Lectia Bucegilor (Muntii Bucegi)

28-29.09.2016

A 5-a sau a 6-a tura in Bucegi, planul era sa urcam pe Jepii Mici (pe care am mai fost), sa ajungem la Crucea de pe Brana Caraimanului, sa trecem pe la Omu (pe unde am mai fost) si sa dormim la refugiul Tiganesti (unde nu ajunsesem inca). Cu o tura in urma il observasem cand coboram de la Omu spre Valea Gaura si ma gandeam: “Hmmm, trebuie sa ajung acolo!”. Ideea si traseul pareau simple: urc varful ala, adica Scara, il ocolesc, fac dreapta si am ajuns la refugiu.

Am reusit si i-am convins pe Tutu si Sebi sa ma insoteasca. Cu Tutu am tot fost in plimbari pe langa casa, Tampa, Postavaru, Piatra Mare, iar Sebi mergea cu ai lui des. Pe Tutu il stiu de la gradinita, am crescut in acelasi cartier, iar pe Sebi de la liceu. Fiecare din noi aveam echipament cat de cat complet, mai putin Tutu care nu avea sac de dormit. Pana la urma reusise sa imprumute unul de la un prieten. Problema e ca sacul asta era de dimensiunea unui geamantan. Ehh, aia e, macar sa tina cald. Dimineata la 6, ajunsi in Busteni incepem abruptul drum spre cabana Caraiman, totul se desfasoara clasic: zi de toamna calduta, pas de pitic, bagaj de magar, capre negre in stanga si-n dreapta si superba vale a Jepilor adancindu-se la picioarele noastre. Marcam obiectivele depasite (Jepii, cabana Caraiman, Cruce) si setam directia Vf. Omu. Ne miscam incetisor datorita bagajelor, dar reuseam sa mentinem un ritm cat de cat constant. Ziua a inceput initial frumoasa, chiar calduta, dar treptat, cum castigam altitudine temperatura scadea si incepeam sa simtim usor usor frigul. Aproape de Saua Sugarilor constatam ca ramanem fara apa, cum nu aveam cunostinta de vreun izvor, adunam gheata si turturi de langa o baba (piatra erodata de vant) pe care ii punem in sticla, in speranta ca la un moment dat se vor topi. Sebi are probleme cu una dintre bretelele de la rucsac, de fapt s-a rupt de tot, trage un nod si e ca nou. Plimba dupa el un bat de trekking telescopic pe care l-a capatat de la tatal lui cu mentiunea: ,,Sa mi-l aduci inapoi, ca altfel ai pus-o!”

Incet, incet ne apropiem de Vf Omu, ajunsi in saua Cerbului ii avertizez ca urmeaza penultima urcare pana la refugiu. Dar ce penultima urcare… destul de aprope de cabana Omu incat sa nu renunti si totusi destul de departe incat sa te ia foamea si sa te intrebi de ce faci toate astea.

Odata popositi la cabana, stabilim ca bagam o ciorba si-o tulim ca sa nu ne prinda noaptea. Un domn care lucreaza la cabana intra in vorba cu noi.

-Incotro mergeti baieti?

-La refugiul Tiganesti, vrem sa innoptam acolo

-Hmmm… sa nu fie inchis, spune de parca ar vrea sa ne descurajeze.

-Pai cum sa fie inchis? Care e rostu lui daca e inchis? Intreaba Sebi.

-Io stiu? Poate astia de la Salvamont l-au inchis.

Pana la urma ne punem la masa, terminam ciorba si iesim in fata cabanei. E 18:20, Tutu scoate o tigara, o aprinde, se uita in jur si pe un ton pe care nu-l sesizasem atunci spune.

-Auzi? Da nu mai bine ramanem aici?

Gandidu-ma ca vorbele domnului de la cabana l-au descurajat, ii tot dau argumente cum ca nu are cum sa fie inchis refugiul, ca ne descurcam si ca totul va fi bine. Incepem sa coboram spre Saua Hornurilor, vantul parca capata putere si culoarul Rucar -Bran este inghitit treptat de nori. Am o senzatie ciudata pe care nu o pot descrie in cuvinte cand vad cum se intuneca si se schimba peisajul. Noaptea ne invaluie fix cand ajungem la intersectia unde se despart traseele, cel spre Ciubotea si cel spre Tiganesti. Il urmam pe cel inspre Tiganesti pret de cativa metri pana dam de o coborare pe un horn cu ceva zapada pe el unde este si un lant a carui capat nu se vede. Zic brusc:

-Stop! Sa ne luam frontalele.

-Ce frontale, zice Tutu?

-Lanterna? Il intreb? Chestia aia care te ajuta sa vezi pe intuneric?

-Bai, eu n-am, zice Tutu

Sebi o cauta pe a lui in rucsac, dar nu da de ea.

-Super, nici eu n-o am. Ce facem acum?

Tutu spune pe un ton obosit:

-Eu zic sa coboram si asa, nu mai pare mult pana la refugiu.

In momentul ala eram trei insi cu o frontala, in intuneric la marginea unui horn semi-inzapezit, cu un lant a carui capat nu il vedeam si de care nu avusesem habar pan-atunci, asa ca, rece si sec zic:

-Ba nu, ne intoarcem la Omu!

Baietii nu se impotrivesc si, cu una, cu doua ne mobilizam iar, facem stanga imprejur si turam picioarele cu destinatia Omu. Incepusem sa obosim… Pe drum insa, Tutu incepe sa dea semne de oboseala ingrijoratoare, cazand din picioare in stanga sau in dreapta potecii.

La un moment dat cade, se tranteste pe spate si gemand zice:

-Lasati-ma aici!

Nu stiu cum s-a derulat in totalitate, cat a durat, dar deodata uitasem de orice oboseala si frig, i-am luat rucsacul si mi l-am pus in fata, Sebi i-a luat geamantanul, pardon, sacul de dormit, l-am apucat amandoi de sub umeri si am inceput sa il taram inspre Omu, la intervale scurte de timp ii dadeam tablete de ciocolata cu lapte, iar el le lua, mesteca animalic si striga:

-Nu mai imi dati ciocolata ca borasc!!!

Norul care acoperise Branul ne inghitise si pe noi, care continuam sa urcam fara sa avem habar cat mai avem pana ajungem pentru ca nu mai era deloc vizibilitate, vantul rece ne lovea din toate partile in rafale facand comunicarea imposibila intre mine si Sebi cu toate ca distanta dintre noi era egala cu un Tutu, deci nu mult. In acele momente incordate, pentru scurte perioade de timp se mai zareau lumini in vale de la localitatile de pe valea Prahovei, lumini care iti dadeau o stare de liniste prin palpaitul lor, dadeau speranta ca nu esti singur si ca totul va fi bine si vom izbuti. Deodata urcusul s-a domolit si in fata noastra apare un bolovan pe care il observam cand aproape ne lipim de el

-Nu e cabana, e un pietroi! Urla Sebi nervos.

Eu urlu inapoi:

-Cabana e lipita de pietroi, trebuie inconjurat sa dam de cabana!

Facem o tura in jurul bolovanului pana dam de lemn si de usa cabanei, o deschidem si intram, domnul cu care am vorbit la plecare si o doamna ne iau in primire ingrijorati, le povestim ce am patit si cum ne-am decis sa ne intoarcem.

-Of, of copii, bine ati facut ca v-ati intors! Va dau o ciorba? Spune doamna pe un ton cald, parintesc.

-Nu, nu, vreau doar sa dorm... sa dorm, spune Tutu cu juma de gura privind in gol cu falca cazuta.

Pana la urma a primit fiecare cate un ceai si ne-am pus la somn. Tutu in contact cu priciul adormi instant, in timp ce eu cu Sebi am mai stat si am povestit si retrait cele intamplate.

Dimineata, ne trezim destul de ok si odihniti, ne strangem bagajul si ne punem la masa. Sebi incepe sa scoata din rucsac un ditamai castronul, doua cepe rosii mari, 4 conserve de fasole boabe, 2 sticlute, una cu otet si una cu ulei, zambind cu gura pana la urechi.

-Cat am asteptat clipa asta! Ieri seara voiam sa mananc asta, o sa fie o masa pe cinste. Ce mai stati ba? Curatati ceapa, hai!

Putin mirati, ne apucam sa executam ordinele si n-o sa va mint, a fost delicios, nu ma asteptam, e posibil ca, caratul mancarii sa o faca mai gustoasa 😊)

Strangem masa, ne luam ramas bun de la cabanieri si plecam spre casa. Cadem de acord sa ii dam direct pe Valea Cerbului spre Busteni.

Clasica coborare pe Valea Cerbului, lunga, lunga ... atat de lunga ca incepusem sa ne cam saturam sa il auzim pe Sebi cat de bun si de folositor este batul lui de trekking, cum te ajuta si la urcare si la coborare, cum amortizeaza impactul si multe altele. Ajunsi in Poiana Vaii Cerbului, Sebica constata ca si-a pierdut nu stiu ce capacel de la varful batului. Insista sa mearga sa il caute pe poteca ca sigur nu l-a pierdut de mult, in timp ce noi sa il asteptam. Buun, ma pun eu cu Tutu la plaja in poiana si cam dupa 45 de minute se intoarce Sebi victorios si fericit.

-L-am gasit ba! Nu m-ati crezut, da ia uite!

Intr-adevar, il gasise. Ne luam rucsacii si pornim iar.

Ajunsi in Busteni, luam trenul care ne lasa in Brasov, iesim din gara, ne luam ramas bun si cand sa ne intoarcem spatele si sa plecam fiecare la casa lui, Sebi striga ca un nebun:

-Batul de trekking! L-am lasat in tren!

Arunca dihania de rucsac din spate si o tuleste spre peron. Din pacate, trenul pleaca, iar cu el si batul lui Sebi…

Cu toate ca am continuat sa merg pe munte, si am mai avut, cum sa le zic, experiente neplanificate, asta din Bucegi a fost prima si destul de intensa. Nu stiu de cate ori am retrait-o si analizat-o, de cate ori m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca alegeam sa coboram spre refugiu, oare ne mai intorceam toti din tura?

Am gresit, am ales un traseul dificil fara a sti conditia fizica a coechipierilor, nu le-am zis de echipamentul strict necesar, nu am studiat destul traseul inainte… si pentru asta am primit o lectie pe care nu cred ca o voi uita vreodata. In formatia asta nu am mai fost pe munte, cu Tutu am ramas prieten bun si acum, cu Sebi.. tot prieten, dar din pacate Clujul l-a inghitit.

PS. In tura asta, am numarat cam 41-43 de capre negre!

Miercuri, 11 ianuarie 2023 - 22:07 
Afisari: 707 


rufinus