MUGUREL ILIE – IN MEMORIAM

     E aproape imposibil de crezut că scriu aceste rânduri la trecut. Pentru cei care l-au cunoscut, Mugur se identifica total cu abordarea echilibrată a muntelui. A fost o lumină pentru mulţi, iar cei care au avut onoarea să-l întâlnească au învăţat de la el că muntele se gustă cu prudenţă şi cu paşi mici. Fără să aspire la mândria temerarilor marilor pereţi, Mugur a dus explorarea văilor de abrupt şi a crestelor la nivel de artă, o pasiune pe care a cultivat-o cu măiestrie pe parcursul a trei decenii. 

     În ciuda aclamaţiilor primite, era un om deosebit de modest. Nu cred că l-am auzit vreodată vorbind cu superioritate ori mândrie nedisimulată despre vreuna din realizări. O făcea, în schimb, cu pasiune, menţionând mereu condiţiile în care s-a desfăşurat parcurgerea ori măsurile preventive pe care şi le-a luat. Pe lângă activitatea montană deosebită am aflat că era implicat şi în activităţi de voluntariat, ca donator de sânge ori ajutor al unor copii defavorizaţi. 

     

     Când ducea oameni pe munte, o făcea de fiecare dată benevol, însă ştia să-şi exprime aprecierea faţă de cei care dădeau, din puţinul lor, mai departe către alţii. Nu cerea asta nimănui, el doar te plimba şi îţi explica locurile prin care treci, ce ai văzut şi ce se poate face cu altă ocazie. În turele lui era nelipsită schiţa ori harta, de regulă realizată de el sau de Mircea Ordean, în ţiplă de plastic, pe care o înmâna fiecărui participant. Căci pentru Mugur, actul de parcurgere alpină nu putea fi o experienţă pur senzorială, ci şi o conştientizare de către participant a mediului deosebit în care calcă. Iar dacă, la rândul tău, împărtăşeai cu alţii cele înţelese, te bucurai de privilegiul de a fi invitatul unei alte incursiuni în abrupt. Cum spune o vorbă, la început dai din ceea ce ai; apoi, după un timp, dai din ceea ce eşti.

Mugurel Ilie

   L-am cunoscut pe Mugurel în iunie, 2013. La sfârşitul acelei luni l-am însoţit într-o tură postată pe Carpaţi pe brâurile sudice ale Morarului. Atunci am urcat împreună Valea Bujorilor şi tot atunci a fost singura dată când l-am văzut panicat: abia ieşisem de pe vale şi mă trimisese să merg în faţă, lucru pe care îl făcea deseori, deopotrivă pentru a te lăsa să descoperi singur zona cât şi pentru a încerca să dibui de unul singur continuarea traseului. Mi-amintesc că m-am trezit pe un sol foarte friabil, cu nişte bulgări de pământ, foarte sfărâmicioşi, presăraţi cu bolovani cât o minge de rugby. Doi dintre aceştia au plecat de sub picioarele mele şi mi-aduc aminte cum, îngrozit, Mugur a strigat la mine să casc ochii, în timp ce cataroaiele au trecut la nici 30 cm de casca lui. Din fericire nu am rămas decât cu sperieturile. Traseul a continuat un pic pe Brâul Mare, apoi pe Creasta Ascuţită şi mai departe pe Brâul Acelor. Aflându-ne în iunie, am întâlnit sumedenie de flori. De pe versantul din Morar al Văii Cerbului, Mugur ne-a prezentat văile de abrupt care se vedeau „peste drum”: Seaca Coştilei,  Ţapului, Urzicii, Caprelor, Priponului şi Căldarilor, succesiune devenită rapid poezie, precum şirul munţilor vulcanici (Oaş, Gutâi, Ţibleş..).

Echipa la baza Văii Bujorilor

Înainte de Creasta Ascuţită

Coborârea spre Cerb

     Entuziasmul meu era uriaş, dat fiind faptul că îi tot urmăream turele şi postările. Am avut ocazia să interacţionăm destul de mult, sfătuindu-mă foarte discret să nu fac salturi prea mari, fără a mă descuraja câtuşi de puţin. Pe drumul de întoarcere în maşina sa am fost doar noi doi, având ocazia să-l întreb direct tot felul de lucruri despre trasee, echipament, mod de abordare etc. Feedback-ul său pozitiv a făcut ca doar cinci zile mai târziu să îl însoţesc pe Eugen într-o nouă tură în abrupt, după ce acesta se interesase în prealabil de mine la „Atotştiutor”.

     În toamna aceluiaşi an s-a organizat marea întrunire din Piatra Craiului, la cabana Valea lui Ivan de către Eugen Horjea, avându-i coorganizatori pe Mugurel şi pe Sorin Borza. Am fost şi eu prezent, deşi eram ca un căţel mic şi gălăgios printre veterani. S-a discutat mult şi constructiv despre trasee alpine, echipament, siguranţă, prevenţie, iar împătimiţii obişnuiţi ai nemarcatelor au avut la dispoziţie un cadru ideal pentru a se cunoaşte şi a face schimb de experienţă.

Peretele Piscului Rece

Cine nu-l cunoştea pe Mugur putea să-şi dea seama ce forţă de polarizare are acest om judecând şi numai după ce oameni putea să adune în jurul său.

În poză, de la stânga la dreapta, în picioare pe ultimul rând: Tibi Buzdugan, Alex Anton, Petru Enoiu, Paul Dumitrescu, Alex Crânguş, Sorin Borza, Mugur, eu, Miruna Iancu, Sorin Stan, Alex (alekstar); rândul din faţă: Zelma Ivan, Rodica Dumitrascu, Vlad Borza, Andreea Soare, Alexandrina Nicolescu; pe vine : Dana Botezatu, Iuliana Marchian, Gabriela Gomoi 

Hornul de la Cerdac. A nu se confunda cu Hornul din Cerdac

Hornul din Cerdac. A nu se confunda cu Hornul de la Cerdac

   2014 a adus cu sine şi prima tură serioasă de iarnă în abrupt, în care, fix de Mărţişor, l-am însoţit pe Mugur în abrupturile Coştilei. Am urcat pe Valea Gălbinele, făcând trecerea prin Strunga Gălbinele în Valea Scoruşilor, din care am ieşit sus în platou. 

Mugur în plină acţiune în Strunga Gălbinelelor

     Pe Scoruşi panta accentuată (frecvent peste 50°) şi zăpada bocnă, de ne-am omorât gambele şi ne-au ruginit frontalii, au solicitat puternic aptitudinile alpine. Mugur ne povestea cum, la începutul fiecărui sezon hivernal, se ducea cu echipamentul de iarnă undeva, pe un vâlcel mai prietenos, şi exersa de câteva zeci de ori oprirea în piolet, cu faţa în sus, în jos, din lateral. Din platou am coborât pe Valea Albă, singura oară în care am parcurs complet această vale.

 

Echipa la final de traseu: Sorin Stan, Claudia Brînzan, eu, Mugurel şi Marius Florea. Cu Crissie şi cei doi băieţi din dreapta ne-am întâlnit pe Take Ionescu. 

     Luna iulie a fost una deosebit de bogată din punct de vedere alpin pentru mine, iar prima ieşire a fost cu Mugur pe Brâna Aeriană, abordată inedit nu de la Refugiul Coştila, cum se obişnuieşte, ci dinspre Valea Albă¸prin Circurile Văii Albe, un gen de traseu spre care Mugurel a manifestat o predilecţie aparte (bine ascuns, cu nenumărate puncte unde poate fi pierdut de către un amator, presărat cu jnepeni, stânci, pasaje de căţărat, brâne expuse, ce să mai, un deliciu pentru pasionaţii de bucegăraie şi crăism).

Pe Aeriană

cu Mugur era ceva foarte comun să vezi minunăţii sau rarităţi botanice 

sângele voinicului – nigritella rubra

ghinţura – gentiana verna

rhododendron myrtifolium

     Tot în acel iulie mănos de 2014 a venit marele festin – turul de forţă din Bucegi, propus de Eugen Horjea, dar la care Mugur a avut o contribuţie semnificativă, inclusiv prin prezenţa sa la două din cele trei ture redutabile desfăşurate în abruptul prahovean. Avea să fie ultima tură de asemenea anvergură postată pe Carpati.org (eu şi Andrei Badea am avut o tentativă similară trei ani mai târziu, dar, din motive mai mult sau mai puţin evidente, ea nu s-a bucurat nici pe departe de acelaşi interes). Mugur ne-a însoţit pe Acele Morarului şi pe traseul din ultima zi, marcă proprie M.I., în care am parcurs Brâul Hornurilor, am trecut apoi pe versantul Portiţei şi am urcat ceea ce se cheamă Cheia Brânelor. Au fost multe momente frumoase şi memorabile în acea tură care merită redate mai pe larg cu altă ocazie.

Mugur alături de alt meşter al abruptului - Eugen

Ice bucket challenge :))

Mare bucurie – ne pregăteam de Ace

Înainte de Acul Mare

Au mai fost şi alţii pe Ace, tot cu Mugurel.. :D

Oare e vreo persoană care l-a însoţit pe Mugur măcar o dată şi nu cunoaşte coarda asta galbenă ? :) 

Poza de grup la final de traseu; în spatele nostru, deşi neghicibil, e Tunelul Morarului

Un pas delicat pe Brâul Hornurilor, pare-mi-se la intersecţia cu Albişoara Crucii. Ehehei, ce tură aveau să facă domnii din imagine pe aici, niscai luni mai târziu )) 

     În noiembrie ne-am reunit iarăşi în Piatra Craiului, de data aceasta la Plaiul Foii, pentru o nouă sesiune de discuţii aprinse pe tema siguranţei alpine şi a acestui gen de trasee. Am regretul de a nu îl fi însoţit pe Mugur în ziua dedicată traseului alpin, pentru că în mintea mea pricepusem că se duc pe nu ştiu ce brâu mai sărac în pasaje tehnice, astfel că am mers cu Sorin Borza, Emil şi Zelma pe Padina lui Călineţ. Ghinion – ceilalţi, conduşi de Mugur, au ajuns pe la fosta scară de lemn şi au coborât pe Vâlcelul Trecătorii Forţate, locuri de care m-aş fi îndrăgostit rapid. Pe cel din urmă aveam să păşesc cu Daniel Mihalache în vara următoare, la indicaţiile oferite telefonic de Mugur cu precizia unui ceas elveţian, în urma cărora în mai puţin de 75 min eram de la bifurcaţia BA – TA la refugiul Diana (Mugur avusese grijă să îmi comunice în detaliu punctul de unde scapă, aproape vertical, tunelul printre jnepeni, punctul cheie al traseului).

Iac-aşa se-agaţă corect sfoara în cuier

      Tot în Piatra Craiului, mai bine de un an şi jumătate mai târziu, la sfârşit de mai, 2016, ne duce Mugur pe un Brâu cu Scoruși, bine cotlonit pe deasupra Brâului de Mijloc. Nu puteam să nu mă întreb oare câte zeci de astfel de trasee o cunoaşte omul ăsta prin Crai, nu degeaba Eugen îi spunea „Atotştiutorul”; pe lângă aptitudinile din teren, Mugur era ajutat de o memorie fantastică, una care îi permitea să descrie cu lux de amănunte fiecare bucăţică explorată de teren.

Pe Brâul cu Scoruși

Nu bat pân’acolo, dar parcă îl văd pe Mugur

     2017 a fost ultimul an în care am mers pe munte cu Mugur. Mai întâi pe final de august, când am parcurs împreună cu el şi cu Mirela Valea Seacă a Caraimanului (până la întâlnirea cu Brâna Portiţei), apoi am mers pe Brână până în Jepii Mici, pe care am coborât. Aceasta fusese o invitaţie personală de la Mugur, ca o răsplată la organizarea unei ture pe nemarcate în Bucegi, împreună cu Andrei. Aceste invitaţii deosebite, la care puţini aveau acces, erau modul de mulţumire al lui Mugur pentru cei care încercau să ofere mai departe din ceea ce primiseră, de la el şi de la alţii. Niciodată nu forţa pe nimeni să descrie sau să ducă oameni, ba chiar ne repeta importanţa selectării riguroase a celor care calcă în abrupt. „Am dus oameni pe munte care acum nu mai sunt” povestea cândva, iar cu altă ocazie l-am auzit zicând „prefer să refuz zece oameni despre care nu am siguranţa că s-ar descurca, deşi e posibil să se descurce, decât să iau un singur om care să nu facă faţă”, cuvinte care ar trebui să dea de gândit oricărui organizator de ture alpine. Ne povestea şi de băiatul său, Matei, pe care l-a încurajat să facă sport, dar nu alpinism, acesta necesitând în primul rând maturitate dar şi o chemare interioară pentru a fi practicat într-o rezonabilă siguranţă.

Coarda mea încă era prinsă pe rucsac )) 

     Ultima tură pe care am avut şansa să o parcurg împreună cu Mugur a fost anul trecut, în Cozia, superb îmbrăcată în hainele colorate de toamnă. Ne-a însoţit şi Daniel Stănescu, de asemenea apropiat al lui Mugur. Deşi ajunsesem în masiv de câteva ori, Mugur ne-a surprins încă o dată cu nişte cotloane impredictibile, o Punte a Iadului care se strecura prin locuri iubite mai degrabă de caprele negre, o Grădină a Zânelor cocoţată într-un măiastru turn de stâncă, plasat ideal pentru a-ţi clăti ochii cu minunăţiile pastelate din jur, sau o Frunte a Oii care urcă în văzduh peste stânci presărate cu pini falnici. Am fi vrut să atacăm şi cupola verticală a Bulzului, dar durata restrânsă a zilei de toamnă ne-a coborât paşii spre Stânişoara şi Turnu.

     Anul acesta nu s-a întâmplat să ne sincronizăm. Îi propusesem să parcurgem împreună Creasta Coştila-Gălbinele, însă m-a refuzat politicos motivând că în prima jumătate a anului nu se mai căţărase mai deloc. Cu trei decenii de experienţă în spate, Mugur ştia că nu doar realizările trecute sunt garanţia unei parcurgeri reuşite, cât şi condiţia fizică şi antrenamentul din prezent.

     Pentru ceea ce a făcut Mugurel pentru noi, aceia care am avut şansa de a-l însoţi fie şi măcar o dată în viaţă, dar şi cei care au mers pe baza descrierilor sale, mulţumirile directe nu mai pot veni. În schimb putem duce spiritul său mai departe, cultivând informarea riguroasă, obiectivă şi descriind, în măsura abilităţilor fiecăruia dintre noi, trasee pentru alţii, sau ducând alţi participanţi în siguranţă pe munte. 

     Mugurel se numără printre ultimii corifei ai traseelor de abrupt, ai locurilor spectaculoase unde priveliştea se schimbă „la trecerea dintr-un brâu într-altul, dintr-un decor în următorul, cu fiecare pas”. În urma lui rămân bogate scrieri despre trasee, unele şi azi cvasi-necunoscute. Poate ar fi un lucru frumos dacă scrierile sale ar fi culese şi publicate într-o cărticică, la a cărei apariţie am putea contribui material. În mai multe rânduri l-am auzit vorbind de o monografie a Craiului, una actualizată, la care incursiunile sale văratice anuale în masiv erau menite să mai arunce puţină lumină pe această bijuterie alpină autohtonă.

     Mugur ne-a oferit tuturor o părticică din munte şi din el, bucurându-se sincer când aceasta prindea formă în alţi montaniarzi. Iar în a şaptea zi, pentru că era istovit, s-a dus să moară puţin...

Mulţumim, Mugur ! 

https://www.youtube.com/watch?v=VePaI3jX4Sk

Luni, 17 decembrie 2018 - 23:58 
Afisari: 3,308 


victoranica