Minidoza de rododendron injectata de Ace (Muntii Bucegi)

Dupa o retragere de pe Acul Mare de primavara asta, aveam Acele cap de coarda in plan la vara. Aveam, pentru ca o lectie invatata anul asta in Macin a fost ca oi fi eu tehnic ok dar la pitici mai am inca de lucru, si n-ar fi chiar etic sa tarasc pe acolo pe cineva incapabil sa faca schimb de capete de coarda cu mine in caz de repetitie de episod de "pe aici nu se trece/decat din spit in spit". Cu optiunile de secunzi restranse serios, sincronizarea pe termen scurt nu functioneaza nici din drag, nici pe bani. As mai astepta, dar ma surprind comparand corzi de rapel ultralight "asa, de teorie" si decid sa merg cat mai repede secund pe acolo ca sa-mi demitizez traseul inainte sa ma autoconving ca genul de plan unde asa echipament ar fi util e lipsit si de probleme de autoconservare, nu doar de etica. Norocul meu ca merge baumwolle c-un client p-acolo saptamana viitoare, si mai are loc de inca unul. 

Dimineata, nu pe racoare, in urcare de la Caminul Alpin. Padurea e aurita lateral, cintezele se fugaresc prin ramuris, iar eu confund vaile de abrupt cu vaile de abrupt de langa ele, de parca n-am mai fost prin zona. Dau vina pe nesomn. Macar de mers, merg bine; relativ repede padurea se sparge in poieni care se unesc in gol alpin, Andrei ne arata tot felul de flori (asa invat si eu cum arata verbina), eu, pasari care binevoiesc sa stea locului 2 minute (mult mai putine, dar avem ocazia sa vedem un cuplu de mierle gulerate, pasare-totem a catararii britanice, cam cum e fluturasul de stanca pe la noi). Poate din lipsa de binevointa, nu reusesc sa-mi dau seama ce vraghie pleaca de langa un bocanc surprins la iesirea spre Brana Mare a Morarului - creatura era mai mare ca o mierla si oarecum mai mica ca o turturea, maro neuniform, usor roscata la coada, cu aripile aparent indoite in jos cand zbura. As zice juvenil de caprimulg dar nu l-am vazut suficient pt o identificare sigura, si Parcul National Bucegi nu binevoieste nici el sa publice speciile din areal si nivelul de raspandire in sub-areale - daca are careva vreo idee, va rog sa-mi spuneti. 

BMM deci. Castile pe noi si tinem oblica Morarului, cu Turnul de Arama drept reper. Deasupra noastra, o capra se plimba agale; cand vede ca tinem Braul, suiera suparat si o zbugheste inaintea noastra sa avertizeze restul echipei. Poteca se pierde printre flori; irisi, anemone, in salbatic, bulbuci, albastrele, palcuri de argintici si gentiene, plus zeci de altele carora niciunul dintre noi nu le stie numele. Un pamatuf rosu se iteste din iarba, mirosind a zahar ars; e prima oara de ani buni cand vad sangele-voinicului. Andrei ne arata brauri si sistoace, am putea petrece o zi intreaga doar batandu-le pe toate in crucis curmezis, si as vrea s-o fac cu un atlas botanic bun la mine, citind variatiile din ecosistem la firul ierbii. "To see a world in a grain of sand/And heaven in a wildflower/Hold infinity in the palm of your hand/And eternity in an hour" 

Juma' de eternitate e pauza de la iesirea de pe brau. Is din ce in ce mai hotarata sa dorm acolo candva, vara ar trebui sa fie mega-ok doar cu sacul de bivuac, invelita in coarda, si pe urma Acele in zori de zi.... probabil dubios, cu vantul ridicandu-se din vai. Acele dimineata, dupa un rasarit de contemplatie tacuta, dar inca pe racoare, deci facubil cu putina apa, si daca fac plinul in Valea Cerbului la ~1600 si beau bine inainte sa pornesc dimineata se cheama ca car greutate doar 500m diferenta de nivel de 1A maxim, ceea ce inseamna ca imi permit DSLR-ul si minitrepiedul, ceea ce inseamna timelapse o noapte intreaga cu centrul galactic ca fundal de Costila...oameni buni, nu ma supar daca faceti faza asta inaintea mea, pentru ca trebuie facuta. Cineva mai intelept ca mine nu-si trecea pe raboj traseele ci bivuacurile, si, lenevind printre flori de colt, sub un soare prevestitor de furtuna, imi e foarte clar de ce. 

Reusim cumva sa iesim din timpul sacru inspre cel liniar angajandu-ne pe traverseul spre Creasta Ascutita. Balauresc un pic prin jnepeni spre amuzamentul celor cu simt al orientarii mai bun ca al meu, deranjez prin iarba o vipera (de apreciat ce sarpe calm si de bun simtz e specia asta) si o pornesc in sus, incercand sa inteleg de ce m-am cerut in coarda scurta pe aici asta primavara. Dracu sa le mai inteleaga pe femei. Echipandu-ne la inceputul crestei Acului Mare, imi iau inima-n dinti si fac o propunere indecenta. Primesc un ok partial. Degetul Rosu si Acul de Sus is ale mele, daca ma simt in stare. Tacere, o tacere interioara totala, optul facut si deja semicorzile se desfasoara pe Acul Mare inspre regruparea intermediara si eu imi astept startul. 

Bah. Care atzi latzit Acul. 

Trec in picioare portiuni pe care imi defocusam ochii calare pe creasta ca sa nu simt expunerea, acum 3 luni. Bine, nu mai sunt pe tocuri, si nici vertijul post-COVID nu mai e o problema, dar e ok, e totul foarte ok, e expus dar e ok. Cu cateva zile in urma, am luat la escalada o cadere de care ma temeam, si timpul incetinit mi-a dat spatiu sa observ ca emotia primara resimtita 'la fata locului' era curiozitate. Cumva mi s-a integrat experienta deja in suflet, nici nu-i nevoie sa imi aminteasca de ea arsura de coarda de pe o mana, mainile oricum nu se prea folosesc pe aici de fapt, e doar o plimbare lejera cu aproape 360 grade vizibilitate atat pe orizontal cat si pe vertical. 

In saua Acului Mare, recapitulam planul de bataie. Eram cu temele facute si parcurgerile de pe ClimbRomania conspectate cu o seara inainte, dar cumva mi-a zburat totul din cap. Andrei recomanda sa nu asiguram la primul piton din Naluca pentru a minimiza frecarea corzilor, asa ca parcurgem branita initiala la liber si dupa ce ii mai fur doua bucle pe post de tratament anti-anxietate o iau in sus. Nu foarte repede, ca trebuie sa ma uit un pic dupa pitoane, dar foarte usor. Viata e frumoasa si nici nu simt cand am ajuns la regrupare. Dupa ce ajunge si restul echipei, lasam rucsacii intr-un piton pe linia de rapel  si pornesc in lungimea in care chiar te cateri. Ocolesc primul horn pe motiv de lipsa de asigurari si pe urma pun mana in piatra. Acum e acum, si chiar e un acum in care nu mai incap nici o frica, nici o ipoteza, e totul doar bucuria miscarii si o certitudine de neclintit ca nu cad. 4 UIAA in bocanci n-am mai facut dar astia noi parca au magnet in varfuri, nu simt nicio nevoie sa ma bag in horn deci miscarile raman largi si comode, asigurarile is mai mult o sacaiala surda, inteleg cum se fac d-astea si free solo. Regrupez la cele 3 pitoane cu un sliding X pe 2 dintre ele pentru ca n-am suficient anou pt versiunea statica, si sforaraia in situ nu-mi inspira incredere. Vine Andrei, imi critica sliding X-ul si sugereaza blocarea carabinierei de filat pe anou cu un nod croitor in astfel de situatii...buna solutie, o s-o tin minte. Vine si colegul, si luam o pauza de admirat peisajul. Carnetelul din varf e jilav, rasfoindu-l observ ca Andrei m-a trecut pe mine prima. Pentru alea doua lungimi...

Strunga Degetelor. Ce versiune de Acul Crucii vrem, directa sau hornul? Directa, dar la cat de convinsa sunt azi de propria invulnerabilitate si capacitate de levitatie, nu ar trebui sa influentez astfel de decizii pentru altii, deci raspund neutru si ma intorc spre priveliste, sa nu mi se vada directa pe figura. "Directa", aud din spate. Excelent, directa sa fie, dar dupa ce vede pasul initial, colegul decide ca prefera o versiune cu mai putin pivot de genunchi. Se face o combinatie de corzi cu a mea ramasa pe directa si a lui mutata pe horn, si plecam. Chiar frumos pasul de intrare, ofera optiuni pentru toate lungimile si preferintele, eu am ales o bavareza pe dreapta, ca nici genunchii mei nu-s prea bine, pana m-am ridicat la muchia de sus. Deasupra, bolovani in echilibru unii peste altii; sunt mai grei decat mine si am vazut conglomerat mai friabil decat asta in Ceahlau,deci nu-mi fac cine stie ce probleme. si trec rapid pana aproape de regruparea intermediara, unde imi astept randul la fata finala. Incepe o ploaie usoara, cat timp nu devine o ploaie grea sau nu incepe sa dea cu blitzu in urmatoarele minute toate-s bune si frumoase, dar va trebui bagat un pic de viteza pana la adapostul din Tunel. Ma astept sa raman fara Acul de Sus in situatia curenta, si apreciez enorm ca imi revine totusi mie; pornesc in graba, cica e un pas de surplomba pe acolo dar nu sesizez cand trec de el, sar doua pitoane, doar unul intentionat, placere nu chiar vinovata: genunchiul drept folosit in catarare cand am sansa, si regrupez ceva mai regulamentar ca data trecuta. Echipa se teleporteaza langa mine, strangem coarda si pornim spre Tunel. 

N-apucam prea mult sa admiram blitz-urile dinspre sud, sa degustam ce-avem prin bagaje sau sa incercam miscari de boulder pe pereti pana la oprirea ploii. Soarele sfasie norii, in abruptul Costilei lumina fugareste umbra, si noi o pornim in sus pe creasta. Versantul nordic e plin de rododendron, care a cam lipsit pana acum. Andrei imi sugereaza un titlu de jurnal. Diferentele de flora de pe versanti sunt fascinante, in dreapta e rosu, in stanga galben, si pe creasta serpuieste o linie de anemone. Miros, pentru prima oara, barba-ungurului; e un parfum la fel de rafinat ca aspectul acestei flori pe care am admirat-o in palcuri ani intregi dar cumva nu mi-am dat vreodata ragazul s-o cunosc mai de aproape... Niste aparente-pernite-de-muschi sunt si ele inflorite roz, au un aer nordic. Saxifraga, un nume care imi aduce in inima atmosfera tuturor povestilor de Siberie si Scandinavie citite vreodata. Dupa cam un sfert de ora de mers, parasim creasta spre Cerb, pe un brau ciobanesc; traversam niste surpaturi mai delicate si ajungem repede in poteca marcata. 

Continui sa plutesc. Un genunchi busit imi incetineste ritmul pe grohotisul initial, dar durerea e un simplu fapt, inca o piatra in mozaicul zilei. Ne scufundam in umbra Cerbului. Deasupra noastra, Acele auresc a la revedere. Simt cum mi se aseaza-n suflet ziua de azi,  usurimea si libertatea, expunerea combinata cu certitudinea, ratiunea care nota pericolele si ceva forta interioara care primea informatia, o punea deoparte si se concentra pe mers in sus. Pot sa cad, dar posibilitatea si preventia nu ma mai absorb, le depasesc ca pe vipera de azi, cu betele in pozitie si fara drama. Din asta, si din caderi, si din pasi lucrati o zi intreaga si din pasi pe care ii face corpul intuitiv, si din frica care ti se scurge pe spate ca apa si frica care iti sta in gat se strange o viata. Inveti, si uiti, si inveti din nou. Am depasit deja grohotisul si urmele avalansei de topire, prin poieni si padure aproape alerg, buruienile imi biciuie picioarele, unele dintre ele sunt urzici dar sora lume e acceptata cu toate minunile si hachitele ei si vitezei ii sade bine ingemanata cu usturimi ocazionale. 

Vineri, 1 iulie 2022 - 17:21 
Afisari: 639 


ruxandrav