Laita și Netedu (Muntii Fagarasului)

Dedic acest jurnal celor care au iubit Muntele, iar acesta din urmă i-a iubit pentru ultima oară. Dumnezeu să-i ierte!

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să țină cont de faptul că condițiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simțirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală și nu ne scutește de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conștient de riscurile asumate și este total responsabil de viața și sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile și faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezător de propriile capacități tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanență vigilent și să acționeze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoțională să nu aibă de suferit.

Sunt treaz de pe la 4 dimineața, dar muntele este încă departe. Emoțiile reîntâlnirii cu iarna mă ajung din urmă și inima-mi saltă nerăbdătoare. Rucsacul e gata de pus în cârcă, fierătaniile sunt calibrate și(-mi) promit să am grijă de mine. De la distanță e clar ca lumina zilei că iarna începe destul de sus. Ies din pădure și abandonez ideea ieșirii în muchie în zona Vârfului Miezuinei. Dacă în alte momente din an acesta prezintă risc de avalanșă, acum prezintă doar risc de deshidratare. Țin poteca în sus până în căldarea superioară și trag spre Curmătura Văroasă. 

Privirea îmi scapă de câteva ori spre Căldarea Doamnei, unde doi schiori se simt tare bine. Mă muncesc un pic cu stratul alb și ies în „vânt puternic la pupă” pe linia crestei. Un gât de savoare caldă, parazăpezi și colțari, la „umbra” unui țanc unde sunt ferit de „aerosoli”. Zăpadă beton, parcă aș fi în peretele albișoarelor. Nu e loc de trânte, pășesc cu atenție pe colțari și mă sprijin în bețe. Fiarele smulg greu urme în platoșa înghețată. Nu mă pot plânge de peisaj și am timp să reinventez oareșce mișcări noi de deplasare cu colțarii. Un ușor slalom mă ajută să îngheț un obraz, în timp ce-l dezgheț pe celălalt. Vântul nu mă presează extrem de tare, dar e un pic mai mult decât răcoros. 

Pe mâna dreaptă nu mă satur la a privi, doar ochii roșii până în ziua următoare îmi șopteau de unde bate vântul. 

În față arată la fel de frumos. 

La stânga mă uit cu interes crescut, am treabă acolo în zilele următoare. 

Totul scârțâie sub tălpi așa că îmi fac loc să parchez bețele la schimb cu un piolet. Urmează o zonă mai tehnică și trebuie să fiu pregătit. Crusta înghețată nu mă lasă să descopăr ușor ce e dedesubt. Ajung pe țancul nordic și arunc un ochi la piciorul NE. Odată trebuie să ajungem să ne cunoaștem. Urmează o mică descățărare pe un hornuleț care dă pe o placă spălată ce se întinde mult spre căldare. Evident că fisura din stratul alb este și ea acolo. Descațăr doi pași, mă uit, mă foiesc, ține sau nu ține? Decât să iau la puricat fiecare gând mă apuc să sap cu pioletul să vă cum stă treaba. Ciocul metalic nu mă ajută, trec la ciocan. Reușesc să crap crusta ca să dau de pulver-ul de sub ea, evident fără lipici la stâncă. Continui săpătura și dacă tot e să testez rezistența crustei înghețate, dau și o semicoardă în jurul bolovanului unde am făcut săpăturile. Măsor trei-patru lungimi de om, fac un nod și arunc coarda. Pun un reverso, dar mă cobor prin descățărare. Recuperez și trec la traverseul pe sub linia crestei. Tare frumos e acolo. Reușesc să disting un monoplan, dar rămân cu ale mele. Sunetele par modificate la un moment dat, sună a elicopter, dar sunt prins în acțiune și nu arunc cu privirea. O linie orizontală mă scoate pe Vârful Laita. O grămadă de poze, un live cu câțiva prieteni dragi și fuga la vale. Nu am timp de pierdut, vreau să termin pe lumină. ătiu că prognoza nu e strălucită pentru ziua următoare, dar încă sper. Așadar, fuga la vale, să rămână timp de odihnă. Nu arată rău muntele, deși ochiul identifică niscaiva plăci de vânt. Țin creasta matematic până în șa. Căldarea e în umbră și o dau direct la vale. În prima parte zăpada e în curs de transformare în gheață lucie. Nici mai jos nu e mai moale. Mă aleg cu o descățărare cu fața la versant până jos în căldarea Pietroasă. Aici bate soarele, vântul nu e prezent deloc. Mă opresc la „stația intergalactică” să dezechipez, renunț și la geacă și realimentez corpul care m-a slujit astăzi cu brio. De aici rămân doar cu zâmbetul pe buze, cobor pe pilot automat bucuros de această reîntâlnire cu anotimpul alb.

A doua zi nu se arată foarte darnică din punct de vedere a condițiilor meteo. E ziua de recuperare activă. Inițial planificasem să ies la prima pantă propice și să exersez la zăpadă frâna de piolet. Zăpada e sus rău, se anunță și precipitații. Primesc oferta alternativă și mă aleg cu o plimbare în sectorul împădurit. Unde mai pui că a ieșit și soarele la un moment dat, iar ploile au stat departe de noi.

Seara nu se lasă fără gânduri, multe gânduri. Urma să ies pe Vânătoarea lui Buteanu. Aveam nevoie de condiții meteo bune. În schimb, pe lângă nori, ceață și ploi, primesc și vești mai puțin plăcute: sâmbătă a fost elicopterul, nu m-a înșelat auzul. Sunt trei persoane decedate. Două dintre acestea în una din zonele vizate de mine. Nu e ușor să diger totul, nu e ușor să zic „eu știu ce fac” sau „mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”. La prima rază de lumină (de la frontal, bineînțeles, de unde altundeva?) urc prin ceața densă. Umiditatea e foarte ridicată și pătrunde fiecare por. Gândurile sunt și mai adânc înfipte. Renunț să mă lupt cu ele și las pasul să-și urmeze cursul. Nu are rost să pătrund cu mintea ceea ce e pentru inimă. Voi vedea ce are muntele de oferit, mă aștept la „nimic” și voi găsi ce caut. Oricum nu țintesc prea departe, câmpul vizual este tare limitat. Niscaiva urme de colțari, întrerupe doar de scurgerile superficiale de zăpadă, și experiența mă conduc la bifuracația dintre traseul spre ăaua Văiugii și Bâlea Cascadă. Încă sper la cei 2507m de Vânătoare, cică mai târziu iese și soarele. Trag un pic de timp și intru pe o linie pe la baza unui perete, mult spre stânga. Fac un ocol consistent pe o brână de capre, ocazie cu care îmi fac încălzirea pentru mixt. Ajung pe partea cealaltă a muntelui și hotărăsc să o dau în sus: am găsit un vâlcel numai bun de exersat monopoint-urile de la colțari, continuat cu o creastă la mixt, numai bune să simt atmosfera locului. Ies sus și caut să identific șaua Netedu. În ceața groasă identific doar urmele lui moș martin. Îmi amintesc când am dat spray-ul de urs pe colțarii din rucsac și refac decizia. Rămân cu colțarii și scot și spray-ul, ba mai mult, trag și piedica de pe el. Îmi amintesc de evenimentele petrecute în zilele anterioare și nu știu dacă zona prezintă sau nu interes suplimentar. La deal nu o pot da în atare condiții meteo, să staționez în așteptarea soarelui îmi dă cu virgulă, așa că o „dau la vale”, adică la deal spre Vârful Netedu. Un stâlp metalic și un carton prins de el e tot ce găsesc pe vârf. Am mai umblat în zonă, poteca marcată o ia pe mâna dreaptă pe o curbă de nivel. Eu o țin matematic, pe creastă. 

Teoretic nu e nimic de speriat, însă vârfurile Buteanu și Găvanului au peste 2000m. Custura ce vine de pe Netedu și leagă toate aceste vârfuri îmi dă ocazia să exersez o escaladă frumoasă, la mixt. ăi aici zăpada e beton, așa că rămâne să descațăr cu fața la versant de mai multe ori. Mă mișc destul de repede, dar atent la fiecare mișcare. Ca orice muchie nordică care se respectă, muchia Netedu dă și ea într-o jnepeneală de mare artă. Zbor colțarii din picioare să nu mă autogăuresc și mă înarmez cu multă răbdare. Într-un final, cerul se îndură și e milostiv cu mine, oferindu-mi privirii din minunățiile de sub el. 

Trec pe lângă lac, mai dau o jnepeneală și prind poteca ce mă conduce înapoi la Bâlea Cascadă. A fost o zi grea, cu multe de învățat și multe, multe satisfacții.

Cum era greu să mă desprind brusc de natură, am mai dat o plimbare de jumătate de zi peste vârful Mierea, ocazie cu care am aruncat cu privirea spre Muchia Tunsului, atât cât mi-a fost permis. Zona înaltă era învăluită în nori denși, negrii, era un nonsens pentru mine să ies în zona alpină. Am fost să revăd un locaș drag care, în trecut, mi-a oferit confortul și căldura „de acasă”. M-a durut să-l văd în starea actuală, cine știe… 2025 vs 2009.

Mulțumesc încă o dată Muntelui pentru grija și îngăduința cu care m-a îmbrățișat!

Miercuri, 29 octombrie 2025 - 17:40 
Afisari: 475 


edy