Lider în Adânc(ă) (Muntii Bucegi)

Data: 28 septembrie 2014

Traseul: Bușteni - Gura Diham - Cabana de vânătoare Colții Morarului - Valea Morarului până în Poiana cu Urzici - Valea Adâncă (toată!) - Creasta Morarului până la Omu - Valea Cerbului – Bușteni

Target principal: Valea Adâncă

Ieșirea noastră din weekend, în prima zi însorită după darea zăpezii, fără surprize majore, dar cu temeri concretizate.

Din faza de organizare, aveam analiza făcută: în leadership îi zice SWOT.

Strengths: știam intrarea în vale, studiasem în detaliu valea și tot ce poate apărea, știam bine topografia, știam cum se tratează fiecare parte, aveam echipamentul necesar de grup și individual.

Weaknesses: aveam 4 oameni noi, cu care nu am mai fost pe munte, din cei 10 participanți în total, eram un pic cam mulți pentru o tură pe abrupt. Cei noi: pe Adi și Geanina îi știam din alte contexte, Adi e profesor de geografie și a făcut alpinism: nu îmi făceam griji. De Dan îmi cam făceam: nu prea avea experiență de munte din câte mi-a povestit. Și de Bianca îmi făceam un pic griji: apăruse pe ultima sută de metri și nu ne intersectasem niciodată înainte. Nu toți oamenii aveau cască, ham și echipament de alpinism. Exista posibilitatea ca unii să fie prea epuizați și sau să apară teama în unele puncte.

Opportunities: parcurgerea unei văi de abrupt mai grea decât cele făcute anterior, ajungere la ace, posibilitatea de a surprinde niște peisaje superbe, întrucât vremea se anunța foarte bună, aveam trasee alternative dacă nu am fi putut continua la vreun punct: BMM, V. Morar etc.

Threats: posibilitatea găsirii de zăpadă / gheață pe traseu, nu era clar dacă putem trece de săritoarea mare și nici cum (citisem mai multe tehnici, dar nu prea păreau să asigure reușita în mod absolut). Pentru un grup de 10 oameni, estimam că vom sta 2-3 ore la săritoare, dacă puteam trece, ceea ce ne-ar fi întârziat.

Anyway, pornim încrezători că vom avea o zi superbă, cu aer tare, cu experiențe de vârf, cu relaxare, cu experiențe noi împărtășite, cu toate cele.

Fiecare om fusese informat de condiții, posibile probleme și cum le vom rezolva, variante de traseu, scopul ideal (parcurgerea văii), cât și descrierea traseului, imagini, necesarul minim de echipament. Echipamentul de grup îl aveam eu: coardă, cordelină, carabe, bucle, ceva trusă medicală etc.

Tura începe în ritm alert, în zori: 8.30 Bușteni, 9.00 Gura Diham, 9.45 cabana de vânătoare Colții Morarului, 10.30 Poiana cu urzici.

Grupul se mișcă bine. Oamenii de care mă temeam sunt relativ ok: Adi chiar a adus o carabă și o buclă suplimentare. Bianca are și cască, deși prima mea impresie e că echipamentul ei nu este atât de profesionist pentru câte îmi spunea că face. Dan nu e prea echipat, dar a mers destul de bine până aici. De ceilalți nu-mi fac griji: Mihaela zice că am mers cam repede și am alergat-o, dar e ok. Gabi, Roxi, Bogdan fac poze și glume: suntem cu toții impresionați de deschiderea și peisajele din Poiana cu urzici. Privim valea de jos: pare provocatoare și frumoasă în același timp. Le fac un mic tur al împrejurimilor, cu explicații despre ce se vede. Mie îmi place să știu ce am în jur și le documentez în detaliu: apoi transmit mai departe asta oamenilor mei; cred că și lor le place, celor mai mulți. 

Bun, 11.00: pornim pe firul văii, printre bolovani. Săritorile nu pun probleme mari la început: prima parte a văii e mai mult un corn de dejecție cu grohotiș. 

Curând se conturează Râpa Zăpezii pe stânga; continuăm pe firul văii din dreapta: oamenii fac multe poze, par încântați. Și eu.

 Vremea e de asemenea superbă: avem o perspectivă largă și în sus, și în jos, și departe, și aproape! 

 

Se conturează și grandioșii Colți ai Văii Adânci, tot pe stânga, care domină valea o bună parte din drum. 

 

Intersectăm curând BMM: să fi fost în jur de 13.00: e drept că am stat un pic mai mult la o săritoare anterioară, nu extrem de dificilă, dar unde am scos coarda pentru asigurare, just in case. 

Valea Adâncă in amonte de BMM:

După BMM ajungem la o săritoare mai înaltă, pe care o trecem însă la liber: când ajungem sus, ne dăm seamă că aveam un piton și niște bucle atașate de stâncă și am fi putut asigura. 

Mai avem o săritoare mai îngustă și mai dificilă apoi: stânca e mai udă cu cât urcăm mai sus. 

Curând ajungem la marea săritoare, intens studiată și recunoscută. Merg în recunoaștere, până se regrupează oamenii. E foarte înaltă… cu fețe spălate. E un piton mai sus, dar pare imposibil de ajuns la el pentru a asigura acolo. Mai sunt și două bucle atașate de piton. Scot coarda și toate instrumentele de alpinism. Mă uit la ceas: 13.45. Le spun oamenilor că dacă în 15 min nu putem urca pe nimeni sus, vom întoarce pe BMM. 

Reușim să trecem coarda printr-o buclă, Adi se echipează și urcă filat de jos până la piton. Făcusem și niște bucle suplimentare din cordelină, în loc de scăriță. Asigură în piton, care nu putea fi accesibil direct de jos și reușește în cele din urmă să cațăre la liber ultimii ~0.5 m. Găsește pitonul de deasupra săritorii și asigură. Pasul cel mai greu a fost făcut. Se aplaudă! De aici, ne filează pe toți de sus. Urcăm și rucsacii. Facem poze, ne bucurăm de reușita fiecăruia care ajunge sus. Mai luăm și câte-o gustare. Mai e Bogdan și gata! Recuperăm cordelina, strângem coarda și pornim mai departe: pff, 16.30, am pierdut aproape 3 ore la săritoare. 

Mai sus nu mai sunt săritori dificile, dar dăm de zăpadă și e destul de abrupt: e cam alunecos, cum s-ar zice. 

Alunecos devine și la figurat: Bianca o ia spre dreapta să ocolească zăpadă și dă în culmea din dreapta a văii. Zice că e mai bine. Ok, mergem pe acolo, deși e mult mai abrupt: o față înierbată înghețată, presărată cu jnepeniș ici colo. În stânga se zăresc curând hornurile Văii Adânci și mai sus Acul de Sus. 

Creasta Balaurului de vizavi se deschide în toată splendoarea ei. 

Sunt încântată de peisaj: le spun și oamenilor ce se vede. E cam târziu, e drept, dar se vede capătul văii. O surprind pe Bianca vorbind la telefon cam panicată și o întreb dacă e totul în regulă: nu-mi răspunde, dar pare dezorientată. Mă întreb de ce nu poate comunica. 

Anyway, ajungem curând la ieșirea din vale: fața nordică a Morarului e plină de zăpadă. 

Valea iese într-o coamă secundară și urmând la stânga câteva sute de metri, ieșim în Creasta Morarului, în apropierea Acului de Sus. 

18.30. Fața sudică e ruginie, nordică e albă. 

Coștila are deja o nuanță roșiatică: curând va apune soarele. 

Ne regrupăm. O surprind pe Bianca pornind în grabă. Noi mai stăm la câteva poze. Vârful Bucșoiu se ridică grandios, creasta balaurului, Valea Morarului spre nord, Valea Cerbului și Coștila spre sud, acele spre est, creasta morarului spre vest. 

Pornim spre Omu: savurez fiecare moment, fiecare imagine, fiecare nuanță: Bianca văd că s-a îndepărtat binișor cu câțiva oameni mai în față, mă gândesc că e panicată, dar că o să ne relaxăm la un ceai la Omu, în spate au rămas însă oameni care sunt mai epuizați. Eu pur și simplu respir încântare, deconectată și încărcată la maxim de natură, de culori: privesc în jur și sunt impresionată. 

Întotdeauna mi-am zis că doar de-acolo de sus poți să te descoperi, să te definești, să fii integrat în univers, să te identifici cu tine, cu natura. Aș mai sta aici, savurez pur și simplu fiecare pas; e halucinant, la propriu: ca doza aia controversată care te relaxează, te trimite în altă lume, te face să visezi, să plutești, să vezi dincolo de tine, de oameni, să fii doar tu în universul tău: alb, ruginiu, verde, turcoaz, roz, roșu, galben... 

Zăresc în curând cabana, să fi fost 19.30: în visul meu nici nu mi-am observat oamenii la vreo 30 metri mai sus pe culme, gata de coborâre. Se vedea deja drumul șerpuit pe Valea Cerbului și înțeleg că câte unii n-ar mai vrea să mai treacă pe la cabană. Le zic că îmi dau seama că le e teamă, că un ceai le-ar reface optimismul, că oricum ne prinde întunericul și jumătate de oră în plus nu e grav și că îi aștept: nu știu dacă m-au auzit. Mai fac vreo 10 min până la cabana, continuându-mi visul meu, îmbătată de peisaj, drogată cu culori. 

Sunt impresionată de cât de senin și roșiatic poate fi, de cabană, de locul acesta de popas care mi-a fost prezent în atâtea expediții, fac o tură de peisaj și sunt invadată de amintirile fiecărei văi, fiecărei culmi. 

Privesc spre Valea Gaura, soarele apusese peste vale de curând, vârful Bucura e alb, valea e verde ruginiu, cerul e roșu. 

Coștila e atât de clară, întreaga atmosferă e limpede. Spre morar e turcoaz. 

Mă trezesc pentru o clipă și realizez că suntem trei și că e ora 20: întreb dacă ceilalți vin, înțeleg că au zis ca o iau în jos și că nu mai așteaptă. Știu Valea Cerbului ca-n palmă: cu toate cotiturile, potecile, văile secundare; am putea să-i prindem și pe întuneric.

Stăm la poze, ne luăm un ceai, parcă și cabanierii sunt mai amabili astăzi decât de obicei. Privim în zare: se întunecă încet-încet. Oamenii mei zic să rămânem la cabană, că poate se grăbesc și nu-i prindem: eu sunt impresionată de cât de senin este și îmi dau seama că am avea o noapte plină de stele. Mai sunt oameni la cabană, dar mai sunt și locuri. Decidem să plecăm la răsărit, a doua zi și să-mi iau jumătate de zi de concediu: ceilalți doi, Dan și Gabi, aveau deja liber toată ziua următoare. Dau câteva telefoane să aflu niște trenuri din zori, cum n-o să mai am vreo mașină dacă oamenii din vale vor pleca în seara asta. 

Ne cazăm. Ieșim la stele: e senzațional, ultima dată când am prins o atmosferă atât de clară și un cer atât de înstelat a fost într-o altă vară la Țigănești, de Perseide. Avem o perspectivă largă, calea lactee e super definită, constelațiile strălucesc clar. Sunt impresionată și de ceea ce e în jos: se văd luminile orașelor mari, de foarte departe; pare că se văd Câmpina, Ploiești în sud, Moieciu în vest, Azuga și Valea Prahovei în est; parcă niciodată nu mai văzusem atâtea lumini: și în văile îndepărtate, și pe cer. 

Intrăm în cabană: e clar că va fi senin toată noaptea, mai stăm o vreme la fereastră. Încerc să dau de oamenii din vale, dar nu reușesc să prind pe vreunul la telefon: pesemne nu e semnal. Aflăm a doua zi că ar fi ajuns în Bușteni după miezul nopții și realizez că s-au mișcat destul de încet și probabil i-am fi prins.

Dimineața ne trezim la 6. Ieșim: e perfect senin, alb-rozaliu și cerul începe să se înroșească; savurez din nou și parcă-mi reîncep visul, cu respirații de încântare: ture de peisaj, poze, într-un spectacol roșu-rozaliu, asezonat cu albul de pe culmile nordice și cu verdele maroniu de pe cele sudice. 

7. 7:10: bila roșie de foc întregește spectacolul! 

7:15. pornesc spre Valea Cerbului, în mers alert. Oamenii mei zic că mai stau și coboară spre Babele după micul dejun. Îmi dau seama că pe Valea Cerbului, fiind orientată spre est, este cel mai bun moment de parcurs dimineață: lumina caldă a dimineții o descoperă la adevărata ei valoare și culoare. Cobor îmbătată de peisaj. 

La 8.30 intram deja în pădure. Ajung curând la intersecția cu traseul spre căminul alpin, dar decid că am destul timp ca să ies la Gura Diham ca să-mi umplu și sticla cu apă la izvorul de pe traseu, așa că continui pe dungă galbenă. Dau de o turmă de oi și încep să regret, gândindu-mă că sunt câini; trebuie să stau până trec oile: eu știam că stânele au coborât în vale în perioada asta, dar zic ciobanii că mai urcă încă la pășune dimineața și coboară în vale seara. Mă mai întâlnesc cu un om care culegea ghebe spre ieșirea din pădure și cu încă doi pe drumul forestier: mă întreabă dacă sunt urși, le zic să meargă cu încredere. 

Pe drumul forestier se ridica roua.

Reușesc să ajung la gară spre 10 și mă urc în tren la 10.07: realizez că am cam alergat la coborâre și că o să mă omoare genunchii.

Dar sunt fericită: am avut o tură pe cinste și mi-am luat doza de munte în cantități stupefiante weekendul ăsta :)

Vineri, 10 octombrie 2014 - 00:47 
Afisari: 7,588 


josette