Manastirea Tarnita – Magura Odobesti (08.06.2009) (Muntii Vrancei)

   O frumoasă ieşire de vară, beneficiind de ziua de Rusalii, sarbatorită oficial şi legal pentru prima dată în acest an, prin bunăvoinţa Guvernului României, caruia îi rămânem pururi recunoscători. Participantii au fost atent aleşi  dintre colegii de serviciu, condiţia de participare fiind răspunsul corect la întrebarea “cine merge luni până la releu?”. Prognoza meteo nu era deloc îngrijorătoare. Dar nici încurajatoare. Mai precis ne spunea că “vremea va fi în general frumoasă, dar sunt condiţii de ploi locale in cursul după-amiezii”. Plecarea s-a făcut cu maşina din Focşani spre Boloteşti pe DN 2D. În spatele pieţei din comună se desprinde un drum lateral către marginea pădurii. Aici am lăsat maşina lângă o poartă laterală a mânăstirii Duminica Mironosiţelor (mânăstire crestină pe stil vechi), astfel încât să rămână în paza Domnului. Şi a câinilor din curte.

   Neavând nicio hartă a zonei, în schimb nici prea multe informaţii despre drumul de urmat, deplasarea am facut-o prin pădure la bunul simţ, adică după soare şi după cele câteva cruci cu săgeată, sau fără, făcute cu vopsea pe trunchiurile copacilor.

   După 30-40 minute de mers, am intersectat drumul forestier care urcă din Boloteşti pană la releul de televiziune şi nu numai. Aici am intâlnit o săgeată indicatoare, care ne anunţa ca mai sunt 5 km până la mânăstire.

Ajunşi în acest punct am urmat drumul, pentru că nu aveam altă posibilitate: panta terenului se accentuase si apăruseră primele lucrări de consolidare si amenajare de torenţi.    In scurt timp ajungem la o troiţă aflată la altă intersecţie de drumuri: înainte către Tarniţa, iar la stânga către Mânăstirea Sfinţii Voievozi. Urmăm drumul către Tarniţa, amintindu-ne deviza organizaţiei de pionieri – tot înainte!.

   Apoi, pe măsură ce înaintam, datorită configuraţiei terenului, desi printre vârfurile copacilor se zărea falnic vârful releului direcţia drumului părea că ne îndepărtează de acesta.    Parcurgem în pas vioi o succesiune de aliniamente şi curbe, pe care întâlnim chiar şi câteva masini. Situaţia devine tot mai dramatică: datorită accentuării pantei suntem nevoiţi să ne accelerăm involuntar ritmurile cardiac şi al respiraţiei.        Dar nu după mult timp se zăreşte un grup de elevi care işi frigeau cârnatii pe marginea drumului, lângă mânăstire.    

    Epuizaţi fiind de efortul depus pâna aici (diferenţa totală de nivel fiind de vreo 600m), am simţit nevoia stringentă de a ne revigora forţele printr-o gustare, improvizând ca masă un podeţ din lemn.

Pentru că lucrurile merseseră neaşteptat de bine până în acest punct, ne-am adus brusc aminte de prognoza meteo, dar nu înainte de a primi primele picături de ploaie. Ne-am orientat imediat în teren si am găsit adăpost pe prispa cantonului silvic aflat peste drum de mânăstire.

   A început o ploaie “de vară” ce a acoperit orizontul intr-o dantelă translucidă, reducând substanţial vizibilitatea. Apa şiroia pe streaşină, iar tunetele si fulgerele ne făceau să tresărim, şi pe noi, dar şi pe copii care ocupau prispa cantonului.

   Dar exact în timp ce ne gândeam că vremea o sa ne strice această zi care începuse aşa de frumos, ploaia s-a oprit, ceea ce însemna ca aveam deschisă calea către punctul final al traseului.    Ne mobilizăm pentru ultima etapă. După ce depăşim primele serpentine, încep să se deschidă printre vârfurile copacilor orizonturile către Valea Putnei. Ne stapânim cu greu starea de beatitudine care ne cuprinsese. La capătul  drumului forestier apare în toată măreţia sa releul.

Trecând pe lângă acesta, ajungem pe vârful propriu-zis, având cota de aproape 1000 metri (aceasta diferă un pic funcţie de sursă). Ceea ce vedem este extraodinar: perspectiva este deschisă de jur-împrejur (total = 360 grade).

Spre est si sud apar Putna şi Siretul, iar spre nord spinările împădurite ale Munţilor Vrancei şi satele ascunse printre acestia. Nu scapăm prilejul de a face o tradiţională poză de grup, cu camera foto aşezată chiar deasupra bornei de cotă. Perspectiva este deosebită, asigurând o vizibilitate asupra întregii zone.

Acum am inţeles de ce generalul Mackensen şi-a stabilit aici punctul de comandă in timpul Primului Război Mondial. Peisajul încântător ne îndeamnă la visare. Dar aceasta ne este brusc intreruptă de câţiva stropi de ploaie, care ne îndeamnă să coborâm. Trecând din nou pe lângă mănăstire suntem “interceptaţi” de către o măicuţă care ne pofteşte înăuntru.

Odata intraţi, suntem introduşi in bucătărie şi aşezaţi la masă aproape forţat. Mâncăm câte ceva din bucatele aşezate pe masă. Asta nu înainte de a ne spăla pe mâini şi de a ne spune rugaciunea, asa cum se cuvine sub acest acoperiş. După masă suntem îndrumaţi catre biserica mânăstirii, pentru a aprinde câte o lumânare si a săruta, evlavioşi, icoanele.

Aici aflam ca vechea biserică a ars până la temelie în anul 2006, accesul pompierilor fiind aproape imposibil datorita drumului rupt de scurgerea torenţilor. La plecare spunem cele cuvenite şi ne continuăm drumul către locul unde lăsasem maşina. După circa 10 ore de mers ajungem din nou în Focşani, încheind o zi foarte reuşită.

Luni, 29 martie 2010 - 17:16 
Afisari: 12,569 


liviu.ghigea..