisajului înconjurător, nu realizăm cum trece timpul şi constat că până în Comarnic mai este cale lungă de parcurs. Încep să îmi iau în calcul posibilitatea de a pierde trenul spre Galaţi aşa că optez pentru varianta de a merge cu microbuzul, ultima şansă a mea de transport ce pleacă cel mai târziu de pe Valea Prahovei. Din fericire găsesc loc şi urma să mai iau legătura cu şoferul ca să fiu sigur că nu îl scap.

Coborâm pe de-a dreptul făcându-ne potecă prin zăpada afânată printre urmele de urs mărimea 42 fără colţari, până la intrare în sat. Nu a fost deloc treabă uşoară, ba dimpotrivă. Se spune că America e ţara tuturor posibilităţilor, atunci România e ţara tuturor gardurilor. N-am sărit atâtea garduri în viaţa mea.

Pe lângă garduri, în calea noastră ne-au sărit şi doi dulăi, mari cam cum găseşti de regulă la stână. S-au apropiat repede de noi, am crezut că ne mănâncă dar ne lăsară în pace după ce ne-au mirosit. Cine ştie ce şi-or fi zis în gând: „- Ăştia’s de-ai noştri, put a oaie de zici c’au stat o viaţă la stână ...” :) Se pare că acum eram cei mai buni prieteni ai lor, ţinându-ne de urât o parte din drum. :)

Într-un final ieşim la liman din cursa cu obstacole reprezentate de îngrăditurile oamenilor şi ajungem la apus de soare în dreptul celor două relee de la Comarnic.

Contactul cu asfaltul mi-a dat încredere de a mări pasul şi a coborî în fugă spre drumul naţional lăsându-mi în urmă prietenii. Aveam şanse mari să pierd şi ultimul meu mijloc de transport direct spre Galaţi. De tren nu mai vorbesc, deja era trecut. Ştiu că nu a fost cea mai bună idee cu alergatul mai ales în curbe că era să intru de vreo două ori în gardul oamenilor, cu rucsacul greu în spate cine să se mai oprească? :) 

Era o vorbă, ce o ştiu doar pe jumătate, ca să nu îmi iau nici o cratiţă în cap de la vreo fată de aş fi spus ca aş cunoaşte şi cealaltă jumătate ... cică după autobuze niciodată să nu alergi ... întotdeauna vin altele din urmă. :) În cazul de faţă dau dreptate situaţiei create. În dreptul meu cine opreşte? Un microbuz cu prietenii de drumeţie în el. Râzând, mă invitau să urc. :) Deja eram cu hainele ude de transpiraţie şi cu limba de un cot scoasă afară de oboseală.

A fost pentru prima dată când m-am bucurat că era aglomeraţie pe Valea Prahovei, altfel aş fi pierdut maşina spre casă iar la cât de norocos mă ştiu eu la ia-mă nene cred că aş fi ajuns mai repede pe jos. :)

Am avut un sfârşit de săptămână foarte interesant realizând un traseu destul de lung în plină iarnă cu zăpadă fără vânt sau viscol, cu temperaturi peste noapte destul de scăzute dar suportabile şi având parte de ceva situaţii mai deosebite care acum povestite confirmă faptul că a fost o tură frumoasă.

Şi recunosc că au cam început să îmi placă turele la stână, fiind la a doua ispravă de acest gen pe anul acesta. Fac şi eu ca Marius „- Dacă mergem prea des la stână înseamnă că ne numim oieri?” :)

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele prezentate de mine.

Vă salut şi numai bine! 

Joi, 10 februarie 2011 - 21:00 
Afisari: 5,839 


alex_sandrin..