Muntenegru si Croatia: In vizita la Tara, Bura, Bobi, Sobe si Dobre

După ce am fost nevoiţi să refuzăm o frumoasă tură pe Damavand, după ce am golit considerabil buzunarele pe nişte piese pentru Frodo, după ce am renunţat la un concediu în Alpi, după ce am stabilit că până la urmă mergem în Tatra (Slovacia) şi în Triglav (Slovenia), după ce Harry s-a îmbolnăvit destul de rău şi ne-a anunţat cu o seară înaintea plecării ca el şi Ana nu mai pot veni cu noi şi după ce concediul s-a decalat astfel cu o săptămână, plecăm din Bucureşti, într-o vineri după-masa, cu destinaţia Muntenegru şi Croatia. Toate conform planului!

This is the strangest life I've ever known

Din Vâlcea îi luam pe Cosmin şi pe Andra, veniţi din Sibiu, iar seara ajungem în Orşova, la unchiul lui Cosmin. Mâncăm mult peşte, aşteptându-i pe Lia şi Leo Suteu, care trebuie să sosească din Oradea. După o serie de poveşti despre Serbia la un pahar de vin roşu, asezonat cu smochine din grădina proprie, ne întâlnim cu Lia şi Leo.

Zona aceasta a ţării este de o frumuseţe aparte. Nu am fost de multe ori, însă prima oară când am văzut Dunărea aici, copil fiind, am fost plăcut surprinsă (venisem cu părinţii la Baia de Aramă, locul de naştere a bunicului). Versanţi împăduriţi care se prăvălesc în apă... nu semăna deloc cu relieful plat din Delta Dunării, pe care o văzusem cu câţiva ani înainte. Dar cu siguranţă îmi plăcea mai mult.

Cu aceste amintiri care îmi învăluie mintea uşor obosită de la condus pe drumurile perfecte ale patriei, privesc de pe geam apa liniştită, în care se reflectă luna, şi ascult clipocitul discret al valurilor care se lovesc de mal - muzica de fundal pe care şi adorm.

Let me take you far away
You'd like a holiday

Sâmbătă plecam spre Muntenegru, prin Serbia. Despre sârbi ştiam că sunt harnici şi muncitori, dar ce vedem pe drum ne surprinde de-a binelea: şosele bune, grădini cu flori frumos aranjate, case îngrijite. În schimb, ideea noastră despre Muntenegru era destul de "gri", în sensul că, pe lângă peisajele superbe văzute în poze, ne aşteptam ca peisajele urbane să fie numai blocuri gri, clădiri dărăpănate şi drumuri pline de gropi. Ei bine, aveam să ne înşelăm...

'Cause the line between wrong and right
Is the width of a thread from a spider's web

Traversăm Serbia în aproximativ 5 ore (cu opriri), prin Negotin-Zajecar-Paracin-Kraljevo. Avem parte şi de o aventură haioasă, cu un drum blocat, aflat în reparaţii, şi deviat pe un forestier pe care nu am fi intrat, dacă nu ne-ar fi explicat muncitorii (cu mâinile) ca e "dobre" să o luăm pe acolo. Deşi multe drumuri au fost bombardate, majoritatea au fost refăcute, iar starea lor este chiar bună. Mai bună decât la noi, a se înţelege, care nu am fost bombardaţi. Decât cu bani, pentru a le repara sau construi.

Hello
Is there anybody în there?
Just nod if you can hear me
Is there anyone at home?

Avem 2 variante de a intra în Muntenegru (Crna Gora): fie prin Cacak-Uzice, fie prin Novi Pazar - Ivangrad. Alegem cea de-a doua variantă, deoarece peisajul este mult mai spectaculos. La graniţă rezolvăm destul de repede, după ce achităm "taxa de mediu" (un fel de vignetă), în valoare de 10 euro.

Graniţă, pentru că, după ce a făcut parte din Regatul Iugoslaviei şi din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, şi după ce a rămas într-o uniune cu Serbia ("Serbia şi Muntenegru") în urma destrămării Republicii Socialiste, Muntenegru şi-a declarat independenţa în 2006. Serbia nu a obiectat, declarându-şi propria independenţă.

There is a war between the ones who say there is a war
And the ones who say there isn't

Iar formalităţile la graniţă sunt "formalităţi"... la cetăţenii UE nici nu se uită. Ne întreabă "bagaj?", noi le răspundem "da, da, bagaj pentru... aa... gora... aa... Durmitor...", iar ei zâmbesc şi ne lasă să plecăm.

Imediat după ce intrăm în ţară, remarcăm peisajele frumoase despre care citisem, însă acestea sunt repede umbrite de maldărele de gunoaie care ard pe marginea drumului, în prăpastii.

The evil that men do lives on and on…

Mergem înspre Mojkovac, unde începe canionul râului Tara. Acest canion, cu o lungime de 78 km, este considerat cel mai adânc canion din Europa, având 1.300 m în cel mai adânc punct. A fost inclus în patrimoniul UNESCO în anul 1980 şi face parte din Parcul Naţional Durmitor. Este denumit "Lacrima Europei" şi e celebru pentru rafting, motiv pentru care intenţionăm şi noi să "pierdem" o zi pe apă.



Priveliştea este, într-adevăr, spectaculoasă... ne aminteşte de Cheile Ţăsnei, cu pinii săi negri cocoţaţi pe stânci, cu silueta specifică. Găsim un camping drăguţ şi retras, chiar pe marginea canionului, unde înnoptăm. Proprietarul, un sârb, ne întâmpină cu "Romanians, my friends" şi ne oferă o căsuţă în care putem dormi toţi sase.

Muntenegrenii sunt (încă) foarte prietenoşi şi foarte săritori. Ne sfătuiesc să nu mergem acum la rafting, pentru că râul e destul de secat, lunile mai şi iunie fiind cele mai indicate. Ne explică faptul că ei sunt încă la început cu turismul, cu investiţiile, cu amenajările. Ne arată cei doi peşti imenşi pe care i-a prins în Tara şi care acum atârnă deasupra uşii de la intrare în căsuţa în care locuieşte el. Cosmin este vrăjit, iar noi ni-l şi închipuim pe Cristi-Urlea zâmbind cu gura până la urechi la vederea peştilor. Apoi mergem toţi la somn... la dormit adică, nu la pescuit.

Oh, everybody's sleeping now
An industrial silence singing
And the rain will keep hammering down from overhead

După o noapte de odihnă şi ploaie plecam înspre Zabljak, de unde urmează să urcăm pe munte. Pe drum ne oprim în diverse locuri de belvedere, iar peisajul ne lasă cu gura căscată... Culoarea apei este ireală, un verde-smarald, iar de jos se aud cascadele vuind.



Podul de la Durdevica Tara este impresionant (140 sau 150 m peste Tara, în funcţie de sursă, construit la sfârşitul anilor '30). Numele "Tara" vine de la tribul ilir "Autarijati", care trăia aici înainte de venirea slavilor.



Părăsim canionul şi cotim înspre Zabljak, unde ne stabilim tabăra la campingul Ivan Do. Ce diferenţă între proprietarul acestui camping şi cel din canionul Tara! Nu înţelegem o iotă din ce ne explica, noroc că ne arată o foaie cu poze - cât costă de persoană, cât costă locul de cort, cât costă locul de maşină... şest person, dva auto, dva ţelt, dva noci. "Zelt", pentru că la cort chiar nu ştiam cum se spune, dar am văzut că înţelege un pic de germană... Nu este deloc preocupat de noi, dar se plimbă printre corturi aproape încontinuu şi are ochi de vultur - vede imediat când apare un cort nou.

Zabljak este o staţiune imensă, situată la 1.456 m, unde se construieşte de zor şi destul de neorganizat (un fel de Rânca). Însă per total arată bine. Este aşezarea umană permanentă situată la cea mai mare altitudine din Peninsula Balcanică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial toate clădirile au ars din temelie. Au fost reconstruite, iar apoi Zabljak a devenit centrul sporturilor de iarnă din Muntenegru.

Strange days have found us
Strange days have tracked us down

Cu toate că vremea este urâtă, pornim într-o tură de recunoaştere, până la lacul Crna Jezero (Lacul Negru), un lac glaciar, situat la 1.416 m, denumit astfel după pădurile de pin negru ce-l înconjoară. Lacul se compune de fapt din 2 lacuri - Veliko Jezero (Lacul Mare), cu o adâncime maximă de 24,5 m şi Malo Jezero (Lacul Mic), cu o adâncime maximă de 49,1 m.

Începe să plouă, însă după o jumătate de oră se opreşte şi hotărâm să ne plimbăm cu barca pe lac. Astfel, ne împărţim în două grupuri şi [băieţii] începem să vâslim. Acum se întrevede şi vârful Meded ("urs") - primul contact vizual cu Durmitorul.



Apoi mergem, pe marcaj, înspre lacul Zminje, unde zăbovim vreun sfert de oră. Acest lac este total diferit faţă de Crna Jezero - năpădit de vegetaţie şi cu aspect de mlaştină.

După o cină copioasă, cu specialităţi muntenegrene, ne întoarcem la camping, pentru o noapte de odihnă. Între timp, campingul s-a umplut, însă din maşină nu se aude mai nimic.

Luni dimineaţă vremea e superbă... ne aşteaptă o zi perfectă. Planul e să parcurgem creasta Meded, apoi să ajungem seara la cabana Skrka (vârful Bobotov Kuk 2.523 m, urmând să-l urcam marţi, la întoarcere). Din socotelile Liei, traseul se parcurge în cca. 8-9 ore.



We have all the time în the world
If that's all we have
You will find
We need nothing more

Începem urcuşul, mai întâi prin pădure, apoi în golul alpin. Peisajul este de vis - se vede lacul, se vad crestele din jur, se vede staţiunea Zabljak.



Mă cuprinde un sentiment de revedere plăcută, deşi nu am mai fost în zonă niciodată. Creasta este calcaroasă - îngustă şi ascuţită, cu destule pasaje expuse. Vârfurile sunt abrupte, seamănă cu nişte turnuri, iar văile sunt adânci şi largi. Masivul este un Crai mai mare şi mai extins - nu se compune dintr-o singură creastă liniară, ci din multe creste orientate în toate direcţiile. Îmi place. De fapt îmi place la nebunie.

When you've been particular places
That you know you've never been before
Can you be sure?



Se spune că aici ai impresia că admiri puţin din Tibet, puţin din Alpi şi puţin din Marele Canion: pe suprafaţa sa destul de mică (de mărimea Retezatului), Durmitorul are mai mult de 50 de vârfuri cu o altitudine de peste 2.000 m.



Multe dintre lacurile glaciare (18 în total), denumite "ochii muntelui", sunt secate în această perioadă, motiv pentru care luăm multă apă cu noi.



Originea numelui masivului Durmitor nu este certă, însă se crede că numele provine fie de la triburile celtice, "dru-mi-tor" însemnând "apă de la munte", fie de la legiunile romane care spuneau că muntele doarme ("dormitorium"). Un fapt care susţine cea de-a doua variantă este existenţă, în spaţiul ex-iugoslav, a unor masive cu nume precum Visitor ("visător") şi Cipitor ("aţipitor").



În căldarea Velika Kalica mai vedem încă resturi de zăpadă, ce aşteaptă să fie topite de soarele puternic, pe care îl resimţim şi noi din plin. În cealaltă căldare, Lokvice, zărim o turmă de oi gălăgioase şi un mic refugiu. În mod cert, iarna masivul Durmitor este raiul pe pământ.

No more money, no more fancy dress
This other Kingdom seems by far the best



Trecem de vârfurile Meded, Severni şi Juzni, însă din păcate nu ne mişcăm la fel de repede precum am calculat. Fiecare abordează altfel pasajele mai expuse. Astfel, ajunşi în şaua V. Previja, hotărâm cu toţii să ne întoarcem în camping şi să mergem a doua zi pe vârf sau măcar pe creasta Prutas, prin partea sud-vestică a masivului. Prutas este considerat vârful cel mai frumos din Durmitor, pentru că de acolo se deschide cea mai spectaculoasă privelişte: lacurile Skrka, creasta principală Soa Nebeska, vârful Bobotov Kuk, chiar şi canionul Susica.





Ne întoarcem pe traseul spre Valea Lokvice printr-un grohotiş simpatic, pe care îl coborâm ca pe schiuri, şi pe lângă stâna văzută de sus.



Ne oprim la refugiul Lokvice, unde a poposit şi un grup de francezi, şi mâncăm de prânz. Majoritatea celor întâlniţi pe munte sunt francezi. Dar să nu uit de cehi, cărora Andra le spune zâmbind "Oh, but you are everywhere", amintindu-ne ca şi în România întâlneşti mulţi cehi pe munte.



Seara mergem pe drumul Zabljak - Tepca, un sătuc înspre care se află cea mai vestită belvedere asupra canionul Tara (Curevac).

Căutăm cazare (citisem pe internet ca aici găseşti cazare ieftină, plus o masă ţărănească cu brânză şi lapte dimineaţa, inclusă în preţ). Cuvântul magic este "sobe" (cameră de închiriat)... însă din păcate aici nimeni nu pare să aibă camere de închiriat. Şi în zona asta se construieşte de zor, urmează să fie amenajată chiar şi o pârtie de schi. Ne întoarcem în Zabljak.

Marţi dimineaţă muntele este învăluit în ceaţă, iar noi plecăm pe drumul ce ocoleşte masivul prin sud-vest, prin pasul Sedlo (1907 m), unde se resimte în general cel mai puternic vânt din Durmitor. Aici este senin, iar priveliştea de pe drum este incredibilă: în faţa noastră se deschid văile Dobri Do şi Todorov Do, vârful Prutas (2393 m) şi intrarea în canionul Komarnica. Din păcate nu identificam vârful Prutas din pas, doar citim că ar trebui să-l vedem.



Continuăm pe drum, ştiind de pe hartă că, pentru intrarea în traseul spre Prutas, trebuie să dam de un mic lac pe dreapta (şi, cel mai probabil, şi de semne). Vedem o creastă incredibil de frumoasă, cu straturi sedimentare verticale.

Mergem şi tot mergem, întrebam şi un cioban, însă nu ne dumirim unde ar putea fi. El este sigur ca am trecut, noi insistăm că mai avem de mers. Când să ne întoarcem, să vedem totuşi de unde am putea porni în traseu, vedem un mare nor negru, care se lasă peste crestele admirate mai devreme. Hotărâm să plecăm mai departe, nu fără ceva regrete în suflet.



Desigur că Prutas fusese chiar creasta admirată mai devreme, cea mai frumoasa de pe drum... Lacul era probabil secat, iar semne nu există nici de frică. Dar ne promitem că anul viitor vom reveni pentru 2 zile de rafting şi pentru traseele neparcurse în Durmitor.

Moon river, wider than a mile
I’m crossing you în style some day

Mergem pe drumul Trsa-Pluzine şi dăm de o surpriză: lacul Piva (Pivsko Jezero), mai mult lung decât lat, dar ale cărui culori ne vrăjesc.



Citim că lacul constituie graniţa vestică a Durmitorului şi că barajul înalt de 220m, construit în anii '60-'70, a distrus o mare parte a canionului râului Piva. Drumul ne duce prin tuneluri, în curbe strânse, până jos la baraj. De aici plecăm înspre lacul Skadar (Scutari), aflat la graniţa cu Albania - cel mai mare lac din Peninsula Balcanică.

Pe drum ne oprim la mănăstirea Ostrog, o mănăstire ortodoxă construită în stâncă şi situată la cca. 1.400 m. A fost întemeiata de Vaszilije Jovanovic Ostroski, episcopul metropolitan al Herţegovinei, în secolul al XVII-lea. Se spune că de la balconul celei de-a doua mănăstiri (mai mică) ai impresia că poţi vedea întreaga ţară. Drumul până la mănăstire este o adevărată aventură: extrem de îngust, fără parapeţi, curbe strânse, pe alocuri zero vizibilitate şi teribil de aglomerat (inclusiv camioane). Pe 99% din drum nu încap două maşini una lângă cealaltă. Ajungi sus numai bine, pentru a rosti ceva mulţumiri şi rugăciuni pentru drumul de întoarcere...



Jos, după ce coborâm şi savurăm specialităţile locului, ne prinde o ploaie torenţială, cum n-am mai văzut de mult.

Rain pouring on a milk white line
Asphalt devouring our tired eyes

Ocolim Podgorica, capitala Muntenegrului, şi ajungem în satul Rijeka Crnojevica. Drumul - cum ne-am obişnuit, ca toate "judeţenele" de la ei. Citisem că acest sătuc este un mic paradis. Într-adevăr, este un paradis pentru ornitologi, deoarece malurile sunt mlăştinoase. Pe noi însă, trebuie să recunosc, nu ne încântă foarte mult.

În Evul Mediu, această aşezare era unul dintre centrele comerciale importante din zonă, principalul produs comercializat fiind, desigur, peştele (aici trăiesc cca. 40 de specii de peşti, majoritatea de apă sărată). Acum, cel mai frumos obiectiv este podul peste râul Crnojevic, construit în 1853. De asemenea, aici a fost tipărită prima carte scrisă în alfabetul chirilic de pe teritoriul slavilor de sud.


Pe internet găsisem un sfat: "The lake is full of frogs and snakes, neither of which are dangerous. Don't be intimidated by all of the water snakes (literally you'll see hundreds) they are harmless so go ahead and go for a swim". Ne lăsăm totuşi intimidaţi de fauna bogată, alegem doar să facem câteva fotografii şi pornim înspre Virpazar, un oraş situat pe malul lacului Skadar. Drumul este aşa cum ştim - îngust, fără parapeţi, fără vizibilitate. Din drum se desprind foarte multe trasee, însă peisajul este arid, niciun strop de apă, numai ciulini, iar în plus este foarte cald.

Din Virpazar admiram lacul, care este cu adevărat frumos. Partea montenegrină a fost declarată parc naţional, fiind una dintre cele mai mari rezervaţii ornitologice din Europa (cca. 270 de specii, printre care şi pelicani). Suprafaţa variază de la 370 kmp la 530 kmp, în funcţie de anotimp şi nivelul apei.



În depărtare se văd munţii Prokletije, situaţi la graniţa cu Albania şi Kosovo, dar şi muntele de aproape 1.000 m, pe care urmează să-l trecem înspre litoral.



Nu degeaba se numeşte ţara asta "Muntenegru" - practic toată suprafaţa este acoperită de munţi şi dealuri. Chiar şi la mare...

Dormim într-un camping lângă Petrovac, la Buljarica, iar miercuri mergem înspre golful Kotor, care este considerat cel mai sudic fiord al Europei şi unul dintre cele mai frumoase golfuri din lume (de fapt sunt 4 golfuri consecutive). Admirăm de sus peninsula Sveti Stefan, care în anii '80 era asediată de demnitari, oameni de afaceri şi staruri de cinema (o vilă costa în acele vremuri 1.500 USD pe zi).

O God of Earth and Altar
Bow down and hear our cry
Our earthly rulers falter
Our people drift and die
The walls of gold entomb us
The swords of scorn divide
Take not thy thunder from us
But take away our pride

Ne oprim în satul D. Stoliv, unde găsim un apartament simpatic pentru următoarele nopţi. Iniţial nu vrem să rămânem mult, chiar dacă proprietarul, un ucrainean, ne avertizează că doua zile e prea puţin pentru golful Kotor. Aici nu există plajă, pentru că munţii se prăvălesc direct în mare. Este pentru prima oară când fac baie în mare admirând munţii şi este... chiar bine.



Joi lenevim, doar Lia şi Leo au curajul de a merge prin arsita, până la bisericuta din deal (500 m), desi Lia nu se simte foarte bine. Direct deasupra fiecărui golf se ridică munţi de 1.000-1.700 m. Strâmtoarea aflată cel mai departe de mare, Veriga, cu o lăţime de doar 300 m, era locul de unde era apărat oraşul Kotor împotriva vaselor inamice, cu ajutorul unor lanţuri introduse în apă.



Ei bine, ucraineanul ştie ce ştie... seara mergem la el şi îl informăm că mai rămânem, că ne place prea mult. Văd cum îi râd ochii, în timp ce ne ia banii pentru încă o noapte.

Now I seek upon the night
Small fragments of moonlight



Ziua următoare mergem în Lovcen (un alt parc naţional), muntele sfânt al montenegrinilor, un simbol al statului şi al identităţii naţionale. Pe vârful cel mai înalt, Jezerski (1.749 m) a fost construit un mausoleu din calcar şi granit, în memoria lui Petar Petrovic Njegos, cel mai important conducător al ţării.



De aici se vede oraşul Cetinje, fosta capitală a Muntenegrului între anii 1855-1918, şi chiar şi Italia, în zilele cu vizibilitate bună. Peisajul este peisajul tipic de carst pe care îl vom întâlni până la întoarcerea în ţară - uscat, arid, cu ciulini.



Însă de sus priveliştea asupra golfului este fantastică, iar celebra şuncă de Njegusi este cu adevărat gustoasă!



Apoi vizităm oraşul Kotor, un orăşel medieval superb, considerat cel mai frumos din Muntenegru. Contrar aşteptărilor noastre, Muntenegru nu este o ţară "prăfuită", cu oraşe gri - majoritatea oraşelor sunt cochete, întreţinute, cu aer veneţian. Veneţia a avut cea mai mare influenţă asupra arhitecturii oraşului Kotor (şi nu numai) - în oraşul vechi admirăm o poartă păzită de lei, străzi înguste care ies în pieţe mari şi spaţioase, palate, vile şi multe alte bijuterii arhitecturale.



Seara o petrecem vâslind în golf, printre ambarcaţiuni mai mult sau mai puţin motorizate, şi savurând platoul "Bobi" (peşte cu peşte şi garnitură de peşte).

Sâmbătă, după fix o săptămână de la plecarea din România, pornim către Croatia (Hrvatska). Preferăm să ocolim tot golful, pentru a admira peisajul, decât să luăm feribotul. Zona este cu adevărat superbă - nu degeaba se spune că este unul dintre cele mai frumoase golfuri.
În Croatia, prima zi o petrecem vizitând oraşul Dubrovnik, care este extraordinar de frumos. Din păcate, Lia încă nu se simte foarte bine, iar Cosmin şi Andra încep să aibă probleme cu căldura, aşa ca avem o oră jumate să vizitam oraşul vechi (inclusiv zidurile vechii cetăţi) - un mic tur de forţă la 40 de grade.



"Those who seek paradise on Earth should come to Dubrovnik" - G.B. Shaw



Fiind convinşi că găsim repede un camping convenabil, mai mergem pe coastă, înspre nord. Însă la primul camping unde oprim... surpriză. Este plin. Mai oprim la câteva, toate pline ochi - peste tot rulote, în proporţie de 90% cu numere de Italia. Găsim, în sfârşit, un camping mai retras, dar tot plin, unde ni se permite cu greu să punem corturile pe pământ (nu pe iarbă). După ce aranjam totul, băieţii se duc să plătească, dar se întorc spunându-ne să nu ne facem prea comode, ba chiar să strângem tot. Proprietarul nu a vrut să înţeleagă ca nu îi putem lăsa paşapoartele peste noapte şi a aruncat cu banii în ei. Astfel mai pierdem o oră căutând 2-3 locuri într-un camping. Ce schimbare bruscă de atitudine...

Here I am, I'm not really there
Smiling faces ever so rare

Ne gândim serios să ne întoarcem în Muntenegru. Totuşi, parca ne-ar părea rău să nu vedem şi munţii Croatiei. Lia şi Leo au mai fost în urmă cu 2 ani şi ar prefera să mergem în Slovenia, însă până la urma hotărâm să vedem şi puţin din ţara cu litoral "cât China".

Mulţi turişti înseamnă mulţi bani. Mulţi bani înseamnă indiferenţă şi nepăsare. Deja afacerile se fac fără niciun zâmbet pe buze, fără niciun interes pentru musafir. Vrei - bine, nu vrei - la revedere, ca oricum avem turişti.

Pe drumul înspre campingul din care am plecat brusc, în timp ce băieţii vorbeau cu proprietarul, a trecut pe lângă noi şi o maşină cu număr de România - trei sau patru domni respectabili, doi dintre ei cocoţaţi pe capotă, cu muzica (Vivaldi, desigur, cu ale sale "Anotimpuri") urlând din boxe, care ne-au privit cu vădită superioritate, zâmbind lasciv. Cred că fusese un semn, pe care noi din păcate nu am ştiut a-l interpreta.

Our hopes and expectations
Black holes and revelations

Ziua următoare continuăm pe coastă, iar în dreptul localităţii Makarska o cotim la dreapta, spre masivul Biokovo, supranumit "Alpii de deasupra mării". Citisem că de aici sunt nişte privelişti incredibile spre mare, aşa că nu ratam ocazia de a merge până sus. Biokovo este un parc natural şi face parte din Alpii Dinarici.



Cu excepţia masivului Velebit, este masivul aflat la cea mai mică distanţă de mare din acest lanţ muntos (distanţa în linie dreaptă de la creastă până la mare este de numai 3 km).



Pe vârful cel mai înalt, Sv. Jure (1.762 m), se află o antenă TV şi o bisericuţă închisă, în care nu putem intra.



Seara o petrecem în staţiunea Omis, unde este incredibil de aglomerat. Aici se află canionul râului Cetina, unde se poate face rafting, însă nu se recomandă în august...

Din păcate luni dimineaţă mă trezesc cu o greaţă teribilă, iar după câteva ore de agonie Ovidiu şi Andra mă duc pe braţe la o clinică. Doctoriţa mă linişteşte, spunându-mi ca nu e nimic grav, ca este doar o viroză şi că trebuie să ţin regim 2-3 zile. Dar şi că nu am voie să fac efort. Ei... asta nu va fi atât de greu, că oricum nu mă pot ţine pe picioare.

Trouble he will find you no matter where you go
No matter if you're fast, no matter if you're slow

Hotărâm să plecăm spre Seline, un loc "secret" ştiut de Lia şi Leo. Acolo avem o surpriză plăcută: campingul este foarte bine organizat, foarte aerisit şi deosebit de curat. În curând înţelegem şi de ce: proprietara - o cehoaică - patrulează permanent şi rezolvă toate problemele care apar. Pentru mine ziua este compromisă - nu pot sta decât întinsă, în timp ce aştept ca Andra şi Ovidiu să-mi aducă pâine prăjită şi ceai de muşeţel.

Dimineaţa următoare plecăm cu toţii în diverse drumeţii. Lia, Leo, Cosmin şi Ovidiu pleacă în traseu, în Parcul Naţional Paklenica, iar Andra şi cu mine plecăm în lumea agitată a anilor '60, prin intermediul filmului "Across the Universe". Fiecare după posibilităţi.

Limitless undying love which shines around me like a million suns
It calls me on and on across the universe



La soare nu se poate sta, este insuportabil. Lia şi băieţii parcurg în vreo 7 ore un traseu de 4-5 ore, în masivul Bojinac (traseul Starigrad Paklenica - Bojin Kuk 1.110 m). Însă merită, pentru că priveliştea de sus e fantastică.



Munţii oferă perspective superbe, însă aş reveni iarna. Vara este îngrozitor de cald (peste 40 de grade), iar majoritatea râurilor şi lacurilor sunt secate.



Iar calcarul este impecabil. Alb, alb, peste tot! Apa mării a săpat în munte, creând două canioane, unul mare, altul mai mic - Velika Paklenica şi Mala Paklenica (împreună cu Plitvice, PN Paklenica este cel mai vechi parc naţional al Croaţiei - din 1949).



La prânz, dinspre munte începe să bată un vânt rece şi uscat, Bura, care seara se înteţeşte. Bura este cel mai puternic vânt din Europa, putând să ajungă să bată şi cu 300km/h. Aici este denumit "Orkanska Bura", adică "Uraganul Bura" - când bate cu putere, traficul de pe litoral şi din pasuri este oprit complet (frontul este precedat de ploaie, iar imediat ce începe să bată vântul temperatura scade brusc, transformând zona într-o mare de gheaţă). Seara, la apus, calcarul se înroşeşte, ca şi cum ar fi ars cu fierul, ceea ce ne oferă un spectacol pe cinste.



Burning horizon
Fruits of gold to grown
Soon to be gone

Miercuri încă nu mă pot ţine foarte bine pe picioare, astfel că ne gândim să traversăm munţii cu maşina - la dus prin pasul Prezid, iar la întors prin pasul Alan. Lia şi Leo au mai fost în Velebit (inclusiv în canioane), astfel ca aleg o tură în masivul Crnopac (circuitul Mali Princ - Micul Prinţ - de 3-4 ore), pe care nu l-au văzut data trecută. Iar Cosmin vrea să stea la soare, să lenevească.

După ce trecem prin pasul Prezid şi admirăm muntele dinspre est, la urcarea pasului Alan începem să vedem semnele despre care citisem acasă: Atenţie, mine! Deşi au "curăţat" ţara de mine, cât s-a putut, mai există încă zone care nu sunt foarte umblate (poteci nemarcate în munţi), unde este foarte probabil să existe încă mine antipersoană.



Din păcate, tocmai când ne bucurăm la vederea "spinării de dinozaur" admirate de jos, la altitudinea de 1.050m, facem o pană. Din fericire, găsim un croat deosebit de amabil, care este dispus să ne ajute să rezolvăm problema. Tot din fericire, facem pană pe loc drept, nu la urcare (o urcare destul de abruptă) sau la coborâre (mult mai abruptă decât urcarea, după cum aveam să aflăm).

Hey, little mister driver man
Keep your head up
We are nearly there
I am racing
Outside and below myself
Nearly forgot myself there… nearly there



Din varii motive nu reuşim să montăm roata de rezervă (nu a mai fost folosită niciodată şi se pare că are o mică problemă), aşa că hotărâm să mergem cu roata la o vulcanizare. Croatul spune că ne duce el cu maşina, că ştie el două "vulkanizir" în satul aflat la poalele muntelui. Analizăm opţiunile - fie pleacă Ovidiu cu el şi rămânem noi, fetele, sus, fie plecăm noi şi rămâne el sus. Alegem cea de-a doua variantă şi astfel facem haz de necaz că suntem "două fete şi o roată" în pustietate. După ce trecem prin diverse stări de spirit şi întâmplări (printre care descoperirea unei puşti în maşina croatului şi aflarea faptului că cele doua vulkanizir sunt închise, pentru că proprietarii îşi fac siesta), rezolvăm cu pană după câteva ore de alergătură.



Ah... bunul samaritean este poliţist, însă vine zilnic pe munte, la stupi. Iar puşca este pentru "moş meded", care vine aproape zilnic la miere. Îl recompensăm cu o bere fiartă şi cu nişte bani, pe care nu vrea să-i accepte decât după ce insistăm şi îi mulţumim pentru orele pierdute cu şi pentru noi.

So now you'd better stop and rebuild all your ruins
For peace and trust can win the day despite of all you're losin'









Joi pornim înspre Plitvice, cel mai important obiectiv turistic din Croaţia. Sincer, mi-e un pic teamă, pentru că ştiu că ne vom călca în picioare cu alte câteva mii de persoane. Un prieten mi-a spus, în urmă cu vreo 2-3 săptămâni, că a suferit din cauza aglomeraţiei. Aşa că, spre disperarea celorlalţi, insist să fim la intrare la ora 7 dimineaţa, pentru că am citit că în lunile iulie şi august parcul poate fi vizitat între orele 7 şi 23.

Pe drum, ne oprim într-un mic paradis, o altă rezervaţie: Zavratnica.


[Foto: Leo Suteu]

Ajungem la Jablanac, un sătuc minuscul, de unde pornim spre golf.



După 20 de minute de mers pe marginea golfului, păşim în paradis. Locul este într-adevăr de vis - apă clară de vezi (aproape) toţi peştii, pereţi verticali (golful se află chiar sub Parcul Naţional Sjeverni Velebit) şi... linişte.



În apă se întrevede şi epava unui feribot militar din al Doilea Război Mondial... atracţia băieţilor, desigur, care îi tot dau târcoale.





Seara dormim undeva aproape de Plitvice, pentru a fi cât mai aproape de intrare. Trezirea la 5 jumate. Intrarea în parc la 7. A meritat: suntem noi şi încă un grup de 3 persoane.



Parcul Naţional Plitvicka Jezera este înconjurat de munţi cu înălţimi de până la 1.640m - o aşezare perfectă.



Cele 16 lacuri, mai mici şi mai mari, sunt separate de diguri naturale de travertin (muşchiul, algele şi bacteriile se incrustează, formând bariere naturale ce cresc într-un ritm de cca. 1 cm pe an). Lacurile sunt celebre pentru culorile ce variază în funcţie de unghiul razelor de soare şi al mineralelor.





Din păcate, în 1991 Plitvice a fost scena primei confruntări armate a războiului de independenţă al Croaţiei - "Plitvice Lakes incident". Pe parcursul conflictului, unele hoteluri sau clădiri administrative au fost folosite ca barăci.

Ripped open by metal explosion
Caught în barbed wire
Fireball
Bullet shock
Bayonet
Electricity
Shrapnel
Throbbing meat



Oricum, în Croaţia nu vezi nici măcar o maşină cu număr de Serbia. Toţi sârbii se duc la mare în Muntenegru. Cincisprezece ani în conştiinţa unui popor înseamnă foarte puţin. Iar trauma unui război nu se uită atât de uşor.

Harmony and understanding
Sympathy and trust abounding
No more falsehoods or derisions
Golden living dreams of visions
Mystic crystal revalation
And the mind's true liberation



­

Ultima seară o petrecem într-un camping foarte simpatic (cu excepţia toaletelor), pe malul mării, lenevind pe stânci, făcând baie şi analizând fauna marină.

Drumul până la graniţa cu Serbia este aproape numai prin munţi. Practic, acest popor, în timp ce se lupta cu sârbii, construia autostrăzi. Nu pot să spun ca e bine sau rău, dar cu siguranţă este impresionant.

Litoralul ne-a lăsat un gust amar din punct de vedere social - motivul fiind cel mai probabil faptul că am fost în august - aglomeraţie teribilă, ore pierdute în căutarea unui loc în camping, oameni neprietenoşi cărora nu le convenea să stai la camping doar o noapte, preţuri mari şi nejustificate. În schimb, partea continentală este mult mai liberă, mai aerisită, oamenii mai amabili, iar preţurile mult mai mici.

La final, trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit. Muntenegru este o ţară surprinzătoare, plăcută, cu oameni prietenoşi şi peisaje spectaculoase. Turismul este abia la început, ceea ce contează. Şi pentru a-l parafraza pe Shaw, aş spune "Mountaineers who seek paradise on Earth should hike Durmitor".

Oh, let the sun beat down upon my face, stars fill my dreams
I am a traveler of both time and space, to be where I have been

Pe de altă parte, şi Croaţia are multe de oferit: un număr destul de mare de arii protejate (8 parcuri naţionale, 11 parcuri naturale şi 7 obiective incluse în patrimoniul UNESCO), peste 1.000 de insule, 50 de peşteri cu o adâncime de mai mult de 250m, numeroase lacuri, munţi impresionanţi şi un litoral pitoresc.

Călătoria s-a sfârşit vizitând, fără voia noastră, Belgradul, unde un taximetrist amabil ne-a condus până la ieşirea din oraş. Călătoria, nu concediul... "concediu" este un cuvânt atât de sec şi lipsit de conţinut. Toate sunt de fapt călătorii - călătorii printre istorii, obiceiuri, mentalităţi şi... oameni. Degeaba citeşti despre locurile pe care le vizitezi, degeaba admiri cele mai importante obiective, degeaba ajungi pe cele mai înalte vârfuri, dacă nu întâlneşti oamenii, dacă nu le asculţi muzica şi dacă nu le mănânci mâncarea.

Hei, aici, la noi, pe acest pământ
Oameni buni au fost, oameni bun mai sunt…


Versuri: The Doors, Scorpions, Katie Melua, Pink Floyd, Leonard Cohen, Iron Maiden, Madrugada, Louis Armstrong, Audrey Hepburn, Zacharius Carls Group, Gilbert Keith Chesterton, Lake of Tears, Muse, Lenka, Beatles, Led Zeppelin, Hair, Valeriu Sterian
­

Miercuri, 18 noiembrie 2009 - 22:27 
Afisari: 19,866 


varverica
(admin)