Mai pana ieri a fost o poveste, de azi a ramas doar un vis. (Muntii Bucegi)

Mai pana ieri a fost o poveste, de azi a ramas doar un vis.

Mereu exista un imbold pentru orice lucru facut. Vad,  aud in acelasi timp aplauzele pentru concurentii Eurovisionu-lui. Se confunda (pastrand proportiile) cu acele aplauze din valea Moeciului de Sus. Stateam si priveam de sus cum lumea acolo jos astepta concurentii sa treaca linia de sosire. Cred ca multi viseaza sa fie aplaudati la scena deschisa de o multime de lume, e un sentiment deosebit cu totul si cu totul special, ai impresia ca ai lumea la picioare.

Orice copil visa sa devina un mare star, fotbalist, cantaret, pentru ca cu totii eram fascinati de aplauzele pe care le primeau “idolii” nostrii. Printre milioane de baieti care isi doreau sa ajunga fotbalisti am fost si eu si jucam, mancam, visam, respiram mereu fotbal.  Eram emotionat pana la ultima picatura de sange din corp cand jucam asa zisele campionate intre licee. Eram doar noi “jucatorii” si cei de pe margine care ne admirau si ne aplaudau.

Cu totii am crescut dar acest sentiment de a fi admirat de cei din jur, de-a face ceva de admirat de cei din jur nu s-a stins din noi.

E sfarsitul lunii aprilie si primesc un mesaj pe internet. Suna foarte incintat pentru mine: cineva din cauza unor probleme medicale renuntase la o cursa de maraton care urma sa se desfasoare in luna mai. Facea un apel pentru doritorii care vroiau sa participe la acest maraton. Asa ca am intrat eu pe fir. Fara sa ma gandesc prea mult si fara sa imi pun prea multe intrebari apelez persoana in cauza si cer detalii. Nu trece mult timp, si totul este rezolvat pana la cel mai mic detaliu. Si uite asa au inceput si pentru mine primi pasi spre primul maraton din viata mea. Aveam la dispozitie 2 saptamani sa ma pregatesc sufleteste pentru acest moment. Si zic sufleteste pentru ca aveam niste trairi deosebite chiar din clipa cand mi-am vazut numele pe lista participantilor la cursa. In fiecare zi aruncam cate un ochi asupra acelei liste si vedeam numarul pe care il aveam si mereu incercam sa gasesc o asociere cu numaruul din dreptul meu, care pe parcurs se schimbase de vreo 3-4 ori, ca pana la sfarsit sa raman cu numarul 269 in concurs. Deci in aceste 2 saptamani cat au mai ramas pana la concurs nu am suflat nici un cuvant nimanui si traiam emotiile in interior. Discutii legate de acest marathon am purtat doar cu lumea de pe acel grup de unde am si primit locul de participare. Dintre priteni nu stia nimeni ca ce am de gand sa fac. Precis era si o chestie de precautie, de siguranta pe care am incercat sa mi-o iau. Adica nu am vrut sa fac mare tam-tam si apoi sa ma reintorc cu coada intre picioare. Daca la partea cu emotiile stateam destul de bine si incercam sa le stapanesc, a mai ramas doar partea cu antrenamentele.  Trebuia sa incep si eu antrenamentele pentru acest maraton. Dar unde, cand si cum. Am primit cateva sfaturi pe care nu am reusit sa le urmez, totusi in ultmia saptamna am jucat o partida de fotbal foarte antrenanta. Joia dinaintea maratonului mi-am testat musculatura, plamanii si pofta de a fugi. La sfarsitul meciului tristetea a fost mare caci am luat bataie, asa de concentrat eram la meci incat am uitat ca de fapt eu faceam “antrenamente pentru maraton”.  Oricum si vinerea mai aveam timp (in fiecare luni, joi si vineri joc fotbal) pentru inca un antrenament, insa planurile au fost date din nou peste cap. Vorbisem cu cineva pe grupul respectiv si de transport. Deobicei in drumetiile mele pe care le fac la munte variantele mele de drum sunt trenul si de cele de mai multe ori “ocazia”. Cum acum cineva a avut grija de mine si mi-a asigurat transportul a ramas doar sa-mi fac bagajul si sa plec la drum. Totul mi-a fost aranjat perfect incat mie mi-a ramas doar sa-mi caut cazare. Moment numai bun sa-mi testez din nou cortul. Una bucata cort cu care am reusit sa termin ture in Retezat si Fagaras, desi prin Fagaras a cam dansat din “genunchi” la mici adieri de vant, iar in Retezat lumea care la vazut spunea ca pot vedea stelele din el noaptea, oricum intr-o noapte din acea tura din Retezat am intrat 8 bucati in el. Deci era moment prielnic sa vad din nou ce poate si pe vanticel, caci pe meteoblue se anuntase ceva vanticel 30-35 km pe ora. Imi pregatesc bagajul vineri dimineata fara sa suflu in familie ce am de gand sa fac. Desi mama observase ca ceva nu-i in regula. Imi luasem bocanci de munte cei vechi. “ Ce faci, nu-ti iei bocancii aia buni ?”… “Pai….pai ii tura mai lejera si nu necesita bocancii aia buni, iar muntii din Moeciu de Sus is niste dealuri, nu-i uzez pe pamant bocancii aia noi”. La fel pe furis, in bagajul de 70 l bag si gheozdanelul pe care vroiam sa-l folosesc la maraton. Totul era aranjat si pregatit pentru plecare. La ora 3 vineri era intalnirea cu domnul Csaba cu care aveam sa plec la maraton.

Aveam sa plec din nou la drum fara sa cunosc vreo persoana (doar pe Claudiu Craciun il stiam dupa numele complet), desi aveam speranta totusi dintre atatia oameni sa ma intalnesc si cu lume cunoscuta, macar sa pot alerga dupa ele.

Aveam o gramada de emotii dar in acelasi timp imi faceam si reale iluzii, visam cu ochii deschisi sa termin primul. Chiar visam frumos cum trec linia de sosire in 3 ore.(primul loc data trecuta a terminat in 3:41 minute). Insa rapid in veneam in fire si gadeam realist la ideea ca ar fi ideal sa termin tura, sa nu abandonez pe undeva pe drum. Parca cu ce ne apropiam mai mult de Moeciu inima imi batea mai tare, poate si din princina faptului ca voi fi printre 700 de alergatori. Ma vedeam intr-o mare de multime unde toti se cunosteau iar eu stateam singur asteptand startul. Emotiile au fost vizibile chiar si in momentul cand am inceput sa completez formularul de inscriere. Il aveam in fata si eram constient ca trebuia citit tot insa eu nu vedeam nici o litera, ba mai mult casutele pe care le-am completat cu datele personale au fost catastrofa din punct de vedere lizibil. Rezultatul vazanduse pe listele cand s-au afisat timpi de la maraton.” Pestean Stelian numar de concurs 269 nascut in data de 1975 … Oi fi eu batran dar nici chiar asa, sau chiar asa de tare mi-a tremurat mana incat in loc de 1984 s-a inteles 1975.

Dupa acest moment de dat cu pixul, domnul Csaba impreuna cu a lui familie a mers spre cazarea din Moeciul de Jos, iar eu am ramas sa-mi caut loc de pus cortul si sa ma instalez. Intre timp am vorbit cu Vlad (tot de pe grup) care trebuia sa vina si el cu inca un prieten la maraton si ca vor sa doarma si ei la cort. Gasesc in cele din urma o pensiune care mai avea corturi si ma infiltrez si eu. Vorbesc cu “patronul” pensiunii si hotaresc sa ma instalez in curtea lui, nu inainte de al suna din nou pe Vlad si sa-i spun ca totul e aranjat si ca are si el unde sa-si puna cortul sau daca nu chiar pot dormi la mine in cort, caci noaptea déjà era lasata. Nu termin bine de vorbit la telefon si din lateral apare o domnisoara (Gabriela), ” noi ne stim de undeva”  printre umbrele intunericului o recunosc si imi sare inima in piept de bucurie ca intalnesc si eu pe cineva cunoscut aici. Venise si ea pentru Cross si cautase si ea loc de cazare. Cum cortul meu inca nu era ridicat s-au oferit sa ma ajute (ea si prietena cu care venise Iuliana). Cum marea mea nedumerire era cum sa dorm in cort, pe diagonala, de-a latul, sau pe lungime si sa mai elimin din necunoscute le-am propus sa dormim in acelasi cort, cortul fiind  suficient pentru toti trei plus bagaje.  Cum raspunsu lor a fost da, locurile sau ocupat. Il sun din nou pe Vlad si ii transmit ca loc de pus cortul este berechet in curte si ca locurile mele din cort s-au ocupat intre timp.

Dupa ce “cartile” au fost facute am inceput plimbarea de seara in compania celor doua domnisoare. Nu dupa mult timp din departare vad o figura cunoscuta in fata ochilor. Era Catisor, nu mica mi-a fost mirarea cand ma vazut-o, dar oricum foarte bucuros ca am mai intalnit o persoana cunoscuta. Déjà nu ma mai simteam singur din nici un punct de vedere. Asadar déjà eram o trupa serioasa (pe aceste persoane le-am cunoscut din turele facute cu “carpatisti” carpati.org) cu care de alfel am luat si masa, caci stomacul meu cerea mancare. Si ce poti manca la un restaurant decat cartofi pai ;)) …. Oricum eu dupa acea masa am mai servit una (de la mine din bagaje) impreuna cu Vlad. La restaurant au fost cartofii pai iar din bagaje, am scos carnociori, slaninuta si briceagul si am bagat la intuneric cu speranta ca la noapte toate acestea sa se transforme in energie.

Insa lucrurile nu au stat cum mi-am dorit. M-am trezit dimineata cu o foame in burta de nedescris. Asa ca am iesit mai devreme din sacul de dormit si am inceput afara sa infulec din slanina mea. Imi statea sincer, pofta si la ceapa rosie pe care o aveam si ma gandeam la cata energie imi da daca o mananc insa in acelasi timp ma oprea ideea ca ceapa intre 700 de persoane nu-i buna. Asa ca am mancat pe la ora 7 doar paine cu slanina. Acum cu stomacul relativ plin intru din nou in cort si mai fac putina galagie. Nu mai aveam somn de la emotii. Ies din nou afara ma plimb, déjà lumea incet incet se trezea, ba mai mult si in pensiune in sala de mese se vedea miscare. Asa ca urc pana in sala de mese imi bag si eu capul si incerc sa-mi fac un ceai. Binenteles cu gura larg deschisa, cu o falca in pamant si una in tavan incep sa discut cu oamenii din stanga si din dreapta. Lumea era voioasa si nerabdatoare sa inceapa maratonul.  Discutand foarte aprins la un moment dat simt o mana ce ma bate pe umar. Stiind ca urma sa fiu atentionat sa dau sonorul mai incet intoc incet capul si ce vad …. Nu pot sa cred alte persoane cunoscute …. “ tu esti ma, ti-am auzit vocea din camera si am zis ca esti tu, si uite chiar esti tu” zicea ea catre mine. Era Claudia si sotul ei Flore, doi oameni faini cu care am avut ocazia sa ma intalnesc intr-o tura la Malaiesti. Unde le-am explicat unele secrete pe care le poti face in natura si ce poti face cu un biletel de autobus.  Si-au amintit de mine. J …   

Se apropie ora noua cand era programata ora de start. Strazile din preajma erau pline de oameni care se incalzeau de zor. Fugea lumea in stanga in dreapta faceau sprinturi si gimnastica. Ma uitam uimit si in acelasi timp cu o adimiratie cum in loc sa-si conserve energia ei fugeau de zor. De ce sa fugi si inainte cand ai timp berechet in 42 de km sa-ti faci incalzirea. Eu conservam tot ce puteam, incercam sa nu misc un deget in plus, desi sincer am facut cateva ture la toaleta caci ma luase cu alunecari prin stomac. Ups la naiba de ma ia una si pe traseu ce fac ? … Asa ca mi-am luat provizii de “biletele” de la Flore care a fost binevoitor si m-a servit cu cativa metri de hartie. Am impresia ca erau crampele musculare din cauza emotiilor.

In cele din urma ne punem si noi, la start, dar undeva la spate, caci in fata aveau loc veteranii, profesionistii si multi multi altii care erau antrenati pentru asa ceva.  Si se aude in boxe ..8-7-6-5-4-3-2-1- iar parul meu de pe maini era zburlit tot. Imi simteam toata pielea de gaina. S-a pornit maratonul -7.mai. 2011 Moeciu de Sus. Multa zarva si bucurie in jur, multe aplauze si optimism. Masa de lume se intindea pe intreaga lungime de drum. Eram fascinat sa vezi cum lumea fuge iar cei de pe margine aplauda si incurajeaza.

Daca s-a dat startul atunci pornesc si eu la drum si ma pozitionez in spatele lui Claudiu. Imi placea ritmul lui si nu trecu 1 minut si déjà incepeam sa depasim la greu lume. Drumul era inca drept si ma intrebam oare cat tine si cand vine si urcursul. Stiam una si buna, eu vreau doar sa urc nimic de coborat sau pe curba de nivel. Nu alerg 4 minute si déjà ceva din mine cedeaza. La inceput am ingnorat, dar lumea de prin preajma imi atragea atentia, vezi ca te impiedici de la siretul desfacut. Se desfacuse siretul bocancului. Ma incapatanasem sa-l leg mai ales ca vroiam sa ma opresc la inceputul urcarii ca sa pot sa-l leg. Dar nu mai trecu mult timp si la primul podet se face blocaj, prilej in care sa-mi bag siterul sub talpa, macar s-a nu mai am treaba cu el multa vreme. Dupa primul blocaj se incepe urcarea. Asa da, mai zic si eu, am intrat in paine. Claudiu in fata iar eu dupa el. El depasea lumea eu ii suflam in ceafa si asa ne ambitionam amandoi.  Imi placea la nebunie urcarea, ma simteam in largul meu, totul mergea struna, ba mai mult stomacul inca nu dadea semne de slabiciune, desi eram pregatit pana in dinti pentru eventuale “fisuri”.  Dar parca a fost asa de scurta urcarea ca ne si vedem in vurful ei. Unde era si primul post de alimentare cu apa. Trec nepasator pe langa acest loc continuundu-mi nestingerit alergarea. Dupa nici nu o suta de metri urma o coborare. Trag de haturi, bretelele gheozdanului, bag sireturile de la celalat papuc sub talpa si pornesc intr-o alergare furibunda. In acele momente mi-am amintit de calul unchiului meu care la deal nu tragea si la vale se impiedica. Simteam cum totul zboara din mine, cum se imprastie peste tot. Strangand de bretele puternic incercam sa imi mentin echilibrul. Claudiu era in spatele meu si radea probabil de stilul meu de la coborare.  Traseul continua si déjà lumea era imprastiata pe cativa km. Depaseam multi, dar eram si depasit. Uneori avema tendinta sa vad pe cine depasesc si vedeam doar numere portocalii (era culoarea specifica celor care participau la cross). Aveam impresia ca ma aflam pe drumul cel bun, cea ce ma ambitiona sa merg in fata avand un ritm destul de bun.  Asa ca am trecut si pe langa punctu al doilea de alimentare fara sa-l bag in seama.

 

M-am oprit pentru o “clipa” am vrut sa renunt la a mai scriu acest jurnal. Am recitit cea ce am scris mai sus si am ramas profund dezamagit de “saracia” cuvintelor folosite de mine. Citisem déjà atatea relatari despre acest maraton care de-a dreptul ma faceau sa simt si acuma fiorii acestei competiti. Pe cand al  meu, fiind din exterior, précis nu v-a intelege perfect cea ce am trait eu atunci. Si totusi, vreau sa termin aceasta relatare pentru mine sa stiu cand voi citi peste 40 de ani ca am fugit si eu 42 de km.

 

Profit de mica paranteza pe care am facut-o si ma aflu din nou la start, unde era multa lume si ne incuraja pe fiecare. Mi-am auzit numarul de pe tricou in boxele de la start si indicatii pentru bucla doi. Dar in acelasi timp de pe margine am auzit la fel de frenetic si de accentuat “Hai Cluju”. In acel moment am crezut ca plutesc, nu mai vedeam nimic in fata ochilor, eram intr-o ceata completa fara sa mai vad, aud decat acest strigat “hai cluju” repetandu-se in imaginatia mea.

Trec in bucla doi cu un pumn plin de dulciuri, banane si un pahar cu apa, care de fapt era ceva energizant. Imediat dupa intrare in bucla doi incepea o urcare pe o carare destul de stramta. Ma uit in urma, ma gandesc o clipita “ ma eu daca continui in stilul asta nu termin astia 42 de km veci” abordasem bucla 1 foarte puternic. Asa ca urc ceva mai sus si vad un loc perfect pentru o pauza de hidratare si de o masa copioasa. M-am pus langa carare admirand in acelasi timp lumea de jos de la start si oamenii care ma depaseau, infulecand din bananele si dulciurile luate de pe masa de la start. Cu atatea nu am putut umplea golul din stomac, asa ca mai scot un baton plus o eugenie. Bag mana in gheozdan dupa eugenie si dau peste briceag. Instant imi aduc aminte de slanina. Wow, daca o aveam cu mine ce masa copioasa mai trageam. (De atunci gandul mereu mi-a fost la slanina mea din cort. Ma gandeam sa sun pe cineva sa-mi aduca slanina la bucla 3). Totusi termin de moflait, caci gatul imi era uscat complet si deschid sticla cu apa calda adusa de-acasa. Beau din ea caci era calduta si placuta pentru gat, pana aproape s-o termin. Mi-am mai lasat ceva pe fund sa mai am in caz de urgenta. Acuma “satul” dar depasitde de cativa participanti, hidratat complet daca se poate numi hidratate cu o sticla de jumate de litru ma ridic cu forte proaspete. Deci sa inceapa urcarea, sa inceapa din nou depasirile. Dar cum orice minune tine doar o clipa, atat a tinut si urcarea, putin de tot. A urmat o coborare lina unde puteai sa accelerezi sa recuperezi timpii pierduti de la urcare. Insa eu tot ce am depasit la urcare ma depasea la coborare. Mereu am coborat cu frana de mana trasa. La coborari simteam cum totul se destrama din mine, toate o luau in toate directiile, dovada ca déjà incepeam sa simt o durere puternica in antebrate si bicepsi. Toate aceste dureri erau de la fluturatul si incordatul repetat al mainilor pe langa (vreo 20 de metri departare ) corp. Intr-o coborare, am tinut-o, pana la primul punct de control din bucla doi. Era cald, batea un soare puternic si pe cer nu se vedeau nori de ploaie, care erau anuntati dupa ora 12 pe meteoblue.

La punctul de alimenatare se servea apa si ceai cu lamiae. Prilej sa ma hidratez din nou, dar de data asta cu ceaiul existent din belsug. A fost deosebit de bun ceaiul. Si nu o zic ca eram insetat ci pentru ca intradevar avea gust de ceai, plus ca era dulce cum imi placea mie. Binenteles imi umplu sticla cu ceai si pornesc la drum cotrobaind din nou prin gheozdan. De data asta cautasem lamaia. Mi-am pus o lamaie cu mine pentru orice eventualitate. Si uite ca ocazia a aparut. Tai felii mici si incep sa manc din ele, ca o parte sa storc in ceai. Eram optimist ca cu aceasta sticla puteam duce bucla 2 fara probleme. Desi nici nu stiam cat mai am pana la finele celei de-a doua bucle. Incepuse un drum pietruit larg si cu o inclinatie foarte lina. Era in urcare. Pun pe pilot automat si cotrobai din nou in rucsac dupa bluza neagra de schimb. De data asta am folosit-o pentru a-mi acoperi capul de soarele puternic. Cu ea pe cap am ajuns spaima lumii. Depasesc o doamna pe drum si cu o voce suava in glas ii spun ca a ajuns-o din nou. Se uita la mine si speriata zice “ of tu esti, ce mai speriat”. Eram negru in cap, bluza de pe mine era roz, pantalonii albastrii si bocancii maro, deci nici nu ma asteptam sa fiu gingas. Stau putin de povesti si imi continui urcarea. Aceasta urcare lina la inceput mi-a priit foarte tare, avand in vedere ca aici am avut ocazia sa depasesc foarte foarte multa lume. Insa ce-l mai tare ma impresionat cand am depasit un om eu l-am considerat batranel. Avea barba mare (dupa mine parea cam la 60 de ani, insa précis era un pic mai tanar), foarte slab si viteza destul de buna. M-a impresionat caci s-a inscris la marathon si ca a ajuns pana aici. Nu poposesc mult in spatele lui si imi continui mersul. Tin minte ca am mers in nestire bucla asta si eram curios unde ii capatul. Ajung in cele din urma la un hotel unde era si un alt punct de control. Mancareeeeeeeee …chioraia stomacul de zor……… bag mana si o umplu din nou cu cornulete cu rahat. Mananc cateva m-ai umplu din nou o mana cu cornulete si una cu branza si pornesc mahnit. Stiam ca urmeaza din nou doar coborare. Ce sa fac din nou imi vine in minte imaginea calului unchiului meu care se impidica mereu la vale. Dar ce sa fac, pornesc catinel catinel fara sa impastiu ceva de prin mine. “Fugeam ce fugeam” si la un moment dat ma gandeam in sinea mea, “ am facut aproape 20 de km (aproximasem caci habar nu aveam cati km am facut din bucla doi) si inca ma simt capabil sa mai alerg, iar de sireturi desfacute am scapat, de crampe stomacale la fel, deci totul era perfect. Mai putin lumea care ma depasea si ma ofticam caci printre acesti oameni se aflau si fete. Of of …

Bucla doi mi s-a parut interinabila, mai ales ca nu aveam notiunea timpul si a spatiului, incepusem chiar sa ma ingrijorez ca daca se va termina si bucla asta  candva. Dar nu dupa mult timp se aude ceva galagie, wow deci ne apropiem de bucla trei. Da, asa am sperat eu dar nici pe departe, era un grup de tineri care venise sa petreaca cu o bericica in brate soarele frumos stralucitor. Binenteles erau si mistocari la adresa noastra a celor care fugeam ca “nebunii”. Da, ei ne vedeau ca pe niste nebuni ca alergam ca prostii pentru nimic, si noi ii vedeam pe ei nebuni ca urlau ca nebunii. Nu stiu cine avea dreptate dar nu-i condam prea tare pentru ca précis daca eram si eu cu berea in mana ziceam de cel de langa mine care fuge ca-i nebun. Oricum lumea e plina de nebuni care fac nebunii! Nici nu scapam de ei (vorbesc acuma la plurar caci eram un grup compact care fugeam in acelasi ritm) si in padure dam peste altceva ciudat (pentru un orasen). O babuta calare pe un cal mare pe poteca ingusta din padure. Super tare, babuta ne face loc sa trecem.  Dupa ce trecem si de aceste “peripetii” se aud si boxele de la start. Oho deci urmeaza bucla trei de care déjà am inceput sa tot aud ca ii foarte foarte grea ca are o urcare descurajatoare. Ca multa lume cedeaza la urcarea respective. Moment pentru mine sa zambesc pe sub musteata si sa zic in gand Doamne da numai urcare iar finisul sa fie pe undeva pe sus.

Ajungem si la finalul buclei doi. Prilej pentru mine sa fac o scurta pauza de hidratare si o poza cu Iuliana colega de cort. Mai bag ceva pe sub nas si pornesc printre picurii mici de ploaie spre bucla 3. Da, déjà incepuse sa ploua marunt si in reprise. Vremea intre timp s-a mai animat din punct de vedere a norilor si a precipitatiilor. Si incep urcarea. Aveam ceva persoane in fata dar totusi la o distant considerabila. In spatele meu erau multi care imi suflau in ceafa. Asa ca pun pe pilot automat si arunc picioarele in batjocura la deal. Si merg si merg pana ajung in spatele unei domnisoare. Sa depasesc sa nu depasesc, eram in dubii caci peisajul era frumos de jur in prejur, fata, spate. Am zis ca daca tot is aici sa profit de peisaj si sa-l admir. Dar nu dupa mult timp incep depasirile, si depasesc, depasesc si ce constat cand ajung aproape de varf !?  Sa-l depasesc iarasi pe batranel. Ba sa fiu al naibii m-a depsait la vreo coborare si eu nu am obesrvat, dar nu asta ii problema insa s-a tinut pana acuma. De capu meu, eram de-a dreptul impresionat de energia pe care o avea. Oricum il depasesc si asteptam acuma ca la coborare sa ma depaseacsa (ma simteam un papa lapte, desi aveam o adimiratie deplina fata de el ).  Nu trece mult timp si ajung in varf. Mirat ma intreb in gand “ asta e tot?” si deci deacuma o sa urmeze numai coborare, adica asta este panta de care se temea lumea ? … oftez si incep coborarea lina. La coborare simt din nou suflu in ceafa si ma sint nevoit sa fac loc celor mai vanjosi si plini de vitalitate. Nu dupa mult timp is depasit din nou de batranel, incec sa ma tin dupa el dar fara sperante. Ma simteam acuma ca si in desenele acelea rusesti cu iepurasul si cu lupul …cand lupul fugea mereu dupa iepuras si nu-l prindea niciodata si mereu zicea las ca te prin eu iepurasule. Cam asa si eu “las ca te prind eu domnule”.

De sus se vedea durmul ce facea la stanga la care trebuia sa ajungem si care ducea spre finish. Asa era credinta mea, dar ajungand jos constat cu stupoare ca se face la dreapta. Adica ne indepartam de finis, nici pomeneala sa ne intoarcem spre finis. Tulai, mai avem … of. Ajung din nou batranelul la ultimul punct de control. Unde aflu o gramada de informatii. “ Aveti de urcat cea mai grea panta si mai lunga” 3 km. Iar de acolo inca 5 km coborare. Pierirea de pe lume 5 km de coborat. No, daca asa se pune problema atunci hai sa poposim un pic la taclale. Era o fetita tare draguta (zic acuma fetita in cunostinta de cauza caci am aflat pe urma ca are 17 ani,cand  am stat la o farfurie de paste cu sos la finalul cursei amintindu-i de fapta buna care a facut-o pentru mine, aducandu-mi un scan pe care sa stau. Oricum am certat-o putin caci ea a incercat sa ne sperie cu urcare de 3 km ). 

Vorba multa saracia omului, asa ca multumesc frumos din nou pentru scaun si pornesc  la drum. Pornim 3 persoane in acelasi ritm. Eu imi formez pasii si tintesc primul pe care sa-l depasesc. Urc ce urc si ajung din nou batranelul. Impresionant, as fi vruta sa intru in discutie cu el sa aflu macar o vorba de la el, dar imi era rusine sa-l abordez. Asa ca trec a nu stiu cata oara pe lanag el fara sa zic nici mrrrr, desi as fi vruta de fiecare data. Intre timp ploaia marunta care se pornise jos s-a transformat in lapovita si imediat intr-o ninsoara ca in povetsi. Ningea cu fulgi mari si frumos. Povestea inepea sa se scrie frumos in mintea ficaruia. Azi 7 mai maratonul eco din Moeciul de Sus a inceput cu un soare zambitor, prietenos si calduros, ca apoi putin mai tarziu racoarea picurilor de ploaie sa hidrateze pielea uscata de acel soare bland, ca intr-un final cu tricolorul atarnat la gat si o medalie sa zici “te uite cum ninge decembre” si totusi e mai. E poveste perfecta pe care o stim cu totii de la bunicii care ne citeau povesti la gura sobei cand afara ningea cu fulgi mari si pufosi. Ce oboseala sa simti cand gandurile zburau pe alte meleaguri. Nici bine nu m-am “trezit” din acest vis ca trecem culmea si in partea drepata putin in spate se vedea Bucegiul (asa cred ). O alta poveste, alte amintiri care imi veneau in minte si chiar o lacrima puteam varsa caci eram bucuros ca traiesc. E greu sa descrii in cuvinte un sentiment pe care l-ai trait  si ti-a provocat un stol de  fluturii prin stomacul gol. Se apropia de final totul, eram atat de mandru ca am putut termina si eu un maraton. Apasa pe umeri si orgoliul de shtelica,(ca o gluma) desi a fost grav afectat in multele cazuri pe parcusul acestei curse cand cate-o domnisoara imi facea vant sau imi sulfa in ceafa. Chiar in ultimele 10 minute au trecut doua pe langa mine ca vantul. Ce mai, eu déjà gasisem una cu care sa cobor spre final. Binenteles imediat dupa ce am inceput coborarea batranelul iarasi m-a depasit. Si dus a fost. Aveam insa sperante macar ca la finis sa-l prind sa fac o poza cu dumnealui. Asadar bucata de vreo 20 de minute ne-am tinut companie unu altuia (eu si aceea fata) pana la finalul cursei.  Final ce a pus punct celor 42 de km dupa 6:42:42,6.

Alte cifre legate de acest maraton:

Bucla 1 dupa 1:45:38,6

Bucla 2 dupa 2:33:35,6

Bucla 3 dupa 2:22:24,5

La final locul : 164 din 272    

 

S-a terminat, cu medalia de participare la gat imi fac poze cu domnisoara, si printre lume il zaresc si pe batranel. Ma apropiu de el si imi fac curaj “ Va rog frumos faceti o poza cu mine caci v-am adimirat pe parcursul intregii curse. Mereu m-ati depasit in aceasta cursa”. A fost de treaba a facut poza cu mine si apoi mi-a spus, ca eu am terminat inaintea lui maratonul caci el s-a ratacit la coborare si a pierdut foarte foarte mult timp. Numi venea sa cred ca s-a ratacit la final. Dar bucuros ca a facut poza cu mine nu am procesat. Ca pe urma intr-un tarziu cand lumea déjà era echipata iar despre maraton se vorbea doar in cifre (ce loc, in cat timp ) printre fulgi sau ploie ca nu mai stiu sigur, ma intersectez din nou cu batranelul, singur, acuma imbracat in blugi si cu un mers ce emana modestie. Trecem unul pe lana altul si stau o clipa si cuget.  E imposibil, précis a terminat inaintea mea insa e modest. Da, in acel moment am inteles perfect acea fraza “m-am ratacit”… Ma inclin! 

Atfel s-a incheiat primul maraton din viata mea! A venit Duminica mi-am luat ramas bun de la colegele de camera, de la lume, mi-am luat bagajul in spate si am plecat la drum spre Moeciu de jos (acolo era Csaba, domnul cu care am venit de la Cluj). Aveam nevoie de aceasta plimbare, sa pot sa cuget, sa pot sa intorc capul in spate si sa privesc aceste dealuri pe care cand am ajuns erau verzi iar acuma albe. E ambul ce imi ramane intiparit in minte, e albul barbii batranelului modest.

Viata iti arata minunile ei, dar depinde de tine cand iti deschizi ochii sa le poti vedea!

Vineri, 20 mai 2011 - 00:24 
Afisari: 3,613 


shtelica