Mimosa Costila-Galbinensis (Muntii Bucegi)

Am dezvoltat o usoara obsesie cu conglomeratul Bucegilor de cand cu Acele; daca-i asa de frumos la bocanc, cum o fi la espadrila? Si vreau sa incerc cap. Logic vorbind, ar fi motive sa n-o fac: nu-s in cine stie ce forma (altele au fost prioritatile primavara asta...) si experienta se limiteaza la 3 clasice in Bicaz si 1 curs de catarare in teren de aventura. Trei lungimi cap de coarda: una nu prea era catarare, una a fost foarte scurta si a treia usoara dar pe mobile. Dragi mi-s ca cele trei fiice ale imparatului. Frumoasa-i catararea in sine, dar mai frumoasa cand se imbina cu ceva rezolvat de probleme, cand nu urmaresti firul colorat al corzii in traseu, cand iti ruleaza constant in cap negocierea dintre asigurari, viteza si riscul de cadere. Intelepciunea spune sa ma obisnuiesc secund cu stanca si stilul Bucegilor. Dragostea, s-o cunosc intreaga. Andrei, ca ii ok cu un pic de babysitting pe Costila-Galbinele si schimbat capetele daca dau de greu, deci dragostea castiga. 

6 dimineata la Caminul Alpin, redistribuind echipament in rucsaci. Oricat o incerca Andrei sa ma convinga sa merg mai light, nu ma lasa inima sa plec fara frienduri si ceva bucle in plus la purtator. Ne salutam cu alta echipa; recunosc unul dintre nume din descrieri de trasee de pe climbromania. Deasupra noastra, peretele Vaii Albe palpaie in flacara rasaritului. Un pic de dedublare stranie, startul asta atat de familiar e acum iluminat de viitorul traseu si trecute povesti. Esti in prezent, si nu esti. 

Langa refugiu, Costila debordeaza de flori. Cu cateva minute inainte, langa poteca, am observat un boboc de trandafir... prin ce poveste a ajuns sa prinda radacini acolo, nu stiu. Scuturam ultimele urme de somn si pornim spre baza traseului. Mergi cap? Merg. Nu pot sa spun ca vad toate asigurarile de care imi zisese Andrei, dar merg si anourile pe zade la o adica, si terenul e usor si stanca uscata, nu ma simt aiurea nici cu metri buni de coarda in spate. Fata cazuta foarte lejera, si prize bune, aproape ca merg in picioare. In regrupare, dau sa trec la espadrile, vazand 5+ in topo. Mi se recomanda sa nu, ca pasul e scurt si urmeaza jneapan, asa ca imi iau inima in dinti si continui la bocanci. Intru in traversare ca rama, probabil ar fi frumos pe afara, la aderenta, dar nu am chef pana nu ma forteaza mini-descatararea. Apropo, descatararea aia e de juma' de metru si pe urma continuati pe rampa care ocoleste Pintenul, nu incercati sa o luati in jos pe valcel. Utile walkie-talkie-urile. Trecem cu bine si de prima boschetareala a traseului. In fata noastra, lungimea 4 nu mai e atat de acoperita de moloz ca asta primavara, au mai curatat-o ploile. De aici incep sa simt un pic expunerea, asigurarile is rare spre nu-s, si nici cu friend-urile n-am ce face. Catararea ramane, macar, usoara. Aproape am iesit pe brana finala cand aflu ca am ramas fara coarda; mai sunt vreo 5m pana in regrupare, pe care ii mergem simultan. Ancora, reverso-ul rapid in mod autoblocant si trec la filat. Vine greu coarda, am asigurat un pic in zig-zag cu toate improvizatiile mele botanice, dar deja am iesit un pic in creasta, Valea Prahovei se desface sub noi, departe mai e lumea oamenilor, aici si acum sunt doar eu si consecintele propriilor actiuni si n-as da clipa asta pe nimic in lume. 

Tot prost pun buclele si pe urmatoarea lungime. Are si asta ceva traverseu, n-ar fi stricat anouri de 120 si sa mai sar si eu cate un piton din cand in cand, mai si balauresc un pic, catar si pe urma descatar niste chestii care nu erau chiar de 4 UIAA pana gasesc linia corecta si ies intr-un final la ancora cu clapeta. Anunt ca am asigurat in ea si continui, planul fiind sa o luam simultan pana la sfarsitul boschetarelii numaru' doi. Phii dar greu mai vine coarda asta. Trag in ham ca la jug, incerc sa nu fiu capul ala de cacao care lasa coarda bleaga cu secundul in catarare simultana, dar nu garantez ca imi iese mereu, e nevoie de un pic de forta pentru chestia asta.

In regrupare, un pic de discutii in contradictoriu. Andrei imi propune sa leg urmatoarele 2 lungimi ca sa mai castigam timp si sa sarim o regrupare integral pe pitoane, eu nu vreau, pentru ca in topo scrie 6+ pe a doua si asta nu este gradul meu de onsight. Ideea nu e s-o treci rotpunkt. De acord si nu, dar nici nu vreau sa cedez capatul viu al corzii fix cand am trecut la espadrile. Cu haul in suflet, pornesc in sus. Depasesc jnepenii, ma lansez pe fisura, mama ce departe pare primul piton, dar in dreapta mea e o lespede in spatele careia intra perfect un friend. Flashback de anul trecut, la baza Pietrei Altarului. Friend-ul e altul dar tot Wild Country Helium rosu, si prietenul care imi explica cum se foloseste imi zice ca asta in particular isi gaseste mereu loc undeva. 30 de secunde mai tarziu, i l-am blocat intr-o fisura, la mod nuca, de ne-am chinuit amandoi juma' de ora sa-l scobim de acolo, si pe urma n-am mai avut voie decat pe protectii in situ pe lungimile mele. Continui cu zambetul pe buze, catararea nu mai e instinctiva, deja sunt probleme de rezolvat, dar o solutie se gaseste mereu fara sa pun mana pe bucle, stiu ca am treaba solida si oameni faini in spate, si frica de la pornire e undeva departe. 

Ma prinde din urma pe branita regruparii pe care trebuia cica s-o sar, cand realizez ca mai am 5 bucle pe mine (si cateva anouri de 120, dar Nu Se Pun) si nu stiu daca imi ajung. In afara de regrupare mai vad 2 pitoane mai sus de mine, lungimea-i de 25m in topo deci pot asigura din 5 in 5 metri, ceea ce nu imi e ok pe un grad pe care il fac rotpunkt la escalada dar nu din prima, stiu ca ma pot trage de bucle dar la ce imi foloseste din 5 in 5 metri, Andrei ma asigura ca am tot ce imi trebuie si ca pot sa continui dar in capul meu a dat complet cu virgula si stau acolo urmarind niste ganduri care nu ajung nicaieri pana cand aud din statie sa regrupez ca facem schimb. 

Cateva minute mai tarziu, Andrei ajunge in regruparea de deasupra mea, folosind 4 bucle. Lungimea aia se pare ca n-are 25m. Pornesc si eu. E frumos pasajul, un amestec interesant de miscari pe fisura si in afara ei, gasesc o cheie de mana, gasesc un pas de bavareza, si is impacata cu mine ca il fac ca secund, nu-i treaba de orgoliu aici, dar mintea noteaza ca un pasaj trecut secund curat ar fi fost trecut cu usurinta si cap la artificial. Asta e, alta data. Ia putin sa-mi revina capul, cumva lungimea urmatoare nu mi-o mai amintesc. Urmeaza inca una usoara dar lunga, pe care o ia Andrei ca sa mai economisim timp. La baza hornului din lungimea 11, imi fac planul de bataie. E tot un 5+ ca iubita mea lungime cu friendu', dar mai aerisit asigurat, si pasul are doua versiuni: pe stanga la aderenta pe o fata cazuta, sau pe dreapta cu o miscare de boulder. O iau in sus, deja se resimte oboseala; ma chinui un pic ca sa ajung la pitonul de intersectzie, si dupa ce asigur in el ma prind de bucla sa ma odihnesc un pic.

Proasta idee. Dupa cum am invatat in al treilea dintre clasicele facute in Bicaz, frica intra in corp prin contactul chingii cu palma. Brusc nu mai am incredere in pitonul ala nici cat intr-un fursec, distantele de sub mine se dubleaza, singurul motiv pentru care nu surplombeaza si peretele e ca ii fata foarte cazuta. Ma uit la miscarea de boulder, ca pe acolo trebuia sa ma duc. Nu vad asigurari. Fursecul pitonului se dizolva agale in sampania stancii. Ok asta e, hai la aderenta ca acolo vad asigurari. Fac 3 miscari, ma panichez, ma intorc la fursec. Ma uit din nou la miscarea de boulder. E o inversa acolo sub care ar incapea si mana mea si un friend mic, dar cumva in cretinatatea momentului ma tem sa nu se supere lumea pe mine ca pierd timp si frec coarda. Stau, prin urmare, sa procesez implicatiile de eticheta si/sau sentimente ranite ale unei astfel de actiuni. Bai, esti ok? aud din spate. Aaa, da?.... Hai jos. Cobor, schimbam de data asta la propriu capetele de coarda, Andrei trece prin furcile mele caudine ca acceleratu' prin Darste, ma anunta ca leaga si lungimea urmatoare ca-i usoara si economisim timp, si vine randul meu sa pornesc. Mergem simultan primii 2m, pe urma is filata. Ajung la miscarea de boulder, bag mana in inversa, ma ridic pe picioare... na piton la nasul meu, de cum am depasit pragul. Daca adaugam un pic de credinta si nadejde la partea cu iubirea, iesea bine. Daca sunam un prieten, tot bine iesea, ba as mai fi putut sa-l si culeg din spate dupa ce asiguram in piton deci nu complicam coarda. Vorba ceea, tehnic ok dar la cap mai e de lucru. 

In penultima regrupare acum, trecand la bocanci ca mai sus e mai putin loc, cica. Arata un pic intimidant tavanul sub care urmeaza sa traversam. Ai scaritele, intreaba Andrei. Aaa, nu? Va trebui sa-ti improvizezi. E ok, ma gandesc, am mai improvizat eu scarite pe Central in Suhard, o sa fie mai greu in bocanci decat in espadrile dar stiu ca se poate. Probabil n-arat prea optimist, pt ca Andrei se ofera sa continue el cap. Nu, vreau sa merg eu, zic cu o voce stinsa. Doar sa-mi zici ce-i cu pasul ala de scarite. Ce scarite, n-ai citit topo-ul, e o lungime de 5 UIAA dar mai degraba spre 4, si eu mai ca dau cu casca de perete de ras cand realizez ce fain am picat de fazan. Intr-adevar, lungimea asta trece foarte repede si regrupez la fostul caiet. 

Urmeaza o retragere plina de flori pe creasta, BMC si Hornul lui Gelepeanu. Florile de colt mai ales sunt perfecte, acum realizez si eu prima oara ca atunci cand is proaspete, au un parfum subtil. Un ciopor de capre ne fluiera pe brana, iesim in platou si ne indreptam spre civilizatie si necivilizatie, norii ambiguizeaza timpul dar refuz sa ma uit la ceas, e doar un zen de pas dupa pas si oricat ne-am sugera unul altuia solutii gen telecabina sau autostopul stim ca tot pas cu pas o sa se scurga totul, nu ii mai pot cere nimic acestei zile, Jepii mi se desfasoara sub picioare, ajungem la Silva la 14 ore dupa ce am pornit, dintre care 6 in coarda, prognoza era de ploaie dar s-a reparat in ultimul moment, n-am mai mers atata cap de coarda toata viata mea, cumva odata ajunsa la asfalt nu mai pot lega doua cuvinte coerent dar nu-i nevoie de ele oricum, masina e o bula de tacere in balciul prahovean, ne indepartam de acum de munte, Andrei porneste Spotify-ul. So close, no matter how far, canta Hetfield. Nothing else matters. 

Marţi, 12 iulie 2022 - 19:21 
Afisari: 944 


ruxandrav