Minunata poveste a romancei care a urcat pe doua picioare si a coborat pe unul. Valea Cerbului, Omu, Bucsoiu (Muntii Bucegi)

Iulie. E joi dimineata. Stiu ca am weekendul liber si ma intreb in ce tura de pe Carpati sa ma inscriu. Prietena mea Raluca imi spune ca s-a facut un grup pe WhatsApp cu cativa oameni care vor pe munte in weekend. Eu nu mai am WhatsApp si pierd inceputul discutiei, dar imi instalez rapid si aflu ca cea mai buna varianta suna asa: urcare pe la Gura Diham – Valea Cerbului – Vf. Omu (banda galbena), coborare pe Bucsoiu – La Prepeleac – Cabana Poiana Izvoarelor (banda rosie). Tura de o zi. Vineri si sambata dormim la Breaza, la Cosmin, ceea ce ma bucura, bucura, bucura! Poate o sa ne uitam si prin telescop la stele sambata seara!

In tura pornim sase: Raluca (eu), Raluca (ea), Cosmin, Vlad, Danut si Madalina. Mi se pare un numar ideal. Nici multi, nici putini, o sa putem sa povestim, nu o sa alergam pe traseu, se insereaza tarziu si e timp berechet!

Cu doua saptamani inainte fusesem pe niste nemarcate in Piatra Craiului unde a fost magic, dar am cam tras de mine pentru ca am fost cu oameni care merg (unii) saptamanal, iar eu nu mai fusesem intr-o tura adevarata din octombrie anul trecut. Am tras de mine cat am tras, dar mi-am obosit si un genunchi care mi-ar fi spus, saracul, “Raluco, fa si tu mai multa treaba cu muschii aia de la picioare!”. Dar eu am invatat sa fiu surda la ce nu-mi convine.  

Vineri seara ne imbarcam patru intr-o masina, doi vin pe urma. Echipa asta din masina “mea” e foarte tare, oameni buni, faini si cu vorbe multe. Si ceilalti doi or fi la fel, dar nu ii prea cunosc eu. Oi vedea.

Sambata dimineata. Iar nu am dormit ca omul, am dormit ca femeia. Putin si prost. Ne imbarcam, trecem sa luam din Comarnic traditionalele cornuri cu branza/gem/ciocolata si da-i si da-i pana in fata cabanei din Gura Diham.

Aici, Cosmin zice ca sa nu ne intoarcem, ci sa mergem prin padure spre traseul marcat. Stie el o aplicatie care ne indruma de-a dreptul, prin padure, pana la intrarea in traseul de pe Valea Cerbului. Dupa ce ne invartim 20 de minute ca nu stim cum sa trecem peste apa aia mare care curge prin stanga cabanei, ne prindem ca trebuia doar sa mergem 20 de metri in spate si treceam pe un pod maaaaare (da, ala pe care trec si masinile!) care ne ajuta sa lasam firul apei neatins.

Cam pe la 8.30 (cred, nu mai stiu exact) pornim in sus, prin iarba uscata, crengi, si pomi. In 10 minute imi vine sa scot limba de un metru, sunt rosie ca un rac si nu mai suport “nemarcatul asta”! Cat sa fi mers? Dracu stie! Timpul s-a dilatat, mi-a parut ca am mers doua ore, desi nu cred ca a fost mai mult de juma de ora. Cand am pasit pe platul curbei de nivel din Valea Cerbului am zis ca am luat o gura cu jaratic!

M-am scuturat dintr-odata si, tup!, in fruntea gastii. Acum e momentul sa prind viteza! Ne amuzam, povestim, e bine, e relaxant, ne place pe munte, ne place impreuna.  

Usor-usor, lasam padurea in spate si dam peste poieni. Poieni cu flori cum n-am vazut vreodata. Ma gandesc la frumusetea delicata a plantelor si frumusetea bruta a stancilor. Si cat de bine le sta lor impreuna, nu se deranjeaza, se completeaza. La 10.57 fix am ajuns la o petrecere de fluturi.  

Urmez poteca si sunt din ce in ce mai relaxata. Ma uit in sus si nu stiu ce sa cuprind mai repede in ochi. Nu prea vorbim si nici nu trebuie sa vorbim oricum. Mergem in sir indian, nu ma simt presata nici sa merg prea repede, nici prea usor, e un ritm organic, natural. In unele zone, raman in urma cu Raluca, cea mai buna prietena a mea de ani buni, parca ne intelegem din priviri. In fata, ai nostri sunt mai guralivi.

Incep sa apara tot mai multi oameni pe traseu. In weekendul asta se antreneaza multa lume pentru un marathon – 7500 sau asa ceva.

Facem un popas mic, iar Danut se simte inspirat sa ne citeasca poezii. Alege Geo Bogza, Copacul simfonic (!!?!) – ceva mai absurd nu mi-as fi imaginat!

“Însufleţit era - şi străbătut de atâtea fluide 

Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor 

Conducând, plin de pasiune, 

Simfonia glacială a Eterului”

Vlad simte nevoia sa insufleteasca momentul personificand un brad mai mult decat firav. Candoare e cuvantul potrivit pentru actul artistic. Ne amuzam, mancam nectarine, ne pornim.

In valea asta a Cerbului m-am crezut in Gradina Edenului. Asa trebuie sa fie: munti inalti de o parte si de alta. Iarba verde de tot, flori in sute de culori, ganganii, cer albastru deschis si nori de vata. Iar in mijlocul lor o poteca ingusta, pe care sa mergi cu oameni buni spre sus. Si sa mergi, si sa mergi.

Poate exagerez, dar eu, pe poteca asta, vad numai frumos. Ma gandesc ca acum sunt eu. Ca in rest sunt defecta. Ca ar trebui sa fiu mai des eu. Ma gandesc la vara asta care trece, la ce am facut, la ce nu am facut cu ea, la ce am gresit, la ce am invatat. Daca trag o linie, sunt multumita.

Pe la 11.15 mai avem de urcat ceva pana la Omu, dar facem un popas. Mancam, ne uitam dupa o capra neagra, povestim, ne hlizim, ne coacem putin la soare. E bine.

Dupa popasul asta mergem in pasul lenesului sau al obositului, nu imi dau seama exact. Imi place sa merg pe munte singura si imi place sa merg si cu oameni. Dar combinatia asta, in care mergi cu oameni pe care ii stii, cu care nu trebuie sa socializezi neaparat, care iti lasa spatiu si liniste cand ai nevoie, care te ajuta cand ai nevoie, mi se pare foarte buna.

Pana la urma, care e treaba cu mersul pe munte? De ce facem asta? Ca sa ne depasim limitele? Sa gasim singuratatea? Sa socializam? Sa ne simtim puternici? Sa ne lasam vulnerabili in fata naturii? Sa ne infruntam sau sa ne gonim demonii? Sa ne limpezim ochii si mintea? Poate ca toate astea si inca altele.

La un moment dat, Cosmin e in fata mea pe poteca, cu un pas mai sus. Pot sa fac pasul asta singura sau pot sa ii intind mana, sa ma ajute. Nu am nevoie de ajutorul asta fizic, dar am nevoie de ajutorul asta emotional. Uneori e bine sa ceri ajutorul chiar daca te descurci si singur, in chestii dintre cele mai neinsemnate. Cererea si oferirea ajutorului conecteaza oamenii.

Ii intind mana si mi-o intinde. Urc. Imi spune “multumesc”. Eu inteleg, gresit, ca pe o gluma. Ca si cand mi-ar fi transmis ca ar fi trebuit sa ii multumesc (nu ii multumisem verbal). Ma corecteaza: “Nu, eu iti multumesc”. Am inteles atunci – cred -  ca exact despre gandul meu de dinainte era vorba. Stia ca as fi putut singura si ca am ales sa ma ajute. Si asta a fost si in ajutorul meu si in ajutorul lui, emotional vorbind. Ma gandesc ca e frumos cand oamenii isi multumesc fara sa spuna multumesc. Oamenii care au o relatie de prietenie apropiata stiu ca orice gest al lor poate fi tradus in recunostinta. Si nu mai au nevoie de cuvintele astea, cumva formale.

Intru intr-o zona de melancolie si am cateva clipe in care ma simt singura, simt ca nu am cui sa impartasesc cu adevarat. Puhoiul de lume care urca si coboara de la Omu ma scoate curand din starea asta.

Ajungem la Omu pe la 13.20. E frig, bate vantul, norii stau agatati acolo sus si nu dau semne sa plece. Asa ca, dupa ce lumea mananca ceva, iar eu beau un ceai, dam noi semne de plecare.

Niste caini care se joaca si alearga in spatele cabanei, in timp ce norii zboara dupa ei, ar fi putut sa faca o imagine perfecta fara atata lume in jur.   

Pornim spre Bucsoiu pe Banda Rosie la 13.40, marcajul anunta ca avem de mers o ora. Am ajuns la 14.15. Varful Bucsoiu e tot in nori. Nu am mai fost niciodata pe aici si as fi vrut sa vad totul in jur. 

Nu ma dezamageste insa Bucsoiu asta. Rareori se mai risipesc nori si, chiar daca nu vad pana departe, ma bucur de putinele stanci care se pot vedea. Surpriza cea mai mare a fost sa vad cabana Malaiesti de acolo de sus. Habar nu aveam ca se vede atat de frumos de sus! Acolo e soare si lumea se relaxeaza pe iarba.

Imi promit ca o sa mai vin pe aici, singura. Sa urc pe minunata vale a Cerbului, apoi pe Bucsoiu si sa cobor spre Malaiesti pe Brana Caprelor.

Fara sa imi dau seama, merg in fata. Incepe sa ma doara putin genunchiul drept, cel care imi facuse probleme si in Crai. Cobor stancile si ii las pe ai mei in urma, nu ii mai vad din cauza norilor sau cetii, nu fac distinctia. Raluca ma suna sa imi spuna ca ei s-au oprit, in ideea ca se mai imprastie norii si vor vedea mai bine in jur. Eu continui sa cobor pana cand ajung mai pe plat.

Ma intind pe iarba. Cand stai lipit de pamant e cald si nu bate vantul. Am cam o jumatate de ora in care stau singura. M-as culca aici, e asa bine! Simt ca nu mi-e frica de nimic.

Vine lumea si o pornim la vale.

Piciorul meu o ia razna. Parca genunchiul nu mai e parte din mine, nu ma mai asculta. Nu vrea sa sa mai suporte deloc greutate cand il flexez. In scurt timp nu vrea nici sa il mai flexez. Deloc! Ajung sa cobor 70% din drumul Bucsoiu – Prepeleac – Cabana Izvoarelor – Gura Diham cu el teapan. Si cum sa ii tii teapan decat coborand fiecare pas cu el inainte, sprijinindu-te pe el si, deci, solicitandu-l si mai mult?

Oricum, starea mea de spirit e buna. Imi place pe lanturi, desi unii ziceau ca ce greu e pe-acolo, ma bucur de “jungla” de plante si de felul in care norii fac umbre jos, peste padure.

Oamenii nu se grabesc si nu ma simt presata sa cobor rapid. Adica, ce? Si daca m-as grabi tot nu as putea sa inaintez mai repede. Am facut muuult pana jos. Nici nu mai stiu, cu cel putin o ora mai mult decat in mod normal. Nu mi-a mai ars sa fac poze. Glumim pe seama piciorului meu, Cosmin si Vlad ma intreaba cate kile am si se ofera sa ma duca in spate. Eu zic ca nu, cred ca daca mi s-ar balangani piciorul ar fi si mai rau! Danut si Mada coboara inainte, el abia astepta sa termine tura, i s-a parut cam hard rock.

Dupa ce ajungem la Prepeleac incep sa ma plictisesc si eu. M-am cam saturat de coborarea aia pe la Poiana Izvoarelor, mi se pare lunga si cam fara sens.

La ora 20.00 ajungem la Cabana Diham, sontac-sontac. E clar. De-abia urc cele trei trepte pana pe terasa cabanei. De-abia ma asez pe o banca. Nu pot sa imi mut piciorul stand jos decat folosindu-mi mainile. Mancam ceva. La fel urc in masina, imi mut piciorul cu mainile. Incepe sa ploua serios si planul cu privitul stelelor prin telescop se anuleaza. Nimeni nu regreta, toti suntem obositi si e tarziu.

Nu am avut niciun antiinflamator, nimic. Doar seara, in Breaza, am luat ceva pentru articulatii. Dimineata m-am simtit mai bine, dar tot cobor si urc scarile cu piciorul teapan si il mut cu mainile cand stau pe scaun. Lucrurile s-au imbunatatit in timp, dar a continuat sa ma doara si pe plat inca o saptamana. O luna de pauza cel putin! See you later, alligator!

PS: "The englishman who went up a hill but came down a mountain", care a inspirat titlul acestui jurnal, e un film bun, cu umor britanic. Il recomand, desi nu are treaba cu muntele :)

Joi, 18 august 2016 - 18:30 
Afisari: 2,732 


raluca