Muchia de Sus din Creasta Frumoasă – realoaded „la început de mixt” (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile şi faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezător în propriile capacităţi tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanenţă vigilent şi să acţioneze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoţională să nu aibă de suferit.Prima parte a acestei poveşti este descrisă aici: https://www.carpati.org/jurnal/muchia_de_sus_din_creasta_frumoas%C4%83_8211_19_august_2022/3695/. Lecturarea ei poate ajuta cititorul răbdător să înţeleagă câteva date tehnice despre acest traseu, date peste care am să trec mai iute acum.

Cum „iarna nu-i ca vara” şi nici nu există două ierni identice, în acest an am prins un prim val de „încălzire globală” dotat cu temperaturi negative, ninsori şi toate cele prielnice unui început de sezon hivernal. A fost necesară o perioadă mai îndelungată de introspecţie care să-mi transmită unde aveam de gând să iau o gură de aer proaspăt. Cu ajutorul Ruxandrei care s-a arătat hotărâtă să încerce ceva prin zona Mălinului şi datorită aţei care mă atrăgea să văd cum stă treaba cu o anume fisură, am hotărât să ne îndreptăm (eu din nou) spre Muchia de Sus.

Valea Ţapului ne-a întâmpinat cu stâncă uscată îmbunătăţită cu ţurţuri, polei şi ceva zăpadă. Urcăm destul de bine, dar rămâne loc de îmbunătăţire. Sub Priponul Ţapului asigurăm la un piton de sub marea săritoare şi traversăm stânga pe o brână cunoascută deja mie. Surpiză-surpriză, feţele de stâncă spălate şi oferă aderenţa gheţii. Schimb un pic linia faţă de prima parcurgere, încercând să diminuez arcul de cerc al pendulului pe care Ruxandra l-ar fi testat în caz de alunecare. Iese o asigurare intermediară mai mult de psihic, Ruxandra părăseşte pitonul şi mă ajută să câştig suficientă coardă încât să plasez (la nivel de 5 din 5 cum se spune) două nuci plus pioletul. Cu grijă regrupăm şi, fiind amândoi pe gheaţă, a fost mult mai bine să plece ea cap schimbat. A trecut pe sub o arcadă a unei grote dintr-un şir care însoţeşte acest brâu, iese într-o zonă înierbată şi plasează nişte nuci. Recunosc că eu nu mă înghesui să dau cu capul în grote; am profitat de lungimea cracului şi de pe gheaţa pe care eram, m-am întins până la buza brânei. Aici era uscat ca lacrima şi am urcat foarte iute chiar pe margine. Am mai plimbat un pic coarda cu noi şi am ieşit în Creasta Frumoasă. Soare, o minunăţie de peisaj.

Prima lungime de coardă a crestei am asigurat pe la copăcei şi jnepeni, stânca este destul de bună la urcat. Apoi am mers simultan, asigurând în acelaşi fel. În scurt timp ajungem sub perete. Aici gata cu soarele, luăm din nou zapadă sub talpă. Traversăm stânga, urcăm spre brâul de sub Colţ. Până la intersecţia dintre Hornul Ascuns şi Hornul Strungii Negre ne muncim puţin. În horn trebuie să recurg la un ramonaj cu toate părţile corporale, ieşirea este un pic (sau mai mult?) mai dificilă. Filez, vine şi Ruxandra. Ca o paranteză, nu ştiu cum a venit şi ce tehnici a folosit – şi aici mă refer la majoritatea pasajelor care au urmat – dar sunt bucuros că a găsit soluţii. Felicitări. Au fost paşi nu foarte la îndemână, iar stânca îngheţată ne-a dat mult de furcă. Iată-ne grupaţi în Strunga Neagră.

Din acest moment o dăm în concentrare maximă. Linia pe care am urcat solo prima dată e cam plină de zăpadă. Trebuie să ies mult dreapta şi văd toată Fisura Ţapului (zis şi Hornul de Sus) sub mine. Nu am vreme să mă gândesc ce ar însemna un pendul pe acolo, aşa că îmi văd de ale mele. Caut al doilea piton cu inel şi o cordelină bătrână rău. De data aceasta îl găsesc spre stânga mea, dar era de aşteptat. Următorul piton este puţin mai sus, dar mult stânga, nu pot traversa spre el. Mai curăţ câte o priză şi găsesc o mică fisură în care reuşesc să strecor bine degetele îngheţate deja. Trebuie să continui în sus, nu găsesc ceva bun pentru mobile. Cu o manevră delicată, ajung cu piciorul stâng pe fisura unde aveam degetele, mă întind şi sunt sub o faţă deasupra căreia ştiu că e primul piton „mai proaspăt” (vezi prima parte a acestei poveşti). Stau destul de bine pe picioare aşa că sap sub faţa de stâncă să caut un loc curat în care plantez o lamă. Venisem oricum setat să cresc numărul de asigurări din traseu. În pitoane este o mică buclă de cordelină verde, doar pentru identificare vizuală. Condiţiile din teren nu mi-au permis să fac foarte multă analiză. Cum se spune, o asigurare dă un boost de moral, mai înfing un piolet, mai curăţ câte o priză pentru picioare şi ies la primul piton proaspăt. Urc un pic mai uşor mai sus, ajung la pitonul bătrânesc fără inel plasat pe stânga şi de acolo la cel de-al doilea piton zdravăn. Ştiam din măsurătorile anterioare că ne ajunge, cei drept la limită, coarda. Îmi trag sufletul şi mă pregătesc de filat. Discutasem de jos cu Ruxandra cam ce aş dori să facem ca să nu dăm factor de şoc mare. Reuşeşte să urce, eu mă strădui să ţin firul cât mai din scurt, ea mă impulsionează, eu pompez braţele la maxim. Ajunge mai jos cu un piton şi o rog să mă asigure de acolo. Aşa avem două pitoane între noi şi o bucată de coardă deja desfăşurată, care să înmoaie o eventuală cădere. În plus, acolo şi este o mică platformă destul de comodă.

De aici trebuie să iau o decizie, în stânga e Hornul Ascuns, în sus ultima porţiune din Muchia de Sus, la dreapta o fisură aleasă de Nae Dimitriu în 1934. Asta îmi stătea pe creier. Problema era că am amânat o săptămână din cauza condiţiilor meteo, iar acum aveam un mixt de toată frumuseţea. Trec pe sub muchia care îmi era deja cunoscută, pe dreapta. Primii paşi sunt un traverseu decent, chair în condiţiile date. Ajung pe o mică platformă chiar plăcută. Pe stânga perete uşor căzut pe spate, pe dreapta o faţă spălată aproape perfect, în centru o fisură care te scoate pe spate exact cât să stai greu. Găsesc o priză inversă la mâna stângă destul de bună, urc picioarele cât de sus pot şi mă întind. Ştiu că o cădere mă dă pe platforma de sub mine, este zăpadă, dar nu suficientă pentru o aterizare moale. Trebuie să plantez o asigurare. Sap cu pioletul, e muşchi, noroi, gheaţă, apă. Braţele îmi erau deja pompate, acum mai trebuie să stau într-o mână şi pe spate. O fisură pare curăţică şi reuşesc să plantez din a doua încercare o nucă. Cea albastru închis din setul Ruxandrei, parcă DMM, ştie ea producătorul. Pare bine înfiptă, aşa că îi dau o încercare. Mă asigur şi staţionez cu toată greutatea în ea. Las pioletul moale, scot pitoanele la îndemână, curăţ locul cât de bine pot cu pioletul. Primele două pitoane încercate dau cu virgulă, scot unul în V şi îi găsesc o poziţie excelentă. Nu intră chiar până în capăt, dar nu aveam unul mai scurt la această categorie. E la acelaşi nivel cu nuca. Sunt în două fisuri paralele aflate cam la o lăţime de palmă, distribuţia sarcinii îmi pare perfectă. Estimez circa 3m înălţime faţă de platforma de jos funcţie de cât am urcat şi cât de mult am reuşit să mă întind în sus. Nu găsesc la picioare decât ceva pietricele uşor ieşite, la mâna stângă ar fi ceva, dar trebuie atenţie la calitatea stâncii. Ceva mai sus îmi pare că este un prag la care aş sta comod şi unde aş asigura astfel încât distanţa dintre cele două sigurări să permită evitarea aterizării pe platformă. De trei ori am ieşit cu picioarele deasupra asigurării, de trei ori am săpat cu pioletul în adâncul fisurii, încercând să stau cât mai bine pe picioare şi să mă ţin în mâna stângă. De trei ori la încărcarea pioletului noroiul, gheţa, pământul şi pietrele mi-au dovedit că nu vor să ţină. Nu îmi făceam griji pentru Ruxandra, căci ştiam că nu este pe linia pe care cad pietrele. În schimb de fiecare dată am ajuns uşor mai sus şi am picat mai bine atunci când pioletul se disloca cu tot ce era în fisură. Mi-am spus că mi-am dat destule şanse, braţele pompate şi degetele îngheţate mi-au spus că e vremea să merg mai departe. Fisura tot acolo rămâne. Mulţumesc Ruxandrei că m-a prins de fiecare dată la perfecţie şi mie că am avut inspiraţia să las acasă hamul alpin şi să-l iau pe cel de escaladă. Fiind suficientă semicoardă între noi, căderile le-am simţit line. Pietrele şi pioletul au reuşit în schimb să lase ceva urma şi pe undeva am plesnit un pic şi glezna dreaptă. Am zis că mi-am încercat destul puterile pentru prima tentativă în condiţiile date. Vedeam ieşirea sus, dar i-am spus că poate să mai aştepte. Din păcate, în faza de documentare, nu am găsit informaţii despre această linie. Aşadar pentru mine rămâne un mister parţial descoperit până data viitoare. În cordelina rămasă în piton (mă repet, pentru identificare vizuală), strecor un anou ultra lung, apoi un al doilea. Trag de câteva ori sus-jos şi reuşesc să recuperez nuca amplasată şi apoi mă cobor frumos cu ajutorul anourilor. Le recuperez şi descăţăr cu grijă până la pitonul anterior.

Timpul trece, căţărătorii sunt încă în traseu. Dau „cancel” mental la muchie (era plină de zăpadă) şi mă abat uşor stânga în Hornul Ascuns. Chiar dacă e plin de gheaţă şi zăpadă, pentru mine, e suficient de îngust încât să mă şpraiţuiesc în el (dacă există verbul acesta), proces care îmi dă o mai mare siguranţă. Urc destul de repede, mai am un inel intermediar până în top. Problema cea mai mare este că coarda s-a înfipt pe undeva şi trag cu putere cu ambele mâini şi tot nu prea vine. Rucsandra începe să urce, ea merge bine, dar eu reuşesc cu mari eforturi să strâng surplusul. La un moment dat vine şi eliberarea, intuiesc că a ajuns la locul cu pricina. De acum filatul pare o bucurie.

Discutăm, suntem bine amândoi, ne luăm pulsul reciproc. Peisajul e de vis. Totul în faţă are nuanţe de alb,aşa că mai avem destul de mult de muncă. Asigur până când Ruxandra descaţără până la Dinte. Plec şi eu, recuperez anoul pus după un ţanc, regrupez şi intru în pasajul de sub Dinte. E scurt, expus, dar se depăşeşte elegant. Pleacă Ruxandra şi ne strângem din nou la baza Colţului de Sus. Nu arată prea stălucit: zăpadă şi gheaţă. Asigur la cele două pitoane noi. De aici nu ştiu de existenţa unei alte asigurări. Alte dăţi am trecut mai iute, acum e gheaţă multă şi trebuie să asigur undeva. Caut fără succes să plantez o nucă. La final mă bazez pe o fisură destul de lată în care prind două pitoane din cele mai groase pe care le am, spate în spate. Dublez cu pioletul plasat strategic în altă fisură. Ruxandra vine cu paşi de echilibristică şi hotărâm că e mai bine să plece în faţă pe o brână care se evidenţiază de acum. Ajunge în firul Ţapului la un ţanc mare pe care îl îmbrăţişează cu un anou. De acum nu mai am emoţii, recuperez uşor asigurarea şi dau o plimbare până în Ţap.

Urcarea în BMC o facem pe gheaţă şi zăpadă, asiguraţi în coardă. BMC-ul pare prietenos, traversarea Urzicii ne dă iar de lucru, însă nici până acolo nu a fost chiar distracţie. Apreciez pasiunea cu care Ruxandra caută să planteze câte o nucă, de câte ori are ocazia. Firul Caprelor este şi el albit, abia la trecerea spre Pripon poteca este „de pământ”. Reuşim şi o mică variaţiune în zona jnepenilor, ne trezim în fir. Semnalizăm la apropiaţi că suntem bine, scoatem frontalele şi dăm la vale. Avem grijă să nu pierdem poteca care de două-trei ori ne dă de furcă. Noroc că am umblat destul pe ea ca să simt instinctiv cum trebuie să decurgă. Poteca turistică decurge la viteza maximă posibilă fără să luăm trânte. Se simte oboseala, dar e şi mare euforia acestei zile.

Echipa: Ruxandra şi subsemnatul.

Data:24 septembrie 2022.

Echipament individual: cască, ham, dispozitiv de filat/rapel.

Echipament de echipă: bucele alpine suficiente (60,120,180,240), semicoardă 30ml (intră la pensionare), pitoane, ciocan piolet, carabiniere cu filet, segmente de cordelină.

Durata: 16 ore, intrare ieşire din poeniţa cu banda galbenă de pe drumul auto Buşteni-Diham.

P.S. Ruxandra mulţumesc din inimă pentru că ai fost un partener de nădejde.

Duminică, 25 septembrie 2022 - 15:26 
Afisari: 536 


edy