Munti si oameni de la est la vest - partea a 3-a (Creasta Carpatilor Meridionali, iulie 2012)

Partea intai din acest jurnal se gaseste la adresa

http://www.carpati.org/jurnal/munti_si_oameni_de_la_est_la_vest_-_partea_intai_meridionalii_/2882/

Partea a doua poate fi citita aici:

http://www.carpati.org/jurnal/munti_si_oameni_de_la_est_la_vest_-_partea_a_2-a_meridionalii_/2894/

M-a intrebat lumea daca mai am de gand sa termin jurnalul din Meridionali…

Daca va grabiti sau v-ati plictisit, ce sa va spun? Da, am reusit! Am ajuns in Herculane dupa inca 7 zile. Lume ciudata in Vulcan - drum urat si prafuit spre Tulisa - masina - dormit intr-un “cotet” pe la Pilugu - vreme rea - Valea Rau Barbat - refugiu - Papusa - Peleaga - Bucura - leneveala - Poiana Pelegii - iar leneveala, incepe sa-mi placa…- Piatra Iorgovanului – furtuna mareeee - dormit sub Gardomanu - Lacul Scarisoara - ploaieee - leneee - ganduri – pitici pe creier, era s-o las balta – dimineata superba - mers aţă – hipnotizat cainii de pe varful Godeanu - nu m-au mancat nici aia din Rau Ses – urcat cu limba la pamant pe Varful Dobrii – ultima noapte, petrecuta in Valea Craiovii – vizita cioban binevoitor la 12 noaptea la cortul meu, dar a scapat nebatut - plecat la 6 dimineata, hotarata sa termin tura azi - superba creasta Cernei - ciobanita dementa, ma lasa cainilor - nu m-au mancat viperele pe Arjana - morcovi la coborarea de pe Zascolul Arjanei – leneveala pe la Dobraia – picata din stele la Herculane - dormit in tren pe rucsac toata noaptea pana in Bucureasti - gata - minunat!!! Pentru mine, pentru placerea de a retrai acum, la un an de atunci, acele momente, am sa continui sa scriu asa cum imi vine, sper sa nu va supar cu descrierea modului cum deschid fermoarul la cort in fiecare dimineata. O fac pentru ca mi-ar placea sa-l deschideti o data cu mine. Dar daca intr-o zi mohorata de octombrie aveti un pic de timp, s-ar putea sa va placa, totusi, sa cititi povestea asta, langa un pahar de vin.

N-am stiut cum sa incep episodul acesta. Inceputurile acestei etape din drumul meu mi-au ramas tulburi, confuze. Am coborat atunci in “civilizatie” si, vreme de cateva ore (ciudate ca stare si intamplari), muntii au fost departe. M-am incurcat, in istorisirea mea. Si m-am blocat,o vreme…

https://www.youtube.com/watch?v=ojLgN7wqc5A

Ziua 17 (23 iulie)

Luni dimineata. Nu-s foarte convinsa, vremea e mohorata. Cercetez cu ingrijorare zarile spre Retezat. Aflasem eu ca cel mai repede cobor de aici, de sub Parangul Mic, daca apuc direct calea unei partii de schi. Urate locuri, totul e santier. Coborare-masina de ocazie-Petrosani-microbuz spre Vulcan.

E soare in Vulcan. La posta, oameni imbracati saracacios si discutii nervoase despre bani , alocatii, pensii, plati… Cetateni criticand institutiile statului, tonuri ridicate inspre si dinspre angajati de pe la ghisee. D-astea cotidiene… Dupa 16 zile pe munte, privesc cumva linistita spre toate nevoile astea, de care, odata intoarsa acasa, ma voi izbi din nou chiar si eu. Nu traiesc nici eu fara griji, dar simt in momentele astea bucuria unui alt gen de bogatie, chiar daca nu reusesc sa ma impac complet cu ceea ce am in buzunare sau cu “strambenia" lucrurilor din societate. Din perspectiva asta, constat ca jumatatea plina a paharului e totdeauna mai mare decat cealalta, culmea, desi matematica m-a invatat altfel.

Incerc sa ma strecor cu rucsacul in spate si cer politicos permisiunea sa trec spre marginea incaperii, dar primesc drept raspuns doar priviri ostile. Pe de alta parte, nu degeaba or fi ei asa…

La ghiseu, un tanar iscodeste rucsacul din spatele meu si se porneste sa-mi povesteasca, in timp ce completeaza formulare, despre iesirile lui catre munte, cu prietenii, de parca nu voia sa fie mai prejos. Imi insir bagajele pe una din bancutele din sala si-mi aranjez rucsacul, sub privirile nedumerite si rautacioase. N-am nici un spor si parca rucsacul imi iese mai mare si mai greu decat la Fundata, ceea ce logic si practic e imposibil. Hotarasc sa reduc drastic din bagaj, socotind ca, oricum, nu vor mai fi decat vreo 7-8 zile maxim. Ma pot lipsi de multe obiecte. Pregatesc asadar un colet sa-l trimit inapoi acasa, tot post restant, pe numele meu. Las totul intr-un colt, sperand ca nu-mi fura nimeni nimic, cu optimismul ce m-a caracterizat zilele astea si o increderea aproape naiva in oameni, si ma lansez intr-o intreaga aventura de cautare, pe la magazine si chioscuri, a unei cutii de marime potrivita. Am crezut ca ies din oras, tot inaintand pe strada principala si intreband din usa in usa. Urmeaza aventura a doua, caci mi se spune ca trebuie musai ambalata in coala si ei n-au. Alta cerseala, pe la aceleasi usi, pana ce (mare noroc), gasesc libraria. Bun! Revin la ghiseu si rog frumos de niste scotch. “Vezi la colega”. Colega, o doamna intre doua varste, cu infatisare tipica de functionara ce sta 8 ore pe scaun si se cearta cu lumea: ”Pentru ce-ti trebuie?” “Pai….sa lipesc cutia…” ”Trebuie mult…cutia o faci acasa, nu vii cu ea aici!” “Pai…casa mea e la Bucuresti….eu sunt in trecere pe aici si trebuie sa trimit coletul asta acum….” ”Iti trebuie mult, cumpara-ti!” Raman cu gura cascata, de la atata amabilitate cata am primit si n-am putut sa inghit. Bun, pornesc a treia oara in expeditie, macar acum stiu unde-i libraria. Da’ astia nu vand scotch la metru si ma vad cumparand o rola d-aia mare si grea, ca altul n-au, pe care dau o gramada de bani degeaba. Obrazul subtire…Imi aranjez cutia si primesc laude de la o babuta: “Da ce frumos ati facut-o, va pricepeti…” “Saru’mana…”, dar nu stia batranica, draga de ea, ce mult insemna pentru mine vorba ei buna! Merg triumfatoare spre ghiseu, iau o noua coada la strabatut, ca vorba aia, ne grabim undeva? Cand imi vine randul, dau baiatului cutia si nu numai: “Fac o donatie Postei Romane, o mare coala de impachetat care mi-a ramas, ca o trebui si altcuiva, si mai ales aceasta rola de scotch, da’ o rog pe doamna sa nu mai trimita oamenii sa-si cumpere”. Baiatul rade, doamna colega face spume, imi termin treaba si plec catre muntii mei, ca aici, intre oameni, nu-i chip sa traiesti. Am pierdut mai mult de-o ora, e aproape amiaza. E cumplit de cald, simt ca vine o ploaie mare…Ma topesc pe asfalturile astea prafuite. Vreau inghetata. Unde-a trecut o ora, poate sa mai treaca niste minute, nu? Oferta e saraca, inghetate cu nume ciudate, in toate culorile curcubeului, care mai de care mai vii; acu’ sper sa nu mor…

Ma asez pe-o banca si savurez un fel de chestie foarte rece cu e-uri de caise; prea bune, prea de caise. Pe banca de alaturi, doi domni in varsta, cu un aer elegant, au iesit, pare-se, la sosea. Au un aer blajin si binevoitor, cu totul diferit de cel al trecatorilor acriti si ponositi. Parca nu-s din filmul asta. “Eheeeeee, daaaa, stiu unde vrei sa mergi…da asa de departe?? Singura?? Pai e muuuuuuult. Mergeam si eu cand eram tanar in sus, la padure. Odata m-am dus pana la muntii ai mari…” Si-mi explica omul pe unde trebuie sa ies din oras.

Telefonul! Ce m-as fi facut fara el? Sorbeam curaj din fiecare cuvant al sms-urilor si din fiecare vorba cu care acel cineva drag raspundea la indoielile mele. “De aceea sunt putini cei care termina traseul: e greu nu doar fizic, ci mai ales psihic.” Ma intrebam daca am, oare, destula tarie sa merg mai departe. Stiam ca el are incredere in mine, asa ca ar trebui sa am si eu. Mai nou, ma sustinea acum cu sms de incurajare si cu prognoze si dl. Costi, bun cunoscator al locurilor Tulisei, Retezatului, Godeanului si Cernei, pe unde urma sa merg de acum.

Ma abat de la drumul principal spre nord, intru prin zona veche a orasului. Cateva cladiri ca in Ardealul istoric, o biserica veche, stradute cu case si gradini. Oameni in varsta isi plimba pasii batrani pe trotuar, cu un aer de copaci seculari. Imi place ceva aici; cu oamenii astia as intra in vorba. O doamna eleganta, insotita de o alta, mai tanara, imi face loc sa trec pe langa dansa, pe trotuar. Le salut si le intreb de strada ce ma indeparteaza de oras si ma duce catre munti. “Aha, mergeam acolo cand eram copil. La Dealul Babii tre’ sa ajungi mai intai si de acolo faci la stanga pe un drum si-l tot tii si el urca urca si iese sus la plai, la stane. Da’ e muuuult…” “Nu e ceva mai aproape, ca sa iasa in culmea asta de se vede? ““Nuuu, pe acolo trebuie, pe acolo urca lumea la stane. Da ‘ ce cauti acolo, fata draga?” Chiar…ce caut? Ma fastacesc si ii raspund mai degraba la intrebarea “Ce faci?”, decat la “Ce cauti?”: “Pai… eu merg pe munte, asa, de departe, am plecat din Valea Prahovei si am tot venit asa pe jos, prin munti, de doua saptamani.” “Singura! O sa te ajute Dumnezeu! Sa stii ca eu sunt femeie credincioasa si simt ca ai suflet bun si daca te-ai intalnit cu mine, o sa ma rog si o sa-ti mearga bine.” Mi s-a facut pielea de gaina. Ma rascoleste un amestec de emotie, incredere, teama de fortele pe care poate nu le respect indeajuns si de echilibrul pe care poate nu-s in stare sa-l inteleg si sa-l adopt destul de bine. Am un sentiment ciudat ca fiecare om cu care ma intersectez are un cuvant de spus in povestea asta a mea si, nu stiu de ce, nu-mi pare intamplatoare intalnirea asta. Nu pentru ca a fost neaparat vorba de Dumnezeu, ci pentru ca vorbele doamnei au rasunat in mine ca un raspuns la toate indoielile mele, umpland golul ce-l resimteam, incredintandu-ma ca decizia de a continua calatoria este cea corecta, exact intr-un moment in care ceva din mine avea nevoie de ajutor si sustinere. Aveam nevoie de un future care sa se aseze pe unul din talerele balantei.

Mai la nord, ies deja din oras si drumul devine tot mai prost, tot mai prafuit, pe margini nu mai sunt case, ci constructii parasite, cocioabe vechi, paraginite, hale pustii, sinistre, ca niste schelete de dinozauri morti demult, terenuri virane pline de gunoaie si buruieni cat mine. Cate un om, vai de el…, lume de care mi-e putin teama…., saracie, mizerie. Vechea mina, pustie si ea, pe dreapta. Trec printre toate, amutita, blocata. Ce caut aici? Une este muntele? Ceva ma strange de gat, ma sufoca, trebuie sa plec repede de aici. Pesemne deprinderea mea de a accepta un asemenea univers s-a dezactivat, organul acela al sufletului si mintii mele, cu care puteam digera un asemenea mod de viata, s-a atrofiat. Oare drumul meu prin munti m-a transportat intr-o lume idilica, dar falsa, care respinge realul atunci cand nu-i place? Cand vine vorba de urat, daca nu pot schimba nimic, incerc macar sa trec cumva pe langa el, cu tot rucsacul meu de experiente, trairi, sperante…

Mai la deal, tot intreb de poteca spre Zanoaga. Habar n-are lumea. Toti imi zic de Dealul Babii. Ma uit pe o harta, nedumerita, de ce trebuie sa ajung tocmai pana acolo? Practic, trec culmea si urc apoi din partea cealalta a ei. Ma tot uit cum las in stanga si tot mai in urma pantele pe care mi se parea firesc sa le urc, dar sunt numai curti, garduri….nu vad nimic ce-ar semana cu o poteca la deal. Or fi stiind oamenii astia ceva. Prea imi spune toata lumea acelasi lucru. Apoi trec pe langa niste fete foarte inclinate si stancoase in stanga mea, era chiar capatul culmii dorite, dar sfarsea brusc si accidentat, pe aici chiar n-as urca.

Caldura sufocanta si praf pe drum. Habar n-am unde voi ajunge azi. E dup-amiaza si eu tot merg pe drumul asta nesuferit, am parasit ghetoul, am ajuns acum printre gospodarii taranesti cu animale si stupi. S-a schimbat atmosfera. E putin mai bine, dar tot departe de munte sunt. As vrea sa recuperez timpul asta cumva. Parca ma tine in loc ceva. M-as teleporta pana sus, nu mai rezist sa tot merg pe drum…macar sa ajung odata la locul unde fac stanga si merg spre munte.

Din urma ma ajunge o masina, oameni de treaba; vorbisera cu cineva in urma si stiau ca vreau sa merg spre munte. Am mers vreo 5 minute cu masina, apoi m-au pus pe-un forestier la deal si mi-au dat drumul in sus fara sa inteleg prea multe. Eram total debusolata si dezorientata. Cand mergi doar pe picioarele si capul tau, intelegi mai bine pe unde mergi.

Acum ma holbez la o harta de pe google maps, sa vad despre ce drum era vorba si pe unde am urcat. Dar un lucru e cert: drumul intre Vulcan si satul Dealul Babii este drumul inscris pe harta cu numarul 666. La cate i-am zis eu drumului ala atunci, nu ma mira nimic. Trebuia sa apuc orice picior ce urca de langa Vulcan si ieseam bine, in culmea ce trebuia urmata apoi spre vest. Stiam asta si atunci, dar recomandarile oamenilor m-au zapacit. Pesemne ei stiu drumul ala din Dealul Babii, pentru ca pe acolo se urca cu masini de teren si carute. Pentru majoritatea, o alta urcare era de neconceput.

Cert e ca m-am pornit in sus, in sfarsit, pe un drum ce urca abrupt. Incepe sa picure. E mohorat. Dar ma simt bine, la adapostul padurii. Mergeam ingrozita de ideea ca nu voi ajunge azi la un loc sigur. Speram sa dau de vreo stana, dar la cat de lung mi se spusese ca e drumul pana sus si la cat de obosita ma simteam dupa drumul ala, cu rucsacul mare, prin praf, ma gandeam ca nu prea am unde sa ajung azi. Se profila o noapte dormita in mijlocul padurii.

Apare o camioneta d-aia cum vezi in filme la fermierii americani. Plina. In remorca, un baiat de vreo 17-18 ani, cam brunetel de felul lui, dar cu un zambet de om de treaba. Urc si ma asez pe rucsac; ma tin bine de marginea remorcii. Am incercat sa inteleg pe unde urcam, geografic vorbind: serpentine prin padure, drum…, drum…, o muchie impadurita, o stana sau un canton aproape de drum, apoi a iesit deodata la gol, parca deasupra lumii. Urca uimitor, se inclina mult in viraje aflate in pante abrupte, ma tineam cu disperare si baiatul ma linistea si-mi povestea cum au mers 11 oameni in masina aceea si nu s-au rasturnat. Mi-era un pic teama, recunosc. E curent, vantul imi zboara printre suvitele ravasite, picurii de ploaie imi racoresc pielea obosita a fetei, simt vazduhul si libertatea si bucuria ca sunt din nou pe munte. Acolo am stiut pentru prima data cum se va numi povestea asta: "Munti si oameni de la est la vest". N-am urcat pe jos, pentru ca asa a fost sa fie si pentru ca ceva sau cineva a vrut sa ma ajute. As fi vrut sa fac poze, dar aparatul era in rucsac, inaccesibil. Imi suna insa telefonul: Ciprian, un drag prieten, aflase de calatoria mea si suna sa vada unde sunt si sa ma incurajeze. Imensa bucurie, sa auzi o voce draga spunandu-ti lucruri de bine intr-un asemenea moment.

Calatoria asta cu masina a fost ca un zbor, era teleportarea pe care mi-o doream, sa fug odata din deprimarea de jos, de pe strada. M-am trezit uimitor de repede unde nici nu visam sa ajung azi, la cat de obosita eram. Ma intreb acum cat mi-ar fi luat asta pe jos. Poate vreo doua ore istovitoare, pe un drum ce mi s-ar fi parut fara sfarsit. Recuperasem cumva, fara meritul meu, timpul si energia irosite azi intr-un mod asa de trist si deprimant. Eram pe o culme secundara aflata la nordul culmii principale si intram usor in culmea principala, pe care n-am parcurs-o la picior, asa cum imi planuisem. Dar nu-mi parea rau. Eram aici, era bine, era frumos cerul cu nori negri peste vernilul luminos al culmilor golase, peste padurile ce inconjurau ca niste mantii de catifea spinarile adormite, cu stane din loc in loc, pe versanti, cu multe drumuri, cu priveliste misterioasa catre varfurile Vacarea, Lazaru, Gruniu si tot Retezatul cel mare si drag pe care doar il intuiam, ascuns intr-o ceata deasa.

Intreb de locuri: se vede Lupeniul, ne apropiem de culmea Barului, iar masina vireaza la dreapta, urmand un drum pe un picior secundar. Aici rog sa fiu lasata, drumul meu e mai departe pe culmea principala.

Si iata-ma singura in culmea golasa. Nor, umezeala, sta sa ploua. Pe varful Tulisa se revarsase o turma la pascut. Decid ca privelistea e aceeasi si de aici, de langa varf, asa ca evit cainii. Ajung in Curmatura Tulisei, la crucile ce amintesc de soldatii cazuti aici in timpul primului razboi mondial. Surpriza, marcajul cruce galbena ce-mi apare pe harta pe toata culmea asta, peste Custura, apoi peste Papusi, Peleaga, prin Caldarea Berbecilor, pana la lacul Bucura, exista si aici si e nou!! Bucurie imensa, grijile mele dispar una cate una.

Marcajul ma conduce fara probleme in Curmatura Fagetel, dupa care se orienteaza spre dreapta culmii, pe langa tufe cu multa zmeura si afine. Un asa deliciu nu poate fi ratat. Mai ales ca pana si burnita s-a oprit. Lungesc drumul tare mult, cu ospatul asta. Pur si simplu n-am spor la inaintat. Stiu ca prin zona varfurilor Pilugu, pe dreapta, mai jos, e stana. Asa se vede pe harta, cel putin. Ma bazez pe asta, sperand ca voi avea un adapost bun pe timpul ploii care sigur nu ma va ocoli, dupa cum spun si prognozele. Poteca marcata urca iar in culme. Aproape sa fac infarct cand niste vacute din boscheti se hotarasc brusc sa se miste. Dar e semn bun, inseamna ca e aproape o casa, o vacarie, ceva, si oameni …si apa, caci nu prea mai aveam. La vacute, drumul se ramifica in toate directiile. Pe culme, e balamuc mare, s-au taiat copaci pe acolo. In stanga, poteca pare sa coboare si ar fi altceva decat ce-mi doresc. Pe harta mea, pare ca ar trebui la dreapta. Numai ca sunt multe drumuri de exploatare si nu stiu daca nu cumva se duc pana in vale. Marcajul unde e?.

Stau pe rucsac si ma gandesc. Se innoreaza iar. Aud si un tunet. E dup-amiaza tarziu. Indiferent cat de bine as merge de acum, e clar ca nu pot ajunge mai departe de zona stancoasa, numai cu lespezi si abrupt, ce incepe de pe Vacarea incolo. N-o sa am nici apa acolo, doar de sus; n-o sa am unde pune cortul in siguranta, o sa fiu expusa la fulgere…nu am ce cauta acolo in seara asta. Asadar apuc drumul pe dreapta usor descendent, apoi pe curba de nivel, gandind ca voi ajunge la stana. Drumul intra serios in padure si eu il urmez. Nu coboara, asta e bine. Iese la o poiana, pe un fel de picior. Nicio stana. Continui prin petice de padure rara si deodata vad sub drum intr-o zona de defrisari palcuri de padure si poieni, ruinele a doua constructii. Sunt absolut darapanate, fara acoperis si cu urzicile cat mine inauntru. Adio adapostul visat. Nu vad nimic nici mai in vale, iar drumul de aici incepe sa urce mai departe catre culme. Asta e bine. Pesemne urca spre Vacarea. E urcus mult acolo, din ce vad pe harta si din ce-am citit, prin zone golase, intai defrisari si copacei tineri, dupa aceea jnepeni si lespezi. Asta voi face maine.

Sunt un pic incurcata….ce fac in seara asta? Nu-mi pare locul ideal de pus cortul. Si o sa ploua…Dar…la marginea unui palc de copaci, zaresc o constructive de lemn, un fel de adapost. Nu pot descrie bucuria ce-am simtit-o! De parca as fi fost salvata de la un mare dezastru.

Inspectez “cotetul”. Nu-i foarte inchis, are doar o latura un pic mai izolata, unde se afla un prici de o persoana; in rest, doar cateva barne paralele si rare, formand un fel de tarc, un patrat cu latura sub doi metri, cu o portita legata cu sarma, in care se mai aflau un fel de masuta si cateva blani sus, deasupra priciului, pe post de rafturi. Alaturi, afara, o masa batuta in pamant, acoperita cu o folie veche, si vreo doua bancute ingenioase, din cate o bucata de trunchi taiat plat pe o parte, cu ramurile crescute din el taiate egal pe partea opusa si pastrate pe post de picioare. O folie incercase sa acopere bine adapostul, dar se rupsese si statea mai mult pe jos, ingramadita, iar in cutele ei era destula apa relativ curata, de la ploaia recenta. Pe masa era o sticla de apa limpede, lasata de o inima generoasa pentru drumetul obosit si insetat. Raman inmarmurita in fata darului ce-l primisem de la oameni pe care nu-i cunosc si carora n-am cum sa le multumesc: adapost si apa. Mi-am jurat ca, ori de cate ori oi avea ocazia, voi lasa si eu in adaposturi ceva ce-o folosi cuiva la nevoie.

Si de parca darul nu era de-ajuns, am si semnal Vodafone chiar langa cotet. Tot mai mare nevoie aveam de conversatiile la telefon, de vocea draga, incurajatoare.

Ma apuc de randuit casa si masa. Izvor? In zona, nimic, firele sunt seci la altitudinea mea, dar sunt sigura ca e apa un pic mai jos. Vine ploaia, asa ca o sa folosesc apa din sticla si cea din folie, ca e proaspata, o voi fierbe si-am s-o tratez si cu pastile de purificat. E prioritar sa mesteresc casa, ploaia e aproape. Colectez apa din folie in sticle si ma apuc de ridicat de pe jos invelitoarea cazuta. O leg cu te miri ce, pun lemne si crengi peste ea, captusesc si peretii cu radisuri si cu bucati de folie, scot cuie dintr-un loc si le bat in altul, dezleg si leg sarme, fixez folia cu pietre si scanduri din niste garduri mai vechi de langa fosta stana. Priciul e perfect, drept si potrivit ca marime. Imi asez frumos lucrurile pe rafturi, la loc ferit, iar o rafala de vant rece ma alunga inauntru definitiv. Ma rog, inauntru e un fel de-a spune. Vantul si primii picuri grei dau navala peste mine din fata, prin partea superioara a peretilor, lasata libera, ca o fereastra. Scot o folie de supravietuire si izolez cu ea cum pot. Folia de la cort ar fi o solutie, dar vantul devine turbat si n-as vrea sa mi-o agate in cuiele si crengile rupte. Proptesc betele de trekking in plasticul ce falfaie innebunit si zgomotos. Vantul rece imi alunga flacara primusului de sub cratita in care incerc sa fierb apa din sticla. Mi-e foarte sete si am mare nevoie de ea. Ma uit la ceas si numar minutele cat trebuie sa fiarba. Sunt in stare s-o beau clocotita.

Ma intreb cum ar fi fost sa fiu acum aiurea, fara nici un adapost. Tunetele se pravalesc de sus, de pe culme, catre vale, cu ecou, dar ma simt in siguranta. Sincer, doar de animale ma tem, ar putea darama adapostul asta cu totul. Dupa ospat si betia cu apa fiarta, se lasa seara si o data cu ea, linistea. Pentru o vreme, nu mai ploua si nu mai bate vantul. Pregatesc o mare desaga cu tot ce-ar putea atrage jivinele, o trag cu cordelina intr-un copac si ma retrag la somn si la vise frumoase.

Peste noapte, aveam sa petrec minute bune ascultand stropii de ploaie cum picura pe acoperisul meu fragil. Insa asa de bine m-am odihnit pe priciul acela, …mai bine decat in orice cabana in care am dormit vreodata. Aveam sa simt (a cata oara zilele astea!? ) ca ceva sau cineva are grija de mine si ca tot drumul acesta al meu e presarat cu minuni si cu semne ca nu sunt singura. Am simtit atata impacare si atata calm in jur si asta mi-a fost de ajuns ca sa ma recunosc, intr-un fel simplu si natural, fericita. Ma inveleam cu gandul bun al cuiva care ma sustinea si ma visa de acasa. Increderea ca binele si frumosul cu care ma umplu nu pot atrage dupa ele decat bine si frumos imi dadea putere sa nu ma tem si sa astept cu nerabdare a doua zi.

 

Ziua 18 (24 iulie)

Dimineata mohorata. Umezeala. Picura in adapostul meu, e liniste, doar fosnetul de polei al foliei de supravietuire cu care am izolat adapostul se aude in adierile reci. Cararea ce iese dintre copaci si da sa urce prin defrisare se pierde in ceata. Valea fumega. Imi indrept privirea cu inima stransa catre improvizatia unde am atarnat mancarea. Nu m-a vizitat nimeni.

La un bol de lapte cald cu cereale, ma gandesc acasa. Mai sunt cateva zile. Nu vreau sa renunt. Banuiesc ca ma asteapta bucuria de a descoperi sau reintalni locuri, oameni, stari…, tot ce-am cautat cand m-am smuls din viata si-am plecat pe munte.

Tunete in departare, unde vreau eu sa merg. Recunosc fata de mine ca n-am curaj sa urc. Ma asteapta o creasta cu jnepeni si lespezi, atat. Nu reusesc sa iau o decizie, dar imi fac rucsacul, nu stiu de ce. Ma asez langa el. Sunt blocata, Stau si-l privesc. Mintea mi-e obosita de atatea decizii de una singura. As vrea sa stiu sa fac alegerea corecta. Trece o ora. Mai trece una. Ploua marunt si inca mai tuna razlet. Imi omor timpul vorbind la telefon, …o vorba buna,…vocea draga… Prognoza nu e buna.

Pornesc la deal, dar parca merg cu spatele. Urc 5 minute si se porneste potopul. Ma opresc, cu gand sa ma intorc la cotet. Din spate vine o turma, cainii si oile se grabesc spre adapostul copacilor, manate de un cioban tanar. Ramane blocat cand ma vede singura cu dulapul in spate, in mijlocul ploii si al potecii. Ne retragem la cotet. E din Ploiesti, a mai ciobanit, dar pe aici e pentru prima data. Nu prea stie locurile, degeaba il intreb. Dar faptul ca e cumva de acasa, ca Ploiestiul nu-i asa de aprte de mine, imi trezeste un fel de emotie.

Din urma vine si ciobanul celalalt, manand magarii impovarati cu desagi. Oamenii astia merg si ei cu casa in spate, ca si mine, dar alte motive ii mana. Insa acelasi cotet izolat cu folii rupte ne adaposteste pe toti, fugiti din fata ploii si din calea greului. Pentru ca in fata naturii, toti suntem la fel de mici. “Maaai, fata, mai, da’ buna treaba ai facut. Inainte ploua inauntru. Uite ce bine e acu’!” Imi intinde un codru de mamaliga rece si niste branza. Nu se poate refuza.

Cat despre decizie, e luata: nu-i rost de mers pe culme. Pe loc n-as sta, adapostul devine neincapator, asa ca voi cobori in valea Raului Barbat si voi merge pana la Stana de Rau, urcand apoi de aici spre Custura si Papusa Mica, ratand astfel culmea Vacarea-Custura, pe care o vizam de atata timp si care se vrea explorata altadata. Asta e… Decizia cea mai buna e aceea care ma conduce intreaga la Herculane, fara riscuri inutile.

Cobor de-a dreptul prin ploaie, pe panta cu puieti si tufisuri, pana ce apuc un drum de exploatare. Noroi. Si-mi curge apa pe fata. Inot in pelerina si m-am cam saturat de ploaie. Miroase a pamant ud si a verdeata. Trec printre palcuri inalte de flori mov, cu stropi de ploaie aninati de frunze. Prima imagine frunoasa de azi… Si ma gandesc: important e sa aleg calea sigura, a ma intorc cu bine acasa. Retezatul pastreaza inca pentru mine locuri in care n-am ajuns, poteci pe care as vrea sa pasesc vreodata.

As minti dac-as ascunde dezamagirea de atunci. As fi vrut sa urc alfel in Tulisa, as fi vrut sa merg pe culme pana pe varful Custura… Dar viata nu-i facuta numai din reusite. Cautam atunci in mine impacarea cu compromisul. Poate trebuie sa accept ca am obosit un pic, psihic vorbind, ca nu mai am curaj sa risc, sa lupt, nu mai am rabdare sa astept vremea buna, poate nici timp nu mai am… Am mai spus-o, n-am contract cu nimeni, fac ce vreau si ce pot, nu dau socoteala nimanui. Poate altii ar fi sarit din Petrosani intr-un microbuz direct pana la Cheile Butii si ar fi urcat frumusel si comod in Retezat. De ce as avea eu vreo jena?

Ganduri…ganduri…A trec ut mai mult de-un an de-atunci si-mi dau seama acum cat de putin ar fi contat azi ambitiile de atunci si cat de mult mi-a adus de fapt calatoria asta, realizata asa cum am putut eu atunci, cu “esecurile” ei cu tot. Constietizez acum , mai mult decat atunci, ce e cu adevarat important cand pleci la un asemenea drum si cu ce ramai. Si ma bucur ca am reusit atunci sa ma eliberez de regrete si sa merg mai departe pe drumul meu, cu incredere in mine si multumita de ceea ce fac.

Nu ma mai gandesc inapoi. Ma plimb alene la deal pe firul vaii. Stiu locurile. Am facut un revelion printre nameti la Stana de Rau, cu ani in urma, si am amintiri de toate felurile de atunci…,munti…oameni…Multe mai adunam intr-o viata!…

Se opreste ploaia, dar in inaltul muntelui e ceata. Drumul devine tare frumos, tapetat cu iarba cruda printre cele doua urme pietruite, paralele, de roti. Tufe de zmeura coapta ma imbie la ospat, spre disperarea catelului ghidus ce se agatase de mine, de pe la niste baraci pentru forestieri. Il deranjeaza ca mai mult stam decat mergem. Pe mine nu, dimpotriva. Sunt cam plouata si n-am chef sa urc in creasta asa, sa ma bata vantul, sa pun cort cine stie pe unde, in ideea ca nu prea mai e timp de ajuns la Bucura.

Ajunsa la stana, ma intampina o bacita tare dezghetata, o femeie marunta pe la vreo 40 de ani, fiul ei, student, venit sa o ajute la treaba, si un amic de-al familiei, un tanar tare glumet si ospitalier. Sunt servita cu o strachina de lapte cu paine si tare bine pica. Ma poftesc sa dorm la ei, in cantonul forestier, dar eu le promit ca-i vizitez mai pe seara si merg mai deapre in caldare, la noul refugiu.

Frumoasa priveliste, frumos loc, frumos refugiu! Lemn nou, totul curat, provizii, diverse obiecte necesare/utile, mobilier minimal, dar fain, apa alaturi, varfurile muntilor strajuindu-te… liniste… ce-ti mai trebuie?

S-a luminat vremea, dar e vant sus; valatucii de nori alearga printre varfuri. Atat de aproape e Papusa Mica! Da, sunt in Retezat! Aveam chef de stat, de retrait amintirile din acest loc, de regasit starea pozitiva,… Era ceva cu mine. Nu eram obosita fizic, as fi putut merge mult si bine, dar mi se modificasera toate setarile, fara sa-mi dau seama de cand; nevoile mi-erau altele; ceva din mine voia sa-i accord mai mult timp.

Ma dedic activitatilor gospodaresti, imi fac baie langa parau si-mi spal rufele, gatesc o fasole din plic, imbogatita cu legume deshidratate si carnati uscati, dar de data asta si cu ceapa adevarata prajita in ulei adevarat, din proviziile de la refugiu.

Spre amurg, merg la vecinii de la stana si asist la mulsul oilor. Glume multe si povesti. Intr-un ceaun fierb niste sarmale cu afumatura, iar in altul mamaliga. O data ce-i gata, se rastoarna pe-un fund de lemn, iar in ceaun se zvarle la fiert niste lapte. Dar pentru inceput, ia sa degustam noi urda… N-am mai ras cu atata pofta de multa vreme , iar sarmale ca acelea numai la mama acasa mai gasesc.

Noaptea ma gaseste cuibarita in sacul de dormit, in refugiu, cu gandul ca tare bine ar fi fost sa impart cu cine-as fi vrut eu toata linistea si toata poezia serii si a acestui loc minunat…

 

Ziua 19 (25 iulie)

Plec pe la 7.30 in sus, e vant, frigut, dar urc si ma incalzesc. Vin nori josi, trec foarte repede. Marcajul e ok, dar ma inspira urcarea la dreapta spre Papusa Mica, direct peste fetele de iarba si lespezile verzulii. Ma misc ca o marmota printre bolovanii de Retezat si ma simt bine. Mi-era dor de ei.

Creasta, … Papusa Mica, … Spintecatura Papusii (mi se pare mai putin accidentata decat cu multi ani in urma, cand am mai trecut pe aici, ba chiar vad cum si pe unde se poate balauri pe acolo). Chiar si pe vremea asta, Retezatul e tot fotogenic.

Papusa!...

Au trecut 3 ore de cand am plecat de la refugiu. E vant tare, ceata, dar reusesc sa fur cate o poza cand valul cenusiu se rataceste printre culmi si vai, scapand privirii mele cate un colt din tabloul de poveste al Retezatului.

Incep coborarea, cautand semnal la telefon. Incerc sa vorbesc. Dar vantul se inteteste intr-atat, incat nu ne auzim. Parca as face o relatare de pe Nanga Parbat. Renunt la convorbire, in favoarea nevoii de a ma tine bine. Imi ingheata mainile de la vantul aspru. Am manusi la mine, dar nu-s la indemana, asa ca apelez la niste sosete. Curate. Aproape ca nu reusesc sa ma tin pe picioare. Asemenea vant am intalnit doar iarna; nu-mi vine sa cred. Nu reusesc sa merg pe poteca marcata, pe muchie, pur si simplu ma impinge in dreapta, catre caldarea Vaii Rele. Nu-i de glumit. Imi caut cale de coborare mai in stanga, mai pe fata, printre lespezi intre care ma infig folosind si mainile. Ajunsa in sea, ori s-a potolit vantul, ori se canalizeaza el altfel, ca e mult mai bine. Un cuplu ce mergea catre Papusa se holbeaza la “manusile” mele, oare oi fi asa deplasata? Povestim una-alta si drum bun! Urcusul pana pe Peleaga nu mai pune nici o problema, sunt la adapost. Nici pe varf nu bate. Ce-a fost asta? Oare numai eu am simtit vantul ala? Oare oi fi visat?

Fix pe varf, Andrei, vechi prieten de la Salvamont, aflat in tura la Bucura. Ce bucurie! Ce bine mi-a prins sa ma intampine cineva cunoscut pe un varf, sa-mi spuna o vorba buna, sa ma felicite, sa ma incurajeze! “Nici sa nu te gandesti sa pleci azi mai departe!” Mmmm, suna bine, mi-e asa dor sa stau la povesti cu cineva cunoscut… Isi vede de drum , eu cobor spre refugiu, ramane sa ne vedem acolo un pic mai tarziu. Mi-e bine, mi-e si un pic lene, ma simt ca acasa. N-oi ramane eu aici, ca prea am mers putin azi si prea mult drum mai am de facut, dar tot as zabovi un pic…

Mmmm, toata Caldarea Berbecilor miroase a varza cu ciolan. Colegul lui Andrei, amicul Oaie, e de serviciu la cratita. “Aaaaaaaaaa, ce faci, profa’, bine ai venit, de unde vii, unde mergi…uaaaaau, ai innebunit?? Bravo , ma! Hai la masa!” In sfarsit, a zis-o si p-asta. Apoi tolaneala pe prispa refugiului, admirand lacul, creasta Slaveiului si Judele…si surpriza…cine trece spre izvor? Rodica si Sorin, colegi de dambla din Iasi…nu stiu cum nu reusim sa ne dam o intalnire adevarata in vreo tura, dar ne tot reintalnim prin munti pe unde nici cu gandul nu gandim. E ziua intalnirilor frumoase. Si povestim pe iarba din fata refugiului...si ma simt prost intr-un final, vorbesc prea mult, deh, sunt nevorbita.

Spre seara decid ca totusi ar fi bine sa cobor azi la Poiana Pelegii, sa nu incep ziua de maine cu o coborare. Mi s-ar parea fara spor. Imediat ce ajung, ploua de rupe, dar m-am adapostit deja la salvamont, ce bine… Si iar nimeresc la ospat, o ciorba adevarata de legume, cu cartofi adevarati, nu praf din plic, cu boabe de mazare…de cand n-am mai mancat mazare si ce mult imi place… De la o vreme, tura a devenit gastronomica. Mai mult mananc decat merg. Dar la cum flutura nadragii pe mine, nu-mi prinde rau. Or avea toate un rost.

Si tuna si fulgera spre Plaiul Mic si spre Retezatul Mic, de ma felicit si acum ca nu eram acolo. Eram unde trebuie. De-aici nu mai sunt cabane sau refugii. Nu mai e mult, dar recunosc ca mi-e un pic teama. Recunosteam fata de mine insami si recunosc acum, fata de toata lumea. Dar atunci nu voiam sa las teama mea sa se exprime si sa se afirme, voiam sa o reprim inghitind-o. Nu ca sa bravez, nu din orgoliu, ci ca sa nu ma copleseasca. Am adormit ascultand ploaia de afara si gandindu-ma ca va fi bine.

 

Ziua 20 (26 iulie)

Burniteaza. Lenevesc. Poate se mai lumineaza, Prognozele nu-s bune. Dupa multe glume, tachinari, ba chiar si ironii, ce-i drept, amicale, pe care le primesc de la gazdele mele dragute, decid ca e timpul sa se insenineze si sa vedem soarele. Da, da, nu glumesc. Zis si facut. Nu stiu cum am reusit, dar e soare. Asa ca pe la 11 pornim la deal spre Plaiul Mic, noi, adica eu si cu Cristi, autorul minunatei ciorbe de aseara, care mergea la cabina telefonica din sea.

Citesc cu un fel de emotie indicatoarele catre Herculane, de vreo cativa ani imi fac cu ochiul. Ele vorbesc despre ore, nu despre zile….asta ma incurajeaza….dar e drept ca orele astea sunt cu zecile. Dar e fix jumatatea plina a paharului: sunt doar niste ore, e un fleac, de dupa Iorgovan incolo sunt locuri noi, inedite, interesante…si ma cuprinde un amestec de teama cu nerabdare, bucurie si curiozitate. Am zis ceva de pahar? Ei bine, scoate Cristi o bere si o desface aici, acum, si o postim…sanatate!

Dinspre Buta apare un baiat cu un rucsac cam cat el. Andrei. Timisoara. “Zi-mi ca mergi in Godeanu si Cernei!” Da, clar, daca asta mi-a venit sa zic aproape in loc de salut, inseamna ca ceva in mine simtea nevoia de a avea companie. E clar ca trag la oameni, de la o vreme. Si e normal. E clar ca nici rezistenta si curajul meu in fata greului si a necunoscutului nu mai erau intacte. “Aaaa, tu esti fata de care povestea cineva la Buta, ca a intalnit-o pe traseu, ca merge de nu stiu cate zile din Busteni!” Am rosit un pic, cred. Din pacate, raspunsul la intrebarea mea n-a fost cel dorit, omul mergea doar pe Piatra Iorgovanului si urma sa coboare in Valea Lapusnicului, in dreapta, inapoi catre Retezat. Asta e, cel putin vom merge impreuna cateva ore.

Pornim ca din pusca, e miezul zilei, caldura innabusitoare nu anunta nimic bun, nici norii care se vad inspre Tarcu (imi pare ca toate relele din Retezat de acolo vin), asa ca e de preferat sa trecem de Iorgovan in timp util, Andrei sa coboare cu bine, eu sa-mi gasesc un loc bun de cort. Stiu locurile, pe aici am mai fost si merg ata. Colegul de tura ma urmeaza tacut, poate n-ar fi vrut sa mearga asa de grabit, dar din pacate nu-mi permit sa mai zabovesc. Doar cat sa admir pietrele astea:

Pe la scocul de la Albele, poposim langa ultimul izvor din zona si Andrei imi spune: “Laura, vreau sa mananc ciocolata asta cu tine” si simt ca e ceva festiv si cu valoare de viitoare amintire, asa ca ma gandesc sa dau si eu ceva momentului asta si-l servesc cu un Carmelo, ca eu asta aveam, biscuitul magic pe care l-am savurat de atatea ori in tura asta.

Ajungem pe varf, intr-o lumina ciudata si un soare gata de furtuna, cu nori intunecati spre Retezatul cel mare, din care atarnau zdrente de ploi, in ecourile tunetelor din departare. Dam fuga telefoane, e semnal bun, facem poze, apoi ne reluam mersul nelinistit catre saua Paltina, unde urma despartirea si de unde urma sa-mi continui singura aventura.

Inca mai e marcaj. Cu un an in urma, in saua de dupa Piatra Iorgovanului am pus cortul cu Simona, langa lacul acela cu apa zacuta, unde se aduna turmele sa se adape si sa innopteze, ce aventura a fost atunci, cum am dormit noi , doua muieri singure, in mijlocul turmelor si magarilor ce ne inconjurasera cortul, cu vreo 6-7 ciobani si o duzina de caini ce se adunasera aici la un foc…ce furtuna a fost, ce noapte de pomina… Ne-am intors atunci din drum, dimineata, pe o vreme superba, am privit cu regret catre muntii carora le intorceam spatele, pentru a reveni la Buta, din motive obiective. Atunci a fost bine asa. Acum va fi altfel.

Vedem doi oameni cu rucsaci in fata, destul de departe, or fi fost adevarati, sau doar naluci? Ar fi fost bine sa-i ajung, dar nu prea am putere acum sa merg atat de repede si cine stie ce drum au?

Cand ajungem in Saua Paltina, o ceata deasa si rece ne invaluie si ne da fiori. Ne asezam tacuti la ramificatia traseului cu un triunghi pe care Andrei va cobori spre dreapta. Asteptam sa treaca bancul de ceata. Imi aud inima batand in urechi. Nu-mi va fi usor, marcajul inca este, dar e pe pietre, rar, pe un plai cu iarba, ca asa-i Godeanu, iar de aici incolo n-am mers niciodata. Nici de Andrei nu-i simplu, n-a mai fost pe-aici, oare o fi ok traseul lui? Dar da, sunt in Godeanu, oficial. Ne luam inimile in dinti si pornim fiecare pe drumul sau, prin ceata sa.

Merg o vreme si nu prea mai e ceata, dar burniteaza. Am poteca, am marcaj, dar sunt nelinistita. Locul e pustiu. Nici urma de om, doar niste magari apar, singuri, si ma sperie; vorba aia, ca magarul in ceata. In rest, totul pare intepenit in locurile astea. Ma simt ciudat. Asa cred ca m-as simti daca as merge pe spinarea unui balaur care doarme. Dar se va trezi. Stiu asta. O vad in norii cenusii si agitati dinspre Retezat, in atmosfera incarcata si apasatoare, in lumina stravezie, verzuie, a unui amurg fara soare.

Nu cunosc locurile deloc. Am o harta mai mult schita din colectia Muntii Carpati (care se va dovedi foarte utila zilele astea) si mai ales am o descriere povestita pe mess de Costi, suporterul meu din Resita, care umbla p-aici ca prin sufrageria lui. Stiu din explicatiile lui ca ar fi un loc bun sub Gardomanu, in caldare, in dreapta, sunt fire de apa, iar locul e mai jos, fara sa te abati mult de la traseu. Atat vizez pentru azi, data fiind prognoza evidenta. Lacul Scarisoara devine o tinta inabordabila deocamdata. Fiecare varf care apare in cale ma panicheaza; ma face sa ma uit bine in urma si sa ma intreb daca apuc sa urc si sa-l depasesc inainte de potop.

Asta-i Gardomanul! E 6 si ceva. Lumina e, ar fi timp destul sa ajung la Scarisoara. Timp da, dar vreme nu. Poteca si marcajul (chiar si cativa stalpi) il ocolesc pe dreapta. In seaua de dupa el, un adapost ciobanesc din pietre, aproape ingropat, acoperit cu niste crengi aduse de la padure, nici nu-l vezi de departe. E in stanga potecii, un pic deasupra ei. Il cercetez. Mic, foarte mic, afumat (e si o mica vatra acolo, in gaura dintre lespezi), murdarel, niste trente puse peste un loc mai drept….o fi bun la nevoie, dar nu stiu cat de izolat este si parca as vrea sa ma las mai jos. Dupa sea, mai departe, varful Galbena, urcus zdravan, tema pentru maine dimineata. N-am cand sa mai trec si varful asta, vine ploaia. Aleg un loc plat mai jos de poteca, iau apa, apuc sa ma instalez, in timp ce un vant rece intoarce firele de iarba toate, supuse, catre aceeasi directie, neinduplecat. Le vad culcandu-se la pamant si verzuiul palid al dosului ierbii acopera plaiul. O pacla in aceleasi tonuri de galben-verzui inainteaza aproape vazand cu ochii. Totul imi parea cuprins de nuanta asta palida si bolnava.

Primii stropi uriasi ma alunga in cortul pe care nu mai conteneam sa-l ancorez si sa-l inconjor cu pietre mari. Nu-mi vine sa inchid fermoarul, imi place sa ma uit afara si sa vad potopul. Tunete, fulgere… Mi-era cumplit de teama de ele, dar as fi vrut sa le vad. Fulgera tot mai tare si aproape, dupa cat de repede se auzea tunetul. Stau ghemuita in cort, n-am curaj sa ma intind de tot pe izopren. Sincer, nu stiu cum e mai corect sa stai, stiu doar ca e bine sa te asezi “pe vine” cu coatele pe genunchi, dar am vazut la furtuna din Iezer ca-i greu sa tot stai asa. Ceva mai comod o fi?

Deschid cortul din cand in cand, sa arunc cate un ochi. E intuneric. Se vad prin cort descarcarile luminoase. Zgomotul devine asurzitor, infernal, ropotele ploii, trosnetele fulgerelor si bubuielile prelungi nu mai conteneau. Ma rugam. Ma rugam cu adevarat sa scap vie. Ma bantuia imaginea unui cort ars si a unui trup carbonizat aruncat din cort. Doamne, apara-ma! Ma luptam cu mintea mea, sa nu mai creeze astfel de tablouri sinistre. Au trecut ore. Si-am inceput sa simt cum ma roade stomacul. N-am mancat mai nimic azi. Nu stiu daca o fi bine sa flutur eu fiarele pe furtuna asta, butelii si oale de inox, sa incerc eu, cu grija mare mare, sa gatesc ceva la primus in veranda cortului meu destul de spatios. Macar riscul sa-mi dau foc la cort, si tot exista un risc. As face asta doar daca chiar ar fi imposibil de evitat. La lumina fulgerelor, am facut o fidea si-un piure cu apa rece si-am tras langa ele de o bucata de salam al naibii de uscat. Asta mai aveam si nu mai rezistam pana o sta potopul asta interminabil.

Au fost vreo 4 ore de sfarsitul lumii, in care m-am rugat aproape continuu, in care mi-a fost cu adevarat frica si in care m-am gandit la cei dragi, care ar suferi atat de mult daca mi s-ar intampla ceva. N-am ce sa spun mai mult. Stiu doar ca la un moment dat, incercand sa intrezaresc ceva prin fermoarul deschis al cortului, am vazut lumini rosii vis-a vis, pe versant (cortul era amplasat cu intrarea catre directia din care venisem). Pesemne traznise in stalpul de marcaj pe care il lasasem acolo in urma, ultimul din traseu. Bine ca era departe. Doamne-ajuta!

S-a facut liniste. Din nou Doamne-ajuta! Am adormit si-am visat stane si adaposturi.

 

Ziua 21 (27 iulie)

Liniste. Mi-e teama sa deschid cortul…cum o fi afara? Zumzetul fermoarului zgarie tacerea in cele din urma si… zaresc muntii si cerul. Nu-i ceata. Dar e nor si mi-e clar ca va ploua din nou. Plec nemancata, e un fel de stare nervoasa care nu-mi da voie sa inghit.

Urcusul pe Galbena e greu. Sau am obosit eu. Inca mai am marcaje pe pietre. Inca putin. De aici, de dupa Galbena, aveau sa dispara. Se deschid in fata peisaje noi, culmi, sei, varfuri… Uriasul Godeanu doarme. Doarme tot timpul. Un tunet in stanga mea. Norii vin. Ceata mananca repede pamantul.

La coborarea de pe Galbena, dau nas in nas cu oile, prin pacla ce incepe sa invaluie poteca. Apar si cainii. “Custi, ma, custi!!!” Am invatat, dupa atatea zile printre oi, caini si ciobani, sa strig la dulaii ce se reped sa ma inconjoare si sa-i tin la distanta. Reusesc sa controlez situatia pana vine ciobanul, alergand, cu cele mai bune intentii, straduindu-se intr-adevar sa ma apere.

E un om cumsecade, pitoresc personaj singuratic, in pustiul asta. Vorbeste tare frumos, vorba lui e plina de rabdare si ingaduinta, ma lasa sa-mi termin chestionarul-fulger despre locuri, varfuri, sei si mai ales despre amplasarea lacului Scarisoara. Caci mai am doar cateva minute de vizibilitate, e clar. Trebuie sa apuc sa ma lamuresc exact unde ma aflu si unde ajung, sa nu trec naibii pe langa lac, prin sea, si sa nu-l vad.

Pe coborarea spre saua dintre Galbena si Micusa, gasesc semnal Vodafone. Simteam nevoia sa povestesc cuiva drag prin ce trecusem seara, ce furtuna ma crutase si de data asta. Am mare nevoie de vesti bune. De maine, vreme buna! Azi ploua. E dificil sa conversez acum la telefon; sunt un interlocutor aiurea; imi spun toate gandurile dintr-o suflare, din prea multa sete de a vorbi cuiva despre tot ce simt. Am adunat atatea in minte, as imparti cu cineva trairile, temerile, bucuriile…

Nu-mi dau seama cand in jur totul devine gri. Gri si laptos. Ma simt un pic pierduta, desi sunt pe poteca. Nu mai e marcaj. Ocolesc Micusa pe dreapta, pe versant, pe unde m-a invatat ciobanul.

Dupa minute bune de mers ca legata la ochi, valul se da de-o parte si-mi dezvaluie in dreapta caldarea cu stana, iar in stanga o tesatura de fire de ape coborand zglobii prin fagase de piatra. Se revarsa in cascade sclipitoare si nu mai stiu de cate ori am traversat zabovind cu privirea in sus peste izvoarele despletite. Imi plac apele. Toate: racoarea cu care ma invie izvoarele din munti cand sunt obosita si insetata; limpezimea lacurilor, oglindind crestele; povestile soptite de undele calatoare ale raurilor; acea nemarginire in nunate de albastru, verde, gri, sau chiar alb-galbui sau lila, catre malul careia ma indrept cu dependenta, in cautarea unui alt gen de liniste.

Nu vreau sa merg pe ploaie, nu vreau nici fulgere, nici broaste in bocanci, nici starea aia de caine rebegit…vreau sa ma simt bine pe munte, ca doar d-aia am plecat de-acasa. M-am saturat! Prin urmare, azi avem zi scurta. Si leneveala. Si afine. M-as aseza si as tot sta intre cascadele astea. Picura. Tot mai des. Sa maresc pasul? Are vreun rost? Intr-un final descopar superba oglinda a lacului, tulburata de stropi tot mai mari si desi. Ploua de-a binelea, tropaind repede peste pelerina sub care m-am garbovit ca o camila, cu rucsac cu tot. Dar ce spun eu aici? Ploua deja cu galeata. Nu reusesc sa-mi aleg in timp util un loc drept de cort. Acum ma amuz: de fiecare data dura atat de mult pana ce-mi gaseam locul perfect dintre multele locuri disponibile. La fel si in viata. Probleme cu deciziile… E rau cand n-ai, dar e rau si cand ai de ales… De parca m-ar apasa un fel de responsabilitate a deciziei pe care o iau, de fiecare data cand intamplarea, soarta sau oricine altcineva n-au bunavointa sa-mi impuna ceva. Teama de regret…

Stau ce stau sub pelerina, asteptand ce? Ma satur. Pun cortul pe ploaie. Cu toata priceperea si cu toata viteza, tot fleasca era cand a fost gata. Unde sa te intinzi, unde sa stai, sa nu uzi si ceea ce-a mai ramas uscat in rucsac? Incerc sa sterg, nu reusesc decat sa intind apa peste tot. Pana nu deschid cortul, sa se aeriseasca un pic, nu se va usca.

Au trecut ore si eu tot in fund am stat, nici macar sa dorm n-am avut cum. Si ma dureau oasele. As fi facut fleasca sacul de dormit. Pur si simplu n-am gasit solutie. De mancat, … o noua portie de fidea rece. Si ce poti sa faci, cand stai ore intregi in fund intr-un cort, singura? M-am apucat de cele mai marunte si migaloase operatiuni, cele mai nimerite atunci cand chiar vrei sa omori timpul. Dupa 2 ani de cand s-a descusut, iata, imi repar cu multa indemanare husa de la aparatul foto. Mi-am cusut cate ceva, caci toate purtau marturiile unei ture atat de lungi. Am rezistat cu greu tentatiei de a broda cateva floricele pe sosete. Din pacate, nu mai aveam ce coase, asa ca am trecut la programul de manichiura si cosmetica. Doamne, ce greu trece timpul! Iar ploaia, si mai greu. Iar gandurile triste, cel mai greu! Ce naiba caut eu aici? Incep sa nu prea mai suport singuratatea. Nu-i semnal la telefon si doar n-oi pleca prin ploaie sa caut.

Ma rog. Ma rog pur si simplu sa mai vina cineva cu cortul, sa innopteze aici si sa mergem impreuna de maine. E pustiu aici, vreau un om!!! As vrea sa scap de toate poverile: a traseului nemarcat si necunoscut, a deciziei de a merge sau a sta pe loc; m-as lasa dusa pur si simplu de altii mai puternici decat mine. Am obosit sa ma tem, am obosit sa nu impart cu nimeni grija deciziilor corecte. Simt nevoia de siguranta, de cineva drag, de alint...de familie, de prieteni, de cel iubit…As vorbi si as asculta. As gati ceva bun la primus si mi-ar placea sa ofer cuiva din ceea ce-am pregatit. As imparti ceva cu cineva. M-am saturat sa fie totul numai al meu si sa nu ma bucur cu nimeni de nimic. Mai am putin si vorbesc singura. Uriasul Godeanu ma duce oare intr-o stare vecina cu nebunia? Mi-am atins limitele? Mi-e dor de casa. Mi-e dor de ai mei. Stiu ca sunt suparati pe mine, ca am evadat asa, dar sper sa ma ierte. Ma uit la mainile mele uscate, la pielea chinuita, obosita…Vreau acasa. Da, vreau acasa. E prima data cand chiar simt cu convingere asta. Dar de acum, sunt atat de aproape, incat nu se poate sa renunt. Nu se poate sa aleg acum o coborare in lateralul crestei. Mi-ar lua cam tot atata timp ca si continuarea drumului, fapt la care s-ar adauga gustul amar al renuntarii cand nu e neaparat necesar. De acum incolo, nu mai e loc de renuntare. E timpul sa lupt un pic cu mine, sa depasesc momentul asta de ezitare si de slabiciune. Stiu ca inainte mi se deschid locuri faine si experiente noi, spre care e pacat sa nu ma indrept.

Ploua. Dar cel putin am ragaz sa vorbesc cu mine. Sa privesc in urma, sa-mi amintesc, sa scriu… Sa-mi constientizez trairile, reactiile, schimbarile… Sa-mi dau seama ce-as vrea sa pastrez din ceea ce am dobandit in zilele acestea de singuratate. Sa ma raportez mai bine la cei din jur si la ceea ce am de facut cand revin acasa.

E trecut de ora 15. Nu mai ploua. Mi-am insirat in sfarsit la uscat toate cele, am deschis cortul sa se usuce si el, mi-am facut mancare calda. Se face lumina. Si soare. A plouat mult. Imi cam reprosez ca n-am energia sa strang cortul si sa merg mai departe; azi am mers doar vreo 2 ore si ceva, am pierdut timpul. Sau poate nu l-am pierdut. Poate undeva in mine am castigat ceva. Sa plec acum? Ar fi o forma de lacomie.

In sfarsit, uriasul Godeanu e mai bine-dispus. Nu mai resimt tensiunea si teama de dezlantuirile sale. Se lasa un amurg luminos. O turma de oi se prelinge incet peste verdele culmilor, sub cerul rosiatic. Se spune ca atunci cand soarele se uita inapoi cand apune, urmeaza o zi frumoasa.

Speranta! Ea a fost cheia calatoriei mele. Si increderea ca va fi bine si ca relele ma ocolesc. Ca cineva ma apara si-mi da mereu gandul bun. Relatia mea cu divinitatea a fost deseori incerta. Incerc sa nu ma numar printre aceia care se gandesc sa se roage doar cand au nevoie; incerc sa nu uit sa multumesc intr-un fel pentru ca am primit ceva. Pe munte am simtit intotdeauna ca exista un echilibru al lucrurilor, un ajutor, o voce care ma indruma cand am nevoie. S-au petrecut minuni. In calatoria mea, fara indoiala, n-am fost singura. Si niciodata nu m-am simtit mai conectata la echilibrul lucrurilor, la acea forta care aseaza totul asa cum trebuie, niciodata n-am fost mai convinsa ca in jurul meu firescul se confunda cu binele. E o stare pe care unii ar cataloga-o drept naivitate, insa mi-as fi dorit s-o pot pastra in viata mea de zi cu zi. Am inteles din seara asta, stand atat de singura si pur si simplu meditand si lasandu-ma sa simt, ca da, cineva chiar ma ajuta.

Iar pe la 9 seara, obosita de atata stat degeaba si de atatea ganduri, am adormit rugandu-ma…

 

Ziua 22 (28 iulie)

E 6 dimineata si mi-e tare frig. Raman o vreme in sac, sa-i mai simt caldura. E senin, vreme perfecta de mers. Nu mai am timp si stare sa mananc. Mai ales stare. E una din diminetile acelea in care vreau sa plec, sa merg, sa vad cum las in urma poteca si culmile si vaile, sa simt cum creste, cu fiecare pas al meu, tot mai rotunda si plina…reusita. Trupul meu nu vrea mancare. Pesemne se va hrani cu altceva… La 7.03 plec decisa; doar in fuga arunc un ochi si precipit o poza prost incadrata catre luciul impecabil al lacului.

In platoul Scarisoara, ma trezesc la un moment dat in plin camp. Da, camp pe munte. Nu credeam ca e posibil: nici o poteca, nici un varf in zona, sa-l urc si sa vad unde sunt si incotro sa merg, doar busola imi confirma directia corecta. Dupa cateva zeci de pasi, gasesc in mijlocul campului o sageata veche, ruginita, fara nici un scris pe ea, “fixata” intre niste pietre,singurele pietre din toata zona, care indica directia corecta. Mergeam bine. Curand relieful incepe sa varieze si inteleg unde e creasta, unde e varful Piatra Scarisoarei, Morarul, Valea Matului si Gugu. E zona cea mai inalta din masiv, peste 2200 metri. Urc Piatra Scarisoarei, pentru orientare si pentru ca e varful cel mai inalt pe care il voi atinge in masivul acesta, caci varful Gugu nu-i in drum.

De aici, nu-s probleme de orientare, am harta, busola si mai ales descrierea foarte exacta de la Costi, creasta e vizibila, poteca e buna, marcaje nu-s, dar sunt momai pe alocuri. Peisaje faine, o lumina blanda invaluie culmile, vaile si pe mine, iar seninul imi dezvaluie niste munti frumosi, cu o poezie aparte.

Minunata mi s-a parut Saua Matului, o portiune de creasta stancoasa si ingusta, surprinzatoare in niste munti greoi si lipsiti de ascutimi, precum Godeanu.

Lacul Godeanu in stanga. Turme de-o parte si de alta a culmii. Alta sus, in zona varfului Godeanu insusi. Printre cele doua trec elegant si fac planul: oare daca ocolesc varful, scap? Dar mi-ar parea rau, ma inspira varful asta, e clar ca e loc fain de admirat imprejurimile cat vezi cu ochii. Urc ca pisica, fara zgomot, ascunzandu-ma dupa versant, cu spray-ul cu piper in mana… Cand ajung aproape sus, ma simt astia si vin la mine cu mare entuziasm. Albi, latosi, superbi, uriasi si mai ales multi. Ma uit fix in ochii celui mai hotarat si simt ca nu-mi mai e frica; foarte ciudata stare. Ma trezesc strigand cu toti plamanii: ”Custi, ma, custi, n-auzi!!!! Ni la oi, ma, la oi!!!” Ma mir si eu de rasunetul vocii mele. Cainii se opresc nedumeriti. Au tacut. Se uita la mine. De sus, ciobanul urmareste si el scena. Ridic mana in semn de salut, raspunde si el, se intoarce calm in treaba lui, cu turma si cu caini cu tot, trecand in dreapta varfului, tocmai bine, eu aveam de mers apoi spre stanga. Ies sus, inca surprinsa de modul cum am relationat cu cainii, fara sa inteleg ce vraji am facut si cum i-am calmat. Of, varful e mai la dreapta, spre turma. Astept sa se indeparteze un pic, ma strecor si eu fix pe mot, jap-jap cateva poze si cobor spre stanga un pic, cu gand la o pauza de harta si orientare.

Si cat stateam eu pe rucsac, cu fata catre Muntii Cernei, cu ochii intredeschisi, identificand varfuri…zaresc cu coada ochiului, in dreapta mea, cateva oi….in stanga tot oi….tot mai multe oi…..Turma se intorsese si ma inconjurase. Cainii patrulau si ei prin zona. Ptiu, drace! Apuc rucsacul incetisor si pas-pas o dau la vale dintre oi. Pana in sea nu m-am mai oprit.

Ei bine, urmeaza sa dau roata vaii Raului Ses, locuri recunoscute pentru cainii unul langa altul. Inamicul e in fata mea, fix in poteca; identific ciobanii, sunt 3 si nu-s departe. O sa merg hotarat catre ei. Ma apropii binisor, imi fac semn si ei sa ma apropii, unul se ridica deja si incepe sa vina spre mine. Ei bine, fix atunci se reped dulaii. Omul alearga cat poate, arunca cu bota dupa ei, astia imi dau roata, unul isi arata coltii langa mine, strig la el in zadar, dau cu spray-ul , fuge, dar lateral cade rapus si bietul cioban. Aoleu! A batu vantul spre el! Ceilalti reusesc sa alunge dulaii, eu ma duc la omul trantit la pamant si-mi cer iertare, incerc sa-l ajut sa se ridice, sa-i torn apa sa-si spele ochii, sunt speriata si sincer imi pare rau. Ceilalti se amuza, lasa, ma, ca ti se curata ochii, e piper si atat, trece…dar eu stiu cat de rau ustura,ca sunt patita…. In cele din urma, omul isi varsa amarul pe caini, ca ai dracului, la urs nu se dau, da la om, da. Ma asez si eu cu oamenii la vorba, al mai batran e tare entuziasmat de calatoria mea si tare se mira. Ma intreaba cum am trecut de turma de pe Godeanu. Pai uite asa, binisor…. “Mare noroc ai avut, cum ai reusit? Ca anul trecut a fost muscata o fata de cainii aia. Au multi rau tare acolo si rai.” Ne uram de bine si-mi vad de drumul meu.

Urc la Olane cu greu, e foarte cald si-am obosit. Un pusti plimba o turma pe pajiste, cu vreo doua potai inofensive. Ciudat, unde sunt cainii aia mari si latosi? Il intreb de varful din fata.”Dobri-vîr” “Cum???!!!” “Dobri-vîr”. Raman ca la dentist: ”Aaahaaa…” dar in realitate nu pricepeam nimic. La mine pe harta nu e varful asta, si ia uite ce mare e… Ei, lasa, merg mai departe…

Curand sunt in Curmatura Olanelor. De aici, intru oficial in Muntii Cernei. Schimb harta. Pentru ultima data in aceasta calatorie. E unul dintre acele momente solemne cand prin gestul acesta simplu si necesar marchez inaintarea mea, pas cu pas, catre final. Mi se face pielea de gaina de emotie. Sunt atat de aproape! Ma intalnesc cu un om si-l intreb ce varf e ala din fata. “Dobri-vîr”. Mai, sa fie! “Nu e varful Dobrii? “ “Noi Dobri-vîr ii zicem”. Si mai povestim de una- alta, de unde e, pe unde duc potecile de pe aici….si ma prind ca denumirile au ceva sirbesc in ele…si-mi pica fisa….ma, da bleaga sunt, Dobri-vîr nu e altceva decat Varful Dobrii. Pe care imi propun sa-l urc, caci e cel mai inalt din Muntii Cernei si nu se cade a-l ocoli. Cumplit urcus!!! Interminabil. Printre tufe de afin, damburi de iarba, pietre….Noroc ca-s bune afinele astea si-mi redau optimismul. Parca niciun urcus nu m-a epuizat asa in toata tura. Ajunsa sus, pic aproape lesinata si ma tolanesc la pamant, sa ma odihnesc. Si sa privesc.

Dau roata cu ochii si admir Muntii Tarcu, atat de aproape, necunoscuti mie, Godeanu cat vad cu ochii inapoi, locurile de unde vin…si continuarea crestei Cernei, pana la Zascolul Arjanei, cel alb-inspumat si semet, intr-o mare cu valuri de culmi aurii, aramii, albastrui…

Dupa coborare, regasesc poteca turistica oficiala, pe care, culmea, am zarit si o veche urma de marcaj istoric banda rosie. Ea ocoleste Varful Cailor prin stanga, acolo unde creasta face o inflexiune la stanga, ocolind Valea Craiovei, in firul careia straluceste un fir de apa. Bun loc de innoptat, de aici nu prea mai e apa in traseu. M-au alergat niste nori si m-au ajuns, e posibil sa vina si ceva ploaie cu tunete, iar creasta e golasa si cu fete inclinate, e mult de coborat la nevoie. Si nici nu stiu unde-as mai putea pune cortul mai incolo. Dupa ce trec pe langa Varful Cailor, ma intalnesc cu o femeie si cu o fetita care, asezate fix in muchie, vorbeau la telefon. Adica….semnal? Incep si eu sa ma plimb cu telefonul. Gasesc in cele din urma, dar chiar trebuie perseverenta. Intram in vorba. Femeia urcase de jos, de la stana. Are un mod ciudat de a vorbi, intr-o limba romana mai arhaica….”Uite-s cu muierea asta la vorba”, zice cu un accent leganat si moale catre interlocutor. Raman pe ganduri si ma prind greu ca muierea eram eu.

E cam ora 15. N-am chef sa mai pun cortul pe ploaie, iar norii se apropie grabiti. Ma las in vale usor, din sea coborarea e domoala. Afinis, stanci mari din loc in loc si parcele cu iarba neteda. E cam loc de vipere, dar de-acum tot asa e peste tot, nu poate fi altfel, peste tot culmea e plina de afinis si stancarii. Nu prea stiu unde as putea pune cortul, fara sa ma expun la acest pericol. Ma instalez pe un petic de iarba mai larg, ma duc dupa apa, pe drumul de intoarcere ma prind picaturile, tuna, dar totul trece uimitor de repede si se lasa de-a lungul crestei, in directia in care trebuie sa merg si eu. Revenita la cort, ma cam intreb de ce l-am pus. Am ramas cu sechele de ieri, deh…. Sa plec? Atatea ore de lumina…. Dar unde sa innoptez? Lenea triumfa iar. Raman aici, program de voie, oricum, simt ca tot mai am nevoie de liniste si timp sa ma ascult si sa-mi vorbesc.

Ce fac maine? Pana unde merg? La Arjana ajung oricum, daca vremea e buna. Si de-aici? Sa cobor pe la Dobraia, evitand boschetaria spre Herculane? Sa ajung macar la Poiana cu Peri si sa cobor de aici chiar in statiune? Sa merg pe unde figureaza banda rosie pe harti? Sincer, mai incolo de Poiana cu Peri n-am nici un gand. Oi vedea ce simt. Maine e duminica. Imi pare potrivit sa inchei tura duminica seara. E ceva rotund in asta. Nu e cazul sa ma incapatanez. Sunt asteptata acasa. De familie, in primul rand. As vrea sa le acord si lor din timpul, energia si rabdarea mea. E timpul sa ma intorc acasa. N-as mai vrea sa raman si luni.

Din vale urca turma la masa de seara. Oile pasc in jurul cortului meu, ciobanul sta pe o lespede mai sus si scaneaza zona. Cainii? N-are caini. Ciudat om, nu arata deloc a cioban, e imbracat de sus pana jos in haine negre si are un bici in mana cu care pocneste cand mana oile. Slab, intre doua varste, fara aerul blajin si sfatos al celor cu care am tot povestit pe drumurile mele prin munti. Il salut si raspunde superficial, n-are cheful de vorba al celorlalti. Dar se uita tot timpul la fiecare miscare a mea. As vrea sa mimez cumva ca nu-s singura, dar nu ma pricep. Nu-mi place. Hm….

Se face vreme faina si amurg. Miroase a ploaie. Stau langa cort si scriu. Imi lipseste muzica. E parte din fiecare zi din viata mea, aproape in tot ce fac. In prima parte a calatoriei, am avut mp3-ul la mine, se putea incarca de la incarcatorul solar, insa niciodata n-am ascultat, pentru ca mi-a fost mereu teama sa-mi blochez auzul, sa ma izolez, sa pierd din ceea ce se petrece in jurul meu. Asa ca l-am trimis acasa. Mi-e dor de concerte la o terasa pe nisip, pe malul marii, sub adierea brizei…Mi-e dor de mare, mi-e dor sa inot…Mi-e dor de cealalta fata a mea, aceea de femeie, de pasii agale, pe plaja, prin nisip… Mi-e dor de florile mele si de porumbeii din balcon…si, culmea, mi-e dor de munca mea! Si da, de el!

Ma bucur de seara asta linistita, ultima! Maine voi putea spune “Am reusit!” Sunt emotionata si sunt curioasa cum ma voi simti. Dorul s-a ascutit si s-a dezlantuit, acum, cand imi dau voie sa-mi fie dor. Rasare luna devreme, pe cerul roz. O data cu lasarea noptii, ma bag in cort. Se aud niste urlete…caini or fi, sau lupi?

Adorm…

“Auzi, ai vazut p-aci vreo oaie? Alo, n-ai vazut nicio oaie?” Ma trezesc brusc, ma ridic in fund, iau la indemana betele stranse deja de cu seara si bagate deja in cort, sa fie bune drept harpoane, la nevoie, dibuiesc si briceagul deschis, aflat langa mana mea drapta si iau in mana spray-ul cu piper, cu piedica trasa. Nici nu respir. Astept sa se repete intrebarile, sa fiu sigura ca n-am visat. N-am visat. Ma doare ceva in piept si simt cum se smulge inima. Tamplele imi vajaie. Deschid cortul cat sa scot capul si atat, sa nu vada asta ca am armele in mana. Imi baga frontala in ochi. Fac si eu la fel. E la vreo 6-7 metri de mine. “N-am vazut nicio oaie, nici n-am auzit zbierand. Astea nu se tin una dupa alta? Nu zbiara daca raman singure?” “Pai io stiu? Zbiara, da’ nu mereu.” Ciudat….asta cauta oi la…..dibuiesc telefonul si ma uit la ceas….23.30? Hm… Clar. Da-mi, Doamne, minte si putere!

“Nu-i, domn’e, nicio oaie p-aci, mergi de te culca, eu am fost tot p-aci, as fi vazut-o.” ”Esti singura?” “Da, dar stie multa lume de mine, unde sunt acum.” “Pai de unde stie lumea?” “Pai am vorbit acu’ 2 ore cu barbatul meu la telefon si i-am spus exact unde sunt, i-am zis ca nu e niciun om aici, in afara de ciobanul de la stana din vale, care a fost pe aici cu oile, maine dis-de-dimineata il sun, sa stie ca sunt bine; daca nu-l sun, inseamna ca am patit ceva, imediat vine cu politia, vine la sigur, stie unde sa vina si pe cine sa intrebe de mine.” “De unde ai vorbit?” “Uite de acolo, e semnal.” “Aha…” Si se uita iscoditor…cu o privire aspra. Cat am zis vorbele astea, calm si apasat, cu un accent lenes, linistit, mi-am dat seama ca se muta controlul situatiei, treptat, de la el, la mine. Brusc, parca simt ca n-o sa se intample nimic. Omul asta e slab, n-are curaj. A venit cu ganduri rele, dar ezita. Asta e cheia. Siguranta. Controlul. Trebuie sa creada ca chiar am spatele asigurat, ca cine stie cine sunt, ce importanta sunt, ce rau s-ar complica daca m-ar ataca… “Si nu ti-e frica?” Rad sarcastic: “Hm…frica? Ce frica? De ce sa-mi fie? De cine?” “Pai…de oameni..poate te ataca cineva…” “Cine sa ma atace? Ciobanii? Au mai fost cazuri. Au infundat puscaria. Stiu un caz, unul a murit in bataie in puscarie, ca a atacat doua turiste””Poate iti fura ceva. Bani ai? Telefon? Aparate…d-astea?” “ Banii s-au terminat, ca-s pe drum de multa vreme, maine merg acasa. Telefonul uite-l, jupuit, vechi, nici n-are unde sa-l vanda, nici hotii nu mi-l fura…alte aparate n-am…ce sa fure, boarfe murdare? Doua conserve? Si nu-mi mai baga frontala aia in ochi” Ma mir si eu ce tupeu am capatat. “Hai, bre, lasa oaia, o gasesti maine, ca e tarziu.” “Pai si daca te ataca cineva, ce faci?” “Nu ma ataca, de ce sa ma atace, ce castiga, numai belele…” “Treeeebuie sa ai tu ceva ….trebuie sa te aperi cumva….nu cred ca n-ai nimic…” Profit de lumina frontalei pe care mi-o tot tine in ochi. De ce sa nu ma pun intr-o lumina favorabila? Ranjesc cu toti dintii: ”Ce sa am….ca doar n-oi avea un pistol….” Si-l fixez, strangand in mana pe ascuns spray-ul cu piper. In realitate, am vazut ce efect are, chiar si doar din greseala. Daca chiar il prind prin surprindere si de aproape si-i dau fix in fata, sigur il pun la pamant, cu mainile la ochi….sigur nu mai e in stare de nimic, si cred ca-l joc in picioare; si-l leg de-o stanca cu cordelina, sa-l manance corbii…arde-l-ar focul, dac-o avea ganduri rele! “Deci n-ai vazut oaia...”  “Nu." Si-l urmaresc cu frontala cum pleaca.

Am intrat in cort si-am ramas blocata. Oare pe langa ce-am trecut? Oare cum de-am reusit sa scap? Oare-am scapat? Daca eram vulnerabila, daca-i lasam loc sa se simta mai puternic, pesemne ca ar fi avut curajul sa atace? Nu m-am mai vazut pe mine asa vreodata si stiu ca numai binele acela in care cred si forta aceea care ma apara au putut sa-mi dea prezenta de spirit si echilibrul. Fara indoiala, n-am fost singura.

Decid ca toate intrebarile despre planul de maine au primit raspuns, prin insasi intamplarea asta ciudata. Totul a durat pana aici, acum e timpul sa plec acasa. Maine dimineata, la prima ora, voi porni.

Ziua 23 (29 iulie)

La 5.30 suna ceasul, la 6 am plecat. Am dormit bustean, nu mi-a mai fost teama de cioban. Din locul cu semnal, trimit sms mamei “Azi plec din Herculane spre Bucuresti”. E o dimineata perfecta, culmile par aurii, un val de abur ireal acopera vaile. Am primit sms cu prognoza: azi perfect, spre seara furtuna. Nu mai vreau inca o furtuna. Clar, hai acasa. Trec de Varful Babii, apoi merg pe creasta matematica. Superb zig-zag face creasta; surprinzator de bine conturata, muchie ingusta, cu fete inclinate, cu stanci frumoase pe alocuri. Dupa rotunjimile greoaie ale Godeanului, eram convinsa ca Muntii Cernei sunt cam la fel. Arjana e aproape.

Merg ca prin vis, parca plutesc, parca e totul straveziu in jur, iar prin mintea mea zboara ganduri unele dupa altele. Imi venea sa ma opresc sa le scriu. As fi vrut sa ma pot inregistra, aveam sentimentul unor revelatii pe care le voi pierde imediat ce voi cobori. As fi ascultat muzica. Ma gandeam la piese care-mi plac si care-mi amintesc de ceva sau de cineva.

Inainte de trapezul Vlascu-Zglivar, reveria mi-e sugrumata abrupt: dau nas in nas cu o turma. Se reped cainii. Ciobanul? Urlu la ei, astia se reped… Ii izgonesc cu spray-ul. Dupa curba, ciobanul. De fapt, ciobanita. O tanti ciudata. Ramane inerta la atacul cainilor asupra mea. O rog sa-i cheme, ca nu fur nimic, sunt turista, trec si eu pe poteca… ea se intoarce cu spatele si pleaca fluierand. Nu-mi mai chinui mintea sa inteleg ce-i cu oamenii astia pe aici. Da, mai bine plec acasa.

Vlascu, ars complet. Mirosea a ars intr-un mod sinistru.

Pentru ca ma grabesc un pic spre casa, nu urc trapezul pe laturi, ci trec pe poteca ce-l traverseaza pe centru, printre cele doua varfuri. Ajunsa sus, ma uit cu regret spre fiecare din ele, dar lasa, mai vin eu pe aici… In sea, cai multi, cu un comportament usor salbatic. Mi-e teama un pic de ei, dar tare frumosi sunt.

Abordez direct varful Iutii, ca sa evit o turma ce pastea pe poteca ocolitoare. Dincolo, creasta se ramifica, dar Zascolul calcaros al Arjanei e cel mai bun reper.

Ocolesc niste varfuri pe dreapta si iata-ma in Saua Prislop, loc cunoscut, dar cu toate astea, orbecai un pic pana ce dau de poteca marcata ce urca prin padure spre Arjana.

Ies din padure. In stanga Zascolul, in dreapta, Arjana insasi. E cumplit de cald. Fara indoiala, e cea mai calduroasa zi a calatoriei mele. Curg apele din mine intr-un mod anormal. De teama viperelor, merg cu pantaloni lungi si cu parazapezi. Fierb. Dar e singurul mod in care ma pot proteja, cat de cat. Imi las rucsacul in boscheti si merg pe Arjana. Ciudat ca nu-s oameni, zona asta e umblata si e duminica.

Culmea spre Arjana e stancoasa si frumoasa, nu are diferente de nivel de parcurs, insa mergi tot prin pietre, tufisuri mari, mai pui mainile pe cate o stanca. Frumos, insa locul ideal pentru vipere, mai ales pe caldura asta.

Dau de cateva ori cu betele prin vegetatia din calea mea, apoi bat in pietre, abia apoi ma incumet sa calc. Cu teama si grija, ajung pe varf. Ultimul varf. Chiar se incheie aventura asta. Ma bucur de el si ma intorc cu aceeasi grija.

Apoi urc Zascolul. De aici, inteleg pe unde ar trebui sa continui spre Herculane, dar nu ma inspira culmea aceea. Practic, creasta Cernei se cam termina cu Biliana, imediat dupa Zascolul Arjanei. Continuarea spre Herculane e un moft, o fortare, se cauta pe acolo o alta culme, ca sa poti continua. Deci da, eu merg acasa. Nu mai vreau sa mai dedic nicio zi in plus acestei calatorii, timpul ei s-a scurs. Nu pentru ca as avea vreo constrangere exterioara, ci pentru ca asa simt eu.

Dar tura nu s-a terminat. Coborarea a fost ingrozitor de solicitanta. Am mai parcurs creasta aceasta stancoasa de doua ori, o data chiar in coborare pe zapada, dar acum, cu rucsacul mare, cu oboseala fizica si psihica acumulata, simt ca nu mai am rabdare sa ma tot concentrez la fiecare pas.

Odata scapata insa de partea abrupta, incepe o lunga lalaiala relaxanta, de parca razbunam acum toate momentele de oboseala si solicitare maxima din toate cele 23 de zile. Dau de primii turisti si bietii trebuie sa-mi suporte bucuria reusitei; le-am povestit de unde-am venit si pesemne ca nu puteam sa-mi stapanesc prea bine emotia.

In fata mea, Muntii Mehedinti. Si-mi pica fisa: ma, de ce nu m-am gandit eu sa-i includ in tura mea? Sa fi innoptat la Dumbrava si sa fi parcurs drumul pana la Herculane prin muntii de vis-à-vis…Acum e prea tarziu pentru asemenea decizii, setarile mi s-au schimbat si am facut promisiuni ca vin acasa.

Peisajele sunt frumoase, satele din zona dau un plus de poezie locurilor.

Mai am cateva minute din tura asta. Mure coapte! D-astea chiar nu mancasem anul asta. Le savurez si mi s-au parut mai bune decat oricare altele pe care le-am mancat. O ultima privire asupra Muntilor Mehedinti...

...si iata-ma in strada. Ma lustruiesc un pic la Dumbrava, la pensiune, imi pun tricoul roz de piţi si sosetele roz de piţi, pe care le rezervasem intoarcerii mele in civilizatie. Cu asa tinuta, prima masina la care ma agit opreste. Doi tineri de treaba ma duc la gara, dar trenul plecase. Asa ca las rucsacul la bodega si revin cu microbuzul in Herculane, la plimbare, pana la 12 noaptea.

In Herculane, balamuc. Oameni iesiti in weekend, de toate felurile. E ziua referendumului anti-Basescu, dar nici prin gand nu-mi trece sa ma asez la vreo coada, sa votez. Eu abia reusesc sa merg pe asfalt, despre ce vorbesc oamenii astia? Intru la o carciuma, ma rasfat cu o pizza si o bere si scriu sms pe la cei care stiau de calatoria mea.Costi ma suna de vreo trei ori, e mai incantat decat mine. Si cum stateam eu cu sticla goala in fata, ma gandeam “sa mai beau o bericica?”; si vine ospatarul, cu un aer complice, vinovat, cu capul intre umeri: “Va mai aduc o bericica?” Am zis mai bine nu, ia sa plec eu de aici….ca uite ce chestii mi se intampla.

Mergeam pe strada, dar nu mai stiam sa merg incet, sa ma plimb, nici sa merg fara rucsac. Paseam intins, atletic, cu pas ferm, nu mai stiam sa raman rabdatoare in urma cuplurilor de batranei veniti cu bilet la bai. Bun, daca asta cu mersul nu-mi iese, ar fi bine sa iau loc pe o banca in parc. Si cum stateam eu, ca picata din stele, total absenta, ma trezesc ca brusc bate vantul tare de tot, e vijelie mare, cad crengi din copaci, pe strada zboara umbrelele de la terase, cutii, gunoaie, mult praf, oamenii fug sa se adaposteasca, eu ma mut pe o banca departe de copaci si ma tot uit la agitatia asta. Astia n-au mai vazut furtuna. Eu nu reuseam sa am reactia fireasca. Parca eram inca pe munte si trebuia sa infrunt urgia, ca n-am incotro. Fulgerele despicau cerul , incepe si ploaia, asa ca e momentul sa ma arunc in primul microbuz spre gara si sa stau acolo, la adapost, pana ce aveam sa urc in trenul plin ochi, fara sa am loc, si sa dorm pe rucsac, rezemata de tren, pana acasa.

Ce gandesc acum?

Cand am pornit, m-am temut de ceva ce citisem intr-un jurnal scris de cineva din grupul de galateni care parcursesera  Meridionalii. Ceva de genul "Bun, si?..." Era un fel de sentiment de gol, de pierdere a unui vis, de parca atata vreme cat era un ideal, era interesant, dar apoi..... M-am gandit daca nu cumva asta voi simti si eu. Abia atunci cand s-a incheiat, calatoria mea a devenit minunata. Incercarea mea capatase valoarea si frumusetea unui vis abia acum, in urma reusitei, prin ceea ce mi-a adus, prin forma frumoasa in care s-a implinit. Initial, nu avea cine stie ce valoare, nu am ridicat asta la rang de ideal. Am iubit tura asta pe parcurs, pe masura ce am vazut ce inseamna si cum ma face sa ma simt.

Mergand singura, am pierdut, probabil, ceva din frumusetea camaraderiei pe munte si din placerea de a imparti totul cu cineva. Dar am castigat enorm, starile au fost extraordinare, emotiile, trairile au fost cu mult mai intense, experienta de autocunoastere a fost unica, lectia de echilibru, de comunicare cu natura, cu sinele si nu numai....totul m-a surprins si m-a imbogatit....nici nu-mi imaginam ca e posibil sa ma simt in felul acela.

Nu pretind ca am luat in zilele acelea cele mai bune decizii, dar daca am ajuns cu bine unde am ajuns, asta inseamna, pesemne, ca deciziile mele n-au fost tocmai rele. Sunt multumita.

Asta a fost. In cele 23 de zile, pas cu pas, s-a scris o poveste. Mi-e drag acum, dupa ce toate s-au asezat in mintea mea, sa retraiesc si sa impartasesc si altora frumusetea, bucuria, teama, dorul, libertatea…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vineri, 6 septembrie 2013 - 05:32 
Afisari: 9,392 


lauramatei
(admin)