Lacul Vulturilor - implinirea (Muntii Buzaului)

Imi plac magazinele de tara. Simple, saracacioase, cu produse ieftine, cu oameni de cele mai multe ori deschisi si vorbareti, cu sateni care se uita lung la ciudatii care aleg sa petreaca timpul carind rucsacuri mari in spate sau mergind pe biciclete. Nu ne inteleg, de cele mai multe ori, fuga noastra de betoane, de cei 4 pereti, de birourile ticsite de computere si lapotop-uri, de orele lungi petrecute in trafic ascultind vrute si nevrute. Sau fuga noastra de altele mai putin rostite. Cum ne-ar intelege cind ei traiesc cu adevarat? In natura, muncind fizic in gradina lor sau cosind iarba pentru o iarna lunga. Imi place sa schimb citeva vorbe cu ei, poate sa ii bag in seama sau poate, mai bine zis, sa „ma bag“ in seama. Chiar daca nu am ceva special de intrebat, tot salut si vorbesc. Si nu in ultimul rind, magazinele astea imi aduc aminte de magazinele “mele” de pe timpul lui Ceausescu. Timpul la ei s-a comprimat, doar abundenta de produse nu seamana; in rest, e o amintire a copilariei.

La primul magazinul din Chiojd m-a intilnit cu colegii mei de tura in dorinta noastra de a atinge lacul Vulturilor pe biciclete (simbata 18 iunie 2016). Urma sa plecam pe valea riului Basca Cu Cale, sa intram apoi pe valea riului Siriu Mare si sa strabatem aproiximativ 40 de km prin muntii acestia domoli din Curbura, ca in cele din urma sa urcam sustinut spre Poarta Vulturilor si lacul cu acelasi nume. Zona o tot explorasem in ultimul timp iar gindul de a ataca lacul din aceasta parte sudica a muntelui era o certitudine pentru mine. Si iata ca venise si ocazia.

Pina sa intram efectiv in valea, am oprit scurt pentru a le arata colegilor mei domeniul Garbea. Un loc retras in munte, unde poti lua o masa buna si admira cascada mai putin cunoscuta de pe riul Basca. Sau chiar poti face o baie in piscina complexului.

Valea e larga, putin batut de turisti, doar motoarele sau masinile 4x4 deranjeaza din cind in cind. Aceasta vale este una din caile de acces in muntii Siriului pentru cei motorizati. Noi am avut “noroc”; doar 2 motociclete ne-au depasit. In rest, liniste multa, pajisti intinse, casute din loc in loc. In graba bicicletei mai miroseam din cind in cind mirosul florilor din finetele neatinse inca.

„Eu as opri putin la riu sa ma racoresc“ spun colegilor mei. Simteam ca erforul sustinut de pe bicicleta si caldura naucitoare isi spuneau cuvintul. Simteam sa ma spal, sa imi racoresc miinile, fata, sa imi ud parul, asa cum facem des in izvoarele de munte. Simteam ca nu sint in regula daca nu fac asta. Si am facut-o. Si mai simteam ceva. Nevoia sa maninc dupa eforul acela. Si repede, am deschis rucsacul si am mincat. Corpul are nevoie de energie la efort sustinut. E bine sa ii dai ce are nevoie la vreme potrivita. Vrea apa, da-i apa, vrea mincare, da-i mincare, vrea sa il racoresti, fa-o la timp ca sa nu te prinda moleseala, vrea odihna, da-i. 

Am prins puteri noi, dar am inceput urcarea. Drumul “pietruit” si oboseala ne-au facut sa coborim de pe biciclete. Aici parca a fost punctul de incercare. Urcam, urcam si nu mai ajungeam la golul alpin. “Nu se mai termina o data…?” ne intrebam. Colegul meu verifica din cind in cind GPS-ul, dar numarul de km pe care ii spunea nu insemnau nimic. Chiar daca eram cu bicicleta, la munte, distantele nu se masoara in km, ci in ore in functie de inaltimile la care urci. 

„Ce mi-as dori acum?“ ma intrebam cu glas tare pentru a fi auzit si de colegii mei de tura. Si fiecare incepe sa zica. Eu visam la un iaurt de baut, rece ca ghiata. Numai acolo imi statea mintea. Parca apa, nu mai avea nici un gust.

Cind am iesit in golul alpin, ne-am bucurat desi eram osteniti. Nici aici nu am putut folosi prea mult bicicletele. Hai, push bike si stringe din dinti! “Mai e putin, mai e putin...” ziceam dar nici eu nu credeam in spusele mele. Totusi efortul si rabdarea este rasplatita: ajungem la Poarta Vulturilor, Lacul Secat care mustea cu apa si in sfirsit, pe Lacul Vulturilor il atingem la 17:30. Am mincat, dar eram nelinistit. Colegii mei de tura se opreau in Siriu si doreau un traseu pe un drum forestier spre Crasna care pe mine ma ocolea cu vreo 25 km in plus fata de ce stiam. Hotarirea nu a fost brusca, anuntasem asta din timp, dar decizia de a cobori singur pe BR, care scurta mult traseul meu, a fost una ferma.

In golul alpin din jurul Lacul Vulturilor m-am orientat destul de greu. Imi aduceam aminte cele citite la un moment dat, ca aici, pe timp de iarna, citiva baieti intrasera in hipotermie pentru ca nu mai gaseau traseul.

Ora inaintata, presiunea de a ajunge la sosea cit mai repede, cei 40 km pe care ii mai aveam de strabatut, dupa coborirea din munte pina la masina, m-au facut sa pierd traseul BR. Scoate harta, gaseste nordul, cauta traseul. Pai cum, eu ma intorc inapoi la Poarta Vulturilor dupa ce am facut un ocol de 45 minute? Si ciinii astia care latra la mine, vreo 5-6. “N‘e la oi, ca nu cu voi am treaba!” strig des pentru a nu se apropia. A trecut o masina, tipul era dur dar binevoitor in a oferi amanunte in acealai timp, explicindu-mi a doua oara ca BR nu e traseu de bicicleta ci de munte. Imi spune grijuliu: „Grabeste-te ca e ceasul 20, sa prinzi semnele in padure si sa te inscrii pe traseu…“. 

Coborirea pe traseul BR era un fel de a-mi dovedi mie ca se poate. Ca pot trece pe trasul de pe care, in toamna anului trecut, am “fugit” de “frica” in incercarea mea de atinge Lacul. Si a meritat tot efortul. Parca, dupa oboseala aia acumulata, dupa acel “nu se mai termina o data…”, coborirea asta era incununarea, implinirea. Poteca strimta, abrupta, pietroasa, de munte. Imi placea sa cobor in viteza, sa ocolesc sau sa sar bolovani sau radacini. Nici miscarile nu le mai coordonam bine de oboseala. Am si cazut, dar nu rau. Facea parte din placere. Nu am recuonscut locul unde am avut „intilnirea“ decit dupa ce am trecut de el. Ha! Uite ca am putut. Si singur! Poate o ora si jumatate mi-a luat coborirea pina in asfalt. 

Am inceput sa merg dealungul lacului Siriu de pe riul Buzau. Capul, de cele mai multe ori, il tineam in pamint. Din cind in cind ridicam si priveam in jur, asa cum am fost invatat de tatal meu. “Cind mergi pe munte, ridica privirea sa vezi frumusetea si vei uita de oboseala”. Nu prea puteam sa uit de oboseala, mai aveam vreo 40 km pina la masina si orice panta, oricit de nesemnificativa, ma facea sa schimb pe foia mica si pinionul mare. De necrezut, aproape. Cind prindeam vale, trageam in 40-45 km la ora stiind ca asta inseamna timp in economia de a ma intoarce acasa. Si era tirziu deja, lumina se ducea incet, incet.

Am oprit in Nehoiu sa imi iau mult visatul iuart de baut. Doamne cum a fost! Rece, acrisor, racoritor. Pe neresuflate. Si am stat vreo 15 minute sa ma odihnesc in timp ce oamenii se uitau ciudat la tipul asta asezat pe scarile magazinului, murdar tot de noroi si praf.

La fiecare loc mai ferit, vedeam un culcus de dormit. As fi oprit macar 15 minute sa dorm; avem tot ce era nevoie. Dar realizam ca daca opresc poate nu voi mai gasi forta sa continui. Trebuia sa pedalez cu orice chip. Sa tin ritumul, chiar si asa incet cum era. Cerul se lumina peste muntii, in directia in care eu mergeam. Asta mi-ar mai trebui. Stiam ca se anuntasera furtuni dar ma rugam la Dumnezeu sa nu am parte de ploaie pe ultima bucata de drum. Mai facusem o tura de bicicleta, noaptea, pe o rupere de nori si amintirile nu erau tocmai placute.

Am ajuns la masina. Aproape nu-mi venea sa cred. De cind asteptam sa o vad… Ora 00:15 in noapte. De la ora 9:30 dimineata, de cind pronisem, se strinsesera ceva ore! Si vreo 112 km. Plus vreo 1900 m dupa Bikemap.net. „La limita…Nu mai vreaaaauuuuu…” imi strigam pregatindu-ma sa pornesc spre casa, dar imi stiam prea bine glasul oboselii din mine... Si mai stiam ca a doua zi, cu siguranta, voi incepe din nou sa imi creionez alte iesiri. 

La cit mai multe creionari implinite si voua!

Luni, 20 iunie 2016 - 17:27 
Afisari: 2,099 


andruska