Ma dusei pe vale-n sus:) (Muntii Bucegi)

22-23 mai.

 O alta tura de suflet. Si de neuitat. Emotii si senzatii care m-au imbogatit, exact atunci cand aveam nevoie de ceva frumos. Si din nou singura. De la o vreme sunt salbatica? Nu, nicidecum, indragesc in continuare oamenii de treaba. Dar nu stiu de ce, viata imi tot arata, de la o vreme, ca uneori e suficient sa intind mana si sa iau. Si ca uneori nu are rost sa astept lucruri frumoase de la altii, ci mai bine ar fi sa cred in ceea ce eu insami pot sa-mi ofer.

 Imi doream sa mai merg in primavara asta pe o vale, pe zapada. Dar de unde sa mai fie atata zapada? Ma gandesc, intreb in stanga-dreapta si decid eu ca alternative nu-s multe, care sa fie sigure pentru priceperea mea. Planific sa merg cu Corina, ea zice pas pana la urma, asa ca raman singura cu ochii pe prognoze. De doua saptamani incoace si inca o saptamana de acum numai asta vad: dimineata ok, dup-amiaza ploi si fulgere. De ploaie nu ma tem, dar de blitzuri m-as cam feri. Deci trebuie sa fiu destul de rapida, sa-mi cam termin treaba inainte de sesiunea de blitzuri.

 Si incep sa simt ca e momentul. Ma mananca talpile, e clar. Cer parerea cui cred eu si da, primesc ok. Ar trebui sa-mi fie un pic teama. Incerc sa ma ascult cu adevarat. Sa simt ce-mi dicteaza instinctul. Din experiente mai triste am invatat sa nu ignor ceea ce-mi spune simtul acela mai special. Incerc sa-mi imaginez situatii dificile, de criza….dar simt ca oricat de mult as incerca sa iscodesc prin gandurile negre, ele sunt departe. Nici alunecand nu ma vad, nici ranita in vreun fel, nici ursul nu se intrezareste si nici in mijlocul furtunii nu ma pot vedea. O sa fie fain.

 Sambata seara tarziu, rucsacelul meu prinde forma. Dar ce forma:). E ca un pom de Craciun. Dilema de sezon: ce bocanci imi iau? Nu ma vad tropaind cu uriasii mei de iarna prin padure pana pe vale, dar nici cu cei de vara pe zapada de pe vale. De coltari ma gandeam eu ca nu prea e, dar ii iau cu mine, sa fie, si decid sa rezolv dilema bocancilor cu minimul de efort intelectual: o sa iau ambele perechi. O sa fac o vizita scurta sa salut lumea la Omu, asa ca am pregatit prajitura cu visine:). Stiu eu ca visinele sunt fructele favorite ale cuiva si imi place tare mult sa fac ceva dragut pentru bucuria marunta a oamenilor la care tin. Mai pun eu una alta acolo, in rucsacel, si iata-l:

Dimineata senina, superba. Conduc pe drumuri pustii, linistita…E duminica, cu noaptea in cap, oamenii normali dorm. Eu nu:). Ascult muzica …Si ma ascult pe mine…las linistea sa ma cuprinda si sunt sigura, tot mai sigura ca va fi bine. Nu-mi pare rau ca-s singura. Voi fi cu gandurile mele si o sa pot savura in voie fiecare secunda petrecuta acolo. La 8 dimineata ciugulesc ultima furculita de paste cu branza, cocos si stafide, iam-iam(e ritual deja), verific de 3 ori daca am stins farurile si daca am incuiat masina, apoi iar verific daca am stins farurile si daca am incuiat masina si in sfarsit pornesc la drum, de la Caminul Alpin in sus, intrebandu-ma daca am stins farurile si daca am incuiat masina. Deh, am o varsta…

 Padure. Natura proaspata.

Se aud doar triluri. In rest, o liniste adanca, odihnitoare; miros de verde; aburii diminetii vibreaza si valuri de lumina aurie se strecoara prin frunzisul umed. M-am abatut de ceva timp de la marcaj, merg in sus, pe poteca, fara sa ma gandesc prea bine daca sunt pe drumul bun. Dar sunt linistita. E unul din momentele acelea cand nici o ezitare nu ma incurca si pasii merg singuri pe unde trebuie, fara sa ma gandesc; eu nu fac decat sa ma abandonez acelui sentiment sublim de armonizare cu ceea ce e in jur. Imi place cand ma simt asa.

Vreau sa fac poze. Dar nu inteleg ce-i cu acumulatorii mei. I-am incarcat, dar mi-i arata goi. Of! Nu insist, o sa-i storc in sus, pe vale. Si ma loveste salvator un gand si-mi vine sa rad de mine: telefonul meu stie sa faca fotografii, teoretic, dar n-am facut asta cu el niciodata. Eu si tehnologia, baba si mitraliera. Oricum, la cat de varza e, or sa fie pozele nasoale, dar macar daca dau nas in nas cu ursul, sa am dovada, sa nu creada lumea ca spun povesti vanatoresti. Eh, daca trebuie, o sa incerc, dar n-am chef acum de butonat…treaba mea e alta…si-apoi daca n-o fi sa fac poze, o sa raman oricum cu aminirile mele, nestiute de nimeni.

Dar stai, am spus mai devreme “urs”? Chiar, Laura, ar trebui sa faci ceva zgomot, sa canti, sa fluieri…Dar e prea faina linistea asta, de ce s-o tulbur? Nu ma indur… Si merg in tacere, umplandu-mi pieptul de aroma diminetii si a padurii crude.

Dar ce aud? Din vale, din stanga mea, latra niste caini, destul de aproape. Cum naiba? De unde? Si-i vad, hotarati sa ma alunge. Doi. Incep sa le vorbesc cu toata blandetea si cu convingerea omului bun, care crede ca nu are de ce si de cine sa fie atacat, daca nu face nimic rau. Ce naiva! Din fericire, de data asta credinta mea in echilibrul lucrurilor nu e zadarnica si cainii se linistesc si se intorc in vale, de unde se aud si ceva schelaituri de catelusi. Doar isi aparau puii, asadar.

Ma bucur mai departe de linistea mea, cand deodata aud cum trosnesc niste crengi un pic in spate, spre dreapta mea. Si iar, si iar…pasi seriosi de animal. Simt parul ridicandu-se cat e de lung…si mi-e teama sa ma uit intr-acolo. Arunc o coada de ochi, nu vad nimic, dar incep sa strig, apuc fluierul de pe rucsac si incep sa “doinesc” cu un fel de disparare. O iau din loc grabita, ma gandeam ca-i bine sa parasesc zona. Fac doar cativa pasi. Crengile inca trosnesc, de parca fiinta aceea merge o data cu mine. Si de-o data nu stiu cum simt ca-mi trece pe la spate ceva, ma intorc si vad o naluca maronie, robusta, dar eleganta, sprintena, fugind catre vale. Superba creatura. O ciuta. N-am apucat sa fac nimic cu aparatul, mi s-a taiat rasuflarea de teama in prima faza, apoi de incantare si de admiratie. Natura e la ea acasa si eu sunt din nou unde trebuie, ca sa vad ceva frumos. Ma cuprinde regretul ca am facut galagie si ca am deranjat fiinta asta de la treaba ei, dar nah, cu teama nu te pui, cand te cuprinde. Decid ca e bine sa fredonez ceva de acum, ca sa nu mai fie momente de criza: “Nu pot sa atiiiiing, cuvintele ce-ncet se sting,/ Nu pot fi altul decat sunt, /Ma inspaimant/ Suntem toti o apa si-un pamant…” ( Kumm). Nah, asta mi-a venit in minte, sper sa ma ierte fauna Bucegilor.

 Ma , dar merg cam de multisor. Unde e “cop-ciupul”? Asa zice Sergiu copacului cu ciuperci care se zice ca m-ar indrepta catre destinatia mea. Cop-ciupul nu-i, dar recunosc ceva ceva din locuri, si vad triunghiul galben invechit, semn ca sunt pe drumul bun. Stau linistita. A, uite si izvorul, patratul de piatra in care se aduna apa rece si buna. Se ramifica poteca, dar e clar ca eu merg la stanga, catre vale. Oare unde duce cealalta? La Costila, la refugiu?

Urc serios pana la baza unei sanci si fac stanga. Pe aici cred ca cineva a dat iar cu vopsea peste triunghiul ala galben, ca prea e evident marcajul. O alta lume parca se deschide, e mai lumina, se raresc copacii, apare stanca printre crengi, sunt multe floricele.

Ajung la un luminis de unde pot admira creasta Picaturii in toata splendoarea ei.

Se vede in dreapta si iesirea din vale sus, in platou. Acolo o sa ajung eu, da, o sa fiu un punct acolo, pe Valea Alba. Si o sa ma simt bine.

Merg pe o brana frumoasa, printre zade inmugurite si multe flori. Ce energie are locul asta! Ce-mi place, ce bine ma simt! Ciudat, vad cruci pe aici, dar eu ma simt bine… Aveam sa aflu mai dup-amiaza povestea trista a uneia dintre ele…si n-am sa inteleg cum se pot intampla lucruri atat de negre intr-un loc atat de frumos, desavarsit. Maretia stancilor ametitoare se imbina cu duiosia padurii si a florilor, peretii abrupti si haul de sub mine se armonizeaza cu blandetea potecii unduind printre copaci. Se vede cerul si se vede zapada de pe vale…am de toate aici, sa-mi bucur ochii si sufletul.

 Am mai trecut de doua ori in viata pe aici, si imi dau seama cat de relativa e perceptia noastra, in functie de noi insine, starea noastra, modul cum am evoluat, nevoile noastre. Am trecut candva, demult, cu vreo 4 ani in urma, printre primele mele ture pe munte, cand mergeam prima data pe o vale de abrupt si eram deja obosita si mi-era cam teama…N-am simtit atunci mare lucru din frumusetea si energia locului. N-am simtit nimic. Am mai trecut o data intr-o toamna, acum doi ani, intr-o perioada grea a vietii mele, foarte stresata si obosita, si tot asa, n-am inteles mare lucru din locul asta. Ce mult conteaza sa gust, sa respir frumusetea. Ce bine ar fi sa nu mai las nimic sa ma incuie pe dinauntru! Oare pe langa ce-am mai trecut, in viata mea, fara sa inteleg nimic?

 A fost un refugiu pe aici, pe sus, intuiesc locul, dar n-am timp de studiat terenul prea mult, asa ca ma indrept hotarata catre poiana “la verdeata”. Ma minunez din nou de maretia muntelui, admir peretele Vaii Albe, creasta Picaturii, incep sa ma intreb daca as avea cum, vreodata, sa ajung mai sus, mai aproape de perete, ma intreb oare cum e senzatia aceea, sa te uiti in sus exact de sub acel perete.

Inspectez valea si sunt multumita asa, la o prima evaluare: zapada continua, limba de zapada chiar si la saritoarea Carnului, in stanga, nu e nevoie de ocolit pe valcel, … toate bune

Incep deja sa urc un pic, cu gandul sa fac pauza acolo unde nu mai pot merge pe margine, pe uscat, si trebuie sa ma echipez. E clar ca nu-i de coltari, zapada e numai buna de mers linistit cu bocancii de iarna, dar fara sa te afunzi. Am si urme pe acolo, unele stiu ale cui sunt. Ma felicit ca mi-am luat bocancii astia cu mine, valea asta e exact treaba lor. Ma pregatesc de urcus. Aparatul foto vad ca ma ajuta, daca il rog frumos si-l deschid de doua ori, asa ca o sa fac si poze. Nu mi-a foame, dar beau jumate din apa din sticla, convinsa ca mai sus o sa completez cu ceva apa din zapada, ce curge in mod sigur pe acolo, pe stanci; n-o avea ea ce-i trebuie, dar o sa ma racoreasca. E cald, soare mult, simt ca nu pot rezista fara ochelari, bine ca nu i-am uitat. Insolatie n-o sa fac, imi pun oricum casca, mi-am jurat candva, cand am avut o trista ocazie, sa nu calc pe vai fara casca.

Am vazut eu ca unii isi fac poze singuri, asa ca zic hai, ma, sa-mi fac si eu una, n-o fi bai, cu valea. Ar fi fost fain sa se vada scanteia de bucurie si nerabdare in ochi, dar nu ma lasa lumina asta sa dau ochelarii jos, asa ca o sa ma multumesc cu o poza mai neexpresiva:).

Si pornesc la ora 10. Un-doi-trei, un-doi-trei, ….mama, ce cald e… Obosesc cam repede, mai, sa fie, daca nu maresc pasul, ma prinde potopul pe aici, pe vale. Dar nu ma agit prea tare, ce-o fi, o fi, am chef sa ma simt bine, nu sa merg cu teama.

Vad jos un mare grup, la verdeata, pesemne vor urca in urma mea. Sper sa mai astepte, mi-e bine singura. Vad cum iau altitudine, ii vad tot mai mici si-mi place asta. Langa mine, peretele Albisoarelor plin de apa, curg cascade. Si pe valea mea clipocesc frumos fire de apa si stralucesc jucause.

Mi-e asa de sete…dar trebuie sa mai am grija de apa. Am gresit, ma stiu Setila, dar am zis ca poate beau mai putina , daca ma straduiesc. Nu ma apropii de cascadele ce curg la doar cativa metri, podul de zapada e fragil la margine si n-am chef sa scap printre stranci. Asa ca salivez pana la o cascada care chiar ma lasa sa ajung la ea si sa ma racoresc..

Tot admirand, tot facand poze, nici nu simt cum ajung langa saritoare.

O limba de zapada din stanga marelui bolovan ma scuteste de eforturi de ocolire, numai sa tina. Oi vedea eu la fata locului, o sa calc in urmele deja facute si n-am sa ma agit prea tare pe acolo, poate trec.

Urcusul pana in dreptul bolovanului e un pic mai abrupt, cea mai abrupta parte a vaii, aici parca parca erau buni coltarii in picioare, dar nu e cazul, totusi, sa ma stresez cu ei, e suficient sa calc cu urme zdravene, sa infig pioletul cu simt, sa merg cu grija si sa nu fac miscari aiurea pe acolo.

Trec usurel pe podul de zapada intarita si ies pe marele bolovan, la cucurigu. Admir…

De acolo, stiu ca doar intr-un loc mai e posibil sa mi se intrerupa firul de zapada, dar oricum, acolo e usor de ocolit pe brane, dac-o fi musai. Prima data am fost pe valea asta tot asa, la sfarsit de primavera, era deja iunie, cred, si n-au mai fost saritori descoperite, de ce ar fi acum? Pe uscat, am mers o data pana la brana mare a Costilei si nu-mi aduc aminte alte saritori. Sunt relaxata deci, numai vremea sa tina cu mine.

De pe saritoare, vad ca a pornit si grupul de la verdeata. Vin cu spor, dar n-au cum sa ma ajunga, totusi. Ca nici eu nu stau degeaba. O iau din loc. He , ce aproape e cealalta saritoare. Pai si de acolo mai e un pic. Inaintez cu spor, anticipand bucuria iesirii in platou. Ajung si la al doilea hop si totul e ok, am si aici un pod de zapada care pare ca tine, daca nu joc tontoroiul pe el. Peste cateva zile, cred ca se strica podurile, incep sa se impuna ceva manevre, improvizatii, dar eu n-am astfel de griji acum. Exact la timp m-am pus in miscare.

 Dinspre peretele Vaii Albe intra in raza mea vizuala un mare nor negru, amenintator. Hm, deci vine.

Acum nah, ce-o fi, o fi, numai sa nu fulgere. Stiu ce-am de facut. Daca e nasol rau, cobor, mereu ma uit inapoi si sunt sigura ca pot sa cobor. Daca o trebui, o sa astept sa treaca si o sa ies din vale in platou mai tarziu. E o vale prietenoasa, larga, nu e ca cele de se fac suvoi daca ploua si oricum, ma pot retrage din fir pe fetele cu iarba. In sus, zapada cinstita. Doar sa merg cu grija, sa nu alunec, dar daca nu ma simteam in stare de asta, nu mai plecam de acasa. Analizez periodic norul negru ce venea de deasupra peretelui si voia sa traverseze valea. Ma rog, mint, de fapt, ma opream sa-mi trag sufletul:).

Ciulind urechile sa aud eventualele tunete care din fericire nu ma amenintau, aud voci si vad deasura trei schiori, de trei varste. Ne salutam bucurosi de intalnire, schimbam doua vorbe si sunt uimita sa aflu varsta unuia dintre ei. Si cum povesteam noi, primele picaturi ma trezesc la realitate. Acum e-acum. Oamenii o iau din loc la vale, eu in sus, dar curand tre sa ma opresc sa pun ceva pe mine. Si incepe a da cu grindina. Tot mai temeinic.

Grindina adevarata, noroc ca nu era prea mare. Ma durea mana cu care tineam pioletul de la loviturile boabelor . Ma apuca rasul: bine ca am casca, ia uite la ce bombardament ma supun pe mine Bucegii. Cineva de acolo, din platou, poate de la Omu, da cu pietre in mine:). Daca stiam, nu-i faceam prajitura cu visine pe care o car acum in spate:). Ce fain se aud pietrele pe casca. Dar nu fulgera. E chiar frumos.

Bobitele sar in stanga si in dreapta, ma dau din vale langa o stanca, pe iarba, si ma uit la spectacol. Apoi gheata se transforma in bobite de polistiren , sau spuma de mare, topaind peste zapada tasata a vaii si pe.stanci. Curand, se umple pamantul de ele. Fetele cu iarba devin albe, iar pe vale curge suvoi de bobite.

Superba senzatie. Nu mi-e frica deloc, de nimic. Sunt bucuroasa sa fiu acolo, singura. Nu am ce sa patesc, si pot sa vad natura la ea acasa. Peisajul e ametitor, abruptul e salbatic, peretele Vaii Albe e negru de la umbra norului intunecat de deasupra lui, in vale verdele padurilor, branele cu iarba pudrate cu bobitele astea, un contrast superb intre norul intunecat si restul cerului, luminos, cantecul asta al bobitelor…

Filmez. Aveam sa ma uit acasa cu drag la filmuletul asta si asa de mult imi place muzica asta a bobitelor jucause. Incredibila senzatie de armonizare cu maretia muntelui si sublim sentiment de a fi aleasa sa particip la spactacolul asta al naturii. Se mai potoleste ninsoarea, sau cum sa-i zic, si o iau din loc printre graunte. Dar e mai greu de inaintat. Parca merg in gol, prin nisip. Covorul de bobite curge inapoi cu mine, mai, sa fie, asta e treaba serioasa. Nu se pune problema de accidente majore, valea e larga si suvoiul nu e semnificativ, doar ca inaintez greu. Dau tare cu bocancii mei uriasi, sa prind bine stratul de zapada stabila, infig cu simt pioletul, si uite asa, reusesc sa merg in sus, si nu in jos:).Si dau de fetele laterale largi, cu iarba in trepte, comod de urcat. Super. Ies din firul vaii pe dreapta si ultimul sfert de ora de vale il urc zglobie pe acolo. Pe stratul de bobite bine ancorate in firele de iarba se merge foarte bine.

La 12 si ceva, ies din vale, pe platou, in marcajul cruce rosie. Norul negru se lasa spre Sinaia, asa pare, nu vine dupa mine.

Sper ca nu incepe sa dea cu blitzuri. Sa dea acolo, la ei. Oricat m-as grabi, floricelele astea merita un pic de timp.

Imi fac planul de bataie: sa trec repede de Costila , in saua Sugarilor, si daca o fi sa vina nasol, o sa ma las un pic in vale pana ce-o trece nebunia, apoi sa prind un pic de liniste sa trec cerdacul, ca apoi iar am unde sa ma las in vale, daca o fi nevoie, si-oi mai prinde eu un moment sa trec de Gavane si de Bucura, pana la Omu.

Asa ca pornesc intins catre aplicarea strategiei mele.

Pe la cerdac, bum-bum, o chestie ameninta de dupa cerdac, dinspre zona Strunga, Leaota. Nu prea am curaj sa urc acum pe acolo, pe langa stalpi. Si se termina si gazul. Daca nu ciugul ceva, nu mai functionez. Asa ca las rucsacul mai sus, cu fierataniile de rigoare, ma las un pic in jos sub cerdac, catre Valea Cerbului, si refac resursele.

Intre timp, norii se duc mai incolo, se lumineaza bine si pornesc linistita pe sus, pe cerdac, si usurel, usurel, ma vad ajunsa la Omu, dupa prima mea tura singura pe o vale de abrupt cu zapada.

Ma dau la vorbe si aflu ca am ratat un apus frumos in munti, dar nu-mi pare rau, sunt momente cand oamenii de langa noi sunt mai importanti, pentru ca ei nu sunt vesnici. Asa mi-a spus mie o prietena candva si are mare dreptate. Constat ca am adus vremea buna la Omu, seara superba, noapte senina, cu multe stele, a cata noapte minunata pe munte?

 Ma trezesc cu chef de tropaiala. Am sarit peste rasarit si poze, deja am prea multe.Cred ca e prima data , din cele vreo zece coborari pe zapada de la Omu, cand nu mi-e teama deloc, de nimic, desi plec singura. E vreme buna, deocamdata, dar e clar ca vine ceva, norisorii strang randurile.

Si o iau la vale pe Morar, direct de sub statia meteo, zic eu sa ma invat cu coborarile mai abrupte, pe calcaie. Ce calcaie, domnule, ca intru in zapada pana la genunchi, pe alocuri.

Dar usor-usor, ies din zona cu nameti, parcurg caldarea, privesc ultima data inapoi spre Omu si incep sa cobor serios zona mai abrupta, dar nu-s probleme, sunt hotarata sa ma conving ca pe zapada asta, cu pioletul in mana, n-am cum sa ma duc aiurea.

Nici nu-mi dau seama cum ajung la canion si parca prea repede. E acoperit si asta de zapada, nu-i nevoie de ocol. La baza lui, insa, stanca a iesit la suprafata si trebuie sa fac ceva pe acolo, sa trec cumva din nou pe podul de zapada. Cu un pic de bajbaiala, treaba merge si ajung la poteca prin padure ce ma scoate in poiana de unde pleaca Adanca. Ma uit in sus, pe celelalte vai. Gata, saritorile s-au ivit, zapada intrerupta serios. Vine vara:).

Si ma asez la dezechipare si leneveala. Imi aduc aminte ca pe aici e ursarie mare si incep sa cant. Ma tem sa dau toate alea jos de pe mine si de pe rucsac,daca o trebui sa fug, sa n-am prea multe de adunat:). Catinel, cu randul. E soare, frumos, dar ploaia vine sigur.

 Flori in poiana. Multe flori.

Si Acele Morarului, strapungand cerul.

Si Timbalul.

Incredibil, aparatul inca ma mai ajuta.As sta toata ziua prin padure, daca n-ar trebui sa fiu mai pe seara acasa, la munca:(. Si cant. De data asta, nici nu stiu ce cant, fredonez dupa cum imi vine si cred ca deja am compus ceva.

Padurea…parca mai frumoasa decat ieri. Plina de flori si de leurda. Si de pasari. Explozie de viata. Muguri cruzi de fag. Imi vine in minte o melodie, “Verde crud”, de-o stiu de cand eram mica si o canta Anda Calugareanu.

O veverita rade de mine, vreau sa-i fac poze, ea tot dupa crengi isi ascunde capsorul, asa ca ma inclin in fata celor care stiu sa “vaneze” animalute.

Si ma bucur. Si ma umplu de senin.

Ajung in poiana Costilei si-mi aduc aminte de tura pe valea Coltilor. Si de multe altele imi mai aduc aminte.

Asa ca nu zabovesc prea mult, pentru ca nu toate amintirile ne bucura. Si plec mai departe prin padure.Dar cine o fi mesterit aici?:)

Incep sa-mi doresc o ploaie de vara, stiu eu de care, sa aud cum cad picaturile pe frunzele de fag. Si pe cand traversam valea Costilei, picaturi uriase ma trezesc din ganduri. Ma bag sub pelerina mea verde si ma fac una cu padurea, nu-mi mai pasa de urs si de nimic, ascult cum cade ploaia…

Si ma gandesc cum se face, ce-am facut sa merit… ca in ultimele doua luni am avut parte de asa senzatii faine si de ture pline de emotii placute: intr-o noapte cu viscol, pe la 3, porneam la Malaiesti cu Miruna, superb fior, amestec intre teama si linistea gandului ca padurea mi-e prietena si noaptea, ca si ziua, si pe viscol, ca si pe vreme buna; in zori urcam pe horn si fiecare pas cu coltarul infigandu-se in zapada intarita ma umplea de energie mai mult decat o ora de somn; de vreo doua ori, am hoinarit cu Sergiu, in nopti de vis, pe la poalele Craiului, inotand mai ceva ca-n miezul iernii prin zapada imaculata, neatinsa, descoperind poezia stanelor ca niste casute din povesti sau dormind sub cerul liber, cu ochii la stele; am savurat nuantele Dobrogei, printre stropi de ploaie si lumini de curcubeu, intr-una dintre cele mai de suflet calatorii de care am avut parte; acum vreo doua saptamani, ma bucuram ca un copil de o ninsoare cum n-am mai vazut, cu fulgi imensi, apoi cautam prin iarna si ceata un varf ca o Fata Morgana…si-l gaseam, si ma simteam de parca urcasem Everestul…; acum tura asta… singura… Ce urmeaza?

Si ma duc…pe sub frunze…

Joi, 26 mai 2011 - 03:51 
Afisari: 5,924 


lauramatei
(admin)