Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

August 2020
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Septembrie 2020
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Mont Blanc - reactii la altitudine (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)


Inceputul


Nu-mi place sa scriu si nu ma pricep la asta, dar sunt atatea detalii pe care nu vreau sa le uit si care nu incap in comentarii pe picasa, incat... am ajuns sa scriu. Ingrozitor :p In plus, poate cineva gaseste ceva util aici.


Nu aveam ca scop in viata atingerea Varfului Mont Blanc. Dar voiam sa vad cat mai mult din Alpi, sa-mi delectez privirea cu acele de stanca spectaculoase, cu ghetarii, cu crestele dramatice si faimoase care au fost terenul de joaca pentru alde Bonatti si Terray... Si de unde sa vad cate ceva mai bine daca nu de pe Mont Blanc? Ei, atunci, hai sa ma sui pe Mont Blanc... fie, de dragul peisajului :p


Planul lui Mihai imi suna bine: nu alergam, dormim o noapte la 3100m, o noapte la 3800m ca sa ne adaptam. Nu am fost mai sus de 3000m asa ca nu am de unde sti cum reactionez la altitudine si vreau sa fac tot ce se poate face pentru o aclimatizare mai buna. Ar fi frustrant sa ajung la 500m sub varf, sa mi se faca rau si sa nu mai pot continua din cauza ca am fortat nota.


Ma documentez despre traseu, citesc pe net, vorbesc cu persoane care au facut traseul ca sa inteleg in ce consta si daca pot sa il fac prin forte proprii. Raspunsul este: da, pot. Nu este foarte tehnic, dar problemele sunt de alta natura – de altitudine: efortul la altitudine (depui mai mult efort pentru o diferenta de nivel care la noi la 2000m e banala), reactiile organismului la altitudine si vremea extrema.


Mai exista caderile de pietre pe Grand Couloir – n-ai ce le face, e un risc pe care ti-l asumi.

Mai exista si crevase, dar daca nu te abati de la poteca batuta de ghizi ar trebui sa fie ok... in principiu.

Ocazional se mai rupe si stratul de zapada de pe creasta si cade cate o bucata de poteca cu tot cu alpinistii de pe ea. Poftim?

Pe deasupra, am ajuns cu cititul cartii lui Bonatti fix la partea unde ascensiunile se incheie tragic pe Mont Blanc cu pierderi de vieti omenesti din cauza vremii extreme. Hmmm, si eu tot ma duc acolo?!




Urcarea spre Tete Rousse


25 iunie 2012

Suntem in camping Bellevue in Les Houches (~5euro/pers). E vreme urata. Ploua. Asteptam. Mancam.

Dupa vreo 2 ore, ploaia isi reduce forta, putem iesi sa finalizam bagajele.


Ploaia se opreste de tot. Decidem sa pornim. Suntem sapte: Delia, Stefan, Alex, Ovidiu, Bogdan, Mihai si eu.


Ne miscam foarte greu. Nu inteleg de ce dureaza atat de mult cumpararea unei sticle cu apa, a unor baterii...

Este aproape ora 11, nu am stare, ma duc la ghiseul telecabinei sa vad ce e pe acolo si aflu ca avem tramvai peste vreo 10 minute din Bellevue, iar noua ne mai ia ceva timp cu telecabina pana acolo. Iar urmatorul tramvai va fi peste 3 ore!!! Am strigat celorlalti ce am aflat si i-am zorit. In sfarsit, am intrat si in telecabina. Sus, tramvaiul venea o data cu noi; l-am prins la fix, pfiuu! (telecabina+TMB ~28euro/pers dus-intors)

Ne-am vazut ajunsi la Mont Lachat (2074 m) – capatul tramvaiului pentru acest sezon. Catre ultima statie – Nid d’Aigle (2372 m) - vom urca pe jos. Aici avem tot timpul pentru ajustat echipament, bagaj... si tot timpul pentru ca Bogdan sa descopere ca si-a uitat mancarea, apa si crema de soare in masina, preocupat fiind sa inchida usile dupa ceilalti si sa incuie masina.


La Nid d’Aigle se deschide privelistea asupra ghetarului Bionnassay si incep sa apara caprele.



/MB/dscn2171_m.jpg



Ajungem la baraca forestiera (Refuge des Rognes) – 2768 m - o altitudine la care unii dintre noi se aflau pentru prima data.

De aici refugiul Gouter – 3835m – pare atat de aproape; par cateva sute de metri, desi sunt o mie... Trebuie sa fie o iluzie optica, mai ales dupa ce am vazut cat e de muncit ca sa ajungi pana la el.


Traseul devine mai stancos. Ajungem si la micul ghetar Tete Rousse. Nici n-as fi crezut ca asta micu’ e un ghetar  si cu atat mai mult nu banuiam cat de periculos este: se pare ca ascunde o punga imensa de apa care ameninta Valea Saint Gervais cu o inundatie drastica daca se rupe ghetarul:

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/7960352/Mont-Blanc-water-pocket-to-be-drained.html


Cat am mai stat pe afara am auzit pietre cazand pe Grand Couloir si pe culoarul invecinat sau cate un serac prabusindu-se pe ghetarul Bionnassay - mda, ceva nou comparativ cu ce sunt obisnuita.


Tete Rousse – 3167m – ne-a intampinat primitor, cu o sala de mese luminoasa si aproape pustie, cu o cabaniera zambitoare si de treaba, cu o vedere impresionanta asupra ghetarului si a rapei si cu mancaruri care sfaraiau in cuptor si raspandeau arome de-mi lasau gura apa.



/MB/mancare.jpg

Mai arunc un ochi la apus inainte de a atinge punctul culminant, fac dus cu servetele umede, apoi somn - eu si Delia am dormit in refugiu (35 euro/pers), in timp ce baietii s-au cazat la cort.



Rezervarile la Gouter


Inca de cand s-a deschis sezonul si locurile erau libere Mihai a facut rezervare la Gouter. Cu ceva timp inainte de a pleca afla ca nu mai are rezervare – s-a evaporat in mod misterios, ceea ce am inteles ca se intampla frecvent si nu numai romanilor. Pe site nu mai erau locuri libere, dar am facut si eu o alta rezervare pe lista de asteptare. Pana sa plec nu am primit nimic pe mail (nici dupa). Apoi i-am sunat explicandu-le si in franceza si in engleza ca nu am acces la net si intreband daca au aparut locuri libere. De fiecare data mi-au spus: mai sunati maine. In ultima zi, fiind pe terasa la Tete Rousse, mi se spune ca daca nu am primit nici o confirmare, nu am loc. Si ca refugiul e plin, sa nu venim! Nu-mi credeam urechilor, asa ca mi-au repetat foarte clar si in engleza: “The refuge is full! Don’t come!” Si inchide.


POFTIIIIIM?!? Dupa atata planificare, dupa ce mi-am luat cu atata dificultate concediu, dupa ce am parcurs atata drum, am dat atatea telefoane in Franta (sa vezi factura!)... ne-ai anulat rezervarea si acum zici sa nu venim?! Am ramas socata, la fel si londonezul care se mai afla pe terasa si a auzit convorbirea. Intr-un final, am baiguit “vom vedea, mergem acolo si vom vedea ce putem face”. Am intrat in cabana, le-am dat si celorlalti vestea cea “buna” de le-a pierit zambetul si veselia. Mihai propune cateva alternative mai mult sau mai putin realiste.


Deci, in final, modul de functionare al rezervarilor la Gouter ramane un mister pentru mine.


Incertitudinea cazarii pentru noaptea urmatoare (Stefan si-asa suferise cu somnul) adaugata la faima lui Grand Couloir si vremii proaste i-au determinat pe Delia si Stefan sa renunte la ascensiune. Am ramas 5.



Termosul


Ma trezesc pentru micul dejun la 4. Mi se da micul dejun, termosul cu ceai... nu. Explic ca am lasat un termos Primus, 0.75, pentru ceai. Cabanierul se uita pe acolo:

-Nu e nici un termos, deci nu ai lasat nici un termos.

-Poftim? Ba da! Termosul meu, Primus, 0.75.

Cabanierul e un pic incurcat, tot insista ca nu am lasat nimic, eu tot insist ca am lasat. Ma duc sa ma uit la celelalte mese. Sunt doua ca al meu. Unul este revendicat de un ghid francez. De pe celalalt s-a sters numele, ii intreb pe oameni daca e al lor, ei il iau in mana, bolborosesc ceva in franceza, se uita la bar, gesticuleaza agitat. Eu nu inteleg nimic si ma retrag confuza. Intr-un final cabanierul inclina sa ma creada, dar fara convingere, si imi da un termos cu ceai de la el. Cand ceilalti termina de mancat si isi fac inventarul, se ajunge la concluzia ca termosul nu e al lor, ca le-a fost dat un termos in plus: finally, my precious! :D Cabanierul zambeste si el, dar nici prin cap nu-i trece sa-si ceara scuze dupa ce m-a facut, indirect, mincinoasa.




O problema de comunicare


Stabilisem sa plecam la 6, poate chiar mai devreme, ca sa prindem liniste pe Grand Couloir si ca sa stam cat mai mult la 3800m sa ne aclimatizam. Asa ca imi finalizez bagajul. Aproape de 6 imi pun si hamul pe mine. Imi mai lipseau bocancii pentru ca erau incuiati intr-un dulap, iar cheia era la baieti afara (inteligenta miscare, nu-i asa? :)) ).


Trece ora 6 si nimic. Incerc sa sun la Mihai – n-are baterie.

Se face si 7. Deja nu inteleg. Oare au plecat? Se asteptau sa vin eu la corturi? Dar bocancii mei sunt captivi in dulap. Ma enervez si ma duc sa mai dorm.

Pe la 8 si ceva vine personalul sa faca curat in dormitoare, deci revin in sala de mese. Mi-e foame iar. Omleta. Buna.

E aproape 9. La naiba, au inghetat in timpul noptii? Toti?!


Ma duc la cabaniera, ii explic situatia, imi elibereaza bocancii si ies. Ii gasesc in fata corturilor uitandu-se la Grand Couloir, “ca doar nu era sa urcam pe ploaie”. Eu nu prea am vazut ploaia, dar or sti ei mai bine ca doar au stat afara. Macar sa-mi fi dat si mie un semn, ca tare bune mi-ar fi fost inca 3 ore de somn! Mi-a sarit tandara. Am facut urat.



Urcarea spre Gouter


Ajungem la Grand Couloir si ne legam conform tutorialului de spanzuratori (vorba lui Mihai):



/MB/dscn2240_m.jpg



“Ce distanta ar trebui sa fie intre noi?”, “Mare”. Mare, mare, dar mie nu imi vine sa merg mai incet pe traverseul asta la mila pietrelor, asa ca mai am putin si il calc pe Mihai. Gata, am trecut! Vin si Bogdan, Alex si Ovidiu:


/MB/dscn2239_m.jpg

Urmeaza catarare usoara pe stanca uscata pana la Gouter asa ca ne dam coltarii jos. Ma bucur de talpile rigide care tin pe prize mici. Parca as fi in niste espadrile... uriase.

As putea sa merg cu bocancii astia si la noi pe vai. Sau... nu – dupa cum imi atrage atentia basica de pe calcai. Ma cam incurca rucsacul mare din spate, dar ma bucur de catarare. Explorez, mai incerc niste scheme, ma mai si aberez inutil pe alocuri – deh, nu ma pot abtine :p



/MB/dscn2252.jpg

Mai vorbesc cu cei care coboara si ii intreb daca au ajuns pe varf. Cei mai multi nu au ajuns motivand fie prin vantul puternic (mda, nasol!), fie ca a fost prea frig (ce o fi insemnand prea frig?), fie ca traseul e inghetat (?!). Vremea e in continuare inchisa – ceata, frig, ploaie marunta din loc in loc – desi conform prognozei, ar fi trebuit sa se imbunatateasca pana acum. Nu ne ramane decat sa vedem ce om gasi mai sus.


Un ghid francez in coborare ma recunoaste si se uita mirat la mine gen “tu, acum, aici?” Nedumerirea lui pune sare pe rana: “Tu nu ai mancat micul dejun la ora 4?” Mda, nu-mi aminti...


Ultima portiune de sub Gouter e complet cablata – e mai solicitanta, dar nu de speriat.

Nici lanturile/cablurile francezilor nu sunt perfecte, drept urmare Mihai reface marcajul cu punct rosu, iar Alex s-a asigurat ca nu a ratat nici un deget (de la mana dreapta) si a dat iama in rezerva de plasturi.



Gouter


La Gouter e aglomeratie, coada, haos... si nici macar nu e varf de sezon. N-as vrea sa fiu aici atunci, desi ei sustin ca atunci se va folosi noua cladire - mult mai mare.


Mihai face minuni si primeste 5 locuri intr-o cladire anexa mai racoroasa, care ulterior se vor dovedi mai bune decat locurile din cladirea principala unde oamenii s-au plans ca din cauza aglomeratiei a fost sufocant si au dormit prost (35 euro/pers).


La cina sunt repartizata la masa alaturi de 3 spanioli din Barcelona. Schimbam impresii despre Barcelona – ah, frumoasa Barcelona! Ii invidiez pentru ca locuiesc la jumatate de ora de condus de zona de catarat Montserrat, la 2 ore de munti de 3000m (Pirinei) si la 8 ore de Mont Blanc. Si sa nu uit de plaja. Ce bine o fi sa ai atatea minunatii aproape! Unul dintre ei mai fusese de 2 ori pe Mont Blanc, fusese pe Aconcagua, iar acum, la a 3-a tentativa, venise pentru colegul de catarare si de serviciu.


Ei ma sfatuiesc sa mananc bine si sa beau multa apa pentru a reduce problemele de altitudine, ceea ce incerc sa si fac... pana cand mi se face rau. La jumatatea felului principal, brusc ma apuca un val de caldura – o fi de la supa fierbinte. Dau polarele jos si... nimic. Mi-e din ce in ce mai rau si am crampe la stomac. Ma opresc din mancat, ma uit cu parere de rau la mancare. Stiu ca trebuie sa mananc, dar nu mai pot. Ma incearca si o oarecare greata si ma gandesc cu groaza sa nu cumva sa elimin mancarea pe unde a intrat. La cati bani dau pe ea tin neaparat sa o diger. Spaniolii ma vad pierduta si ma intreaba daca am ameteli – nu am, dar nici nu stiu ce am. Vreau afara la aer, pornesc spre iesire. Mi se cam taie imaginea si parca si echilibrul imi joaca feste. Off, gata? Aici sa se incheie experienta Mont Blanc pentru mine? :((


Din fericire, cateva minute petrecute in frig fac minuni. Imi revin. Mi-e mult mai bine, pot chiar sa continui sa mananc. Efortul la altitudine ma afecteaza indirect, organismul parand bulversat atunci cand mananc.


Dupa cina ne re-aranjam la mese, revin la grup, schimb impresii cu cei de alaturi – cu londonezul de la Tete Rousse, cu cehul care a urcat singur pana la Gouter si care si-a gasit aici “perechea”: un membru al unei echipe de 2 nu poate sa doarma de 3 nopti din cauza altitudinii, iar ascensiunea lui e compromisa asa ca partenerul lui s-a vazut nevoit sa-si refaca echipa.


Au trecut deja cateva ore de cand efortul s-a incheiat si stam linistiti, dar inima bate la fel de tare si respir greu. Starea asta ma nelinisteste. Nu-mi plac efectele altitudinii. Nu-mi trebuie sa ma duc pe varfuri mai inalte decat Mont Blanc – mi-am zis eu atunci :)


Ajunsi in camera, admiram (unii mai mult ca altii) decoratiunile interioare:



/MB/dscn2270.jpg

Zice un polonez: “sunt pentru domni sa se mai incalzeasca, dar pentru doamne nu e nimic” Ei las’ ca eu iau mai multe paturi de la cei care au saci de dormit, multumesc! :p

Toata lumea e la culcus, dar in paturile de deasupra noastra inca se comenteaza si se rade prea tare. Daca tot ma duceam sa sting lumina, am lansat si un “Silence, please!”. Bine ca am fost inteleasa, ca in poloneza nu stiam sa zic.


Stau ce stau... dupa atatea ore tot respir greu, inima goneste ca nebuna si nu pot sa adorm. Ma concentrez sa inspir adanc si regulat. La inceput e atat de greu, nu prea imi reuseste, dar... dupa un timp parca e din ce in ce mai usor, iar inima se mai calmeaza. Am re-invatat sa respir :D Ma apropii de normalitate – ce victorie! In astfel de momente ma surprind bucurandu-ma de niste lucruri simple cum ar fi respiratia si bataile inimii pe care in mod normal le ignor pentru ca sunt niste automatisme garantate. Inspira adanc, expira, inspira... si am adormit!


La 12 noaptea apa bauta cu atata disperare isi face efectul si ma trimite afara la fix pentru a asista la cel mai frumos spectacol de mare alpina involburata, puternic luminata de luna. Cerul este incredibil de instelat – asa cum nu l-am mai vazut niciodata (e adevarat ca nici n-am mai fost niciodata la 3800m). E o imagine care iti taie rasuflarea si ma tintuieste locului... aproape ca nu-mi cred ochilor.

Am incercat sa capturez incredibilul in poze cu expunere prelungita, dar dupa ce am ajustat setarile de vreo 2 ori am lasat-o balta ca sa nu cumva sa-mi inghete acumulatorul inainte de momentul esential. In final s-a dovedit ca mi-am facut griji degeaba – acumulatorul a tinut pana la finalul calatoriei si mai aveam si unul de rezerva.

Nu ma pot satura de aceasta imagine ireala, stau sa ma uit pana inghet si, brusc, am o revelatie: vremea se imbunatateste! In sfarsit! Apoi revin in pat la somn.



Urcarea spre Vallot



La ora 2 se da trezirea. Am dormit chiar foarte bine, ma simt excelent, sunt in culmea fericirii!

Imediat aflu ca Mihai nu a putut sa doarma toata noaptea. Cat de mult il va afecta asta – vom vedea.


Peisajul s-a schimbat complet, norii s-au restrans mult, in fundul vailor, iar... luna, unde a disparut luna? Nu mai e aceeasi imagine feerica de acum 2 ore, dar partea buna e ca vremea continua sa se imbunatateasca.

Mancam, facem bagajul – o parte din lucruri le lasam aici. La usa cladirii noastre e forfota mare: o gloata intreaga de oameni sta la coada pentru a urca pe funia din spatele refugiului Gouter. Observ ca unii au si suruburi de gheata asupra lor – poate... coboara pe o ruta mai tehnica...?


De data asta eu sunt cea care abia se misca, nu stiu de ce imi ia atata timp sa-mi pun toate lucrurile in ordine si sa ma echipez. Pana sunt gata de plecare, deja am ramas singuri pe platforma de langa refugiu.


E trecut de 3, poate 3 si jumatate...

Urcam si noi cu ajutorul funiei pana in coama de deasupra refugiului unde raman uimita de imaginea sirului de luminite care urca pe versantul din fata. Ce frumos! Inca o imagine care imi va ramane doar in amintire.


Urcam de ceva timp, dar nu mi-e bine: ba imi ingheata mainile, ba mi-e frig la corp, ba imi amintesc ca trebuie sa beau ceai ca sa nu cumva sa ma deshidratez. Lungesc una dintre pauze ca sa scot un polar si sa beau ceai. Mai incolo ma apuca o durere de cap pentru ca bate vantul si mi-e frig la cap. Ah! Am uitat sa-mi pun cagula, asa ca ma opresc iar pentru cagula. Oare pauza pentru pus manusile groase a fost si ea separata? :D Nu puteam sa le fac pe toate o data, pentru ca nu pot tine minte atatea lucruri simultan :p Mihai se enerveaza (cred si eu).

In sfarsit, mi-e bine. Admiram culorile rasaritului in spatele unor formatiuni stancoase.


Nici nu s-a luminat complet cand unii incep sa se intoarca. Deja?! Poate au fost rapusi de probleme de altitudine. Noi - ne verificam - suntem toti ok, desi Mihai nu mai poate de somn.


Se lumineaza treptat, rasare soarele, iar in dreapta noastra se contureaza o imensa umbra piramidala proiectata in zare peste Alpi. Uau, ce imagine! E umbra marelui Mont Blanc.

Ajungem pe coama de unde putem vedea refugiul Vallot (4362m). Ce sus e cocotat! Mai avem un pic de “pedalat” pana acolo.


La un moment dat, printre cei care se intorc ii recunosc pe spaniolii de la masa. Din pacate, eu sunt complet mascata, asa ca ei nu ma recunosc si nu sunt prea cooperanti. Ah, ce ma roade curiozitatea - ce or fi patit?


Ajungem la refugiul Vallot unde Mihai isi propune sa doarma. Inauntru mai sunt doar un ghid olandez si clientii lui. Topesc zapada.

L-am invelit pe Mihai in folia de supravietuire si apoi am ramas uitandu-ne unii la altii, fara ocupatie... Pe masura ce stam acolo, ne intra frigul in oase si incepem sa tremuram. Nenea ghidul ne zice sa plecam in maximum jumatate de ora pentru ca refugiul e ca un frigider, apoi pleaca spre varf. Eu si Bogdan ne gasim de lucru pe afara pozandu-ne unul pe altul. Mi se parea ca ma incalzesc mai bine agitandu-ma afara, in bataia soarelui, decat in refugiu.

Deasupra varfului se vede o tentativa de norisor care se misca cu viteza – cat de tare trebuie sa bata vantul acolo sus!

Dupa un timp ne trezim cu Mihai in picioare, gata de plecare. Si lui ii era prea frig ca sa mai doarma, asa ca prefera sa mearga pe traseu. Deci, sa mergem!



Urcarea spre varf


Prima portiune din creasta Les Bosses ne intampina cu niste rafale de vant puternice. Ma simt destul de bine ancorata cu coltarii si pioletul pe o portiune aproape verticala, dar ce o fi mai sus? Daca vantul bate tot asa si pe portiunile foarte expuse de creasta, nu avem sanse. Continuam, totusi, sa vedem ce o fi mai sus... pas, dupa pas, dupa pas...



/MB/img_0750.jpg

Din loc in loc, cate o rafala puternica de vant ne ingenuncheaza.

Apoi continuam... Cat imi place sa urc la frontali pe portiunile mai inclinate! Nu e gheata, dar zapada e suficient de tare ca sa tina bine coltarii si pioletul. Imi dau cu parerea ca, daca as cadea, m-as opri destul de usor in piolet, dar nu doresc sa-mi testez teoria :p

Din cand in cand poteca trece prea aproape de niste gauri adanci – crevase! Brrr!



/MB/dscn2329.jpg

Ajungem din ce in ce mai sus, peisajul arata tot mai incredibil, ca din avion. In departare vedem formatiuni si creste spectaculoase.

Creasta se ascute, dar din fericire vantul s-a domolit - sincronizare perfecta! Na, ca pot aparea avantaje nebanuite daca nu alergi pe traseu :D Unii alpinisti s-au intors din cauza rafalelor si au ratat varful tocmai pentru ca au ajuns... prea devreme.


Merg pe creasta si vad ca mai avem putin, inca putin si ajungem pe varf! Apare ghidul olandez care coboara si ne zice ca mai avem o ora de urcat. Cum o ora?! Isi bate joc de noi? Nu pare sa fie genul, dar eu vad ca se termina culmea. Ajung in varful culmii doar ca sa constat ca dupa ea mai urmeaza alta culme. Evident! De ce nu m-am gandit la asta? Omul avea dreptate. Deci, sa continuam... pas, dupa pas, dupa pas...


Ceilalti incep sa acuze dureri de cap, Mihai sufera de somn, iar eu... eu nu am nici o problema! Entuziasmul si nerabdarea cresc – chiar POT sa ajung pe varf! Aproape ca imi vine sa alerg, dar nu gasesc cooperare in coarda :p

Pare-se ca ei sunt mai afectati de altitudine decat mine pentru ca la 2500m ma "alergau" ei pe mine avand rucsac de 2 ori mai greu decat al meu – o fi ajutand faptul ca sunt hipotensiva? Ar trebui sa mai insist cu traseele la altitudine pentru ca par sa am un avantaj.



/MB/dscn2351_m.jpg

Creasta Les Bosses arata absolut incantator in lipsa vantului, e chiar prea lata pentru gustul meu :p


Terenul se aplatizeaza si dam peste cativa alpinisti opriti. A, aici e varful :D Am ajuns. La multi ani, Mihai! Ce cadou frumos! Si-a dorit sa fie pe varf de ziua lui si uite asa am ajuns si noi o data cu el.

Varful in sine e cea mai neinteresanta parte din traseu: arata ca un mare deal inzapezit. Si atat. Un deal de 4800 si ceva – in functie de grosimea stratului de zapada. Dar peisajul de pe varf e absolut incredibil. Totul in jur e mult mai jos asa ca muntii si norisorii se vad ca din avion.

Toti cei 5 care am urcat la Gouter am ajuns pe varf: Bogdan, Alex, Ovidiu, Mihai si eu:



/MB/dscn2360.jpg



Toti vor sa se pozeze in toate ipostazele. Si eu la randul meu sunt destul de agitata, nici nu stiu ce sa fac mai intai: sa ma pozez, sa mananc ceva, sa beau ceai, sa filmez, sa ma mai minunez de peisaj... Cica ar fi si semnal, dar nu mai apuc sa dau si telefon...


Elicopterele ne survoleaza insistent si ma intreb de ce sunt oamenii atat de grijulii. Mai tarziu am aflat ca tocmai luasera de pe varf un tip care a facut edem pulmonar si care a lasat in urma lui o balta de sange drept marturie. Pfiuu, ce bine ca suntem toti bine! In plus, se pare ca incearca sa tina o evidenta a persoanelor aflate pe traseu ca sa poata reactiona mai cu folos in caz de avalansa.


Urmeaza glumele ca daca tot sunt elicopterele aici ar putea sa ne ia si pe noi pana jos. Dar raspund serios ca nu se poate asa ceva, avem si noi mandria noastra: cum putem sa ne laudam ca am facut varful daca nu trecem prin intreaga experienta? In general, cea mai periculoasa parte este coborarea de pe varf cand intervine oboseala, scad atentia si concentrarea – atunci se intampla cele mai multe accidente. Mi-a placut cum s-a exprimat Alex Gavan pe aceasta tema: “din cauza oboselii, altitudinii si a betiei urcarii varfului, poti lasa garda jos”


Soarele este foarte puternic asa ca raman cu cagula pe fata ca sa nu-mi mai bat capul cu creme si arsuri. Dar se pare ca tot l-am subestimat: numai lumina reflectata din zapada a fost suficienta pentu ca partea inferioara a narilor sa se arda prin orificiul pentru respirat cu toate ca m-am dat cu crema.



Coborarea pana la Gouter


Coboram o bucata. Ne oprim sa ne mai tragem sufletul. Mihai se aseaza confortabil in zapada. Mai pozam. Mai comentam. Mai admiram peisajul.


Deja stam cam mult. Mergem si noi? Fac valuri in coarda. Nimic. Trag de coarda hotarat. Nimic. Mihai nu reactioneaza. Hmm! Baietii se apropie si vad ca Mihai doarme bustean :)) Lipsa somnului si-a spus cuvantul: a adormit in poteca.


Coborarea decurge bine pana la Vallot – fiecare pas cu atentie.


/MB/dscn2391_m.jpg

Acolo ne intalnim din nou cu ghidul olandez care ne lasa o punga de paella cu pui gata preparata. Din asta simt ca pot sa mananc si ca nu o sa-mi faca rau. Luam pe rand. Intr-adevar, merge de minune. Pacat ca e asa putina impartita la atatea guri...


Plecam de la Vallot si deja nu mai e nimic periculos, suntem in siguranta, adrenalina inceteaza si parca brusc raman fara puteri. Imi dau seama ca de la micul dejun de la ora 2 nu am mai mancat aproape nimic de frica crampelor. MARE GRESEALA! Parca toata energia a fost dislocata din rezerve (oricum nu dispuneam de cine stie ce rezerve) pentru a urca si cobori in siguranta de pe varf, iar acum de la Vallot pana la Gouter nu mi-a mai ramas nimic, nimic, merg foarte greu, ma simt cu fortele si cu energia pe minus, parca abia ma tarasc. Of, ce foame imi e! Clar nu am cum sa ma descatar pe stanci pana la Tete Rousse in starea asta. Si ma tot lamentez asa in sinea mea si-mi plang de mila... Coborarea pana la Gouter parca nu se mai termina. Nu ne vine sa credem cat de mult coboram si implicit cat de mult am urcat.


Nu prea imi mai arde de facut poze, dar nu pot totusi sa nu remarc jocul norilor care se desfasoara in fata mea:

/MB/dscn2399_mm.jpg

Desi pentru mine bucata asta de coborare a fost cea mai grea parte din motive subiective, aceasta portiune de traseu e cea mai usoara, dar in caz de vreme proasta si vizibilitate scazuta poti pierde traseul foarte usor si poti ajunge in zone periculoase.

Aici au murit 2 oameni inghetati imediat dupa ce am fost noi.


Ajung dupa ceva timp in urma celorlalti la Gouter. Veste proasta – nu se mai serveste nimic de mancare, pentru ca urmeaza cina unde toate locurile sunt ocupate :((

Asa ca scotocim prin bagaje. Primesc niste carnita expirata de la Alex (sigur tinutul in soare atata timp nu se potriveste cu conditiile de garantie), o felie de paine, mai am niste covrigei, migdale – iar uscaturi si crantanele... Mai am si dulciuri, dar am ajuns la saturatie in ceea ce le priveste. Iau o sticla cu apa si, treptat, parca revin la viata - de data asta fara crampe – ce simplu a fost!

Ne cautam lucrurile lasate aici care nu se stie pe unde au ajuns. Dupa ceva timp sunt gasite; mai marim bagajul; Mihai sustine ca i-a fost furata husa de la coltari.



Coborarea pana in Les Houches


Dupa un pic de mancare, multa apa si dupa ce ma vad iar pe stanci, entuziasmul imi revine: “catarareee!” sau mai bine spus “descatarareee!” :D Deja m-am obisnuit cu dimensiunea rucsacului si imi calculez miscarile tinand cont de noul meu contur. Cat imi place pe granit! Sunt multe placi de stanca de care pot sa ma tin foarte bine cu mainile, iar talpile rigide tin pe prize mici. Cobor lejer pana ii ajung pe ghidul olandez si clientii sai un pic crispati (lor nu le place atat de mult pe stanca). Ma opresc sa ii astept si pe cei care au ramas mai in urma din grup. Si ei sunt ok, doar ca isi calculeaza mai incet miscarile, asa ca ma lansez intr-o noua runda de coborat. Nea ghidul se mira ca se trezeste iar cu mine pe urmele lui.

Culmea asta plina de stanci care margineste Marele Culoar este atat de atragatoare, incat nu ma pot opri... si ma duc. Fac o pauza mai jos unde pot sa ii vad pe toti si am o imagine minunata asupra ultimei portiuni parcurse.



/MB/dscn2414.jpg

Pe durata coborarii pietrele au cazut continuu pe Grand Couloir. Le urmaream si ne intrebam: “oare noi cum traversam?”. Din fericire, am ajuns la traversare imediat dupa apusul soarelui. Brusc s-a facut frig si, la fel de brusc, pietrele au incetat sa mai cada. Sa trecem, deci!


Ajungem la Tete Rousse aproximativ pe la 21.30. Suntem pe drum de vreo 18 ore, cu probabil 3-4 ore de pauze la Vallot si la Gouter.

Am dormit bustean, ca nici dopuri in urechi nu mi-au mai trebuit, mai intai pe jos in sala de mese, apoi in dormitor dupa ce a plecat prima serie de alpinisti la ora 1.


...dormit pana tarziu, mancat, strans bagaj, plecat...


Coborand de la Tete Rousse descopar placerea skiului cu talpile rigide pe limbile de zapada. Cobor in timp record, iar genunchii mei sunt scutiti de temutele dureri.


O data cu scaderea in altitudine, Ovidiu constata cum ii revin puterile la capacitate maxima, iar eu simt tot timpul furnicaturi in palme si la nivelul fetei, de parca toate procesele din corp se re-aranjeaza.


Inteleseseram ca tramvaiul nu mai circula, dar, privind in zare, Mihai exclama: uite tramvaiul! Asa ca da-i alergare pe bolovanisul de cale ferata cu rucsac greu in spate. Prindem tramvaiul, apoi telecabina si suntem jos in statiune – s-a terminat! Deja nu-mi vine sa cred ca am fost acolo, sus. Pare o impresie. Trebuie sa vad pozele ca sa ma conving :D



Intrare in scena dramatica


Doar Stefan era in camping, cand ma arat eu, venind pe 7 carari, apoi prabusindu-ma. Imaginea trebuie sa fi fost tare dramatica: de parca as fi coborat tocmai de la 4800m si am ajuns cu ultimele puteri la poarta campingului unde m-am prabusit dupa o lupta cu stihiile naturii ca intr-o povestire de-a lui Bonatti :))

Traducere: tot timpul pe munte mi-a curs nasul si am tras de el pana cand a cedat (mi-a dat sangele), chiar la intrarea in camping. Tineam capul in sus, nu mai vedeam pe unde merg, pana mi-am gasit cu coada ochiului o bucata cu iarba unde m-am trantit urgent. Si asa, intinsa pe jos, i-am relatat lui Stefan cele mai puternice impresii care mi-au venit rapid in minte din ascensiunea noastra pana au venit si ceilalti de la supermarket.




Concluzii



#1 Nu este un traseu foarte tehnic, dar este periculos. Despre gradul de periculozitate si vremea extrema: la ceva timp in urma noastra, stirile cu morti pe Mont Blanc fac ocolul lumii si ajung pana si in radioul mamei mele (stai si explica).

Noua alpinisti au murit in urma unei avalanse - e drept ca nu pe ruta noastra, ci pe Mont Maudit:

http://www.guardian.co.uk/world/2012/jul/12/mont-blanc-avalanche-britons


Alti 2 alpinisti au fost gasiti inghetati intre Vallot si Gouter:

http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-18848985



#2 Este important sa ai echipament bun: in ultima clipa m-am decis sa iau bocanci de iarna si recunosc ca a fost o decizie buna, altfel mi-ar fi inghetat picioarele.



#3 Unii spun ca nu e o altitudine mare si iti rad in nas, dar chestiunea e subiectiva. Sunt persoane care urca fara probleme de la Tete Rousse (sau chiar direct de jos din statiune! – astia nu sunt oameni :p ) pana pe varf si inapoi in aceeasi zi, dar, in extrema cealalta, sunt persoane care se simt foarte rau sau care fac edem pulmonar pe varf. Eu m-am situat undeva la mijloc, fiind deranjata in mica masura de altitudine si datorita faptului ca am alocat timp aclimatizarii.



#4 Citind relatari si bloguri am observat ca parerile sunt impartite: unora nu le-a placut experienta Mont Blanc si spun ca nu merita: aglomeratia, oboseala, disconfortul dat de altitudine au ucis placerea. Din fericire noi nu am avut parte de aglomeratie si am mers destul de incet cat sa savuram traseul si sa nu simtim nici oboseala, nici muschii fortati. E mare pacat sa ajungi atat de sus intr-un loc ATAT DE FRUMOS si sa nu te bucuri de traseu, de imaginile inedite, de colegi, de peisaj, de viata!



Fotoreportaj:

http://picasaweb.google.com/106083248741016880756/MontBlancSiVenetia





Duminică, 12 august 2012 - 18:38 
Afisari: 3,117 


Postari similare:





Comentariile membrilor (12)

ciprian
ciprian
Busola
 
1
Un jurnal placut si interesant, cu detalii utile si poze reusite.


Duminică, 12 august 2012 - 20:41  

mkcp
mkcp
Busola
 
2
Salutare!

Foarte tare! Stilul te defineste, scrii exact cum vorbesti: clar ci concis.

Cateva precizari:

- am aflat si de ce nu am dormit: unul din batoanele cu diverse pe care le-am halit continea cofeina.
- minunea cu primitul celor mai bune locuri se datoreaza unei donatii (habar nu am pentru ce) si a unei serii de pe legitimatia de membru CAF (pe care o uitasem acasa ca un ametit).
- bucatarul ala haios imi spunea ca din peste 50 de oameni care au plecat de pe varf, mai mult de jumate s-au intors din cauza vantului. Cred ca noi am vazut in jur de 20-30 atingand varful.

Parerea mea este ca tura a fost o reusita, nu neaparat pentru ca am atins varful ci pentru intreaga atmosfera. In ciuda faptului ca am alcatuit un grup eterogen iar la altitudine caracterele se schimba, am reusit sa ne concentram asupra a ceea ce era mai important.
Vremea a fost incredibila, dupa atatea zile cu ploaie si ninsoare tocmai de ziua mea s-a facut frumos.
Imi pare rau ca am fost destul de stresant si nervos in anumite momente, motivele le-am expus la momentul potrivit. Putin mai multa atentie la detalii, din partea tuturor, inclusiv din partea mea si tura ar fi fost perfecta. Sper sa refacem gasca pe cine stie ce varfuri ne-or duce picioarele.

Mi-ar fi placut sa scrii si ceva despre Venetia si Lido di Jesolo.

Seara faina!


Duminică, 12 august 2012 - 20:49  

laura_beje
laura_beje

 
3
Va multumesc!
Cred si eu ca desele pauze pt ajustarea echipamentului pot scoate omul din sarite, e de inteles Carpati.org
Da, balaceala in mare a fost o continuare perfecta a unei ture pe zapada, dar asta si Venetia nu se potrivesc cu scopul site-ului Carpati.org Cate ceva se vede pe picasa.


Duminică, 12 august 2012 - 21:34  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
4
Iata ca am folosit ora de stat pe net ca sa-ti citesc tie jurnalul, in loc sa selectez poze din Piatra Craiului sa-ti trimit. Ca sa stii de ce intarzie! Carpati.org

Nu pot sa spun ca ma atrage in mod deosebit Mont Blanc-ul, dar, asa cum reiese si din jurnalul tau, experienta poate fi super interesanta, iar peisajele merita orice efort!


Luni, 13 august 2012 - 14:31  

laura_beje
laura_beje

 
5
Imi pare rau ca ai fost supus acestui chin Carpati.org Deci ai folosit ora de stat la net ca sa citesti un jurnal, a doua ora ca sa postezi o tura, iar a treia ora...? Hai cu pozele!

Pai daca nu te impresioneaza astfel de peisaje atunci probabil ca nu merita sa iti asumi riscurile si costurile aferente.


Luni, 13 august 2012 - 16:47  

mkcp
mkcp
Busola
 
6
Si iata cum inca un jurnal bun "se piteste" in spatele unor relatari lipsite de orice nuanta literara, anoste si care mai sunt si vechi de 2 ani.

Jurnalul asta trebuie promovat pentru ca e bine scris, are informatii interesante, umor de buna calitate (si pentru ca apare numele meu de vreo 10 ori prin el Carpati.org).

Si un filmulet: http://www.youtube.com/watch?v=ciLxc22sIWM&feature=player_embedde
d


Marți, 14 august 2012 - 15:06  

suslamunte
suslamunte

 
7
Foarte frumos jurnalul tau Laura si plin de informatii folositoare, mi-a facut placere sa il citesc! Pare un traseu dificil si pentru asta felicitarile sunt cu atat mai intemeiate!


Miercuri, 15 august 2012 - 11:18  

laura_beje
laura_beje

 
8
Multumesc! M-am straduit sa fac o colectie de reactii la altitudine (ale noastre si ale altora), intrucat pentru mine asta a fost marea noutate. Cat despre traseu: depinde in primul rand de vreme, iar in al doilea rand de cum il abordezi.


Joi, 16 august 2012 - 11:53  

renutzu
renutzu
Busola
 
9
mi-a placut jurnalul, un stil transant si la obiect! interesante trairi! clar a meritat efortul! felicitari Laura Carpati.org

cu jurnalul citit, am imaginea completa stiind deja pozele din picasa


Joi, 23 august 2012 - 05:34  

laura_beje
laura_beje

 
10
Merci! Ma bucur ca ti-a placut. M-am gandit ca ar fi interesant sa fac si legatura inversa - de la picasa la jurnal Carpati.org


Joi, 23 august 2012 - 11:51  

mihai_fl
mihai_fl
Caraba
 
11
Felicitari !
Mi-a placut jurnalul, foarte bine scris.
Sun curios sa vad si pozele pe picasa.


Vineri, 24 august 2012 - 23:46  

laura_beje
laura_beje

 
12
Maaah, eu cred ca voi vreti sa scriu mai multe jurnale - oare de unde oi fi nascocit ideea asta? Carpati.org

Multumesc! Presupun ca ai vazut linkul catre poze Carpati.org


Duminică, 26 august 2012 - 13:23  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0772 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org