Munti si oameni de la VEST la EST (Din Valea Cernei, cu gandul la briza marii, iulie-august 2022) - episodul 2
Prima parte a povestii este aici:
https://www.carpati.org/jurnal/munti_si_oameni_de_la_vest_la_est_din_valea_cernei_cu_gandul_la_briza_marii_iulie-august_2022_-_episodul_1/3717/
ZIUA 5 (2 august)
Am plecat din cuibul meu de la Rau Ses ca si cum m-as fi despartit de cineva tare drag. Pentru ca imi place sa cred ca pe undeva pe-acolo, printre sclipirile apelor si ale pietrelor ude, pe plaiurile domoale, printre umbrele norilor, si-a gasit salas un suflet care chiar mi-a fost tare drag.
Dimineata e proaspata si limpede ca apele Sesului. Ma limpezesc si eu… Si merg mai departe.

Ma intalnesc cu ciobanul de ieri, bucurosi amandoi de revedere. Are musafiri, fiul sau a venit de jos cu provizii. “Of, ca mi-a tot zis: hai, tata, jos, lasa-le naibii de oi, vinde-le!” “Pai poti ‘mata sa stai fara oi si fara munti?” I se umple chipul de lumina, cand vede ca-l inteleg. ”Eu te inteleg, nene, ca nici eu nu pot fara munte.” “Da’ cum sa nu viu io aci? Intr-o noapte, eram acasa, la Tismana, s-am iesit pe la poarta si cautam o capra. Si nor-mea: Treci, tata, in casa, de te culca! Ai visat, nu esti la munte, cu turma, n-ai pierdut nicio capra.”
Si se duce repede la oi, ca fugisera la sare. Si din nou daduram mana ca barbatii.
Am negociat elegant trecerea pe langa o alta turma si-am ajuns pe Godeanu. Lumea mea e chiar la picioarele mele. Regatul meu! Culmea Zanei si caldarea nordica ma atrag de ceva vreme. Le iscodesc cu privirea, cautand carari, si-mi promit ca voi cobori candva acolo.

Sub varful Godeanu, aiurea, pe muchie, mai jos, cum ai merge spre Tucila, vad o cruce mare de lemn, vopsita vargat, in rosu, galben si albastru, daramata. Si urme de roti, de jos pana la ea, atat de aproape de varf. In 10 ani n-am vazut niciodata urme de roti aici. Si nici uriase cruci tricolore. Ma iau nervii!! Ce cauta astea aici, in pustiul si frumosul muntilor astora? Nu-s pagana, deloc! Si chiar imi iubesc tara.
Luata de valul nervilor, ajung la cruce si constat ca am neglijat semnele de marcaj date pe putinele pietre cautate cu greu prin iarba si am coborat prea mult, ratand schimbare brusca de directie catre dreapta, pe versant, pentru a reveni in creasta principala. Stalpul de acolo e cazut in iarba, nu se vede. Daca il vezi si ajungi la el, vezi imediat cum poteca da coltul dupa muchie si vezi sagetile pictate pe stanca. Altfel, o tot tii in jos… Cred ca e a 7-a oara cand il ridic si-i mai tot pun pietre la radacina. P-asta nu s-a gandit nimeni sa-l fixeze. Asta n-ar fi un gest de bun crestin. Asta n-ar fi un gest de patriot. Esti patriot doar daca vopsesti ceva in culorile tricolorului. Si esti crestin doar daca ridici cruci. Asa cred unii ca-si spala pacatele si arata ca-s patrioti. Si atatea minti spalate se incanta de nimicuri d-astea formale si aplauda cu naivitate astfel de gesturi ieftine si de prost gust.
Sunt necajita. Muntele este locul in care fug de tampeniile de jos. Ma revolta atatea cate le vad in viata de zi cu zi, dar deseori ma trezesc revoltandu-ma in zadar, sfarsind prin a fi tot eu aratata cu degetul, ca fiind nelalocul meu, oaia neagra. Cand vad lucruri cu susul in jos si incerc sa indrept macar un fir de ata, ma izbesc de reticenta, de atatea “nu”-uri, mi se baga pe gat compromisuri si sfarsesc prin a-mi consuma in zadar energie, timp, nervi. Cand vezi zi de zi non-valori cultivate si ridicate la rang de principii corecte, simti nevoia sa fugi, sa cauti undeva firescul, frumosul, echilibrul. Eu aici le-am gasit, in natura, in munte. Cand vine “civilizatia” peste mine pana si aici, cu “valorile” si “principiile” ei, n-am cum sa raman calma.
Dar ce frumoasa e caldarea salbatica din stanga mea! Cat de semeti sunt muntii, cat de albastru e cerul azi, ce liniste e… si ce frumos e asezata lumea aici, in coltul asta al ei!

Pe la Piatra Scarisoarei, un grup de 4 gorjeni ma intampina cu zambet: “Cine putea umbla singura prin Godeanu? Laura Matei! N-ai mai scris. Sa stii ca chiar am vorbit despre tine, oare pe unde mai umbli?” Uau…, pai… cum sa spun…Mi-a parut bine ca ceea ce fac eu si ceea ce scriu ofera ceva bun altora, bucura cumva, e folositor in vreun fel sau indeamna la ceva frumos. Oamenii astia stiu ca pot. Si ca imi place ce fac. Si parca…nu i-as dezamagi. Deci… trebuie sa fiu in continuare Laura Matei. Mi-a placut sa stam la povesti, i-am intrebat si eu pe unde umbla, mi-au povestit ce vreme cumplita a fost ieri pe aici (ce bine c-am ramas in tihna la Rau Ses!). A fost de parca oamenii astia mi-au iesit in cale sa-mi dea incredere in mine, curaj si un plus de energie. Da, imi place ce fac.

Trec de lacul Scarisoara; e frumos aici, dar e prea devreme, iar vremea este perfecta. Incep sa ma intreb unde voi ramane in seara asta.

E ciudat ce mi se intampla si cum ma simt mereu in Godeanu: as tot sta… si as tot merge…; de parca as vrea sa starui in fiecare loc frumos, sa ma bucur cat mai mult de el, sa prelungesc starea, dar in acelasi timp as vrea sa continui sa merg, ca sa cuprind tot mai mult si mai mult din muntii astia. Am lasat rucsacul de pe umeri pentru vreo jumatate de ora si am pasit asa, aiurea, privind departarile si cautand un semn, un raspuns, o idee despre ceea ce-ar fi potrivit sa fac. Nu stiu ce-as fi vrut sa vad sau sa aud, dar curand mi-am dat seama ca vreau sa merg mai departe.

Trec Galbena, iar cand am coborat, am dat de fantanita cu apa rece din zona seii Gardomanu si-am zis ca ar fi un loc bun de stat in zona asta. Dar nu, nu ma mai pot opri, am energie si-mi place sa merg. Soarele s-a domolit, zarile galbui imi incalzesc privirea, muntii astia greoi si pustii sunt acum asa de blanzi si m-as tot pierde pe plaiurile lor. E prima zi cu vreme buna si as tot lungi ziua asta. Merg mai departe.
Nu sunt hotarata ce vreau sa fac cand parasesc Godeanu. As putea ramane departe de oameni, trecand direct din Godeanu in Valcan, coborand pe Soarbele in pasul Jiu-Cerna si de aici urcand Oslea si continuand pe toata creasta Valcanului, ignorand complet Retezatul; sau as putea alege un pic de confort, o mancare buna, odihna, relaxare, putin curent pentru acumulatori, intalniri cu oameni de treaba, si toate astea s-ar gasi la Buta. Sau as putea cobori din saua Paltina in valea Lapusnicului si de aici sa urc vis-à-vis, spre Crucea Trasnitului, catre lacul Zanoaga din Retezatul mai putin umblat, si abia apoi sa vin cumva spre Buta si Oslea.
Nu gasesc raspunsul. Poate si de aceea mi-e greu sa fiu singura, uneori. Sa fie langa tine cineva de incredere, cu care sa te sfatuiesti, cu care sa imparti responsabilitatea deciziilor, e un dar pe care uneori nu-l pretuim indeajuns. Merg si numar zilele in gand; fac planuri in minte si merg. Si ma incurc in socoteli. Dar merg mai departe si tot aman decizia, cat s-o mai putea. Oboseala ma cuprinde, dar e atat de frumoasa dupa-amiaza asta, e atata liniste!...
Trec de ultimele surse de apa, intre Gardomanu si Scurtele. Daca vreau sa ma opresc curand, trebuie sa fac plinul. Un apus si-un rasarit de pe Piatra Iorgovanului ar fi o reeditare a unei bucurii pe care mi-am oferit-o candva. Stiu un loc mic si dragut, cat sa pui un cort, imediat sub varf.
Dar am trecut de apa si n-am luat. Asa mi-a venit. Nici nu cred ca am gandit prea mult.

Deasupra vaii Soarbele, in zona varfului Paltina, m-am asezat pe rucsac si m-am gandit. Aici se despart variantele. Nu mai pot amana, trebuie sa aleg. Sa fie Retezatul Mic, sa fie Bolborosi si Buta!

Socotelile mele imi spun ca voi ajunge la Buta pe la 12 noaptea. Imi place sa merg noaptea pe creste, sub cerul instelat. Dar voi avea de trecut pe intuneric marea jnepeneala a Dracsaniului, cu ursii ei. Oi vedea…
Trec pe sub Piatra Iorgovanului fara s-o mai urc. Mai e destul pana la apus si parca n-as astepta atat. Au fost multe plimbari in care m-am bucurat pe indelete de varful asta; acum merg inainte si admir de jos stralucirea peretilor de calcar.
Sunt foarte obosita, dar e o oboseala ca un drog, careia ii duc lipsa uneori, care ma face sa percep totul la alt nivel, sa aud voci din mine si din jurul meu pe care nu le aud cand totul e confortabil. Ma tot opresc sa respir, ma ia frigul si raul de la oboseala. N-am apa multa, trebuie sa continui pana la izvor. Dau pe gat un pliculet cu prafuri cu de toate, stau un sfert de ora lungita pe iarba, si-mi revin. Nu stiu de unde mai am resurse.

Coboara seara peste munti. Ultimele umbre devin tot mai prelungi, apoi se sting. Apropierea inserarii e momentul care-mi place cel mai mult cand sunt in munti. Atunci sta totul in loc, atunci parca pot sa aud pana si respiratia firelor de iarba.
Nu reusesc sa inteleg mecanismul care ma impinge uneori sa trag din greu de mine, sa nu ma opresc, si totusi sa-mi placa la nebunie ce fac. Uneori nu vreau sa fortez nimic si ma opresc, alteori ma impinge ceva sa ma tot duc. Fac de fiecare data ce simt. Nu sunt intr-o situatie limita. Pot merge oricat de incet, cu oricate pauze, chiar si pana maine dimineata. Traseul e bine marcat, il cunosc, vremea e buna, nu ma tem de nimic. Poate de urs, putin. Curand voi ajunge la izvor. Mi-e bine.
Urcarea spre Bolborosi, pe langa uriasa ravena pamantoasa, mi-a stors ultimele picaturi de energie. Dar izvorul asta e cu adevarat vrajit. De fiecare data imi place sa stau minute bune sa ma uit cum iese din adancuri, fierband. Imi place sa-l astept, sa-i pandesc bulbucii cu rasuflarea taiata si sa-l ascult cum bolboroseste.
Trebuie sa aprind frontala, de aici incolo. Dar apa asta mi-a luminat mintea. Nu-i vant si nu vine vreo furtuna. Pot pune cortul aici, pe langa izvor. Merg de aproape 14 ore, doar cu pauze scurte. M-am incarcat cu atata munte si atata frumusete, incat imi e de-ajuns. Sunt inca bine, mai ales dupe ce-am dat de apa asta vie. Corpul meu nu si-a atins limitele, stiu ca pot sa continui. Dar el, corpul, meu, merita sa-i fie bine, sa nu-l epuizez. Merit sa-mi fac mancare buna, merit sa ma spal, sa ma ingrijesc, cat inca mai am energie pentru asta. Mica stana din apropiere a cazut, of, ar fi fost buna. Ciobanii cu turma stau mai departe, intr-o stana mai noua, spre Scorota. Cainii nu ma simt, e liniste si e perfect.
Am parcurs azi aproape toata creasta Godeanului Am luat de la ziua asta minunata tot ce se putea lua. Si-am retrait amintiri care-mi vor lumina drumul de fiecare data cand voi trece pe-aici. Godeanu a fost astazi perfect.
ZIUA 6 (3 august)
M-am trezit devreme. Ma chema ceva la Buta, cat mai repede. Aveam pesemne nevoie de confirmarea incheierii unei etape din calatoria mea.
Imi place plaiul Dracsani, are ceva ramas neschimbat, de la inceputul lumii. Doar ce-am plecat, si ma inconjoara cativa latosi frumosi si cuminti. Ma joc cu ei, le dau covrigei. Se apropie turma. Uriasa! Avea turma aia ceva molcom si primordial, atat de linistitor, incat as fi tot stat sa o privesc. Ciobanii sunt departe, mult in urma. Am vorbit in alti ani cu oamenii astia. Nu stiu de ce-am plecat pe drumul meu, de data asta, si nu i-am asteptat. Marturisesc acum, la un an dupa intamplarea asta, ca e unul dintre foarte putinele regrete din calaoria mea. Trebuia sa-i astept.
In saua Plaiul Mic, admir pe indelete culmile stancoase ale Retezatului cel mare. E superb sa-l vad de aici, fara sa vad si forfota lumii prea multe si prea pestrite. Linistea mea e nepretuita si n-am nimic de bifat.

“Heeeei, bine ai venit, ce mai faci? Ai locul tau, acolo, langa jnepeni, nu ti l-a ocupat nimeni. Nu mai stiu cum te cheama, dar te stiu bine.” Asa ma primesc baietii de la Salvamont, in poiana cu refugiul lor, izvor, locuri frumoase de cort, liniste si tihna.
Stam la povesti si la un pahar. Incerc sa aflu cate ceva despre traseul meu din Muntii Valcan.
Am mancat mancare normala la cabana Buta. Si-am reusit sa-mi incarc acumulatorii. Si-am facut baie in parau. Si mi-am spalat toata garderoba😊.
Salvamontul muta niste marcaje. Prilej cu care tocmai se face o sageata pe bolovanul de langa refugiu. Ador sa fac sageti, asa ca m-am oferit sa ajut. Se adunase public curios, sa se minuneze de talentul meu. Si cum de atata vreme am tot facut asta, m-am trezit ca ma implic: hai sa facem sabloane din carton, hai sa…, hai sa… Si cum povesteam eu de marcaje, aflu ca pe acolo e si Denisa, una dintre simpaticele colege de pe la marcari. Ce faina coincidenta, ce mica e lumea: sa ma nimeresc acolo, sa pronunt cuvantul “marcaj”, si sa apara dintre jnepeni chiar fatuca asta!
Ne-am intins la povesti si-apoi ne-am apucat sa dam frumos galbenul peste alb. Cum stim noi, curat, ingrijit, cu sablon, regulamentar😊.Nu pot sa cred ca am facut marcaje pana si in calatoria asta!
ZIUA 7 (4 august)
M-am trezit cu gandul sa dorm in seara asta in Groapa Nedeutii, pe creasta Valcanului, dincolo de Oslea. Lumea zice ca e mult pana acolo. Eu cred ca ajung.
Urcusul in Saua Iepii a fost istovitor. Curgeau apele pe mine si abia caram rucsacul. E un urcus abrupt, printr-un sant pamantos, pe alocuri cu praguri inalte, nepotrivite pasului. Rasplata e insa pe masura: superba priveliste asupra muntilor din jur.

E semnal si vreau sa vorbesc neaparat cu cineva de la Parcul National Defileul Jiului. Am primit numarul sau de la Salvamont, cand le-am zis ce planuri am pentru traseu. As vrea sa cobor cumva in defileu, am prins eu o vaga ideea ca s-ar putea pe undeva. Si apoi sa urc in Parang pe la Lainici sau prin Cheile Polatistei. Nu reusesc sa sun. Trimit sms cu explicatii si intrebari si astept raspunsuri.
La stana-hotel de la Scorota, stau de vorba cu lumea si cer ceva de mancare, contra cost. Oamenii se scuza, tocmai au dat casul la vale, tot, au doar telemea sarata si ce mai mananca ei acolo. N-au produse ciobanesti si nici n-au apucat sa gateasca ceva azi. Dar primesc un platou cu telemea, slanina, rosii, catraveti, ceapa si o paine. Au mers toate de minune, la masa din fata stanei, admirand Oslea. Mi se parea si mie, ce-i drept, atat de departe! Si-atat de greu ce vreau sa fac azi!.…
Am platit pentru masa si-am coborat la sosea. Schimb incaltarile si incep sa inghit kilometri de asfalt si apoi drum pietros. Imediat dupa o mare curba la dreapta, langa o cruce de lemn, pe stanga drumului in sensul meu de mers, nu cu mult inainte de pasul Jiu-Cerna, e un izvor. Cat stau la izvor, se aduna nori si intru in panica. Creasta nu arata bine. N-ai unde sa fugi acolo, daca fulgera. E foarte riscant. Sunt descumpanita.
Ajunsa in pas, imi dau seama ca de fapt norii aceia sunt aici doar ca sa ma ajute. Sa nu fie prea cald. Nu aveam de ce sa ma tem. Pun bocancii si incep sa urc pe piciorul Sarba, numarand cate 100 de pasi. Muuuulte sute s-au strans! Dupa fiecare suta, ma intorceam cu fata la tabloul superb pe care il lasam in urma mea, cu tot Godeanul si Retezatul. Eu nu stiu sa merg altfel pe aici, decat intorcandu-ma mereu sa privesc inapoi. Imi vine sa urc cu spatele. Imi aduc aminte ce minune de peisaj am admirat de aici toamna, cand frunzele se coloreaza in atatea nuante. Si cate taine mai ascund inca locurile acelea, pentru mine!

Ajung nesperat de repede inainte de ultimul urcus pana in creasta. O fata calcaroasa inierbata, foarte inclinata, fara o poteca bine conturata. De nicaieri, speriati de aparitia mea tacuta si brusca, sar cainii. Turma e sus, pe varsant, dar lor le-a fost pesemne prea lene sa urce si dormiteaza pe aici, prin boscheti. Noroc ca si ciobanii tot asta fac si tot aici sunt. Ramane sa ma lupt doar cu panta. Mare panta! Dar ce lupta zic eu? Imi place ce fac, nu ma lupt cu nimeni. Imaginez serpentine pe versantul inclinat si urcusul devine acceptabil.


Am urcat de-atatea ori aici si tot nu ma satur de creasta asta! O parcurg fara graba, bucurandu-ma de liniste si de cea ce vad. Deschid telefonul si primesc raspuns de la omul de la Valea Jiului: "Nu puteti cobori din creasta Valcanului in defileu, pentru ca nu este niciun traseu marcat. Iar de la Lainici, marcajele sunt sterse.” Mda, foaaarte profesionist, nimic de zis. “Multumesc.” Dar n-ati inteles nimic din ce v-am scris 😊. (Eu il intrebam daca e fezabila si accesibila varianta pe care o identificasem eu din harti si dintr-o descriere mai veche, iar el imi spune ca nu se poate, pentru ca nu e marcaj😊.)

Am coborat fara graba de pe creasta, urmand in jos o copie a versantului pe care am urcat: abrupt, cu calcar sfaramat si iarba, numai bun de dat de-a rostogolul.
Locul meu de cort din Groapa Nedeutii e dupa izvoare, in mica poienita cu vatra de foc. Si pe cand despachetam si incepeam sa montez cortul, aud in padurea de alaturi trosnituri si niste mormaieli innabusite. Foarte aproape. Prea aproape!! Mi-am dat drumul la gura si-am racnit cat m-au tinut plamanii. Am scos si fluierul, dar da-l naibii, tot mai bine le zic eu. Se auzea cum creatura fugea prin padure, rupand crengi si boscheti, cu pasi grei. Cred ca dupa cat scandal am facut, s-a dus naibii toata fauna din zona, dar tot mi-era teama.
Pun repede cortul. Strang toata mancarea de prin toate pachetele si ma duc cu ea mai departe, langa izvor. N-am stat deloc cu ea langa cort. Acolo am gatit, am mancat, am spalat vasele. Deja se innoptase. M-am dus langa un copac, departe, cu mancarea, vasele, gunoiul si tot ce mi se parea atractiv pentru animale, cu gandul sa le agat sus, cu sforicica din dotare. Am facut asta de-atatea ori cu succes, incat chiar credeam ca ma pricep. De data asta insa, am legat de sfoara un lemn prea uscat si usor. Cand l-am aruncat peste crengile inalte, el s-a proptit cumva prin frunzis si n-a mai vrut sa mai coboare, nefiind destul de greu. Nici nu venea cand trageam eu de sfoara, nici nu cobora singur. S-a blocat. Si s-o vezi pe Laura, mai omule bun, tragand cu disperare, in toate modurile si sub toate unghiurile, cotopenindu-se, catarandu-se, injurand, cu lacrimi de nervi si de oboseala in ochi, la lumina frontalei, cu teama de urs, luptandu-se vreo jumatate de ora sa convinga sfoara aia sa coboare. Si printre vorbele de duh, mai bagam cate un racnet, sa alung jivinele. Eram asa de obosita, voiam sa rezolv problema cumva si sa dorm, si nu puteam. M-am gandit sa tai sfoara, sa ramana cat o ramane, si sa repet aruncarea. Apoi mi-a venit ideea sa trag mai aproape un trunchi uscat cazut, sa ma urc pe el si sa lovesc batul meu blocat sus cu o prajina lunga, pe care mi-am facut-o din niste crengi uscate, cazute. Si uite-asa, dupa ce-am apelat la toate talentele mele ingineresti, am reusit sa dau jos sfoara aia. Am legat de data asta o piatra mai grea si am ridicat mancarea sus, asa cum trebuie.
Era deja noapte tarziu si muream de somn. Dar de teama ursului, am facut un foculet mic in vatra. Sub cerul instelat, am stat si-am ascultat freamatul padurii, pasarile de noapte si cate un trosnet stingher al cate unui vreasc ce-si dadea sfarsitul intre flacarile molcome. M-am linistit, m-am adunat, m-am bucurat ca sunt aici si ca sunt bine. Am pus la final niste crengi verzi, sa fumege, sa-i miroase ursului a fum, nu a mancare, si, cu toate lucrurile bagate in cort, de teama vulpilor furacioase, am dormit bustean.
ZIUA 8 (5 august)
Pornesc spre Arcanu. E cald, foarte cald. Urc greu, numar pasii. Si din nou cainii cat niste vitei vin la mine si sar sa ne jucam. Nu inteleg cum de reusesc sa ma imprietenesc cu ei. E drept ca nu ma mai tem ca altadata si poate ei simt asta. Observ din nou ca, daca ma las jos si vorbesc cu ei, nu ma ataca. Dar nah, nu ma pot baza pe asta oricand.
Ciobanul, un nene de treaba din Tismana, veni sa stam de vorba. O placere! Stie bine-bine muntii astia prin care am trecut eu, mai ales Godeanu. Privim amandoi spre locurile de unde vin si insiram varfurile. Le stim amandoi. Sa privesc de departe locuri prin care tocmai am trecut si pe care le-am lasat in urma e pentru sufletul meu o adevarata hrana. Pentru emotia asta plec de acasa. Pentru astfel de momente.

Arcanu asta chiar e un varf! Tare fain!

De la Arcanu la Sigleul Mare, trecerea e un mister pentru mine. Stiu doar ca nu vreau sa cobor in Valea de Pesti, la lac, ca apoi sa urc in saua Dalma Cazuta. Vad ca s-ar putea da un mare ocol pe la originea Vaii de Pesti. Niste motociclete carora le urmaresc drumul imi confirma ca se poate.
Urmaresc in continuare stalpii cu banda rosie care par sa urmeze acelasi ocol. Pana intr-o poiana cu niste case, niste drumuri intortocheate si o captare de izvor cu broaste in bazin. Nu prea stau bine cu apa, dar parca n-as bea de aici. Altitudinea e mica, e mult soare, nicio adiere, caldura sufocanta, uscaciune, praf pe drum… Chiar as fi vrut apa.

Continui pe langa fagi batrani, pe marginea poienii, cand deodata vad… triunghiul albastru despre care zicea ceva unul dintre salvamontistii cu care am vorbit la Buta. Am urmat o vreme marcajul, convinsa ca el va tine culmea.

Dar brusc, se lasa la dreapta, pe un drum urat. Nu-mi inspira incredere. Ma opresc, scot harta, busola… Constat ca o sa cobor, pesemne, mai jos decat saua Dalma Cazuta, spre dreapta ei, in vale. Si va trebui sa urc inapoi spre ea. Ma tem sa nu ma duca drumul asta mult prea in vale. Am dubii, nu prea stiu ce sa fac. Sa revin in culme si s-o tin matematic? Daca or fi doboraturi, jungla, boscheti? Deocamdata stau si ma gandesc. Chiar nu stiu ce sa fac.
Se aude un motor. Un ATV urca spre mine pe drumul asta. Exact acum, cand am nevoie de o informatie! Un domn si o doamna faceau o plimbare pe drumurile forestiere din zona. Le fac semn si opresc. Aflu ca sunt pe drumul bun; intr-adevar, o sa cobor sub sa, dar am alte drumuri si alte indicatoare si o sa ajung.
Ii rog sa-mi dea un pic de apa. Iar dumnealor scot si o punga cu briose. Si stam la povesti vreo jumatate de ora. Aflu ca umbla si la pas prin muntii astia si cunosc bine locurile. Cer cat mai multe informatii. Ma previn ca voi avea probleme la o stana undeva dupa Sigleu, caci acolo niste vagabonzi fara Dumnezeu, carora nu-mi vine sa le zic ciobani, lasa cainii sa atace oamenii.
Cu energia pe plus dupa intalnirea asta salvatoare, imi continui drumul prin padurile Valcanului. Drumul asta urat coboara in altul, pe care il urmez la stanga pe curba de nivel, pe acelasi marcaj triunghi albastru, pana ce intersectez drumul cu triunghi rosu, ce vine pe valea Sohodolului si trece muntii spre Campul lui Neag.
In saua Dalma Cazuta e o masa cu acoperis. Ma asez sa mananc ceva si parca nu m-as mai urni. Aproape ca as dormi aici, pe masa asta. Imi dau timp cat am nevoie, sa ma odihnesc si sa ma adun. Inca nu-mi vine sa cred cum au aparut oamenii astia in calea mea, in toata pustietatea, exact cand eram blocata si aveam nevoie de ajutor, de o informatie, de o gura de apa, de o vorba de incurajare, de un sfat. E una dintre acele multe minuni care mi se intampla cand sunt singura prin munti. De ce jos, in viata de zi cu zi, nu mi se intampla asta? Ce am eu aici si nu am jos? Ce primesc eu aici, in munti, si nu sunt in stare sa duc cu mine si sa pastrez cand cobor?
Urcarea pe Sigleul Mare e lunga si grea. Nu-i o poteca clara. Vad un drum de taf, dar nu-mi inspira incredere, pesemne ramane pe versant. Tin o vaga poteca cu semnaturi pe copaci, care reintalneste drumul. Pana la urma, drumul chiar se opreste brusc, asa cum banuiam. Urc deasupra lui, pana in muchie. Nu-i o poteca umblata, dar deslusesc trecerea. Sar copaci, strabat boscheti, caci ma apropii de gol si padurea e presarata cu afinis si ienupar.
Cand am iesit din padure, am dat de un adevarat catun cu multe casute, salase, grajduri, dar toate pareau abandonate. O uscaciune cumplita, arsita, caldura mare, desi miezul zilei se cam scursese de ceva vreme. Totul pare uscat si mort, ars de seceta. Or mai sta oameni cu turme pe aici? Trebuie sa fie si un izvor in zona, dar nu-mi dau seama unde, of!
Urcusul nu s-a terminat. Varful e mult mai sus. Nu-i nicio poteca in sus. Doar una pe ocol, pe dreapta, dar nu vreau sa ocolesc varful asta, dupa cat l-am cautat cu privirea si dupa cat m-a urmarit el pe mine vreo cativa ani, pana ce, iata, am ajuns aici. Nu-mi dau seama pe unde-o fi mai bine de urcat. Pardon, pe unde-o fi mai putin rau.

Afinis si panta mare. Teama de vipere. I-am dat in sus pe unde-am vazut cu ochii. Si-am ajuns pe varf! Sigleul Mare! Maaaaare Sigleul asta!!!
Sa ajung aici a fost una dintre provocarile acestei calatorii. De cate ori am fost pe Arcanu, m-am intrebat cum naibii si pe unde se ajunge de acolo pana aici. Au trecut ani de cand mi-am pus prima data intrebarea asta si raspunsul a venit acum, firesc, cand i-a fost timpul.
Savurez momentul, lenevind pe langa stancile de pe varf si admirand muntii in lumina razelor tarzii.

Coborarea e si ea o provocare. Si gasirea unui loc bun de innoptat, cu izvor aproape. Nu cunosc deloc locurile. Imi amintesc ca trebuie sa ma feresc de o turma. Ma intristeaza asta. Eu chiar respect si indragesc lumea asta pastorala, ciobanii si munca lor. Ceva din mine se bate cap in cap cu altceva din mine si nu-mi place starea cu care incep sa cobor. Vad o turma jos si ma intreb daca trebuie sa ma tem. Cobor cam rau, pe ienupar ars, fara poteca.
Jos, in sa, intalnesc turma. Ciobanul e un om de treaba. Ma avertizeaza si el ca trebuie sa am grija la caini mai departe si ma sfatuieste sa evit turmele. E clar ca ceva nu-i bine, daca si el spune asta.
Imi face desene cu bota in tarana de pe poteca, ca sa-mi explice unde era izvorul de la salasele de sub varf. Era o cruce, undeva in stanga, cum urcam eu, pana sa incep urcusul final spre varf. Cam pe-acolo.. Si acum, unde am apa? Si-mi explica toata geografia. O sa trec de Sigleul Mic pe ocolul de pe stanga. “Cum cobori, in stanga e un brad. Acolo sunt niste jgheaburi. Apa buna, multa!”Plecai cam nedumerita. “…in stanga e un brad”. Pai eu vad pe harta ca dupa varful ala o sa fie o padure intreaga. Oi vedea eu bradul omului? Oi gasi eu izvorul?

M-am bucurat de spactacolul ultimelor raze de soare, in timp ce ma indreptam catre saua unde urma sa dorm, dincolo de Sigleul Mic. Incepusem sa ma linistesc si sa merg fara graba, cu certitudinea ca acolo, undeva, e un izvor, si-l voi gasi eu cumva.



De mare folos mi-au fost indicatiile omului! Coborand Sigleul Mic, am vazut un brad izolat. Si am gasit izvorul. Si in apropiere, loc bunicel pentru cort, caci nu voiam sa ma asez in sa, in bataia vantului si in drumul jivinelor padurii cand vor sa treaca dintr-o parte in alta a muntelui.
Mi-era teama de urs. Din cand in cand, mai faceam galagie. Am gatit langa izvor, la ceva distanta de cort. Iar cand m-am dus sa pun mancarea intr-un copac, pe un fel de poteca, pe curba de nivel, am gasit vechea banda rosie. E bine, sunt pe traseu😊.
ZIUA 9 (6 august)
Simt ca va fi o zi grea. Vreau sa ies azi din Valcan. E aici ceva care nu-mi pica bine. Mi se pare atat de absurd sa fiu nevoita sa ma apar de niste ciobani, mai degraba decat de cainii lor! Si e atat de cald si uscat! Iar drumul asta de roti, prin caldura si praf, e destul de monoton…
Strang cortul cu noaptea in cap. Strabat poiana din saua Carloabele si intru in padure. Gasesc marcaje si trec fara probleme de orientare printr-o zona cu copaci cazuti. Umeaza o urcare catre dreapta, spre Muncelul, unde voi iesi din nou la gol alpin.
Si azi e foarte cald. Simt cum mi se prelinge energia cu fiecare pas. Caut cu privirea un ocol pe curba de nivel spre stanga, caci intr-acolo urma sa cobor dupa ce voi fi trecut varful asta. Dar nu gasesc o trecere sigura, asa ca voi tine traseul marcat. La iesirea din padure, primesc o rasplata dulce si racoritoare: cele mai mari si cele mai coapte afine pe care le-am gasit zilele astea. Uriase! Se cuvine o pauza. Timp in care, iscodind cu privirea, constat ca as putea strabate afinisul pe curba de nivel, pe vagile urme de oi, trecand pe sub Muncelul si Caturii Muncelului. Peisajul e dominat de varful Coarnele, ditamai uriasul greoi, cu cei 1789 metri ai sai. Eu sunt acum pe la 1500 si ceva, seile din jur au 1300-1400 si ceva, celelalte varfuri de pe aici au 1500-1600 si ceva, asa ca varful asta e coplesitor, pe langa tot ce-l inconjoara. E cumva in afara traseului de creasta si nu ma hotarasc daca vreau sa deviez de la calea mea si sa urc pe el. Sunt sigura ca peisajul de pe varful asta este o minunatie!
Aman decizia, caci alte griji ma framanta: o turma mica ma asteapta la coborarea din zona Muncelului. In stanga culmii e o stana. O fi din cele rele? Cu oile e o tanti ciobanita. N-am auzit ceva rau despre dansa, asa ca prind curaj. Suna dintr-o goarna, mai cheama cainii, mai striga ea acolo ce-o striga. Ne intalnim, mirate amandoua. Fiecare se mira ca cealalta e femeie. Si ca e singura.
Imi povesteste si ea despre oamenii de toate felurile, platiti sa stea cu oile. Ea e singura cu oile ei, i-a murit barbatul, nu mai are nici caini mari, n-are nicio aparare si se teme ea insasi de oamenii aceia.
“Nici la afine nu poate sa vina lumea, mama, au pus table pe care au scris sa nu vina lumea, ca au caini rai”. Au fost oameni muscati, a venit politia, jandarmeria, dar au zis ca ei nu au vazut nimic, ca nu-s cainii lor, ca nu-s ei de vina, … si pana la urma a ramas totul cum a fost, adica toata lumea se plange, dar nimic nu se rezolva, iar cei ce trec pe acolo se descurca si se feresc cum pot.
Imi arata locurile pe unde voi trece mai departe. Turma de care trebuie sa ma tem e in fata mea, urmeaza sa trec pe langa ea. Asta dupa ce-oi ocoli pe curba de nivel, pe dreapta lui, varful Coarnele. Caci iata, s-a decis de la sine ca nu-l voi urca. Vreau sa scap mai repede din zona asta periculoasa, cu energia asta negativa. Dupa ocolul pe curba de nivel, voi iesi in saua La Paru de Fier. De acolo, drumul urca pe muchie, pe Varful lui Frate si pe varful Verde, dar fix acolo s-au pus oile la odihna. Femeia ma invata cum sa ma feresc: “Mama, in saua aia, ai padurea aproape. Padurea te apara, mama. Stai si asteapta sa nu fie turma in sa, sa se duca mai departe pe varfuri. Si din sa, te lasa in stanga, la marginea padurii, si mergi pe acolo, pe langa padure, pe dupa varfuri, pana in saua urmatoare. Daca vezi ca sunt cainii pe partea ta, te duci numa prin padure, nu iesi!”
Si cum vorbeam noi asa, deja trecuse vreun sfert de ora. Cainii ei, niste catelandri amarati, erau cuminti si tacuti. Dar cand dau sa plec, ma trezesc cu unul ca ma ia de fund. M-a durut! Rau! Nu mi-a rupt nimic, dar m-a durut muschiul. Am strigat de durere. Femeia suduie cainele si-l alunga. Se tot scuza. “Of, mama, nu ma gandeam ca se mai repede, ca de cand stam noi amandoua de vorba, erau potoliti.”Femeia asta n-a vrut sa se intample ceva rau si regreta sincer. Niciuna nu ne-am dat seama ca jigodia aia amarata ar putea sa se agate da mine, asa, din senin, dupa ce se potolisera si ii mangaiasem. Nu ma pot supara pe ciobanita asta, dar durerea, teama si mai ales frustrarea erau greu de suportat. Pentru prima data, dupa 15 ani de umblat singura prin locuri cu atatea turme si stane, ma musca un caine pe munte. Nu-mi vine sa cred! NU, nu e posibil, nu s-a intamplat asta! Nu am curaj sa ma uit daca mi-a dat sangele. Si nici timp. Sunt stresata. Sunt nervoasa. Ma grabesc. Sa plec, sa trec, sa uit!
Trebuie sa trec cumva de turma din fata si oamenii rai! “Mama, sa nu te duci in turma aia! Sa nu te simta cainii! Sunt multi, si aia nu-i cheama! Te mananca! Ai telefon? Semnal? Sa suni la politie, mama, daca e ceva. Mie mi-au omorat cataua cu catei, a mai buna cata a mea, si aia nici nu s-a miscat sa-i cheme.”
Sunt ingrozita. N-am fost niciodata atat de ingrozita pe munte. O exagera femeia? Dar am mai primit semnale, m-au avertizat si altii, deci pericolul exista. Simt inima cum imi bate in gat, de nervi, de teama, de frustrare. Tocmai ce-am fost muscata…si asta n-a fost nimic, pe langa ce urmeaza. Imi vine sa plang. Ar putea sa ma muste rau, sa ma desfigureze, sa ma sfasie, … sa mor, pur si simplu, de la muscaturile lor.
Deocamdata, turma e departe. Pe poteca ce ocoleste Coarnele, gasesc si marcaje vechi. Turma sta in calea mea, pe urcarea ce urmeaza. Astept sa se miste, sa vad ce strategie pot urma. Nu se misca. Ma rog. Nu se misca. Stau si eu pe loc. Nu se misca. Iar imi vine sa plang. Tot ce pot sa fac e sa ma imbrac cat mai gros, cat mai izolant, macar sa nu isi infiga coltii direct in carnea mea. Poate am noroc, se mai agata de haine, fara sa muste prea tare. Peste pantalonii lungi, pun si suprapantalonii, apoi parazapezile. Am verificat muscatura, am o vaga zgarietura. Dau cu apa oxigenata si cu betadina. Asta e tot ce pot sa fac. Ma imbrac si in sus, iau un hanorac cu maneca lunga si pun la indemana geaca, s-o iau si pe aia, daca vad ca ma apropii de caini. Mor de cald!!! Curg apele pe sub atatea haine si simt cum imi fierbe pielea. E o zi torida, pe la 1600 m, fara vreo adiere sau vreun nor. Imi vine sa arunc de pe mine chiar si tricoul, dar merg incotosmanita. Iau multi covrigei prin toate buzunarele si spray-ul cu piper. Atat pot face, nu am alte posibilitati sa ma apar.
Sunt in sa si nu pot urca in continuare pe drum. Vad in stanga, venind din vale pe sub culme, un drum ce se duce prin padure si iese in saua de dupa varful cu turma. Asta va fi drumul meu! La marginea padurii e desis de ienupar si afinis inalt. Razbesc cu greu. Mi-e frica de vipere, sunt toate conditiile pentru ele. Noroc ca am atatea pe mine! Cobor prin padure, cu gand sa dau in drum. Dar padurea se indeseste si terenul e mai abrupt. Ceva ma sperie. Nu pot sa strig, sa gonesc salbaticiunile, pentru ca ma aud cainii. Trebuie sa tac. Daca drumul nu e? Daca cele doua capete de drum pe care le vad nu se unesc, de fapt, si nu e niciun drum? Unde ma tot duc eu? Cat de jos? Ce naiba caut aici? Trebuie sa urc inapoi si sa ma mentin la liziera, sa dau tot ocolul pe la marginea padurii.
Urc plangand. Plangand cu adevarat. Mi-e atat de greu, atata de cald, atat de frica! Mi se pare totul atat de absurd si nedrept! Ma rog sa trec cu bine, sa rezist presiunii asteia. Imi fixez in gand ca reper momentul in care voi fi trecut de tot greul si voi fi bucuroasa si linistita. Trebuie sa vina si momentul acela! Nu incetez sa merg. Continui sa cred ca exista un drum al meu. Trebuie sa am rabdare si incredere. Sa nu disper. Sa adun pas langa pas, cat e nevoie, pana ce voi depasi locul asta. Hai, Laura!!
Liziera era o boschetarie arsa partial. Se mergea tare greu prin ienupar ars. Picioarele imi jucau in toate felurile printre crengile incarligate si zgarioase. Bine macar ca sunt afine si zmeura, mai iau cate o inghititura de ceva bun, asa, in mers, intre doi pasi. Si uite-o caprioara, draga de ea! Daca n-o simt cainii pe ea, nu ma simt nici pe mine. Nu sunt singura, suntem amandoua la adapost, nu ne vede dusmanul. Curand, liziera s-a mai curatit si e iarba buna, cu poteca de oi. Merg mai bine. Uite si o vulpe! E o minune ca mi-au iesit animalele astea in cale pe aici! Sa nu fiu singura, sa ma simt in siguranta, sa ma bucur de ceva frumos, sa trec mai usor peste tot greul.
Am terminat traversarea, sunt in sa. Ajunge tot aici si drumul de-l vazusem. Pesemne era bine sa cobor pana la el, daca nu ma intimidam cand s-a indesit padurea si a crescut panta.
A fost greu, tare greu, epuizant. Si-a durat mult. Mor de cald. Ma pot dezechipa. Ma intind pe iarba, ma odihnesc, mananc ceva si-mi revin. Sunt din nou pe drumul comod. Dar cum ar fi fost ca, in timp ce eu ma zbateam sa ocolesc pe la liziera, turma cu cainii sa ajunga pe sus, pe drum, tot aici?
E timpul sa plec, sa nu vina turma din urma. Ma asteapta urcari mari, catre varfurile Mutu si Straja. M-a epuizat ocolul acela si urc tare greu. Dar sunt linistita, gandind ca statiunea Straja e aproape, in stanga mea, si sunt oameni in zona, iar cainii de la ce turme or urma sunt, probabil, mai obisnuiti cu lumea.
Pe Mutu si Straja e plin de instalatii si fieratanii. Ma enerveaza toate astea. Dar muntele n-are nicio vina. Sunt varfurile mari ale Valcanului, de unde poti admira imprejurimile pana departe.
Pe serpentinele pline de piatra ce urca de la lacul artificial catre varful Straja, simt ca talpile ma dor atat de tare, incat m-as opri si-as pune cortul aici pana maine. La naiba, n-am sa fac asta. Ma intalnesc cu trei tineri care coborau in adidasi, fara niciun fel de rucsac. Talpile mele pesemne sunt tare obosite si sensibile, de ma dor atat. “Mai aveti putin si gata!” Zambesc, epuizata. Gata? Le multumesc pentru incurajare, stiu ca au intentii bune. Nu e cazul sa ma apuc sa le explic ca nu-i deloc gata. Ca doar n-are nimeni nicio vina ca plec eu asa, sa ma chinui. E alegerea mea si nu am voie sa ma vaicaresc. Si-mi continui urcusul pe iarba, renuntand la serpentinele pietroase.In mintea mea se conturase, nu stiu cum, ideea ca am de urcat drept in fata varful si voi continua pe aceeasi directie, dincolo de el. Vrand sa scutesc cativa metri de urcus, am ocolit pe stanga fierataniile de sus, cam prea pe stanga, si ma trezii pe marginea din stanga a platoului, cam jos, cam sub varf, dar cu un frumos abrupt stancos, contrastand cu plaiurile din jur. Privelistea spectaculoasa ma bucura si ma copleseste un pic. Pe undeva, intelegeam ca m-am abatut de la ruta corecta, ca nu prea am ce cauta aici. Si ca trebuie sa urc la dreapta drept in sus la varf sau sa continui pe curba de nivel pe aici, pana ce-am sa ocolesc cu adevarat varful si-am sa dau in poteca de coborare dincolo.

Se bucura dracusorul acela din minte, vechiul meu prieten si tovaras de drum. Era a naibii de frumoasa salbaticia ce-o vedeam de-aici, atat de aproape de locurile mult calcate, si tare mult ma bucuram ca nimerisem aici, nu stiu prin ce intamplare. Caci altfel, as fi urcat drept pe varf, pe pietrisul drumului ala urat, si-apoi as fi coborat mai departe pe drumul atator motoare si atv-uri care desfundasera muntele pana la sange. Dar nu, eu aveam cararea mea, locul meu, tabloul meu de admirat, de la marginea asta de munte.
Am ales sa nu tin mortis sa ating fierataniile de pe varful varfului, ci sa zabovesc pe aici, continuand pe un fel de branita, pe care, culmea, erau si niste mici semne cu vopsea, nici nu mai retin culoarea. Dar mi-am pus parazapezile, caci tare teama mi-era de vipere prin locurile astea salbatice si insorite, cu pietre si tufe.
Cand am ajuns la poteca de coborare mai departe de pe Straja, mi-am pus mainile in cap. Poteca? O brazda lata de aratura, cu pietrele scoase la suprafata, scormonite haotic. Si alaturi, alta brazda, si alaturi, alta. Caci asa stiu unii sa se bucure de munte si sa-l scurme pana ce i-or distruge ultimul fir de iarba, pentru placerile lor.
Coborarea a fost un cosmar, pe o panta mare, foarte abrupta, de-a dreptul printre pietre si pamant instabil sau pe damburile de alaturi. Si nu se mai termina. Si mi se parea ca sunt 30 de grade, totul ardea. Urma zona pasului Valcan, cu cateva constructii, stane, masini, oameni si, dupa o usoara urcare, se ajungea in drumul asfaltat dinspre Valea Jiului. O zona uratita si trista, incarcata de prezenta agresiva a omului.
Pentru un moment, mi-a trecut prin minte sa apuc drumul asts pana jos, in valea Jiului, si sa ma duc linistita direct in Parang.
Cand am terminat coborarea de pe Straja, m-am intalnit cu un drumet cu rucsac de-o zi, cam de varsta mea. Nu-mi mai aduc aminte cine ce-a zis dupa salut, dar tin minte ca efectiv m-am trantit la pamant la picioarele lui. Am aruncat rucsacul si m-am aruncat pe mine. Apoi mi-am cerut scuze pentru gestul meu lipsit de eticheta, caci prea m-am aruncat pe jos in fata unui strain, si omul, nah, ce-o zice?? I-am explicat de unde vin, unde ma duc, cat de obosita sunt…si, dintr-o suflare, ultima pe care o mai simteam zbatandu-se in plamanii mei, i-am varsat tot sacul meu de greutati, frustrari, dar si bucurii si asteptari.
E din zona. Cautase niste marcaje vechi, nu le gasise, dar se descurcase el cumva. E de-al meu. Am vorbit despre multe, nu doar despre munte. E posibil sa fi stat aproape o ora la povesti. Am uitat ca ma grabeam sa ies astazi din Valcan. Am uitat si ca ma gandeam sa cobor pe asfalt. Am uitat si cat de obosita eram.
Nu mai stiu daca i-am multumit. Sper ca da. Dar n-o sa am niciodata cuvinte sa-i multumesc atat cat se cuvine, pentru cat bine mi-a facut ca a aparut atunci acolo, m-a ascultat, m-a incurajat, mi-a dat energie. M-am ridicat de pe iarba, am pus rucsacul in spate si am fost alt om.
E incredibil cat de intensa e bucuria, cand esti singur pe munte si e totul al tau! Simturile si energiile tale nu interfereaza cu nimic, nu te perturba nimic; tot ceee ce gusti e pur, nealterat. Dar cand apar obstacolele, e greu sa fii singur! E greu sa fii singur pe munte! Si in viata. Si oriunde. Atat de profunda e legatura ce se construieste intre tine si natura careia te incredintezi, atunci cand pleci de acasa singur in munti! Dar, dincolo de imensele satisfactii si incredibilele senzatii si trairi, nevoia de a fi cu cineva atunci cand ti-e greu e o realitate pe care trebuie sa ti-o asumi si sa o infrunti, la nevoie. E pretul platit pentru minunatele momente cand esti bine acolo, doar tu cu tine si cu toata frumusetea din jur. E sacrificiul pe care trebuie sa-l faci, daca vrei sa fie totul doar al tau, daca vrei sa gusti in felul tau, nestingherit de nimic, din toata bogatia muntilor.
Am pornit catre Pasul Valcan. Un vechi indicator imi da 6-8 ore pana la capatul traseului de creasta, la vechiul motel Gambrinus. Uau, 8 ore!!!!! Pai asta inseamna noapte. Marcaje or fi?

Am mers ca teleghidata. Am putut. Am avut mare spor. Muntele redevenise frumos si pustiu, iar soarele domol il imbraca in culori calde. Mi se schimbase starea, erm increzatoare si ma bucuram din nou.

Am privit spre culmea ce-mi parea ca ma va duce cumva spre schitul Locuri Rele din zona defileului. Pe aici planuisem sa incerc o coborare spre Lainici. Accidentata, interesanta. Dar de data asta am renuntat, de dragul parcurgerii complete a crestei Valcanului, dar mai ales de teama unor locuri nesigure si periculoase. Nici urcarea in Parang nu vreau sa fie cu riscuri, caci in zilele urmatoare vremea nu va fi tocmai buna. Pe prognoze mai putin optimiste, prefer sa fiu pe trasee clasice, bine stiute. Candva voi reveni in zona si voi scotoci dupa carari vechi. Dar acum voi cobori la Gambrinus si voi urca in Parang de la Petrosani. In aceste conditii, proviziile din rucsac ar fi putut fi pentru mai putine zile, caci ajung in locuri unde ma pot aproviziona. Dar acum, daca am carat, am carat, doar n-o sa arunc ce-am carat😊.
Cu vreo 8-9 ani in urma, am mers in sens invers pe aici, cu un grup mare, dusa de altii, fara sa fi retinut mare lucru din traseu. Parca imi amintesc ca erau marcaje, cat de cat. Nu recunosc nimic acum. Tocmai s-a facut un drum nou, de buldozer, peste vechiul drum de culme. Il urmez pana in zona varfului Draganu, cand se lasa in stanga, spre Vulcan, pesemne.
Parangul era atat de aproape! Urma sa inchei o noua etapa a calatoriei mele.

O ultima privire din inaltul golului alpin imi arata in cale varful salbatic, cu stanca impadurita, al Candetului. E ultimul varf de pe creasta Valcanului. Poteca cu marcaje intra in ocol pe stanga, prin padure. Curand incepe un haos de crengi si copaci cazuti, poteca se pierde, marcajele devin tot mai greu de urmarit. Dar cineva a taiat cu drujba doboraturile si asta ma ajuta mult sa ma mentin pe carare. Incepe sa fie din ce in ce mai abrupt. Cobor pe o muchie stancoasa, accidentata, prin padurea haotica. Un ultim marcaj pe care il vad ma lasa spre dreapta. Vagi poteci de animale, de oameni, cine mai stie? Nu mai am niciun indiciu, dar intuiesc in dreapta mea un luminis si ma indrept catre el. Da, e o poiana cu bolovani, printre care au crescut tufe de mur. Ma trezesc pe o piatra mare, in mijlocul maracinisului. Mananc mure si ma intreb pe unde naibii merg mai departe. Nu stiu cum am ales calea, nu stiu dupa ce m-am ghidat, dar m-am dus mai mult la intamplare catre partea de jos a campului cu pietre si muri. Parca se face o carare in lateral, mai spre dreapta, catre…..o stana!
Nu stiu daca stana asta era folosita de cineva; erau cateva lucruri inauntru, dar nu erau deloc urme de oi in zona. Era o casa buna, curata, loc bun de innoptat. Nu vedeam izvor in preajma, dar la nevoie, as fi cautat, caci sigur trebuia sa fie apa in apropiere, daca era stana. Si era plin de zmeura si mure in imprejurimi! Le-as fi impartit frateste cu ursii din zona.
Nu prea stiu continuarea. Harta mea cu muntii Valcan e veche si inghesuita, neclara, prea putin folositoare. Apar pe harta doua variante de marcaj, amandoua trecand pe la cate o stana, dar pe teren poteca si marcajul nu mai sunt. E destul de tarziu, vine seara. Sunt stresata. Am intrat un pic in panica. As avea nevoie sa-mi dau timp, sa ma calmez, sa ma linistesc. Ma apuc de mancat fructe, in timp ce-mi repetam necontenit ca nu am nicio problema, in fond. Am un adapost bun si sigur, fructele imi tin de sete chiar si daca nu gasesc apa, o sa dorm, iar maine voi gasi coborarea, in cele din urma. Sunt bine, sunt sanatoasa, nu am motive sa ma alarmez.
Am tot mancat, m-am rugat sa gasesc drumul bun si-am uitat de ceas. M-am linistit si-apoi mi-am zis sa-mi incerc norocul mai departe, la adapostul gandului linistitor, cum ca am unde sa revin si sa petrec noaptea, la nevoie.
De la stana, am gasit poteca umblata si ea s-a lasat repede intr-una si mai lata, clara, aproape ca un drum. Apare si marcajul, nu stiu de unde a venit. Nu stiu daca murii aia trebuiau ocoliti pe undeva, nici nu-mi mai bat capul, bine ca sunt pe traseu. Dar drumul si marcajul se pierd cand ajung intr-o poiana. Ma pacaleste o carare ce ramane pe muchie. Jos vad asezarile, nu mai e mult. Dar pe unde?Poteca de pe muchie se lasa brusc pe versantul intunecat al vaii din dreapta. Imi zic ca cel putin voi da de apa si asta chiar ar fi necesar! Poate e vreo coborare pe firul asta de vale, cine stie?...
Cobor mult pe poteca vizibila, pana ce ea se pierde brusc cand se apropie de firul apei. Ce-i cu poteca asta? Dar, daca tot am ajuns aici, hai la apa. Mi-era o sete, de nici nu ma mai interesa de unde venea apa, cine mai bause din ea, daca era curata sau nu. Mai aveam doar o cana de apa intr-o sticla, incalzita si clocita, plimbata de azi dimineata. Acum ma bucuram de apa asta rece si proaspata si ma gandeam ca chiar nu-mi mai lipseste nimic. Doar cararea catre motelul Gambrinus din Iscroni mai lipsea😊.
M-am uitat de-a lungul vaii, in jos. Asa de lin cobora, fara doboraturi sau alte obstacole. M-a ispitit sa o urmez… cine stie, poate ma scoate jos fara probleme. Am coborat pe firul vaii vreo 20 de minute, prin racoarea padurii, ascultand susurul paraului, pana ce dintr-o data, sub mine, se auzi zgomotul unei caderi de apa. Padurea ascundea locurile, dar m-am apropiat cu grija. Terenul devenise brusc accidentat, iar sub mine am inteles ca era o cascada. Peretii devenisera stancosi si verticali. Prin deschizatura vaii, printre crengi, vedeam jos masinile. Sub mine era defileul Jiului. Nu era mult pana jos, dar nu era chip sa pot continua. Apucasem prea spre dreapta coborarea mea si intrasem in valea asta, prea spre defileu. Clar, traseul era mult in stanga, pe fata mai domoala a muntelui.
Mintea mi s-a blocat pentru cateva momente si a vrut sa se predea. Am mai avut doar puterea sa inteleg pericolul. Orice pas in jos este un mare risc! Brusc, mi-am dat seama ca versantii devenisera foarte periculosi chiar si ei, iar o alunecare m-ar trimite in gol. M-am intors un pic in susul vaii, mi-am gasit un loc plat si sigur, am pus rucsacul si m-am asezat pe el, sa ma adun. E nevoie sa fiu calma, sa iau decizia corecta. E 8 seara, sunt epuizata, iar sub mine am o cascada si niste versanti inabordabili.
Singura cale corecta e inapoi, in susul vaii. Inapoi, oricat e nevoie, oricat va dura. Acum am si apa, am tot ce-mi trebuie, pot ramane oriunde e un loc plat de pus cortul. Viata e cel mai de pret lucru pe care il am de pazit acum, nu conteaza traseul, timpul, nu conteaza nimic altceva. Dar a urca inapoi pe valea asta, la cat de epuizata sunt, mi se pare extrem de greu. In plus, nu stiu daca as gasi locul din care trebuie sa incep sa urc pe versant, pentru a nimeri poteca aceea care s-a interupt undeva deasupra. Dar pana la urma, n-am de ales. Si nici nu trebuie sa urc exact pe unde am venit. Urc pe unde o fi. Important e sa ies in muchia din dreapta. Si pana la urma, important e sa ies de aici, si apoi, in orice luminis, oi pune cortul si gata. E si maine o zi.
Am urcat putin pe vale, pana ce versantul din dreapta mea imi paru ca-mi da voie sa-l urc, mai mult in patru labe, decat in doua. Mi-am luat apa pentru noapte si am inceput sa urc, oblic, incercand sa ies treptat din vale. Urcam, cu rucsacul meu urias in spate, epuizata dupa atata drum si atatea cate le patisem. Nu intelegeam cum de mai pot. Toate cate mi se intamplasera azi mi se pareau treburi vechi de acum 3 zile, nu de azi. Locul de unde pornisem azi dimineata mi se parea atat de indepartat!... Si chiar asa era. Oamenii cu care m-am intalnit azi, muscatura, teama de caini, peisajele, totul mi se parea o amintire de acum cateva zile. Gandurile astea ma fac sa ma rog si sa multumesc in acelasi timp.
Dupa cateva minute bune de urcat oblic, abrupt, deasupra mea pare sa apara o vaga terasa. Surpriza!!! Era o poteca buna, veche, bine formata, cu semnaturi si ani pe copaci. Mergea ca o brana, chiar prin zone abrupte, urcand usor, pana spre muchia in care voiam eu sa ies. La iesirea in muchie, vreo cativa copaci cazuti imi barara trecerea. Cand i-am sarit, am pierdut poteca, dar eram pe muchie. Si poteca? Parca s-ar duce in jos…Dar… tot spre defileu? Nu, nu vreau s-o mai urmez. Poate ea cobora candva, demult, dar daca terenul s-a stricat, au cazut copaci, ceva ma va impiedica sa continui, ce naiba mai fac de acolo? Mai am putere sa mai urc inca o data inapoi? Ma bucur asadar de minunea potecii asteia care m-a scos atat de usor si frumos din vale, la loc sigur. A cata oara imi cresc potecile la picioare in munti, cand am nevoie?
Incep sa urc pe muchie in sus, prin padurea intunecata, cu gandul sa ajung inapoi la poiana unde am pierdut marcajul. Dau de semnul de limita parc si un mic loc de foc. Hm, trec oameni pe aici. Scot harta, inteleg unde sunt. Limita asta de parc e un reper. Dupa inca putina urcare, nimeresc intr-o poiana, dar nu cea de unde am pierdut marcajul. O poiana mai jos decat aceea, pesemne. Doua caprioare!! Ma duc spre ele. Fug in tufe. Raman in poiana si caut in jur vreun reper. Vad un copac curatit de crengile de jos. Langa el, un fel de loc de tabara, amenajat cu niste crengi,… o vatra de foc, … niste resturi si ambalaje! Haaaa, bune si gunoaiele afinarilor la ceva! Trebuie sa fie si o poteca. Ma tin dupa ceea ce mai vad aruncat, cate un pet, cate o hartie… si gsesc poteca. Ma scoate la niste casute vechi si la un drum de car. Ciudat, marcajele de limita parc sunt cioplite. Drumul e pe curba de nivel si gandesc ca nu e ce vreau, dar cum alta cale n-am, hai sa-l urmez, caci o fi drumul pe care ajungeau de jos oamenii care aveau conace aici.
Drumul asta ma da intr-altul, care vine de sus si pe care incep sa cobor si gasesc…banda rosie!!!! E tarziu, foarte tarziu, dar inca e lumina. Cobor pe pilot automat. Dau de o casuta inchisa, pe care scrie “Jandarmeria montana”. Pe bune? Dar marcaje ca lumea de ce nu sunt, oameni buni?
Nu mai vad marcaje, dar nu ma mai intereseaza. Sunt pe ditamai drumul, care sigur coboara undeva. Il tin cu dintii, chiar de-ar fi sa ma coboare in…. Herculane, sau unde-o vrea el😊.
Dar drumul asta e cel bun, chiar daca nu mai sunt marcaje pe el. Ajunge la….un fel de hotel, pensiune… care nici nu stiu daca e parasita sau activa. Ies in sosea, iar pe un indicator ruginit catre hotelul ala scria chiar “Motel Gambrinus”. Incredibil, am ajuns fix unde trebuie! E 21.40. Sunt epuizata, dar fericita. Fe-ri-ci-ta!!! Masinile trec grabite pe langa mine, iar eu stau in marginea drumului si ma uit in gol, in farurile lor. Am intepenit asa, cu rucsacul in spate, de parca n-ar fi de-ajuns cat l-am carat azi si pe unde. M-a apucat plansul.
Si-acum? Sunt niste constructii pe aici, ceva hale, chestii industriale. Nu vad oameni. O fi vreun paznic pe aici? Nu am unde sa ma duc si ce sa fac aici. Pun cortul la marginea drumului? Intru in vreo curte d-asta, poate o aparea cineva la mine? Fac cu mana la cateva masini, cu frontala pe cap, caci era noapte deja. Normal ca nu ma ia nimeni.
Dar mi-am facut temele. Am cu mine numere de telefon de la diverse solutii de transport, pentru muntii de pe traseul meu. Am numarul de telefon al unui taximetrist cumsecade din Petrosani. Domnul Silviu e unul dintre acei oameni care ma duc la intrarea in munte si care ma aduna de pe unde ma dau jos.
E 10 seara, dar il sun. Ii explic cine sunt si unde sunt si-l rog sa ma ajute. Unde vreau sa merg? Pai nu stiu, imi trebuie o cazare. Dar n-am net pe telefon si nu-mi pot cauta singura.
Sa fie sanatos omul asta! Se scuza ca nu poate veni el insusi, dar imi trimite in cateva minute un coleg, care ma duce imediat la o pensiune aleasa de domnul Silviu, Floare de Colt. Contra unui pret cinstit, intr-o lume in care atatia altii ar fi profitat de situatia mea usor la limita, m-am teleportat in aburii unui dus cald si apoi in asternuturile parfumate ale unui pat primitor. Am stat pur si simplu cu ochii in tavan, minute bune. Mi-a trebuit timp, sa ma pot aduna. Am ciugulit ceva din rucsac, caci ar fi fost culmea sa cer sa mi se faca mancare la 12 noaptea. Eram obosita, dar dupa toata ziua asta, am gasit putere sa ma ocup si de treburi, sa-mi spal o sumedenie de rufe.
****
S-a scurs aproape un an si ma intreb daca ziua asta nu-i cumva una dintre cele mai grele zile traite de mine in munti. S-au intamplat atatea… si tot se mai intamplau… si nu se mai ispravea! Ma uit pe harta, cat am mers! Si cate am patit, cate pericole am avut de depasit, cate stari m-au cuprins, pe rand! Dar de fiecare data s-a ivit ceva-ul acela care m-a indrumat, semnul care m-a condus, gandul care m-a impins in directia corecta. Si mai ales s-au ivit niste oameni, atunci cand am avut nevoie.
La aproape un an, degetele imi alearga pe taste, ca sa povesteasca despre ziua asta. Si m-a apucat plansul din nou, doar pentru ca am retrait ziua asta. Nu inteleg de ce in viata mea, in locul binelui, al confortului, al placerilor si bucuriilor comode, a fost dat sa existe toate astea. Iar eu, culmea, le caut, ma duc fix catre ele! Ce pret am eu de platit, pentru bucuriile mele! Nu-mi dau seama cat e privilegiu si cat e pedeapsa. Pana si cand e vorba sa ma indragostesc, totul la mine e greu sau imposibil, de fiecare data. Pentru fiecare moment in bratele cuiva, eu a trebuit sa urc un munte. Si i-am speriat pana si pe ei, pe barbati, cand au vazut ca chiar il urc 😊. Atata bucurie traiesc, cateodata, dar cat de multe am de depasit, pentru ea! Si atat de putini oameni in jurul meu inteleg toate astea! Atat de putina lume ma crede, cand vorbesc despre cat de intense sunt bucuriile acestea, pentru care risc eu atat si ma chinui uneori!
Atat de greu mi-a fost, atat de prinsa am fost in tot ce mi se intampla, incat in toata ziua asta am facut doar 5 poze!
Un jurnal intreg ar merita doar ea, ziua asta! Fiecare zi a noastra e un dar ce-l primim, dar ziua asta e pentru mine mai mult de-atat: poate a trebuit sa o primesc si sa o traiesc, ca sa stiu cine si cum sunt, sa o am ca reper ori de cate ori imi pare ca sunt intr-o situatie fara iesire.
VA URMA...
Luni, 31 iulie 2023 - 08:05