Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Aprilie 2024
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930

Mai 2024
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Buila
Muntii Capatinii

Munti si oameni de la VEST la EST (Din Valea Cernei, cu gandul la briza marii, iulie-august 2022) - episodul 1



Mi-era dor de o calatorie lunga, de o evadare din viata mea de zi cu zi. Mi-era dor sa-mi fie dor. De familie, de prieteni, de oras, de concerte, de mare… Sa-mi lipseasca toate si sa reinvat sa le pretuiesc. Mi-era dor sa ma pierd prin munti si in acelasi timp sa ma regasesc. Sa-mi ascut simturile, sa deschid ochii, sa ma trezesc….Ma asteptau carari dragi, sa le cutreier din nou, si locuri necunoscute mie, pe care mi-am promis candva ca o sa le descopar. Traindu-si viata lor, ma asteptau acolo, in munti sau la poalele lor, fara sa-si dea seama de asta, oameni. Sa ne intalnim, caci asa ne este randuit, pesemne. Niciodata nu stiu sa-i fi vazut. Dar niciodata nu-i voi uita, dupa ce ne vom fi intalnit.


  E vara lui 2022. Au trecut 10 ani de cand am parcurs singura, in 23 de zile, pe un traseu de mine ales, Carpatii Meridionali, de la est la vest:



https://www.carpati.org/jurnal/munti_si_oameni_de_la_est_la_vest_-_partea_intai_creasta_carpatilor_meridionali_iulie_2012_/2882/



 Pentru mine, tot ce-am trait in acele 23 de zile a fost o mare descoperire. Am inteles lucruri despre mine, despre ce iubesc si despre ce nu-mi place in viata mea. Am invatat lectii despre ceea ce nici nu banuiam ca exista. Am invatat sa cred ce nu credeam si sa pot ceea ce nu stiam ca pot. Si tot ce-am dobandit atunci m-a condus in acesti 10 ani, ori de cate ori am avut nevoie de o calauza.


  Fara indoiala, anii astia 10 mi-au daruit ceva si au luat ceva din viata mea. I-au obosit si slabit pe dragii mei parinti si mi-e mai greu acum sa le spun ca voi pleca pentru mult timp in munti, departe de ei. Acesti 10 ani mi-au adus impliniri, bucurii, momente minunate, dar mi-au luat din sanatatea si energia trupului. Mi-au adus prieteni si mi-au luat prieteni. Pe unii i-au dus prea departe… Acum 10 ani, chiar m-a sustinut cineva de acasa …; acum, el ma va urmari tot timpul de deasupra muntilor. Si nu stiu daca acum 10 ani aveam vreun inger pazitor; acum port peste tot cu mine fotografia unei fete…


  Dar sunt tot eu, cu pasiunile mele, iar legaturile mele cu muntii s-au pastrat. Am invatat atatea despre munte si chiar cred ca stiu sa fac unele lucruri mai bine decat atunci. Fizic, probabil imi va fi mai greu, dar experienta si maturitatea ma vor ajuta sa depasesc mai usor unele situatii.


  Dar curajul? Curajul tineretii oare s-a risipit?


  Timp am? 


Mi s-a parut ca aaaaaaaam! Dar in dimineata zilei de 28 iulie, mi-am dat seama brusc ca n-am chiar oricat timp: pe 12 august vreau sa fiu la Brezoi, am eu o treaba acolo. Atunci s-a umplut casa de harti deschise. Cu pixul pe hartie, cum stim noi, matematicienii, s-a intocmit un plan pe zile. Sunt la limita. Trebuie sa plec IN SEARA ASTA!!! Am nevoie de toata ziua de maine, ca sa ajung la primul izvor pe care il stiu pe traseul pe care voi incepe calatoria, si acolo sa innoptez. Si pixul s-a dezlantuit. Si a scris liste: cu mancare, cu haine, cu alte obiecte, cu ceea ce trebuie sa cumpar, cu ceea ce trebuie neaparat sa fac inainte de plecare, cu locuri in care trebuie sa ajung neaparat azi… As putea face un jurnal intreg numai din nebunia acelei zile.


Intr-o vreme in care toata lumea care vrea sa-si povesteasca plimbarile posteaza filmari pe youtube, mai are sens, oare, sa mai scriu? Mai citeste cineva o poveste? Mai are cineva rabdare, sa descopere trairile mele, sa inchida ochii si sa-si imagineze ceea ce incerc eu sa descriu? Nici macar cu imagini nu pot sa sustin prea mult ceea ce scriu. Am pornit la drum cu niste acumulatori vechi, care se descarcau rapid si pe care nu aveam cum sa-i incarc. Asa ca am decis sa ma limitez la a face poze mai degraba la locurile mai putin cunoscute, pe care nu prea le am prin fotografiile mele.



Am scris povestea intr-un caiet, chiar pe drum, in serile petrecute la cort, in orele cu vreme rea... Am ramas atunci in urma cu scrisul, dar amintirile proaspete s-au asternut numaidecat pe caiet, la putin dupa incheierea calatoriei, pe malul marii. Am recitit caietul recent. Emotiile retraite m-au convins ca merita scrise aici.




ZIUA 1 (29 iulie)




Am dormit in tren ca pe vremuri, singura in compartiment, cu usa legata cu bucata de cordelina cu care leg mancarea in copac. Nasu’ a primit zambind biletul prin usa crapata si a zis “ok”. Abia spre dimineata a aparut lume in compartiment. Le-am deschis, ce sa fac…


Mie chiar imi place sa merg cu trenul, dar am atatea amintiri cu fire cazute si copaci doborati de vijelii, locomotive defecte, sine rupte, incat trenurile in care ma urc eu devin elemente de risc. Am stat in Severin 4 ore pe loc si am ajuns in gara Herculane cu fix 5 ore intarziere. O intamplare dintre cele de fac senzatie pe la stiri, cu 5 trenuri de calatori blocate, cu oameni care sufereau de sete si de foame, cu nervi si injuraturi. Eu aveam de toate, asa-i cand pleci pentru multe zile pe munte. Dar orele de care aveam nevoie pentru prima zi pe traseu se pierdusera.


  De fapt, aventura incepuse. Tura incepea cu o pauza, ca orice lucru bine facut. Dar eram linistita si cautam partea amuzanta. Chiar ma gandisem acasa sa incep calatoria de la Dunare. Oare asa trebuia sa fie? Asa vrea ea, calatoria? Sa cobor aici din tren si sa pornesc pe jos peste dealuri? Ar trebui niste zile in plus pentru asta, asa ca raman in tren.


Pe la 13 fara ceva, pornesc la pas fix din gara Herculane. Am emotii. Sunt primii pasi ai unei calatorii ce va fi, fara indoiala, de neuitat. Am visat de ceva vreme momentul asta, mi l-am imaginat. Acum imi imaginez momentul cand voi cobori si cand calatoria va fi gata. Mi se amesteca ganduri, temeri, sperante, nerabdarea de a ajunge mai repede in munti… Dupa cateva minute, intru pe insasi banda rosie a Carpatilor. Trec repede de ultimele case si ajung in desisuri, de unde tasnesc doua caprioare. Nici n-am plecat bine si iata prima bucurie de pe traseu.


  Mai incolo, ma iau la intrecere cu o testoasa. Ma depaseste. Era miezul unei zile fierbinti, cum sunt zilele de vara in Herculane. Nu stiu cate kilograme avea rucsacul, dar aveam in el mancarea si toate cele necesare pentru 15 zile, caci, dupa planul meu, nu aveam sa ajung in locuri cu magazine. In plus, caram un pepene galben de 2 kg si ceva, pe care nu-l puteam abandona in frigider si pe care gandisem ca-l voi manca inainte sa incep traseul. Si apa, multa apa.


Am atatea zile in fata, timp destul sa tot merg, si totusi trebuie sa ma grabesc, cumva. Pe traseul asta nu e apa. Cata sa car? Trebie sa merg mult, sa ajung la primul izvor, inainte sa ma chinuie setea. Deci sa ajung azi, nu maine.


Asezata pe un bustean, decid ca pepenele a urcat destul. Mai sus, prin caldura istovitoare care storcea apa din mine, ma napadesc niste musculite lacome. Merg cu un roi care mi se pune insistent pe fata si pe brate. Inaugurez un model nou de spray impotriva insectelor si de mentolat ce e, ma arde pielea. Vreau sa urc mai repede, sa nu mai fie cald, sa adie vantul, sa scap din cuibul mustelor! Si urcarea asta prin padure incepe sa fie abrupta!...



La Poiana cu Peri, nu gasesc pere, in ciuda asteptarilor. Dar ma indop cu mure si corcoduse coapte. Mananc orice m-ar hidrata. Apa trebuia pastrata; poate va trebui sa ma opresc diseara inainte de izvor, cine stie? Mi se pare aproape imposibil sa ajung azi la el, la cat de cald si greu imi e. Si cand zic “azi”, includ tot timpul pana la ora 00.00.



/Brezoi/img_9037_-_copy_640x480.jpg


E greu, dar ma bucur. Imi place. Simt ceva in mine, ca un zambet pe dinauntru. Dupa poiana, la marginea padurii, ajung la o casa veche. Candva m-am intalnit aici chiar cu proprietarul. Am dormit candva in casa aceea. Mi-a aratat atunci unde e un mic izvor temporar si m-a avertizat ca sunt multi lupi in zona. Tare as ramane aici in noaptea asta! Dar e devreme si nu e apa la izvor acum, e doar mocirla.


  La 17.15 iau decizia finala: merg mai departe. Economisesc apa si poate dorm la poiana Cicilovete. Ma jumulesc prin niste boscheti spinosi, ma intepenesc printre crengi, strabat fasii de padure si poieni. Ajung in luminisuri inalte, de unde se deschide superba panorama a Muntilor Mehedinti de vis-à-vis, intr-o lumina tarzie, de soare obosit. Pentru asta am plecat de-acasa: pentru momentele acestea cand e greu, dar totul e atat de frumos! Si-mi pare ca e doar al meu.


  

Ajung in poiana Cicilovete atat de obosita, incat imi propun sa pun cortul si sa dorm. E 20.30. Ma copleseste momentul, imi vine sa plang, dar nu de suparare. E un amestec de emotii, ganduri, stari. Ma prind ca sunt cu adevarat pornita pe un drum de suflet. Si inca din prima zi, totul e atat de intens. Oboseala pana la epuizare, traseu lung si greu, probleme cu apa, frumusete si pustietate, decizii importante de luat… Ma simt deja desprinsa de lume, doar eu cu mine; si-mi place.



/Brezoi/img_9039_-_copy_640x480.jpg

 

 

Raman contempland muntii Mehedinti. Si Zascolul Arjanei, care mi se pare atat de departe! 



/Brezoi/img_9047_-_copy_640x480.jpg



Vantul se inteteste si ma trezeste din reverie. Si mi-e foarte sete. Mai am doar cateva guri de apa. Va fi o noapte grea si am multa sete de indurat pana cand voi ajunge maine la izvor, in Poiana Lunga. Oare o pot indura? Am avut aproape 5 litri de apa si i-am baut. Atat de cald mi-a fost si atat am transpirat azi; mi s-au prelins suvoaie incontinuu pe fata si-am simtit ca respir un aer ciudat de cald. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost mai cald pe munte vreodata.


Treptat, simt ca puterile-mi revin, exact cand devine tot mai evident ca trebuie sa merg mai departe. Ceva din mine se trezeste. Nu stiu in ce coltisor al corpului meu se tot gasesc, atunci cand am nevoie, inca atatea resurse, incat sa pot face ceea ce trebuie.


  Strabat intinderile aurii ale poienii si ma afund in intunecimile padurii, pe deplin constienta ca voi avea de mers la frontala, pe o portiune de traseu pe care n-am mai mers si pe care nu stiu ce ma asteapta. Dar e ceva ce zic eu ca stiu si pot, caci altfel nu plecam de-acasa. Mi-e greu, dar cu rabdare, bucurandu-ma de frumusetea tainica a padurii, urc si cobor si tot urc si tot cobor… Ajung la o muchie stancoasa si abrupta, printr-o padure despletita si salbatica. Urmaresc cu multa atentie poteca ce se strecoara pe o branita de stanca, apoi pe muchie, printre bolovani albi, prin padurea deasa, pe langa crengi intortocheate, pe marginea unor abrupturi intunecate. Ma clatin de oboseala si de greutatea rucsacului, dar am ocazia sa descopar ce minune de bocanci noi am in picioare si cat de mult ma ajuta. Vorbesc cu mine, ma incurajez si reusesc sa ma concentrez la fiecare pas. Stiu ca in orice moment m-as putea accidenta, dar nu, nu se va intampla asta, nu acum, nu aici, nu e voie! In amalgamul de emotii, identific teama. Dar si un fior al naibii de placut, starnit de misterul si salbaticia din jur. Strig din cand in cand, incerc sa fac zgomot, sa alung animalele. Si de-odata se aud crengi trosnind sub poteca, pe versantul de sub mine. Nu stiu ce-a fost; bine c-a fugit!


Mi se parea interminabila muchia asta. Iar cand am inceput sa cobor, era abrupt si tare greu identificam o poteca vaga, incercand sa nu ma impiedic de crengi si pietre. Mergeam din marcaj in marcaj la lumina frontalei, cu rabdare. Mi s-a facut rau. Am stat. M-am asezat pe rucsac si am tot stat, luptandu-ma sa nu atipesc. Am scurs ultimele guri de apa si mi-am revenit.


  Cand am iesit din padure, la luminis, am pierdut marcajele. Stiam locul, ajunsesem unde am mai fost, stiam ce caut si incotro trebuie sa continue traseul. Dar nu gaseam intrarea in fasia de padure din stanga mea, dincolo de care stiam ca e o casa locuita, cu izvor in curte. Am stat aici o saptamana acum doua veri, ca voluntar la actiunea de refacere a marcajelor. Am lucrat si eu in zona, dar pe alte poteci, nu pe aceasta.


Am lasat rucsacul si am cautat pe toti copacii un marcaj, sau vreo dara de poteca printe ei. Era 11 noaptea, mi-era rau, somn, foame si cumplit de sete. Ma gandeam sa pun cortul fix aici si sa nu mai caut nimic. O sa dorm, iar maine, pe lumina, o sa gasesc imediat traseul si izvorul. M-am temut ca nu voi mai gasi rucsacul, printre ierburile inainte in care il lasasem, asa ca am revnit la el, hotarata sa raman aici. Dar din stanga mea se auzi aproape un latrat de caine. E cainele de la casa pe care o caut, asa ca voi merge inspre el. Am trecut printre copaci de-a dreptul, fara poteca, si curand am iesit intr-un drum pe langa un teren inchis cu gard electric. Mi-am amintit drumul si gardul, stiu unde sunt. Drumul m-a dus in cateva minute in curtea casei, la izvor. De-aici, stiam sa ajung si la traseu, dar pentru nopatea asta, fix in acest loc era planuit sa ajung. Am reusit! E 23.30. Beau apa si nu-mi vine sa cred ca chiar am reusit. Era lumina in casa, masini in curte. Gazdele ies si se cam sperie de mine. Le rog sa pun cortul si sa-mi permita sa ma spal la izvor. De cateva ori ma intreaba daca sigur sunt singura. Intr-un final, se conving ca nu sunt o raufacatoare si ma primesc.


  Mi-e rau-rau. Stiu raul asta si stiu ca-mi trece. Dar bucuria reusitei si frumusetea traseului salbatic si pustiu depasesc cu mult neplacerea starii de rau fizic. Nu mananc nimic. Pun cortul. Ma balacesc, spal ce-am purtat azi. Vreau doar sa dorm.




ZIUA 2 (30 iulie)




E vant cam tare si ezit sa urc abruptul stancos si expus al Zascolul Arjanei dinspre Poiana Lunga, cu un rucsac atat de mare. Imi iau la revedere de la bunele mele gazde si pornesc pe banda rosie, cu gandul sa iau o hotarare la intersectia cu punctul rosu, care mi-ar oferi posibilitatea unui mare ocol, pe un traseu mult mai sigur.



/Brezoi/img_9049_-_copy_645x460.jpg


Am decis sa urc. Si urc. Am promis ca ma intorc intreaga acasa. Stiu ca totul tine de mine, de atentia si rabdarea mea. Voi cauta pasul corect si locul potrivit pentru pus mana, voi astepta sa treaca rafala de vant, voi balansa incet greutatea la fiecare pas.



/Brezoi/img_9053_-_copy_640x480.jpg



/Brezoi/img_9054_-_copy_640x440.jpg


Urcarea mi se pare tare frumoasa. Dar ma intimideaza haul ce se casca langa talpa mea. Tin cu dintii de starea mea de concentrare. Si pas cu pas, ajung sus. Sunt pe varf si mi-e bine. E unul dintre acele momente de care aveam nevoie, ca sa imi dea incredere pentru tot ce va urma.



/Brezoi/img_9056_-_copy_500x660.jpg



Varful Arjana nu e pentru mine o tinta astazi. Din inaltul Zascolului, am tot cerul in jur, sa pot descifra mesajul din fiecare nuanta a norilor. Si nu-i de bine.



/Brezoi/img_9059_-_copy_640x480.jpg


Ma asteapta creasta inalta a Muntilor Cernei, pe care am lucrat o vara acum doi ani: stalpi planuiti cu grija si carati cu greu prin arsita, vant, ceata sau ploi, zile si nopti multe in cort, cu baie la izvoarele reci ca gheata, cu mancarea economisita, cu ochii pe cer de teama furtunilor, cu nervi, oboseala, glume, prietenie… Mi-e drag de fiecare lespede cu care ne-am luptat sa o amplasam unde trebuie, de fiecare marcaj vopsit cu grija, de tot ce-m lasat in urma noastra, pentru toti cei pe care vremea potrivnica sau noaptea ii vor prinde pe-aici. Si ma gandesc cu drag la baietii cu care am impartit povestea asta.



/Brezoi/img_9057_-_copy_640x480.jpg


Cufundata cu totul intre afinele de langa intrarea in padure, ma sperii de doi drumeti si apoi de alarmele RO-ALERT din telefoanele lor. E de rau, mare cod rosu de furtuna in zona. Dar nici nu-i nevoie de alerte, ma uit pe cer catre directia mea de mers si vad beleaua cu ochiul liber.



Intind pasul. Stiu eu un cuib unde m-as putea aseza cu cortul. Cand treci de Viru’ Iutii si creasta face stanga spre trapezul Vlascu Mic-Zglivar, pe coborarea spre sa, ai in dreapta ta, sub culme, un fel de terasa cu iarba, in versant, destul de jos. Trece pe acolo o poteca vaga de oi, ce vine din sa. Daca tii poteca spre cracul Stivuta ce coboara la Inelet, ai si ditaimai izvorul in poteca, la vreo 5 minute de terasa pentru corturi. Mi-e drag locul acela. Imi amintesc ce minune a fost ca l-am gasit, cand cautam urgent in zona un loc de amplasat trei corturi, sa stam cateva zile pentru a monta stalpii din zona. Ne alerga o furtuna si nu stiam exact unde vom sta. Cine stie creasta Muntilor Cernei, stie ca locurile sigure de cort, cu apa in apropiere, sunt tare putine. Creasta nu are caldari, ci versanti mari, foarte inclinati, plini de damburi si afinis, ce se prelungesc adanc pana la padure. Iar in plaiurile de pe culme te zboara vanturi turbate si te lovesc fulgere nemiloase.


Pana in Viru’ Iutii, ma intalnesc cu turma de la stana din saua Prislop. Vin cainii suparati spre mine. Mi-i amintesc de acum doi ani pe unii dintre ei. Cel mai afurisit era Vlaicu. Iar maidanezul negru, pe care eu l-am botezat Negrila, imi pazea cortul😊. Vorbesc cu ei acum si….oare m-au recunoscut? Vlaicu se potoleste repede, se tot invarteste in jurul meu, inofensiv, iar Negrila se gudura. Uau, astia chiar m-au recunoscut, dupa doi ani. Vin si ciobanii. Ne cunoastem. Intreb de toti stapanii oilor, oameni tare de treaba! Am fost vecini aici atatea zile si tare mult ne-au ajutat.


Sunt sfatuita sa ma adapostesc la stana de sub Vlascu Mic, caci vine prapad. Nu sta nimeni acolo in vara asta. Cu norii in cap, ma indrept grabita spre adapost.



/Brezoi/img_9063_-_copy_640x480.jpg



 Pe poteca ciobaneasca pe curba de nivel, intalnesc turma. Cainii vin indarjiti. Ma asez, vorbesc cu ei si-i linistesc cumva. Nu stiu de unde am atata calm. Un cioban mai in varsta se uita mirat. Ca-s singura, ca-s femeie, ca nu mi-a fost frica de caini…. “Unde ai plecat, doamna?” “ Ma plimb…”. Tace. Se uita spre oi, spre cer… Tac si eu si ma uit asa, aiurea, nicaieri. “Vine ploaia”, stabili el, dupa ce dadu roata cu privirea cerului intreg, de parca avea nevoie de un studiu amanuntit ca sa poata da acest verdict. “Ma duc la stana. Pot sa stau acolo?” “Daaaa, fara grija, noi stam la alta, in partea ailalta”. N-am pus intrebari de ce, desi eram un pic nedumerita. “Ma rup cainii, daca ma ridic de jos?” “Pe omul bun, nu.” Si se intoarse cu fata catre drumul sau, lasandu-ma sa trec testul.


Stana e in stare buna, la prima vedere. Are pat si saltea, acoperita cu un pled de lana alb, curat si imbietor. Bag repede sub acoperis o parte din sumedenia de lemne uscate din jur, tandarele, crengi uscate cu licheni. Dereticand prin casa, misc niste folii in care era ceva mare infasurat, in coltul stanei…si un miros greu se starni din foliile alea. M-am intrebat ce-i acolo, mi-am facut scenarii in minte, cu crime si cadavre…Si oare de ce-au plecat ciobanii de la stana asta? Hm… hai mai bine sa nu mai ating nimic, n-am eu treaba cu coltul acela. Eu am nevoie de adapost, caci… potopul s-a dezlantuit brusc. Mi-era greu sa-mi iau mintea de la intrebarile despre ce-i in foliile acelea, dar bine ca mirosul s-a stins si am putut ramane acolo. Picura prin acoperis. Tunetele se pravaleau asurzitoare peste stana.


Stana e asezata tare fain, pe o terasa sub muchia abrupta ce coboara din Vlascu Mic, unde incepe padurea. E o priveliste superba spre valea Cernei si Muntii Mehedinti. Dar mi se confirma ca locurile ca niste “ balcoane” sunt locurile preferate de fulgere. Noroc ca stana nu-i chiar la buza balconului, ci mai sub abrupt. Caci un bubuit scurt si puternic, dublat de un pocnet asurzitor, de parca ar fi trosnit lumea si s-ar fi crapat, se auzi fix din fata stanei, iar o lumina alba imi licari brusc prin usa deschisa. Piele de gaina!!! Un fulger a cazut aici. Doamne-ajuta, sunt intreaga, doar mi s-au infundat urechile.


In tot balamucul, aud voci. Doi baieti, uzi fleasca, venisera pe sub Vlascu, dispre Arjana, ca si mine, si coborau pe picior spre valea Cernei, cu gand sa mearga maine in Crovuri. Am schimbat cateva vorbe si ne-am urat succes. Am aprins un foculet in coltul cu vatra. N-am scos lucruri din rucsac, sa nu se afume. Placuta lumina, placuta caldura, dar fumul nu razbea deloc afara. A trebuit in cele din urma sa sting focul si sa aerisesc. Hainele de pe mine miroseau insuportabil.


Ploaia s-a oprit. Se mai aude cate un tunet indepartat, razbind prin vuietul rafalelor de vant. Curand se vazura stelele si niste lumini in departari. Culcusita in adapost, am uitat de toate nelinistile si m-am abandonat zilei de maine, sa faca ea ce vrea din planurile mele.




ZIUA 3 (31 iulie)




Incotro, Laura?


  Ca sa urc pe Vlascu Mic, trebuie sa ma intorc cam o ora pe sub el, caci de unde sunt acum, pantele lui sunt extrem de abrupte si periculoase. As putea continua poteca ciobaneasca ce-l ocoleste pe curba de nivel, pana in cracul lui Stepan, aproape de Vlascu Mare, si abia acolo ar fi revenirea in creasta. Adica sa ocolesc eu acum trapezul asta, de care ma leaga atatea amintiri, de unde privelistea e atat de frumoasa?


Las timpul sa decida, in timp ce fac rucsacul. E ceata densa sus, trapezul nu se vede deloc. Dar de la nivelul meu, luminile vinete si jocul norilor fac din calcarul Mehedintilor un adevarat spectacol, ce nu trebuie ratat. De ce sa ma chinui? De ce sa caut doar sa bifez ceva? Am fost de-atatea ori pe varf, incat decid ca acum, prin ceata, fara rost, nu am de ce sa consum timp si energie.



/Brezoi/img_9070_-_copy_640x480.jpg



Vechea poteca ciobaneasca ce ocoleste Vlascu Mic te lasa sa admiri abrupturile sale coplesitoare dintr-o perspectiva aparte, in timp ce dincolo de Cerna ai atat de aproape peretele de calcar al Mehedintilor, brazdat de fueroage si invesmantat in broderia pinilor negri. Afinisul rodeste bogat pe pantele inverzite, iar izvoarele izbucnesc din loc in loc din piatra muntelui. 


 

/Brezoi/img_9068_-_copy_640x480.jpg



Ce bine ca stiu poteca asta, ca o am acum ca alternativa! E ciudat ca pe ea sunt cateva semne banda rosie foaaarte vechi. Adica a existat vreodata banda rosie pe aici? Atat de mult sub creasta? Atat de jos? Cat am lucrat la stalpi o vara, cautand sa optimizez totul, mi s-au dezvaluit cateva secrete ale Muntilor Cernei, pe langa care trecusem de atatea ori fara sa le banuiesc. Stiu locuri de cort, izvoare, poteci, scurtaturi, retrageri, stane... Si tare bine imi prind.  



Ma bucur de locul in care sunt, fara frustare ca nu sunt pe varf. Imi place sa cred ca varfurile muntilor au si ele o intimitate a lor, au momente cand nu vor sa fie deranjate, cand acolo e doar Natura, doar Divinitatea. Suntem mici, trebuie sa respectam asta. Uneori, portile nu ne sunt deschise. Tine de maretia muntelui, sa aiba astfel de momente. Ei bine, astazi marele trapez a spus “nu” si a tras draperiile.



Cand am ajuns in cracul lui Stepan, soare!!! La mine, dar si sus, in creasta. Doar trapezul mai pastreaza draperiile trase, in partea sa inalta.



/Brezoi/img_9075_-_copy_640x480.jpg



M-am desprins cu greu din tufele de afine coapte si-am urcat serpentinele domoale catre creasta, cu bucuria pe care ti-o dau razele soarelui dupa ce negura te-a facut sa le simti dorul. Dar in creasta, alta lume!!!! Abia reuseam sa stau in doua picioare! Un vant cum nu-mi imaginam ca poate sa bata vara, intocmai ca viscolele de iarna, care te tavalesc cu adevarat la pamant. Simteam ca nu voi putea merge nicaieri, ca nu am unde sa ajung si sa pun cortul, fara sa il transform in zmeu. Si totusi, trebuia sa incerc. M-am echipat cat de bine am putut contra vantului, am indesat pe te miri unde toate capetele de chingi de pe la rucsac, care ma plesneau cumplit, si-am pornit. Am bagat pentru prima data in muuulti ani chingile de la bete pe maini, si tot nu mi se parea ca le pot tine fara sa mi le smulga vantul. Ma luptam cu vijelia care ma impingea spre dreapta, spre vale, riscand sa ma arunce periculos de pe creasta exact in directia abruptului. Cu greu izbuteam sa nu ma duc spre dreapta. Ma impingeam cu toata forta, ma opuneam rafalelor si cautam cu privirea, disperata, o traiectorie care m-ar tine departe de marginea crestei. Cu aproape 20 kg in spate, eram ca un fulg. Mergeam aplecata si incercam sa urc, cu vantul in stanga-fata. Fiecare pas era istovitor, vantul ma sufoca, ma simteam de parca urcam la 8000 de metri. M-as fi trantit la pamant. Cautam adapost dupa fiece bolovan, macar cat sa respir. Era senin, frumos, si ma ascundeam in cate o adancitura, dupa cate o stanca, ca sa admir muntii un pic. As fi vrut sa opreasca cineva masinaria asta care ma chinuia, sa opreasca cineva totul!



/Brezoi/img_9078_-_copy_640x480.jpg



Am urcat numai putin si parca trecuse o zi. Aveam de ales intre a ma intoarce sub creasta si a astepta sa treaca, sau a continua batalia. As fi vrut tihna, as fi vrut sa ma bucur in voie de creasta asta care imi place atat de mult. Dar cine stie cat va dura vantul asta? Mi-am continuat incet drumul, asa cum puteam. Pe portiunea de creasta ingusta pana in varful Baldoveni, am decis sa apuc o poteca ciobaneasca ce merge putin pe sub creasta, pe partea fara vant. De acolo, chiar poti zbura periculos, pe o astfel de vijelie. Am iesit in cele din urma sus si-am trecut cu bine.



/Brezoi/img_9081_-_copy_640x480.jpg


Partea buna a povestii: turmele erau jos, foarte jos, cu caini cu tot. Daca urcau, probabil ar fi zburat oile peste culmi precum pescarusii peste valuri.


S-a mai potolit vantul, pe masura ce inaintam spre Dobri-Vir. Pe la Viru’ Babii urca la mine cativa dulai albi, mari ca niste ursani. Aplic noua mea tactica, ma asez si vorbesc frumos cu baietii. Ma miros, imi ling mainile, se gudura, unul aproape ca ma rastoarna, cu forta sa. Dar ce-i cu astia, de reusesc sa-i imblanzesc atat de usor? Ciobanul care alearga sa cheme cainii e un baietan dezghetat, cu care intru in vorba. E doar de un an aici. Ii zic ca am mai tot fost pe aici, ultima data acum doi ani, cu stalpii. “Aaaaa, pai am auzit de ‘mata. Mi-a povestit ciobanu’ al batran cum ati fost si ati pus stalpii si cum i-ai facut pelerina dintr-un sac maaare cand a plouat rau de tot si el please fara nimic de ploaie la el. Te-a pomenit, sa stii!” M-am emotionat: adica asa de mult a insemnat pentru omul acela gestul meu marunt?


  M-am intrebat daca nu cumva au avut si cainii ceva amintiri, ca prea au venit la mine direct la joaca si gudureala. Oare ar fi posbil sa ma simta si sa ma recunoasca, cumva, cainii astia cu care ma intalneam des acum doi ani?


De vantul turbat am scapat, dar vremea se strica in curand. Urma urcarea pe Dobri-Vir, ma apropiam de Godeanu, iar dinspre Caras venea un nor intunecat. Decid sa cobor repede in valea Craiovii, pe micutul platou de deasupra apei, unde am stat atatea nopti. E abia 15.45, dar simt ca trebuie sa ma opresc intr-un loc cat mai sigur. Doar incep sa intind cortul si picaturi reci si rare se scutura din cerul sur. Apuc sa ma instalez, sa-mi aduc apa, apoi cerul se inchide definitiv; rafale de vant incep sa zguduie cortul ingrijorator.


Perioade de ploaie marunta, perioade de acalmie, cate o rafala furioasa, ceata care alearga grabita dinspre varf spre vale… Creasta nici nu se mai vede, iar inserarea se lasa peste vale mai grabita decat de obicei… Ce rau faceam daca as fi continuat sa merg pana la Rau Ses! Vremea rea, intunericul combinat cu ceata, prin care frontala n-ar fi luminat, lipsa unor locuri sigure de retragere si de pus cortul, lipsa marcajelor, intr-o zona cu orientare dificila… Cat de multi factori s-ar fi combinat si ar fi putut duce la o situatie foarte grea, chiar periculoasa! Sunt linistita. Din nou am facut ce-a trebuit.


  Dupa o masa copioasa, gatita in usa cortului, cum imi place mie sa gatesc cand nu sunt in ursarie, m-am cuibarit in sac si-am ascultat vuietul vantului si stropii razleti cazand pe cort. Si m-am rugat sa vina odata vremea buna…




ZIUA 4 (1 august)




Nu stiu de ce dorm atat de bine pe munte! Probabil oboseala ma face sa cad, rapusa, intr-un somn adanc si odihnitor.


Ceata. Am pornit tarziu, pe la 10, sperand ca se va risipi. A parut ca am noroc, caci pe masura ce reveneam in traseul de creasta, valea Craiovii mi se dezvalui dintre valatucii albi, pentru o vreme.



/Brezoi/img_9086_-_copy_640x480.jpg



Exact in saua dinainte de Dobri-Vir, s-a pus o negura fara vreun ochi de fereastra spre cer sau pamant. As putea ocoli varful. N-am ocolit varful asta niciodata in viata mea. Il respect si-l iubesc. Pentru peisajul fabulos pe care il am de sus, pentru incredibila senzatie de libertate pe care mi-o ofera, pentru maretia sa si pentru minunatele amintiri pe care le am din turele in care l-am urcat. Niciodata nu l-am urcat usor, indiferent de sens. Totdeauna a scos ceva din mine si mi-a dat in schimb satisfactie, bucurie, frumusete si multa incredere in mine.


Il voi urca si de data asta, nu ca sa infrunt ceva, ci cu speranta ca se va infaptui o minune. Si daca n-o fi sa fie, n-am sa ma revolt, ci am sa accept si am sa iubesc muntele asta asa cum e.


Minunea nu s-a intamplat, Sus, frig si negura deasa. Tare greu am gasit traseul, la urcare, dar mai ales la coborare. Esti pierdut intr-o mare de afinis. Trebuie sa tii directia indicata de tablitele stalpilor. Sunt rari, dar daca mentii directia lor, dai cu nasul in urmatorul. Iar de jos, din curmatura Olane, am intrat in Muntii Godeanu.


Surpriza placuta a fost ca, pe masura ce ma apropiam de varful Olane, am gasit marcaje. Pe ceata asta, e tare confortabil sa ti se confirme ca esti unde trebuie. Cand mergi in astfel de conditii, apreciezi cu adevarat munca celor ce marcheaza traseele.


  Plimbarea mea pana langa varful Olane a fost atat de trista si frustranta… Am trecut pe acolo, doar am trecut, atat. Doar mergeam, cu gandurile mele. M-au escortat minute bune niste caini, aparuti din ceata, fara sa fie agresivi. Mi-a placut, am vorbit cu ei, mi-au tinut de urat, in pustietatea asta incetosata.


  Pe traversarea pe langa varf, m-am oprit sa mananc afine. Si sa ma gandesc. Ce fac eu aici, de cateva zile? Ma chinui sa inaintez. Fug de vremea rea, orbecai prin noapte sau prin ceata, ma lupt cu vantul potrivnic… Si ma bucur ca supravietuiesc si ca razbesc. Si am noroc ca pot sa vad frumusete in fiecare maruntis pe care mi-l ofera o clipa pe munte. Dar tihna? Pacea aceea, pe care o caut si de cele mai multe ori o gasesc in munti? Unde sunt ele acum? De ce fac eu calatoria asta, daca nu-i simt gustul? De ce inghit eu kilometrii astia, nemestecati, nesavurati? Nu, plimbarea mea nu trebuie sa fie asa! Daca merg doar ca sa trec, sa ajung, sa depasesc locuri dragi fara sa ma bucur de ele, totul e degeaba. Am ocolit trapezul Vlascu, m-am chinuit sa stau in picioare pe vantul din creasta Cernei, am urcat Dobri-Vir fara sa vad nimic de acolo, acum ocolesc si Olanele si nu vad nimic… Daca asa e totul, mai bine merg acasa.


La Rau Ses, se vedea cate ceva. Eram sub ceata; acolo altitudinea e mica. Misterul si farmecul locurilor ma trezesc din tristetea si dezamagirea mea.



/Brezoi/img_9095_-_copy_640x480.jpg



Fac un popas si gust ceva dulce pe malul micului lac din creasta, din saua joasa, apropiata de firul Sesului. De sub patura de ceata, mi se deschide o fereastra spre caldarea din sud, Starminosu. De atatea ori am trecut pe deasupra ei, cu ochii doar spre Rau Ses, incat abia azi am remarcat cat de frumoasa si salbatica e. O voi vizita candva. 



/Brezoi/img_9097_-_copy_640x480.jpg



Si Oslea Romaneasca! Alt varf pe care e pacat, mare pacat sa-l ocolesti!



/Brezoi/img_9098_-_copy_640x480.jpg


Decid ca aici se termina drumul meu de azi, desi e abia ora 14 fara ceva. E o dupa-amiaza pentru suflet. Ma voi bucura de starea aceea faina pe care mi-o creeaza acest loc. Vin aici ca intr-un fel de pelerinaj si mereu imi doresc sa raman. Am locul meu de cort, amenajez fantanita de langa perete, sa-mi dea apa rece si limpede, ma instalez si ma ocup de mine si de lucrurile mele. Uriasul Godeanu e in continuare in negura, nu se vede nimic in sus. Cand ies din adapostul vaii, bate vantul tare. Incepe si ploaia. Dar nu-mi pasa, sunt bine aici si ma bucur de munti, da, ma bucur asa cum imi doream.



/Brezoi/img_9099_-_copy_640x480.jpg


Sta ploaia si culeg afine de pe panta de langa cort. In tihna. E ca un ritual, de cate ori ajung aici si e sezonul lor. Umplu o cana mare si un stomac pofticios. Imi amintesc cum am cules candva afine de aici, pentru cineva tare drag… Si cate si mai cate amintiri!... Atat de vii sunt amintirile, incat imi pare ca suntem cumva din nou impreuna, aici, la Rau Ses. Din lumi diferite, ne-am dat intalnire aici, sa ne bucuram din nou de munti si de prietenia noastra.


O turma se tot rotea pe versantul urias din fata cortului meu. Cand in sfarsit s-a dat dupa colt, am putut sa ma spal in rau, cum imi place. Mai tarziu, m-a vizitat ciobanul. Mi-a fost teama la inceput sa-i spun ca voi innopta singura. M-am prefacut ca trebuie sa apara un grup de amici dinspre Godeanu. Apoi mi-a parut rau ca l-am mintit pe omul asta tare de treaba. Avea cotroana dincolo de creasta, spre sud, chiar in caldarea Starminosu. Ma invita oricand pe la el, daca am nevoie de ceva sau mi-e teama singura. La plecare, dam mana barbateste.



/Brezoi/img_9108_-_copy_640x480.jpg



Lumini… Si umbrele norilor prelingandu-se pe plaiuri. Turme ce luneca pe pajistea imensa, luand forme diverse, ca intr-un joc. Apune soarele si se uita in urma. Se spune ca va fi frumos maine, daca se uita soarele inapoi cand apune. 



/Brezoi/img_9109_-_copy_640x480.jpg



/Brezoi/img_9110_-_copy_640x480.jpg



Energia locurilor si a momentului ma umple de emotii. Nu ma satur privind raul si plaiurile dragi, de care ma leaga atatea amintiri. Ale unor momente faine, ale unor calatorii memorabile, ale unor oameni, simpli trecatori prin viata mea cu care am schimbat doar cateva cuvinte, sau colegi de calatorie cu care am impartit frumusetea acestor locuri, sau prieteni dragi, unii care sunt inca pe aici, altii care sunt deja de partea cealalta a lumii. Ne-om intalni vreodata, cine stie… intr-un loc ca valea Raului Ses…



/Brezoi/img_9112_-_copy_640x480.jpg


Apusul se lasa frumos.



/Brezoi/img_9117_640x480.jpg



Un cer plin-plin de stele acoperea uriasa vale si pe mine, mica-mica, in cortul meu micut.





*****


Continuarea e aici:



https://www.carpati.org/jurnal/munti_si_oameni_de_la_vest_la_est_din_valea_cernei_cu_gandul_la_briza_marii_iulie-august_2022_-_episodul_2/3719/






Miercuri, 12 iulie 2023 - 15:04 
Afisari: 1,002 


Postari similare:





Comentariile membrilor (15)

edy
edy
Busola
 
1
O minunată călătorie a sufletului. Felicitări!


Miercuri, 12 iulie 2023 - 17:24  

victoranica
victoranica
Coarda
 
2
Ne era dor de tine, Laura ! O data sa te stim ca inca umbli prin munti neumblati, apoi ca n-ai mai scris de mult, ceea ce e o pierdere mare pentru noi.

Stateam si ma minunam cum ai purces la drum tocmai din Herculane, pe vreo treizeci si ceva de grade si cu peste 20 kg in spate. Stateam si ma intrebam cum o fi, ca eu mai mult de 4-5 zile de bagaj nu sunt in stare sa port in rucsac, si ma tot lamentez si cand sare de 15 kg (cu tot cu aparat). Chiar asa, ce mananci de reusesti sa cari pentru atatea zile la rand ?

Locurile, prea frumoase, imi pare rau ca nu am ajuns inca in creasta inalta a Cernei; Rau Ses este raiul pe pamant; o seara pe malul sau, cu nitic soare ivit printre norisori - vis.

Astept continuarea, indiferent cand o fi gata Carpati.org


Miercuri, 12 iulie 2023 - 19:44  

dan_marza
dan_marza

 
3
Munti si oameni... Mai degraba oameni care au in sufletul lor imensitatea muntelui. Si cand nu-i mai incape, mai scriu cate un jurnal care le mai usureaza minunata povara...

Ai calatorit insotita de privirile uriasilor tacuti si te-ai luptat sa depasesti piedicile pe care ti le-au pus in cale. Dupa zece ani, iar, ne inviti la o calatorie aparent pe munte, dar de fapt o calatorie in adancul sufletului tau. Ai lasat sa treaca aproape un an de cand s-a comis acesta expeditie probabil pentru ca lucrurile sa se aseze in mintea ta si sa poti scrie despre tine fara teama ca vei devoala cotloane ale sufletului tau doar de tine stiute...

Te-am insotit cu ochii mintii pe unde ai fost. Mi-a fost frig, mi-a fost sete, mi-a fost frica, am obosit si mi-a trecut vazand splendoarea naturii salbatice. Desi nu este genul de expeditie la care sa particip, am acceptat invitatia si nu-mi pare rau!

Un jurnal marca Laura in care nu stii ce sa urmaresti intai, vastele peisaje sau tumultul interior al sufletului atat de iubitor de natura.
Multumesc!


Miercuri, 12 iulie 2023 - 20:09  

ruxandrav
ruxandrav
Caraba
 
4
Multumesc, Laura, pentru paginile astea citite pe nerasuflate in miez de noapte, si pentru altele. Pentru palimpsestul pasilor...


Joi, 13 iulie 2023 - 00:10  

dorudragan
dorudragan

 
5
Melanjul sinapselor colegilor de tura se numeste socializare si disimuleaza o artificiala stare de bine; astfel, simti/ palpezi doar materie.
In solitudine insa, poti accede si la seiful sufletului Naturii. Cine-l deschide, scrie un astfel de jurnal...


Joi, 13 iulie 2023 - 10:13  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Coarda
 
6
Draga Laura, exact asa cum a zis si Victor, tare ne-ai lipsit. Muntii astia n-ar mai fi pentru mine la fel daca n-as sti ca tu umbli prin ei.
Ti-am citit cuvintele pe nerasuflate. M-am abtinut cu greu sa nu le devorez aseara, dar voiam sa fie in tihna, cum ti-am citit toate jurnalele. Si iata ca atat am rezistat Carpati.org
Ma bucur mult ca ai revenit prin acele locuri si cred cu tarie ca esti vegheata de sus, ca esti recunoscuta de caini si chiar de pamant, de locuri. Cand iubim ceva cu tot sufletul, se face o legatura care e dincolo de ratiune, stiinta, explicatii. Care doar se simte si iti da sentimentul ala ca esti "acasa" oriunde ai fi.
Am fost in zona la mijloc de iunie, cu 16 kg in rucsac si am zis ca mor. La sfarsit de iulie cu 20 kg nici nu-mi pot imagina cum este.
Te pup cu drag si abia astept sa ne revedem si sa stam la povesti. Pana atunci, astept cu sufletul cuminte continuarea povestii.
Sa-ti fie senin!


Vineri, 14 iulie 2023 - 11:37  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
7
Va multumesc pentru timpul si rabdarea pe care le-ati acordat povestirii mele si pentru mesajele faine!
Va doresc si voua ture minunate! Si sa fiti sanatosi! Si mereu cu chef de duca!
Povestea va continua.


Vineri, 14 iulie 2023 - 23:35  

robert84
robert84
Caraba
 
8
Laura, mare mi a fost surpriza cand am vazut jurnalul, a trecut ceva timp.

Hai sa ti raspund la intrebare!

DA, eu zic sa scrii pentru putinii care au rabdare; da, pentru cei care doresc sa si incante sufletul cu trairile tale si nu decat privirea cu pozele si filmuletele; da, pentru cei care savureaza fiecare rand scris si nu in ultimul rand, da pentru tine daca te face sa te simti mai bine.

Iti multumesc pt jumatatea de ora in care am strabatut alaturi de tine creasta Cernei.

Ai grija de tine!


Luni, 17 iulie 2023 - 13:55  

ratza
ratza
Busola
 
9
Eu încă citesc. Obiceiurile vechi nu dispar cu una, cu două. Carpati.org


Luni, 17 iulie 2023 - 16:05  

luminita
luminita

 
10
Tare ne-ai lipsit Laura, jurnalele tale au fost o lectura de suflet pentru mine, regasesc in ele unele ganduri, trairi,intrebari care apar in drumul meu.
Aseara am adormit cu gandul; la acele peisaje minunate de pe creasta Cernei, Godeanu,Raul Ses , la curajul tau si la dorul tau de dor de casa🙂.

Multumesc ca te-ai hotarat sa impartasesti si cu noi trairile si a doua aventura a ta in Meridionali.

Sanatate multa iti doresc!


Marți, 18 iulie 2023 - 17:35  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
11
Despre unele locuri parcă-i mai frumos a citi. Iar rândurile așternute de unii oameni parcă-i merg mai frumos sufletului. Să fie, oare, nostalgia unor locuri îndrăgite, amintirile unor alte vremuri sau dorul de anumite personaje? Grea întrebare.


Vineri, 21 iulie 2023 - 07:47  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
12
Ce poveste frumoasa! Doamne ajuta la cat mai multe ture de acest fel si astept urmatorul capitol! 😊🤘 cheers!


Duminică, 23 iulie 2023 - 12:18  

mihaita_39
mihaita_39
Coarda
 
13
În ultima vreme am tot auzit de frumusețea văii unui râu. Râul Șes.
Acum, puseși și tălică paie pe foc ...


Luni, 24 iulie 2023 - 20:25  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
14
Am continuat sa scriu povestea asta, pentru mine, ca sa nu pierd amintirile, si pentru oricine are rabdare sa o citeasca. Mesajele voastre m-au incurajat, asa ca va multumesc!


Vineri, 28 iulie 2023 - 23:28  

markbv
markbv
Caraba
 
15
Fără cuvinte!
Mă bucur tare mult de revenirea ta la secțiunea Jurnale!


Marți, 29 august 2023 - 21:30  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0769 secunde

Deblocari usi Bucuresti | GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2024) www.carpati.org