Munti si oameni de la est la vest - partea intai (Creasta Carpatilor Meridionali, iulie 2012)

Am mers mult. M-am pierdut prin munti si-am lasat in urma tot ce ma tinuse legata ani in sir.

Ma obisnuisem cu mine. Doar eu si cu mine. Si-am descoperit o noua forma de extaz: senzatia aceea pe care mi-o trezea scrutarea zarilor dincolo de care veneam si a celor pe care urma sa le depasesc; placerea de a nu putea cuprinde cu privirea departele de unde vin si pe cel catre care merg.  De parca lumea toata, cat vedeam cu ochii, era a mea si-o tineam in palma. Desavarsit sentiment de libertate!

Tare multi cunoscuti m-au intrebat despre tura mea. Dar fiecare vrea sa afle altceva. Tin atat de mult la povestea asta, incat mi-as dori sa fie si frumoasa, si utila…si sa bucure pe toata lumea. N-as vrea sa sterg nici macar un rand din toate cele ce-au izvorat imediat ce-am luat caietul si-un creion. N-as vrea sa dezamagesc sau sa agasez pe cineva cu randurile mele, poate prea lungi, poate prea …albastre… Unii vor sa stie date tehnice, altii ma intreaba ce-am simtit. Voi, prieteni, luati ce doriti, eu iubesc tura asta cu tot ce inseamna ea.

Cum mi-a venit ideea? Doar am visat. Am visat sa fiu libera, sa am timp mult mult si sa merg pe munte mult mult. Ma gandeam asa, privind hartile….unde sa merg…si m-am trezit legand in mintea mea masiv dupa masiv…Cand mi-a incoltit gandul asta, mi-era jena sa-l marturisesc. Ma temeam de ironii, de comentariile celor ce ma vor crede inconstienta. Dar m-am trezit facand planuri. Cu o placere si o tenacitate  care m-ar ajuta sa depasesc orice obstacol, daca s-ar declansa de fiecare data cand am ceva de facut.

Totul cu creionul pe hartie. Mancarea, hainele, hartile, informatiile despre trasee, unele absolut  necunoscute mie, unele absolut  nemarcate, diverse maruntisuri pe care niciodata nu le-as fi luat  cu mine pe munte, dar care devin necesare daca stai pe munte cu saptamanile…Erau greu de contabilizat. Nu stii exact de cate zile ai nevoie, nu stii cum va fi vremea mai incolo de 3 zile, cat trebuie sa stai refugiat in caz de vreme rea; n-ai cum sa anticipezi nici macar cum vei fii tu insuti peste o saptamana, ce reactii are corpul la atata miscare si efort, cum iti vei putea gestiona resursele de energie.

Mi-am pregatit 4 bagaje: rucsacul cu cele necesare pentru doar doua zile, coletul urias, de trimis la Fundata, cu toate cele necesare pentru vreo 8-9 zile fara nicio aprovizionare; unul pentru vreo 4 zile, de expediat la Talmaciu; ultimul pentru inca vreo 7-8 zile, pentru Vulcan. Ca sa nu umblu aiurea dupa ceea ce vreau, pe unde ajung. Nu voiam sa cobor deloc  la cabane sau in localitati, pentru aprovizionare.

Tehnologie? GPS n-am vrut. In general, nu agreez ideea. Dar parca era buna o ustensila cu care sa-mi inregistrez parcursul, sa ma pot minuna ulterior de el, sa-mi insumez metrii urcati si coborati. Tare mult mi-ar fi placut! Am avut in schimb un incarcator solar foarte util, cu care mi-am tinut in viata telefonul mobil. Cand vremea era buna si traseul permitea, il tineam legat pe capacul rucsacului, si acumulatorul incorporat se incarca. Cu el, imi alimentam singurul mijloc de comunicare cu lumea, cu cei dragi, singura sursa de informare, singurul mod prin care puteam sa anunt unde sunt si mai ales daca sunt bine sau am probleme. Il tineam inchis permanent si doar uneori, cand consideram ca as putea avea semnal, il deschideam si navaleau mesajele mult dorite. Semnal am gasit prin toti muntii, aproape in fiecare zi am putut vorbi. Aproape. Au fost si momente cand mi-a fost imposibil. Intrebam mereu ciobanii, ei imi aratau locurile cu semnal. Cine sa le stie, mai bine decat ei?

Cate kilograme avea rucsacul? Ce-am mancat? Ce-am avut la mine de imbracat? Unde am dormit? Cate ore mergeam pe zi? Cate poze am facut? Cum m-am descurcat cu cainii? Dar cu apa? Dar cu oamenii rai? Intrebari, intrebari…N-as vrea sa transform jurnalul aceasta intr-un ghid cu instructiuni pentru o asemenea tura.  Sunt nerabdatoare sa va spun povestea…

 

Ziua 1  (7 iulie  2012)

N-am dormit decat vreo ora. De emotie. Plec cu Mugur si Tudor catre Busteni.  Dorm linistita in masina. Visez. Urmeaza o aventura. Am emotii. N-am sa mai vad o vreme familia, prietenii, porumbeii din balcon, marea, …pe el….N-am sa ma mai gandesc la munca mea si la tot ce ma presa. Am inchis totul intr-un sertar si am aruncat cheia.

Planul era sa urc pe la Gura Diham, pe banda rosie, pe la Poiana Izvoarelor, Pichetul  Rosu, pe Bucsoiu, apoi Omu… Dar Mugur si Tudor merg catre Valea Alba. Asa ca ma razgandesc si merg cu ei. Ei, nu urc pe Alba :), dar merg pe Munticel pana la Pichet si apoi tot inainte. La 7.30  pornim de la Caminul Alpin. Cald. Oamenii merg repede. Ma tin greu de ei, eu am rucsac mai mare, iar ritmul meu ar trebui sa fie cu totul altul. Tudor se indoieste parca de reusita mea, nu prea ma ia in serios. Nici eu nu-s convinsa. Dar vorba-aceea, n-am contract cu nimeni.

Ma rup greu de ei. Dar trebuie sa plec pe drumul meu.  Imi gasesc un ritm, incerc sa-mi intru in starea de  care aveam nevoie, imi ascult gandurile, imi ascut simturile…La 9.40 sunt la Pichet. Lume. Galagie. Unii merg incet si eu la fel. Altii alearga, se antreneaza pentru maraton. 

E cumplit de cald, iar urcusul de pe jgheabul pamantos pana spre creasta Bucsoiului ma stoarce. M-am imbalsamat cu tone de crema solara cu factor 50 si cu lotiune anti-capuse. Micile ganganii chiar ar putea sa-mi strice tura, daca as fi o gazda destul de cumsecade.

Bucsoiu! Primul din lungul sir de varfuri pe care urmeaza sa-mi fac poze :). Sunt  singura un timp si ma gandesc la ce va urma. Apare un grup si ma intreaba unde merg. Hm…sa le spun? Mi se pare prematur sa vorbesc despre tura asta ca fiind pana la Herculane; poate clachez maine sau peste cateva zile. E caraghios sa bat toba degeaba. Sa  mint? Le marturisesc  in cele din urma intentiile mele si oamenii ma incurajeaza. Cineva ma intreaba daca am sponsori si ma bufneste rasul: “Pentru ce? " :) Nici nu mi-a trecut prin cap asa ceva, fac asta pentru mine, fara  vreun contract cu cineva, de ce ar investi cineva in asta? Sa ma fotografiez cu numele firmelor pe varfuri, cum mai deunazi faceau unii cu steagul? :).

Ajung la Omu. Lume. Prea multa. Uit cu desavarsire sa fac vreo poza. Poate pentru ca acolo sunt ca acasa si am sute de poze din acel loc. Alex tocmai era la cratita si ma serveste cu un orez marca proprie, delicios. Uite ca am sponsor!:)As fi stat la povesti, dar trebuie sa pornesc catre Strunga.

Plimbare linistita catre Batrana, dar uite ca ma bate ceva la un picior. Deja? Scot bocancii, asez soseta, ceva nu-i bine, dar o sa treaca, nu se poate, nu se poate sa esueze  calatoria asta pentru o soseta si-un bocanc. O sa merg in maini! Ma incalt din nou si plec, incercand sa ma gandesc doar la lucruri frumoase si sa ma bucur de lumina dupa-amiezii tarzii.

 Intre Strunga si Batrana mai mersesem doar o data, demult, cu Stefan. Revad cu placere locul. Pastrez de atunci amintirea unui cort asezat in lumina unui apus minunat de septembrie, printre petice de zapada pe care a doua zi dimineata am gasit urme de animale.

Da, calatoria asta a mea  va fi, fara indoiala, un  prilej de a retrai, fie ca vreau, fie ca nu, o multime de momente din alte intalniri cu muntii, speciale intr-un sens sau in altul. Caci toti  ducem in spate rucsacul nostru cu intamplari si experiente din munti si din viata, si tot mergem si mergem mai departe…

Imi plac calcarele albe razbind prin verdele pajistilor. Are zona asta a Bucegilor o poezie a sa, o atmosfera ca de inceput de lume; ma simt de parca m-as sustrage cumva din ritmul timpului, mai ales in lumina asta mangaind albul stancilor. Marcajul e bun, poteca lina, iar eu trec, pas dupa pas, oprindu-ma din cand in cand, pur si simplu sa privesc in jur. Am uitat de durere, de bocanci si sosete. Deodata, in stanga, cumva deasupra zonei Horoabelor, zvacneste un animal cu miscari feline, un fel de mata mai mare,  atletica si eleganta. Parca n-ar fi vulpe, nu-i roscata, e mai maronie, si nici coada aia stufoasa nu o are, nici mersul acela una cu pamantul. N-as sti sa spun exact ce e, s-a lasat spre padure in jos, pe un fir de valcel. Mi-as dori tare mult sa vad animalute in tura asta, dar nu reusesc sa ma decid ce sa vad si ce nu:) . Vorba aia, ai grija ce-ti doresti!

Refugiul. Sunt deasupra lui. Si vad o turma. Si cainii. Ma vad si ei pe mine. Prima proba. Vorbesc cu ei, ocolesc cumva zona lor, ciobanul ii cheama si restabileste pacea. E un om de treaba, destul de tanar, cu care aveam sa povestesc asa, pe inserat, despre una, despre alta, el tolanit pe iarba, cu cainii imprejur, eu asezata confortabil pe prispa refugiului . Imi spune despre viata lui, despre familie, ii e dor de fetita lui si de casa.

  Dinspre Padina apar doi calatori calare, cu desagile pe spatele cailor. Ii urmaresc cum se profileaza ca niste umbre negre pe zarea aurie a Strungii si se preling dincolo. Parca e o scena rupta din filmele acelea cu vestul salbatic. Am un sentiment placut, de parca as uita de tot si as calatori in timp.

Turma o ia la vale. Doua fete cu care vorbisem la Batrana apar de sub abrupt si trec spre Padina. Schimbam iar cateva cuvinte, ne uram de bine.  Raman cu adevarat singura pe prispa refugiului, in lumina amurgului. E placut la refugiul asta, parca ar fi casuta bunicilor. Lumea spune ca ploua inauntru. Asa o fi. 

Dau ocol locurilor, fac cateva poze, ciugul ceva, ma pregatesc de noapte….si noaptea vine…

Ziua 2 (8 iulie)

Deschid ochii. Singura in refugiul intunecat, cu ferestre fara geam, acoperite doar cu obloane de lemn, pe care aseara ma invrednicisem, nu stiu exact de ce, sa le intepenesc bine cu cate o pana de lemn de pe jos. Dare prelungi de lumina se preling vagi pe podea, printre sipcile obloanelor. A fost prima noapte singura pe munte, dintr-un lung sir ce va urma, de nopti de neuitat. A fost bine. E o stare noua pentru mine. Pentru prima data constientizez cu adevarat ca sunt doar eu cu mine.  Vreau lumina. Inlatur cu miscari smulse bustenii si scandura cu care blocasem oarecum usa, ca un claustrofob care vrea sa iasa cat mai repede din incatusarea stramtorii in care se afla. Soare! Lumina navaleste in camera si ma invadeaza. Ies pe prispa si inspir aerul diminetii cu toti plamanii.

Dau fuga pana in sa, ca sa scrutez cu privirea nerabdatoare zarile dominate de Leaota, catre care ma indrept azi. Limpezimea  culmilor ma cheama, e o dimineata senina si vreau sa ma bucur de ea pe traseu. Pe la 8 si ceva sunt gata de plecare, mai tarziu decat planificasem eu aseara, dar in fond nimeni nu ma alearga. Imi dau seama ca sunt abia la inceput si nu e cazul sa ma supun la rigori ce nu-s neaparat necesare, daca vreau sa-mi placa ceea ce fac.

Si pornesc spre Strungulita. Am mai fost o singura data pe acolo, acum vreo 5-6 ani, probabil…nici nu mai stiu. Intr-un inceput frumos de toamna, venind in sens invers.  Marcaj bun, indicatoare multe, ba chiar dau si de un traseu despre existenta caruia nu stiam, un punct galben pana la Bolboci, prin Saua Lucacila. Nu cunosc aproape deloc partea asta sudica a Bucegilor. O sa fac o plimbare, candva, prin zona.

Tot privind inapoi, ma despart de Bucegi, admirand stancariile abruptului lor vestic, nu atat de spectaculos precum cel prahovean, insa aparte prin albul calcarului si prin trecerea pe nesimtite catre plaiurile domoale, pastorale, ale Leaotei.  Sunt in saua Bucsa. Oficial, sunt in masivul Leaota. Aleg sa urc pe varful Bucsa, sa pot privi in urma de la inaltime. Urcusul ma cam oboseste, dar nu ma grabesc. Simt ca aici asta e ritmul si nu poate fi altul. Au locurile astea ceva ancestral, de inceput de lume, cu Bucegii scaldandu-se in aurul diminetii, neclintiti si eterni, cu Piatra Craiului atat de aproape, de-ti vine sa-i atingi cu mana. Nu pot face poze…lumina asta e imposibila…Ar trebui sa ajung candva aici la apus, sa vad cum invaluie soarele rosu peretii astia de stanca alba. Nici macar n-am mers pe traseul acesta spre Gutanu, pe sub abrupt. Vad si traseul marcat cu triunghi rosu, spre Moeciu de Sus, in buna stare; nici p-asta nu-l stiu. Mai am de mers prin locurile astea si cu alte ocazii.

Las in urma niste munti…merg in altii… De ani de zile am simtit ca-mi place asta. Ma opresc si, pentru prima data in tura asta, schimb harta din capacul rucsacului.  La indemana va sta o vreme cea a Leaotei. Privesc spre Crai si ma intreb oare unde voi ajunge astazi si-n care loc din tot ceea ce vad ma va acoperi intunericul  serii. Inaintea mea, culmea ce merge spre Curmatura Fiarelor, tinuturi domoale, adevarate plaiuri de poveste, turme, cai liberi, mult verde si flori.  Evit elegant o turma, ma abat de la poteca spre a nu fi simtita de caini. Merg pe potecuta clara de pe culme, urmand liziera padurii ce acopera panta din dreapta. Urc in zona Dudelor si stiu ca de aici pot sa privesc utima data spre Bucegi; de acum, ei vor fi ascunsi dupa culmi. Inainte, privind spre Piscul Lacului si Santilia, privelistea este surprinzatoare: plaiurile sunt roz.

 Tot varful, tot versantul… Nici macar rododendronul Ciucasului nu mi s-a parut atat de incantator. Sunt uimita, nu stiu ce planta e asta. Sunt tare curioasa, vreau sa vad spectacolul de aproape, sa ma simt pierduta prin covoarele acelea colorate. Nu ma asteptam sa ma uimeasca si sa ma incante Leaota atat. Treci printr-un loc o data si crezi ca l-ai vazut. Nu mi-am imaginat ca exista un moment al anului cand locurile astea banale pot fi atat de frumoase.

 In poteca, in coborarea de pe Dude, trec pe langa un firicel de apa, vai de el… Un izvor chinuit, din care fara indoiala beau si oile. Mi-e sete. Nu mai am apa, dar… Mai bine lasa. Marcajul cu stalpi ma duce cu bine in saua dinaintea varfului Piscul Lacului, dupa care se pierde. Se vede poteca  pana pe varf, de acolo continuand probabil pe culme, spre stanga, si sigur privelistea de pe varf e frumoasa, Craiul pesemne ca se vede superb. Pe acolo as merge. Dar e poteca  si pe sub varf pe stanga, pe curba de nivel. Stiu ca traverseaza niste izvoare.  Frumos o fi varful. Dar si setea e mare. Pana spre Fundata, sa mai tot fie niste ore. Asa ca aleg curba de nivel. Ajung intr-adevar la izvoare. Privirea mi-e atrasa de linia stalpilor, aflata pe sus, pe deasupra mea, strabatand covorul roz. Nu pot rata asta! Merg oblic in sus, printre musuroaiele ce-mi ingreuneaza inaintarea. Incredibil, cat vad cu ochii, pamantul  e roz! Nu stiu cum se numeste planta…dar n-am mai vazut-o. Seamana cu un fel de levantica, dar nu e mov, ci roz.

Si iata-ma in Curmatura Fiarelor. Doua masini 4x4 au ajuns aici, pe noul drum forestier amenajat peste poteca turistica ce vine pe Sleaul Mandrului, din Fundatica, marcata cu banda rosie si banda albastra. De aici nu avea sa fie nimic spectaculos, coborare pe drum sau pe poteca prin paduri, doar picioare de mers sa ai. Drumul e o vreme pe traseu, uneori paralel, la cativa metri distanta, marcajele facute de cei de la Carpati inca se mai regasesc, stalpii inca sunt pe acolo. La un moment dat, intr-o poienita, drumul face o mare curba la stanga. Marcajul nu-l urmeaza, el se strecoara inainte, prin padure.  Un pic mai aveam si-l ratam, indusa fiind in eroare de drum, mergand cu gandurile… Nu stiu cum de l-am vazut. Acolo ar fi bune ceva sageti evidente, dar drumul pesemne a fost facut ulterior marcajului si de aceea nimic nu te atentioneaza. Ma rog, am si eu norocul meu…nu stiu cum de-am fost suspicioasa acolo si-am cautat un pic pe sub crengi…dar bine am facut. Aflu ulterior ca drumul tare m-ar fi ocolit si mi-ar fi mancat ore bune din ziua de mers, iesind departe de traseu. 

 Trec la incaltarile de schimb, mai joase, mai aerisite  si mai usoare.  Aud voci. Apar in calea mea niste oameni din sat, intre doua varste. E si un copil cu ei. Vorbim…si ma bucur sa-i intalnesc. Sunt argeseni de-ai mei. Se mira de mine, mai ales cand le spun ce planuri am. Dar cu asta am sa ma obisnuiesc, ca tot asa va fi de cate ori oi intalni oameni. Intai s-or mira de locul unde vreau sa ajung;  mai tarziu s-or mira de locul de unde vin. Asta daca or sti despre ce locuri vorbesc  sau daca stiu eu sa le explic pe inteles ce si cum.

Ce-a urmat? Se vad salasele si casele din Fundatica. Mai e cate un marcaj razlet pe cate un gard, pe cate un copac. Si pana dau in drumul prafuit al satului, primele fructe ale turei asteia se ivesc, ispititoare, prin poiana: niste fragute rumene si parfumate pe care nu le pot lasa acolo, asa, inutile, asa c-am dat un sens existentei lor.

Urmand potecile satului si indrumarile unui batranel cumsecade, iata-ma la sosea, in centrul Fundatei. In urma mea, spre Leaota, tunete si nori. Am fugit la timp. Au trecut vreo 5 ore de cand am plecat de la refugiu. Merg la doamna Monica, unde ma asteapta coletul urias, cu cortul, hainele, mancarea, butelie, vase si toate obiectele de care voi avea nevoie in zilele ce-or urma, prin Crai, Papusa, Iezer, Fagaras, pana la Olt. E cea mai lunga si mai solicitanta parte a traseului. Nu stiu cate zile vor fi, poate vreo 8, nu stiu ce va urma, asa ca am provizii serioase. N-am sa cobor niciodata spre cabane. Imi fac rucsacul pe indelete, mananc, ma odihnesc si sunt gata de drum. Pe la 15 vine momentul de care ma tem de o saptamana incoace. Acela cand voi lua rucsacul in spate. E enorm. Nu stiu cate kilograme are, dar estimez ca vreo 20, poate peste. Noroc ca am si eu destule, cat sa nu depasesc treimea permisa:). Dar cate oi avea la final? Adevarata aventura abia acum incepe. Trimit sms: “Rucsac greu, dar carabil”.

Am de mers o bucata pe sosea, poate vreo 2 km, urmand marcajul banda rosie, care chiar exista. Civilizatie, masini. Le-oi duce dorul (sau nu) mai mult de o saptamana. Ochii imi fug catre muntii atat de apropiati. Initial, marcajul se abate de la drum la stanga, cumva inapoi, intai urca un mal si apoi coboara pe un fir de vale, creandu-mi un fel de frustrare ca in loc sa urc pe munte, cobor in valea aia, mai jos chiar si decat drumul. Apoi incep sa urc, prin pajisti, prin paduri, printre salase, garduri, vite, ajung intr-un catun cu gospodarii ca lumea, pe o ulicioara ce urca printre garduri, cu marcaj nou.

 Sunt surprinsa de marcaj, nu ma asteptam sa se fi ocupat cineva de traseul asta. Lumea se uita la mine ca la urs, cainii ma latra, cand ma vad singura si mare cat un bivol, cu rucsacul urias in spate. Salut un batran si omul vine la gard sa ma intrebe ce-i cu mine. Ii spun de calatoria mea si se minuneaza. Ma interesez de apa si ceva adaposturi mai la deal, pentru noapte. Vad nori si parca as evita sa car maine cortul ud. Oamenii astia au apa adusa cu instalatii, n-au izvoare pe aici, nici fantani. Ai zice ca nu poate fi asa la poalele muntilor. Blandetea si sinceritatea din glasul omului ce-mi ureaza numai de bine la drum lung  imi dau un sentiment de liniste si de incredere ca-n lumea asta oamenii nu-s tocmai rai cu totii, cum ne-am obisnuit sa credem in viata noastra de zi cu zi. Lumea aceasta in care paseam eu acum era altfel.

Urc pe poteca strajuita de garduri scunde, marginind pajisti pline de flori, in care m-as tolani, daca nu m-as teme de capuse si de vorbele necajite ale oamenilor carora le-as incurca fanul. Treptat ma ridic deasupra caselor, panorama se dechide tot mai mult, se vad Bucegii in spate si Craiul tot mai aproape. Poteca se transforma intr-un drum lat, apar vile si masini. Traversez  drumul ce leaga Sirnea de Ciocanu si continui sa urc pe poteca marcata, printre fanete si salase. Imi dau seama ca am trecut de ultimele case de la care pot cere apa. Mai merg, poate mai gasesc. Poteca incepe sa urce mai sustinut, pana ce ies intr-o poiana deasupra Sirnei, loc cu multe salase si vaci Milka risipite pe pasune. 

  De aici, drumul meu face curba mare la stanga si ajunge in cateva minute in Saua la Crucea Sparturilor, unde o poarta metalica zdravana ma trece dincolo de culmea matematica, impadurita, Culmea Sparturii, pe care aveam sa o urc cumva pe varsantul celalalt. E limpede ca de aici, intrand in padure, nu vor mai fi salase si nici surse de apa evidente, afara de poate vreun izvor, cine stie…..daca o fi… In vale, dincolo de Sirnea, spre nord, nori de furtuna, se vede cum toarna si cum fulgera. La mine doar picura. 

Am semnal la telefon, asa a ma opresc langa un salas si vorbesc. As cam ramane aici, n-as mai merge la Table, desi e doar  5 si ceva.  Locul e frumos si ma inspira. Cat povestesc eu la telefon cum au decurs primele doua zile, picura cu soare si cu o panglica de curcubeu aninata pe cerul dup-amiezii. N-apuc sa-i fac poze. Se lumineaza si stropii stralucesc. Imi caut loc bun. Salasele astea sunt grajduri de animale, nu poti sta in ele. Dar  podurile sunt curate. Aleg locul cel mai bun, dar nu reusesc sa urc fara o scara. La un alt salas gasesc un cap de scara rupta, repar la ea, gasesc cuie si o stinghiuta, ii mai pun o treapta si e suficient cat sa o pot sprijini cumva, ca sa castig un metru si sa ajung la o barna de care ma pot prinde pentru a urca in podul dorit. Podeaua nu e foarte sigura pe toata suprafata, dar aici, in marginea unde stau eu, e buna, plus ca exact sub mine sunt niste grinzi de sustinere. Decid ca locul e sigur. Imi urc bagajele, ma instalez. Ma plimb in imprejurimi, ma bucur de poezia locului, de apusul linistit, de ragaz. Vorbesc cu mama la telefon si-i povestesc ce frumos e, dar uit sa-i spun ca sunt singura:), sa nu-si faca griji. Ii trimit si lui mesaj: ”Confort sporit. Era aiurea sa mai merg, fara apa, pus cort, loc impadurit-urs, etc. Maine galop.”

Urmeaza rasfatul.  Iau toate recipientele de apa si fac o plimbare pana la ultimele case ce le intalnisem. Nimeresc la o familie tanara, veniti in weekend la casa de vacanta. Se cam mira ei ce-i cu mine, le explic ca dorm mai sus in sura si ca merg spre Piatra Craiului, fac plinul si plec la vila mea din deal. Intr-un loc fara iarba, fac un pui de foculet si-mi fac bunatati, ca sa economisesc butelia, apoi incalzesc apa si in intunericul inserarii imi permit un fel de dush:), un adevarat lux.  Admir un rasarit superb de luna si luminile satelor. Seara de vis! Curand adorm numarand sclipirile cerului catre Bucegi, pe sub streasina acoperisului  inalt, de la balconul meu de mii de stele.

 

Ziua 3 (9 iulie)

Suna alarma. Am vrut neaparat sa vad rasaritul de aici, de pe deal, de la balconul vilei  mele.  Pun apa pentru un orez cu lapte si strang una-alta, cu ochii atintiti catre culorile cerului. Discul rosu se trezeste si el de dupa culmi. Pacat de un asa rasarit frumos, ca-l strica palatul ala de neam prost, pe care nu reusesc sa-l scot din poze. Adio poezie. Dar ochiul si mintea mea pot ignora tot ce umbreste ce-i  frumos si cred ca asta ar trebui sa fac mai des: sa pastrez pe retina, in minte si in suflet ceea ce e bun, sa caut cu sete jumatatea plina a paharului si sa nu ma intristez de ceea ce lipseste. Cu starea asta de bine imi fac rucsacul si cobor din pod cu gandul la creasta Craiului.

Pornesc catre culmea inalta, impadurita, paralela cu marea creasta, Culmea Sparturilor. Merg prin primele paduri ale Craiului. Ma trezesc sus, intr-o uriasa poiana, plata ca un teren de fotbal, inchisa de jur imprejur de zone mai inalte, amintindu-mi de crovurile din Mehedinti. Interesant  loc, mai rar vezi asa ceva in munti.  

Parasind poiana, marcajul pe pietre ma conduce din nou catre padure si ma scoate intr-o sea in care ajunge un drum forestier ce urca direct din Sirnea, din dreapta. Indicatoare si marcaje vechi, triunghi rosu, cruce albastra spre stanga, le caut pe harta, ma lamuresc ce-i cu ele si merg mai departe.

Mai pierd poteca, o mai regasesc, cert e ca la un moment dat, intr-un luminis, ma pierd in niste marcaje acoperite cu alb. Dar unde e continuarea corecta? Incerc pe colo si pe colo, dau si de un indicator mai vechi, dar… ma invartesc in cerc? Nu stiu ce-am facut, dar e cert ca se impun harta si busola. Ce naiba, merg spre sud?? Si pornesc in directia buna, tot pe marcaj, cu mai multa grija la luminisul in care descopar ca banda rosie merge in trei directii. Cea care arata nordul e cea buna, asa ca o urmez fara sa-mi mai pun intrebari. Bag busola in buzunar si-mi vad de drum, marcajul apare si dispare, se tot fac variante paralele de poteci si nu stiu care e buna, dar cat timp merg paralel cu creasta  cea mare, e bine. 

Prin padure, mai dau un ochi pe busola, ajung la o poiana, o stana, intersectia cu cruce rosie,… bun, sunt unde trebuie, …cert e ca intr-un final ajung la Table. Cat e ceasul? Dau sa scot telefonul si nu-i. Fusese in buzunarul cu busola. Fusese! Acum era fara indoiala pe jos, prin iarba, prin padure. E un telefon pe care nici hotii nu mi l-ar fura. Da-l naibii! Dar nu e bine sa continui fara el. O data pentru ca nu am cum sa ma informez despre vreme. A doua oara ca nu mai pot sti nimic despre cei de acasa. A treia oara, si poate cel mai grav motiv, ca nu ma vor mai putea gasi ei si cineva se va teme ca am patit ceva. A patra oara ca daca chiar as avea  nevoie de ajutor, n-as avea cum sa anunt. Nu se poate fara telefon, asa ca ascund rucsacul urias in boscheti si fug inapoi. Cu folos. Il gasesc acolo unde am scos busola ultima data. Si fuga inapoi la Table. Am pierdut cam o ora si ceva cu asta si mai ales multa energie. Trebuie sa fiu mai atenta.

Sunt franta. N-am inaintat mare lucru azi, dar rucsacul e greu si in plus m-am obosit alergand dupa telefon. E ora pranzului. Nu mi-e foame si as zace. Intamplarea m-a descurajat. As vorbi la telefon cu el, dar n-am semnal. Mi-e greu si sunt singura. S-a innorat, simt zapuseala aceea a ploii ce urmeaza. Decid ca totusi e bine sa mananc aici, pentru ca am apa sa pregatesc ceva, sa spal vasele, sa-mi astampar setea si sa plec apoi cu sticlele pline spre zona cea fara apa a Craiului. Abia miscandu-ma, incalec un bustean cazut in poteca si ma ocup de mancare.  Cat stau eu aici, ploaia devine iminenta, dar pana la Grindul de jos tot urc, chiar si prin ploaie.

Urcusul cel mai greu din toata tura, cu cel mai greu rucsac, de care m-am temut inca de acasa, avea sa inceapa acum. La  rucsacul imens s-au adaugat 4 litri de apa. Pornesc prin defrisari, sub amenintarea clabucilor cenusii. E cam ora 14 si iata-ma la refugiu. Am semnal la telefon si asta ma ajuta. Simt nevoia sa povestesc ce mi s-a intamplat, sa ma plang ca mi-e greu si ca mi-e teama de norii astia care nu ma lasa sa urc in creasta, am nevoie de o incurajare, de prognoza, de vocea lui, pur si simplu… Ma linistesc, aflu ca prognoza nu-i asa de rea  si ca ploaia va veni si va trece, si parca sunt din nou eu. Cu mintea mult mai  limpede, decid sa raman in refugiu pana ce va trece norul si voi urca apoi chiar si la frontala. De coborat la Spirla nu va mai fi timp, va trebui sa consum rational apa. Dar partea frumoasa e ca voi petrece noaptea pe creasta si ma voi bucura de rasarit, poate si de apus…

Rontai dulciuri, nuci, fructe…sa treaca timpul. Cerul e gri inchis. Picaturi ca niste pietre lovesc tabla refugiului. Firicele de apa incep sa se prelinga inauntru, pe prici. Ma mut din loc in loc si ma fugareste ploaia. Gasesc un loc unde e bine. As fi vrut sa intind izoprenul si sa dorm, dar nu gaseam un loc uscat atat de mare. Ce-as putea face, asa, ghemuita? N-am nimic de citit, am zis ca o carte ar fi greutate in plus. De scris, deocamdata n-am mare lucru de scris. Trimit sms:”Ploua de rupe, cu rafale de vant tare dinspre creasta, cerul negru si fulgera vizibil. Ce bine ca n-am pornit in sus! Daca nu pierdeam telefonul, acum eram pe traseu, destul de sus. Tare rau ar fi fost. Cineva are grija de mine. In afara de tine…”

As asculta muzica, am cu mine mp3-ul, l-am luat pentru ca stiam ca-mi va fi dor de muzica, dar mi-e teama sa ma izolez, cu castile la urechi, si sa nu mai aud ce-i in jur. O sa ascult ploaia. Si mi-e somn. Ma gandesc…Ce vreau? Ce caut? Chiar vreau sa fiu singura? Fug de raspunsuri deocamdata si-mi caut o ocupatie. Ocupatie? Ce-ar fi sa-mi tai unghiile?:) Ca o domnisorica fara alta grija decat admiratia si rasfatul propriei persoane, imi pilesc tacticoasa unghiile si-n oglinda imaginatiei mele ma vad si ma amuz.

Si ploua. Si tuna tare.  Si trec ore…Constientizez ca ar putea urma astfel de momente de asteptare, multe si tare lungi, ore, zile…Trebuie sa-mi gasesc un echilibru, linistea, rabdarea, sa ma educ sa stau cu mine de vorba si sa astept.

E deja seara, 6 si ceva, si eu tot aici sunt. Dar a stat ploaia si norii se duc. “Urc.” “Urca. “”As vrea sa prind apusul in creasta.””O sa-l prinzi.” Pe indicator scrie 2-2 ½ ore, dar cu rucsacul meu fac 3, asa ca nu prea cred…

E unul din momentele acelea cand eu am nevoie de mine. Nu-i  loc de indoieli, ci de incredere. Apusul asta nu-i ceva vital, dar, dincolo de bogatia ce mi-o va aduce el in suflet, e un prilej sa capat mai mult curaj, mai multa incredere in mine, mai multa motivatie si disciplina. Simt ca momentul asta e al meu.

M-a invatat Tudor sa urc aplecata mult in fata, cu betele scurte, cu rucsacul cat mai orizontal, pe tot spatele, cat mai 4x4, ca animalutele. “Ca or fi stiind ele ceva.” Plec si numar. La fiecare 100 de pasi, ma opresc cateva secunde, nu mai mult. Cand ajung pe la a 8-a suta, incepe sa-mi zboare mintea la socoteli gen “oare cate sute trebuie sa fac pana sus?”. Ma pierd in calcule, cat o fi avand un pas ca lungime, cat o fi distanta, cat oi urca la un pas, cat e diferenta de nivel….si intre timp numar inconstient, automat. Asa poti sa depasesti momentele cand ti-e greu, incercand sa te gandesti la lucruri simpatice, in loc sa-ti repeti  in fiecare moment  ca nu mai poti. Sunt destul de sus si am pierdut sirul sutelor, of...Daca numar in gand, ma incurc. As numara cu voce tare, dar trebuie sa si respir. Decid ca numarand din 2 in 2 respir foarte bine. Si iar parcurg sute si sute. Am ajuns la grohotis si pamant, parca urc cu spatele, dar macar ma bucur cand vad ce jos a ramas refugiul. Nu m-am oprit deloc, doar cateva secunde la fiecare suta. Incep sa nu mai rezist pana la 100, asa ca trec la grupe de 70 de pasi, ca sa nu-mi dau duhul. Ultima fata de iarba…si gata, sunt sus!. Sunt langa stalp, sunt pe varf! 

O lumina minunata prevesteste un apus deosebit. Dar stai, n-a apus inca? Ba chiar mai e destul.  Vreau sa ma bucur cu cineva, sa sun, dar n-am semnal aici, degeaba insist. Incredibil, am facut 1 ¾ ore!!!! Cum naiba?! S-a defectat ceva? S-a dereglat ceasul? Ma imbrac si stau cu ochii pierduti catre zari. Da, stau. N-am cum sa cobor azi, e riscant acum, obosita, tarziu, rucsac imens, stanca uda dupa ploaie….

Ma ia frigul, asa ca merg la refugiu. Nimeni. Mi-ar fi placut sa fie cineva. Mizerie si miros oribil. Oamenii nu-s toti asa cum ne dorim…

E liniste. Vin capritele. Un tap curajos se apropie de refugiu tot mai mult si eu de el. Nu fuge, dar nici nu sta pe loc, paste linistit, se mai uita la mine…; lumina e cam slaba, ma intimidez si nu reusesc sa schimb setarile aparatului, pozele ies cam miscate. Nu pot sa cred cat de aproape vine. Mai am putin si-i fac poze cu macro la ochii aia blanzi si la boticul umed. E clar ca asteapta ceva bun de mancare, dar nu-i dau, nu-i normal.

Pasi. Un baiat apare dinspre varf. Povestim scurt. Pleaca pe sudica. L-a prins ploaia pe creasta, dar nu-i bai, vrea sa mearga mai departe, la frontala. Drum bun!

 Tot mai frumos cade soarele catre zarile de peste Papusa si Fagaras. Acolo-i si drumul meu. Apusul! Parca cineva a trasat cu un creion rosu ca fierul incins o iscalitura ciudata pe linia zarii. Lumina e portocalie si norii se revarsa peste Tamasel ca o cascada. Racoarea serii si briza muntelui ma imping in refugiu. Adorm scriind mesaje….

Ziua 4 (10 iulie)

Ma trezesc la 5.30, cu caprele langa mine. Le admir o vreme, apoi ma ocup de rucsac. Vreau sa cobor cat mai repede, pentru ca nu prea mai am apa si nu voi mai rezista mult. Fara indoiala, e cel mai tehnic moment al turei. O coborare pe La Lanturi, cu un rucsac ca al meu, probabil vreo 20 kg, e foarte periculoasa si dificila. Concentrare, atentie….Sunt singura si n-am voie sa fac nici un pas gresit. Am emotii, dar stiu ca vor trece imediat ce ma voi porni pe traseu, iar concentrarea va inlocui teama. Nu pot sa mananc, nici nu intra, nici n-am apa, nu vreau sa mi se faca sete. Ca sa nu fiu chiar cu resursele la zero, mananc un Carmelo, un fel de biscuit din gaufre subtire cu un pic de crema de caramel, adevarata minune pe munte si mai ales in tura asta. O gura de apa si am plecat. E ora 7, cam tarziu.

Nu prea pot face poze pe coborarea asta. N-am stare, n-am pozitie. Oricum, nu poti cuprinde in poze adevarata dificultate a fiecarui pas. In jos, pe cabluri sau pe prize bune, merg bine. La traversari insa e foarte rau. Simt ca la greutatea mea din spate, echilibrul este precar si piciorul poate sa nu stea perfect  pe prize. Pur si simplu stau si analizez, ca la sah, pasul urmator si cativa pasi mai departe, ca sa fiu sigura ca nu ma blochez. Rucsacul sta perfect in spate, fix, dar nu-l pot neglija. Ma duc la vale pe marcaj si ma ia valul, ma trezesc pe buza plina de grohotis instabil a unei saritori mari. Doamne, pe aici trebuie sa cobor? Cum stau eu pe margine, disloc un bolovan mare si cade cu zgomot. Se opreste. Nu-i nimeni jos. Intepenesc. Simt cum grohotisul de sub talpile mele mai rezista doar cateva secunde si urmeaza sa ma poarte peste saritoare. Trebuie sa urc de acolo inapoi un pic, repede, dar fara miscari bruste. Imi tremura picioarele si ma simt blocata de teama.  Caut cu privirea marcajul si-l vad ca tocmai se angajase pe o traversare spre stanga, pe care eu o ratasem. Ce gafa am facut! Usor-usor, cu mare grija si mult ajutor de la cine m-o pazi, urc doi pasi inapoi, pietre multe cad de sub mine si eu reintru in marcaj. Imi dau seama cat de grav a fost acel pas in jos in plus si ce urmari putea avea. Nici traversarea nu e chiar idealul vietii mele, dar analizez fiecare pas si trec de ea. Prefer hornurile cablate ale traseului, decat fetele astea abrupte. Ajung la zona pamantoasa de la Braul de Mijloc si ma intreb pe unde continua el spre sud. O rampa  taiata in stanca imi face cu ochiul, aia o fi continuarea.  Merit pauza asta de cascat gura, am oboist, nu fizic, ci psihic, e greu sa tot port teama pe umeri si sa ma tot concentrez la fiecare pas.

E clar ca ma misc incet, dar nu-mi pasa, nu vreau sa stiu cat e ceasul. Poate dura oricat, numai sa cobor cu bine. Imi las libertatea sa fac cate pauze vreau, sa ma relaxez admirand maretia abruptului, sa ma gandesc oricat am nevoie la fiecare pas. Nu pot altfel. Mi-e greu. Daca as fi cu cineva acum, sunt sigura ca m-as plange si m-as bloca mai des. Cand sunt singura, ceva in mine se activeaza, sunt mult mai puternica si mai echilibrata psihic, stiu asta. Ciudat mecanism e creierul nostru!...

Voci multe. Cateva cabluri successive, inaintea indicatorului ce te trimite in traversare la dreapta, spre Zaplaz. Un grup mare de vreo 20 de rusi. Au invadat cablurile si trebuie sa-i astept sa urce, dar poteca e cumva pe sub  locurile pe unde trec ei in urcare si ma intreb unde o fi bine sa stau, sa nu-mi iau pietre in cap. Ochesc o poteca spre nord, ma duc pe ea si ma asez linistita. Aflu ulterior ca e unul din braurile lui Mugur :). Astia nu se mai termina si se trag de cablurile alea cu toata forta, n-au nici o treaba cu stanca.  Pe rand, se uita la mine, la rucsac, iar la mine, iar la rucsac….vreo trei ma intreaba daca urc sau cobor si daca ala e al meu. Ma mir si eu, dar vad ca uite, mai e un pic si-am terminat coborarea.  Scap de ei si o dau la vale.  Nu mai stiu cate cabluri mai sunt, dar ajung la Zaplaz si stiu ca acela e ultimul. As face poze, frumos loc, dar nu mai scot aparatul din rucsac, l-am bagat acolo pentru ca ma incomoda. Acum sunt deja prin padure, coborarea a luat sfarsit cu bine. Ma dor genunchii, n-am pus fasele, am gresit. A fost cea mai grea coborare a turei si ma resimt, fizic si psihic. Nu prea reusesc sa ma bucur si sa ma relaxez, sunt cam descurajata, ma intreb daca e bine ce fac, periculozitatea asta m-a speriat. Mi-am riscat poate chiar viata, sunt singura, e greu…de ce fac asta?

La intersectia dintre traseul spre Spirla si cel spre Marele Grohotis, ma opresc si vorbesc la telefon, sa anunt ca am coborat cu bine. E 11, am facut 4 ore, foarte mult! Dar e bine ca s-a terminat. Am senzatia in momentul acesta ca nu-mi mai trebuie Craiul in vara asta. (A fost doar o senzatie de moment :) .) Nu mai e nimic periculos, multa vreme, de acum e doar de mers, e ce stiu eu sa fac mai bine: sa ma tot duc prin paduri  si pe culmi, cu gandurile mele… Sunt foarte obosita si mi-e sete. Foame deloc. Apa mai e doar daca storc sticlele, dar n-as mai cobori la Spirla. Lasa, ajung la izvorul de dupa stana din Tamasel. Rezist eu…

Urc domol prin padure, catre Umeri. E nor, iar vine ploaia. E bine ca nu e cald, m-as topi de sete. Calc prost, obosit, mi se pare grea pana si poteca asta. Ploua,… pelerine, huse,… pierd timpul… Grohotisul unde incepe culmea Tamaselului e plin de garofite albe si movulii si de tot felul de alte floricele. In sfarsit, un zambet in coltul buzelor mele. Ploua, dar eu fac poze.  In sfarsit, ma relaxez.

 Un tunet zdravan deasupra mea ma alunga in padure. Mi-e cumplit de sete, simt ca ma sfarsesc. Imi lipesc limba de pelerina uda. Stropii stralucesc pe mugurii de brad si-mi vine o idee. Apuc cu buzele mugurii imbibati cu licoarea ce dobandise deja aroma de brad si sorb cu sete ceaiul rece. Simt ca chiar beau apa si mi-e mai bine. Am mai fost pe aici, dar nu mai stiu exact locurile. Dau de o defrisare pe stanga fata de muchie si stiu ca trebuie sa o traversez si sa reintru in padure spre dreapta. Nu mai stiu exact unde e izvorul. Pe muchie, vad un marcaj foarte vechi banda rosie, pe care intentionez sa-l urmez, precum si un nou patrat al limitei de parc. Pe harta, banda rosie chiar e pe culme, iar mai jos, pe curba de nivel, in stanga, sunt niste triunghiuri. Sa cobor prin defrisare, pe triunghi, spre izvor? Si sa revin la banda rosie? 

 Incep sa trec copaci cazuti, pe ceea ce semana cu o poteca. Un tunet fix deasupra mea ma intoarce din drum. Mai bine prin padure. Asa ca apuc banda aia rosie veche de sus si renunt la triunghi. Si de n-o fi banda vizibila, limita parcului pare  noua si buna de urmat, face acelasi lucru. E frumoasa muchia, pe alocuri stancoasa, are o salbaticie a ei. Imi dau seama ca am ratat piciorul ce merge spre stana. Si izvorul? In fata, culmea imi cere sa urc un varf. Decid sa ma las lateral spre stanga, in poteca cu triunghi, poate am bafta si dau de izvor. Nu mai ploua si n-o sa mai am de unde sorbi apa. Cobor vreo 5 minute si  constat cu surprindere ca noul marcaj banda rosie e tot pe poteca asta cu triunghiuri. Macar sunt pe marcajul dorit. Dar apa? Las rucsacul si merg o vreme inapoi pe poteca asta, dar fara folos. Asta e, am ratat izvorul. Nu-mi amintesc unde ar fi urmatoarea sursa de apa, dar stiu ca undeva, mai in fata, o sa mai fie o stana pe stanga si o sa fie apa acolo, sigur. Dar e mult pana acolo.

Pana la Curmatura Foii, merg pe curba de nivel odihnitoare, apoi coborare usoara.  Devine cald, e soare si aerul umed e sufocant. Se evapora stropii, asa ca niste tufe de sunatoare inflorita incarcate cu stropi imi ofera ocazia ultimului ceai rece gata facut. Regret fiecare picatura ce se scutura fara ca buzele mele sa o soarba. Mi-e aproape rau.  Urmeaza o culme defrisata, pe care o parcurg pe varsantul din stanga, prin soare si prin noroiul drumului, epuizata, cu rucsacul greu, nemancata, insetata, dar cu ochii atintiti catre Papusa, catre care ma indrept. De aici, adio Piatra Craiului. Un fior placut ma cuprinde cand vad creasta si locul de unde vin.

Mi-e tot mai greu, transpir mult si nu stiu daca e bine sa ma grabesc catre apa sau sa merg incet, ca sa transpir mai putin. Raspunsul vine de la sine, oricum abia ma tarasc, nu ma pot grabi. Nu mai am copaci cu muguri, nici sunatoare, speram in niste zmeura, dar degeaba, apa din iarba s-a evaporat, iar smarcurile murdare de pe drumul ala mocirlos nu fac altceva decat sa-mi amplifice setea. Scriu sms: “Am trecut de Curmatura Foii, mai am vreo doua ore pana la Dambovita. N-am apa. St lesinata. Sper sa rezist.”

Mi-e rau. Ma opresc si stau pe rucsac. Vreau apa. Ma doare capul si nu prea mai vad. Incerc sa nu lesin. Ma gandesc fortat la lucruri frumoase. Incerc sa dau un telefon, asa, de moral, vorbim putin, dar se duce bateria.  Sunt iar singura. Merg . Nu mai am saliva, gura e uscata, buzele ma ustura. Storc tot, incerc sa simt un strop pe buze, dar pur si simplu nu mai e, glandele salivare nu mai pot face nimic. Mi-e greata. Cum o fi sa mori de sete?

In drum vad un pet scalciat, in incovoierea caruia s-a adunat apa proaspata de ploaie. Il ridic cu grija si sorb lichidul strans in causul de plastic. Imi revin un pic, cat sa pot sa mai dau din picioare o vreme. E cam 3 dupa-amiaza si eu merg de la 7 dimineata in continuu, band intre timp mai putin de o ceasca de apa toata ziua. Deodata, vad in dreapta drumului izvor amenajat, iesind chiar de sub panta defrisata, cu apa rece si debit bun. Doamne ajuta! Imi venea sa tip de bucurie. Beau apa cu lacomie, ma spal si-mi ud hainele. Am inviat.  Mananc tot ce-mi pica la indemana din capacul rucsacului si tot beau si beau. Umplu sticlele si merg mai departe. Tot trec pe langa izvoare mari, apa e la discretie, ce ironie! Dar eu car acum  apa in rucsac. Nu mai am curaj sa merg fara. Ma simt bine, e o dupa-amiaza frumoasa, iar piciorul Dracsinului, catre care ma indrept, e la doi pasi. Trec de stana din stanga, unde se desparte banda rosie catre Comisul de cea albastra catre Valea Dambovitei si Papusa. Nu vreau direct in Fagaras, asa ca vizez Papusa.

Marcajul, desi nou, imi da batai de cap. Sunt zone cu defrisari si el se pierde. Merg la limita dintre padure si aria defrisata si-l regasesc. Apoi se pune sa coboare direct la vale prin trunchiuri, cioturi si rape, dar eu aleg sa tin un forestier care, chiar daca ocoleste un pic, ma va duce, sigur, tot acolo, la podul peste Dambovita, singurul din zona,unde merge si marcajul. Si cum pedalam eu pe drum, vine din fata un camion, fac semn sa opreasca, cer lamuriri si aflu ca drumul merge fara prea mari ocoluri acolo, la pod.  Trec podul, trec Dambovita, merg pe drum spre intrarea pe piciorul Dracsinului si ma intreb daca mai am putere sa urc pana la stana de sus, sau mai bine raman la constructia de jos.

Fac la dreapta pe marcaj si ajung la casa de jos. Oi, magari, ciobani si mai ales caini. Ma latra, oamenii ii striga. Salut si intru in vorba. Stiu ca trebuie sa am grija cu oamenii si mai ales trebuie sa am noroc, ca nah, pana la urma, cum sa ma apar? Par oameni de treaba. Doi mai tineri mulgeau oile in strunga, iar un al treilea, mai in varsta, le mana cate una cate una. “ Da stai, ca uite, urcam noi casii la stana de sus, la baciu, si mergi cu noi in sus. Baciu e om bun si serios, poti dormi acolo. Te-o servi cu cate ceva si te-oi odihni bine. “

Am ramas cu ei si-am facut poze. Mi-au dat o sticla de jintita, sampania ciobaneasca, apoi mi-au legat rucsacul pe-un magar. Uau, o sa urc fara rucsac? O sa spuna gurile rele ca am parcurs Meridionalii cu porteri. Oamenii stiu ce-au de facut. Magarii la fel, isi primesc docili poverile. Il mangai pe acela care, in afara de caldarile cu zer si cas, duce rucsacul meu, deloc usor. Unul dintre oameni merge la deal cu magarii. Merge bine, cu tigara in gura, eu gafai chiar si fara rucsac. E urcus serios pe un drum de tractor, dar privelistea minunata spre Piatra Craiului imi indulceste urcusul.

Ajungem la stana. Simt o liniste, o fericire simpla, cand ma asez la masa de afara, langa rucsac, si privesc Piscul Baciului, de unde am pornit azi dimineata. Cate s-au intamplat si prin cate am trecut. Bune si rele. Ca-n viata. Ma simt aparata si iubita de soarta, de intamplare, de divinitate, nici nu stiu exact de cine, dar simt nevoia sa multumesc cumva, cuiva, pentru toate astea. Si pentru portocaliul Pietrei Craiului la apus.

Baciul e un om inalt, uscativ, blajin, pe la vreo 70 de ani, dar tare vioi si harnic. Si curat. E curat in stana, vasele sunt curate si ele, totul e bine randuit. “Eu am zis sa fie aici stana buna, casa mare, sa vina lumea, sa pot sa gazduiesc pe cine-mi trece pragul. Am tot ce-mi trebuie. Ai aici camera unde sa dormi, pat, paturi, stai fara grija. Eu am camera ailalta.” Se bucura cand afla ca-s din Arges, ca si el. E incantat sa auda ca stana mi-a fost bun adapost intr-o primavara cu zapada si ger. Pune cobilita in spate cu doua galeti si coboram la izvorul de la marginea padurii. Urca de parca n-ar avea doua galeti pline si atatia ani in spate. Vin si eu,  rusinata, cu sticlele mele in mana. Randuiesc prin rucsac, dar ma organizez greu, sunt tare obosita. Abia reusesc sa ma spal, sa ma schimb… Ma plimb prin jurul stanei si admir apusul. Si ce mai vad? 

Cativa catelusi sugeu la o purcea tolanita in iarba. Ma frec la ochi. Totul parea firesc, toata lumea fericita. Gazda imi explica ce si cum: catelusii sunt orfani si el le da zer, zice ca or sa fie bine, ca are grija de ei.

Baciul pregateste mamaliga si se apuca de-mi face bulz. Pe masa din curte se intind bunatatile ciobanesti: cas, branza de burduf, bulz, mamaliga, ceapa, jintita, scot si eu niste carnati uscati si niste babic. Mancam toti trei si povestim. “Nu ti-e frica?” “Ei, stiu ca e periculos, dar cred ca m-o apara Dumnezeu si n-o sa patesc nimic.” Si-mi povesteste despre vreo 2 golani de ciobani care acum cativa ani au atacat niste turiste din Germania, le-au luat camera video si banii…si ele au mers la politie si astia au facut puscarie. Unul a murit in inchisoare, iar altul, batut bine, e in libertate si se spera ca nu mai face prostii. Doamne fereste!

Dupa ospatul de povestit la nepoti, am dormit ca-n puf.

Ziua 5 (11 iulie)

Ma trezesc cu chef de mers. Nea Vica, baciu’, imi da la pachet urda si branza de burduf. Ma roaga sa iau si jintita. E greu sa refuz, dar rucsacul e imens. Imi arata si “laboratorul”. 

Casii stransi la teasc sunt curatiti de mucegaiurile si uscaciunea in care se imbraca in mod natural si dati prin masina de tocat. Apoi se framanta bine cu sare si se indeasa in cosulete de brad, niste cilindri din coaja de brad, cusuti chiar de mana lui priceputa, sau in basici de vaca. Ordine, curat, totul randuit, miros frumos de branzeturi bune. Vor sta aici pana in septembrie, cand se coboara cu totul la vale si branza se imparte proprietarilor de oi. De sute si sute de ani e asa. As fi zis ca e un cliseu treaba asta cu randuiala ciobaneasca si ca doar in carti gasesti asemenea fraze. Dar am vazut cu ochii mei ca chiar asa e si ca oamenii aia asta fac.  De parca la ei n-a ajuns anul 2000.

Imi iau la revedere de la omul asta deosebit si incep cu greu urcusul spre culmea cea mare. Spre Fagarasi sunt nori, e clar ca in cateva ore vine ceva. Imi propun sa trec macar de varf si sa raman in Spintecatura Papusii, e mai ferit de fulgere. Urc anevoie prin damburile inierbate. Stiu traseul. Poteca se pierde in ierburile inalte, mai ales cand cotesc la stanga, pe sub culme, spre Papusa. E si un bordei acolo. Iarba e tot mai inalta, inot prin ea, o dau de-o parte cu mainile. Deodata, in fata se zareste un animal brun, mare. Doamne, o fi urs? Mi se ridica parul in cap cat e de lung si simt fiori pe sira spinarii. Nu vad ce e , iarba il ascunde pe jumatate. Sa ma apropii? E fix in drumul meu. Ezit. Animalul vine spre mine si-mi dau seama ca nu e urs, e calul de la stana, lasat sa umble liber prin ierburile Dracsinului. Ce frumos animal! Si liber!

Ies din iarba cat calu’ si continui ba pe culme, ba pe varsantul stang, pe unde vechea poteca marcata cu banda albastra ma duce catre varf. Trec si pe langa locul unde, cu ani buni in urma, am pus cortul cu Laci, la prima mea intalnire cu Papusa si Iezerul. Stiu ca e si fir de apa putin mai jos.  De aici, poteca urca hotarat si definitiv in muchie. Nori infioratori. Tunete tot mai aproape. Vin spre mine. Aproape deasupra mea. Aproape alerg.

 Urcusul final, in mare viteza, pe lespezile de stanca, imi scoate sufletul. Mi-e aproape greata. Sus pe varf, cate un tunet. Mi-e frica.

 Fac repede cateva poze si am fugit la vale, spre spintecatura, de-a dreptul, pana ce intru in poteca marcata cu banda rosie ce vine pe sub varf. Frontul dinspre Fagaras inainteaza foarte repede.  N-am ce cauta mai departe, pe intinsele platouri ale Iezerului. Las rucsacul mai sus, imediat sub poteca, si cobor spre lacul din spintecatura. Ma echipez cu suprapantalonii si geaca de ploaie, imi iau cu mine ceva de rontait, sticla cu apa, aparatul foto, parazapezile sa stau pe ele, ma ghemuiesc sub pelerina de ploaie si astept.  Cat poate dura? O sa treaca si o sa merg mai departe. E abia ora pranzului.

E liniste, atat de liniste, incat parca aud cum vibreaza ceva. O fi aerul incarcat…sau sunt tamplele mele…nu stiu ce-i, dar tensiunea asta ciudata imi da fiori. Atunci am inteles cu adevarat ce inseamna linistea dinaintea furtunii. Si deodata incep bubuielile adevarate. Trosneste de parca ar crapa stanca. Si incepe sa cada grindina marunta. Curand, pamantul e alb. Trosnituri metalice se aud dinspre varf, pesemne trasnetele lovesc stalpii de marcaj. Ploua tare. Apa curge pe langa mine siroaie; de pe mine se preling siroaie. Tot asez pelerina sa curga apa fara sa ma ude.  Bag capul cu totul inauntru, cu fata cu tot, si tin deschiderea pelerinei  stransa cu mana, de dinauntru. Scot cate un ochi si n-am curaj sa stau sa privesc. Cerul negru si perdeaua de ploaie e tot ce se vede. N-am curaj nici sa ma asez jos cu adevarat, incerc sa stau pe vine, cu calcaiele unite si coatele pe genunchi, cum am citit eu candva ca e recomandat. Dar e greu, cat sa stai asa? Ma dor picioarele. Si tot fulgera. Si tuna asurzitor. Pare ca se domoleste un pic, asa ca ma ridic un  pic, sa ma dezmortesc. Dar n-a trecut, e doar un moment de acalmie; vad cum norii vin in continuu spre mine, parca si mai inraiti. O noua rafala de grindina si din nou tunete care imi infunda urechile; ploaie siroind, pamantul alb, lacul plin de cercuri si basici, rapaiala grindinei ce ma ustura pe maini cand incerc sa mai asez pelerina, o lume de cosmar…Nu se mai termina.  Mi-e frica. Ma rog. Si mi-e dor de cineva. Mi-e greu sa nu putem vorbi. Plang. Nu stiu exact de ce. Mi-e clar ca vreau sa merg mai departe. Ar fi simplu sa cobor de aici, dar nu vreau asta. Imi plac muntii si-mi place sa merg.  Incerc sa ma gandesc la munte ca la un prieten, la frumusetea lui, ca sa nu-l mai vad cu ochii ingroziti de acum. Incercam sa-l vad bun, in maretia lui, dar in zadar, tot negru era, stancile negre, lacul negru, cerul negru si el…

Deodata, o lumina cuprinde locul. Ploaia a stat. Grindina se topea. Tunete razlete in spatele meu, spre Voina. Un pic de cer albastru. Ultimele cercuri luminoase pe lacul linistit, ultimele picaturi ce aterizau tip-til,…o raza de soare… A trecut. Sunt intreaga. Ma duc la rucsac si deschid telefonul. E ora 15. Am stat 3 ore ghemuita. Nu-s uda, dar ma dor incheieturile. As incerca sa ajung prin zona caldarilor de pe la Batrana si Plaiul lui Patru, sa ma las spre stanga, in locuri mai ferite. N-am semnal, nu pot afla prognoza.  In zare se vede un nou rand de nori venind. Oare am timp?

Pornesc la drum spre Batrana si rucsacul mi se pare cumplit de greu.  In departare, o turma. Cainii ma simt si vin spre mine. Multi si rai. Ciobanul ii cheama, dar degeaba. N-are cum sa-i tina si e tare departe. Scot repede spray-ul cu piper. Nu l-am folosit inca si nici n-as vrea, dar la nevoie… Nici nu stiu daca e eficient.  Se pun toti in calea mea si cum fac un pas inainte, se reped mai tare. Pur si simplu nu ma lasa sa trec. Stau pe loc, cu spray-ul in mana, si vorbesc cu ei. Incepe sa picure. In fata mea, turma incepe retragerea pe un picior. Cainii nu vor sa plece.  Ploaia se inteteste. Tunete. Hm… Cred ca e bine sa ma intorc  la culcusul meu din spintecatura. Cainii astia poate chiar sunt prietenii omului. Poate n-ar fi bine sa fiu acum pe platou.  In 10 minute sunt din nou la lac, rucsacul adapostit, eu acoperita si ghemuita. Scenariul se repeta, cu tunete si fulgere si grindina.

E cam 6 seara. Eu tot acolo sunt. Atat am putut merge azi. A stat ploaia. De data asta definitiv. E soare. Se duce incet spre apus. Gasesc un loc bun si pun cortul. Prima seara in cort. Ma spal la un fir de apa mai jos de lac, spal rufe, pun totul la uscat intins pe  unde pot.  Fac de mancare, dar nu pot sa mananc. Pur si simplu nu reusesc sa inghit, poate pentru ca sunt stresata, sunt izolata aici, nu pot vorbi cu nimeni nici macar la telefon, nu stiu cum va fi vremea, ce urmeaza…. Am buzele foarte crapate, adevarate rani, de la deshidratarea severa de ieri. Toata pielea e uscata, ma ustura si ma mananca. Incerc sa am un pic grija de mine.  As bea o apa buna, dar nu gasesc nicaieri apa iesind direct din pamant. Totul curge din lac. O fierb mult. In sticla de baut, pun si pastile de purificare. Ce-o fi, o fi…

Ce sa fac cu mancarea? Prin saua asta ar putea trece animale de pe o parte pe alta a muntelui. E loc numai bun de trecut, e apa, iar padurile nu sunt atat de departe. Sunt constienta ca stau fix in drum, dar n-am ce face. Cortul insusi si toate lucrurile miros, fara indoiala, a mancare. Pun haleala intr-un mare colet bine legat, acoperit cu husa rucsacului, pe o stanca mai inalta, departe de cort. Daca oi ramane fara hrana, asta e…

Ma rog sa apara turisti, sa mai vina cineva sa campeze aici. As vrea sa stau la povesti sau macar la telefon sa pot vorbi. Mi-e foarte dor de el, n-am mai vorbit de cand eram in zona Tamasului. As asculta muzica, dar mi-e teama. Ma simt mai in siguranta daca cel putin aud ce-i  in jurul meu.

Cerul imi ofera un adevarat spectacol. Cativa stropi ma alunga in cort. Curcubeu! … Apoi valuri de culoare pe tot cerul, fel de fel de nuante si raze. Treptat cade intunericul. Luna si stele.  Adorm…

Ziua 6 (12 iulie)

Ma trezesc la 5. Mi-e teama sa scot capul din cort. Ce-o fi afara? Ma tem de nori negri si furtuni. Imi fac curaj si deschid fermoarul, ma uit prin cortul intredeschis si zaresc cerul albastru. E foarte frig, dar e senin. Nu vreau sa pierd vremea asta buna. Simt un fel de disperare, un fel de incrancenare, trebuie sa plec de aici cu orice pret, nu mai pot sta aici, nu mai rezist. Sunt nervoasa si nu pot manca decat un Carmelo. Stiu ca-mi ajunge, pot merge cu atat toata ziua. Sunt hotarata sa dorm azi in refugiu, in Fagaras. Voi trece de caini, de furtuni si de tot ca ma impiedica. Si vreau sa ajung la semnal, sa pot sa-l aud si sa-i povestesc ce-am patit. Ma simt bine, doar buzele cu rani de la deshidratare ma chinuie.

In fata mea, Iezerul se deschide, cu plaiurile sale largi. Ajunsa la prima turma, o fentez, ma abat de la poteca si trec cumva pe fata opusa a muntelui, cainii nu ma vad si nu ma simt.  In zona Batranei, dau de a doua turma. Apuc sa ma apropii suficient, ciobanul e aproape si striga la caini. Schimb doua  vorbe cu el, apoi imi vad de drum.

 Pe varful Rosu urc alergata de cainii celei de-a treia turme, noroc ca le-a fost lene sa ma urmareasca pana sus.  La 10.30 sunt sus. Se vede spre vest linia neagra a unui front ce inainteaza spre mine. Dupa traditionala poza pe varf, insa fara vreun steag, pornesc la vale pe Oticu-Mezea, cu gandul catre Fagaras. La 11.30 eram la izvorul din Curmatura Oticului. Cam murdar locul si nu-mi vine sa beau.  Dar n-am incotro, stiu ca nu mai e apa pana spre Fagaras. Arunc cateva pastile in sticle si merg mai departe.

Poteca e buna si merge mult pe versantul drept al culmii, pana ce iese intr-o sea larga, inainte de a urca pe-un varf ce pare a fi Oticu. Marcajul e tare vechi, rar si sters, sunt si niste stalpi ruginiti…. Dar nu-s probleme, tin poteca. Frontul decis din vest ma prinde in sea. Un om cu cireada de vaci intra in vorba cu mine. Imi povesteste ca a dat cu bota intr-o vipera si era surprins sa vada vipere acolo. Si eu. Pesemne vremea mai secetoasa din ultimele veri le-a determinat sa-si extinda arealul. Ne adapostim un pic mai la vale si asteptam sa treaca norul. Dar nu e chiar pe noi, e mai mult pe Iezerul lasat in urma. Bine c-am fugit de acolo.  La noi e subtire. O iau din loc, urc varful in serpentine, continui pe culme. Ajung la o zona unde muchia e mai ascutita un pic si cu ceva padurice. E zona Mezea. Din nou un val de ploicica, nesemnificativ. Ma intalnesc cu un baiat cu oile si cainii de rigoare si-mi spune ca pe aici ar fi semnal de telefon. Ce bine! Caut, pare ca e, dar nu reusesc sa vorbesc si nici sa trimit sau sa primesc vreun mesaj. Renunt. Mi-e tare greu sa nu pot vorbi acasa. Continui pe versantul drept, printre tufe de jnepeni, poteca e destul de clara. O noua turma, o noua ploaie usoara.

Cu atatea turme, am mers cu spray-ul cu piper la brau si am uitat sa-i pun piedica. La o miscare neinspirata, se declanseaza . imi umple tricoul de condimente si arome si incepe o usturime abia suportabila, o arsura sacaitoare, ce nu trece nici cu apa. Schimb tricolul, dar degeaba. Imi da o stare de nervozitate; cand ma gandesc ca n-am destula apa sa ma spal bine de piperul asta, sunt si mai nervoasa. Ma alin cu o privire in urma...

In sfarsit, trec de zona platoului larg si ajung pe versantul stang, pe curba de nivel ce ma scoate in Curmatura Bratilei.Valatuci de ceata ascund pe jumatate Fagarasul mult visat, invaluindu-l intr-o aura de mister. Fuioarele cenusii se rasucesc si se incolacesc in jurul crestei si al varfurilor.  Fagarasul! Emotie placuta. In sfarsit!...

In stanga mea, inspre vale, observ un bordei ciobanesc si cateva siluete de caini mari si latosi. Printre valurile cetii miscatoare, zaresc turma sus pe creasta, departe. E clar, n- am aparare. Cainii astia m-or rupe, ei au ramas sa apere casa si asta vor face. Apuc sa iau spray-ul in mana si cainii incep sa latre, vin…Vine si ciobanul, il vad alergand de sus spre mine, dar tot departe e. Dihaniile ma inconjoara si-si arata coltii. Strig la ei, degeaba… Omul striga si el, de rasuna muntele. Dulaii strang cercul in jurul meu. Vantul bate destul de tare si analizez directia pe care trebuie sa imping cainii, pentru ca jetul de piper sa ajunga la ei si nu la mine. N-am incotro, il folosesc. Aproape ca ma sperie pe mine zgomotul jetului care se propaga cu mare presiune spre cel mai rau dintre ei. Bietul schelalaie de doua ori si se intoarce fara sa se uite inapoi, pana la bordei, unde se aseaza cuminte si da cu labele peste bot. Stiu ca il ustura si mi-e mila, dar o sa-i treaca, fara urmari. N-am avut ce-i face. Ceilalti sunt un pic derutati, doar unul insista si se repede si mai indracit spre mine. Isi ia si el un pic, dar cum se invarteste el in jurul meu, jetul ajunge si la mine. Ma ustura ochii de mor, abia ii tin deschisi. Dulaii s-au potolit, latra de departe, eu merg mai departe strigand la ei si ma intalnesc cu ciobanul gafaind: ”Aoleu, mi-era ca te mananca, da’ cum ai trecut? “ Si-i arat spray-ul si-i tot explic ca nu e nici otrava, nici ceva care ii nenoroceste cainii, ca e doar piper, ca uite, si mie mi-a venit in fata, irita, ustura, dar trece. Ma temeam ca pune asta bota pe mine si ma rupe ca i-am prapadit cainii. “Aaaa, stiu ce e, da-i boalii ca n-au nimic, bine ca ai scapat, ca n-am avut cum sa viu mai repede.” Mai vorbim de una, de alta, mie imi curg ochii rau de tot, vantul imi face si mai rau. “E o fantanita mai incolo, mergi de te spala” Gandesc eu “Hm…fantanita? Ce-o fi aia? Ca doar n-o fi vreo fantana sapata aici, in munte” 

Si-mi vad de drum. Si aflu si ce-i aia fantanita: oamenii au asezat pietre de-au facut un fel de cuva cat o ulcica mai mare, in care reusesc sa colecteze un firicel anemic de apa care altfel s-ar prelinge degeaba. Daca iei o cana mai mare de apa de acolo, aia e toata. Ea curge, se improspateaza, dar incet, debitul e mic. Ce sa iei de aici? incerc sa ma spal cat pot si merg mai departe.  Refugiul se vede in sea, abia astept sa ajung acolo. Nu reusesc sa ma decid daca e cazul sa merg mai departe, pana la Zarna, inca vreo ora si ceva, sau sa raman aici. Apa ar fi doar daca te lasi la vale, aici spre nord, acolo spre sud, tot una-i, mare inginerie nu fac daca mai merg.

Refugiul e ca o nava spatiala, dar e cam subred. Ii dau roata si nu stiu pe unde sa intru in el. Aha! Ma prind ca un mare triunghi se rabateaza in sus, peste cap si ramane sprijinit de refugiu, iar prin el pot patrunde inauntru. Jos, iarba si pamant. Vreo trei placi dintr-un fel de plastic, fibra de sticla, nu stiu exact, inalte de vreo 10 cm, servesc drept priciuri. Sa raman? E mai fain la Zarna. Am si cortul, dar daca tot e loc si nu vine nimeni, nu-l mai pun.  Am de facut un urcus enorm de aici, din Curmatura Bratilei, catre vest. Ceata se lasa spre nord si vad uriasa panta de urcat, presarata cu oi si caini. Caini? Da, asta e argumentul decisiv. Mi-au ajuns cainii pe ziua de azi. Mult prea multi. In fata refugiului, cu fata spre nord, gasesc semnal de Vodafone si in sfarsit, vorbesc cu el. Imi vine sa plang. N-am mai vorbit de prin zona Tamasului si mi s-au intamplat atatea…  Si cat povestesc eu, vantul se inteteste, aerul e tot mai rece si umed, ceata se asterne tot mai densa, asa ca nu mai am chef nici de mers la apa, imi ajunge cea de-o am, o fierb, oi vedea….

 Simt nevoia unui adapost, a unui culcus cald, a unei mese calde, vreau sa-mi alin usturimea ochilor si a zonei in care mi s-a declansat sprayul la brau, a buzei de jos complet insangerate de la deshidratare,  vreau sa dorm bine. Ma simt avariata rau de tot, vreau sa-mi revin.

De maine, o sa colind cu drag prin toata maretia si frumusetea asta, o sa patrund cu adevarat in lumea Fagarasului, bucurandu-ma cu adevarat de munte si de libertate… si cine stie pana unde oi ajunge…

Continuarea povestii poate fi citita aici:

 

 http://www.carpati.org/jurnal/munti_si_oameni_de_la_est_la_vest_-_partea_a_2-a_meridionalii_/2894/

 

 

 

 

 

 

 

Vineri, 15 februarie 2013 - 15:38 
Afisari: 16,332 


lauramatei
(admin)