La barza chioară îi face Dumnezeu cuib (Muntii Rodnei)

Da, știu, corect ar fi trebuit să folosesc Dativul, însă ignorând ambalajul gramatical mesajul zicalei se potrivește de minune drept motto al excursiei postate pe carpati.org. Căci tot orarul stabilit în prealabil, ambițios și precis, fu în mare parte dat peste cap din varii motive … unele subiective și blamabile, altele obiective și implacabile. Dar tot răul spre bine, fiindcă privind retrospectiv, bag sama că mult mai faină și fotogenică fost-a versiunea conjuncturală decât a planificată în stil corporatist …

http://www.carpati.org/planificator_ture/nedei_pietrosi_.../5364/

Așadar, începând cu începutul, prima zi fu sortită deplasării din București în sătucul Rodna. Via Transfăgărășan. Mare greșeală … căci peste altă o mie de autoturisme ne-a ținut companie. Sau mai bine spus ne-a țintuit locului. Să văd atâtea mașini pe DN 7, rulând bară la bară sau prinse în ambuteiajul de pe partea sibiană … a fost o experiență auto inimaginabilă. Și interminabilă. După care a urmat o vizită în cetatea Făgărașului, unde sub un soare arzător descoperit-am istoria zbuciumată și deseori întunecată a acestor ziduri seculare. Și iac-așa trecu ziua și venii noaptea, ajungând la destinație pe la 00h30. Până să-l primim pe Moș Gene se făcu 01h30 … ce să mai pornim pe traseu la 07h30 că noi eram chiori de somn. Așa că dormirăm. Până pe la 08h00 … Când cerul era clar ca cristalul și soarele dogorea mai tare ca un cuptor. Colac peste pupăză, pensiunea era plină cu turiști iar micul dejun deservit de o singură fătucă. Harnică, ce-i drept. Așa c-am terminat de mâncat pe la 10h00 … Prima abatere: decalarea orei de începere a drumeției. Încălțatu-ne-am bocancii și pornirăm pe caldarâmul încins al satului, cale de vreun kilometru și jumătate, până în apropierea bisericii ortodoxe unde începe marcajul PA, căci ne hotărâsem să urcăm din Rodna pe vârful Ineu spre a coborî în Șanț pe CA. A doua abatere: inversarea sensului de parcurs al traseului.Cu toate acestea, pe la 10h30 începură să mijească o puzderie de norișori dolofani și pufoși care au pus în mișcare mase considerabile de aer, astfel încât vântul adia taman cât trebuia să ne răcorească urcușul.

Fiindcă am urcat, și tot urcat … de behăiam mai abitir decât cornutele mioritice întâlnite pe drum. Găsirăm apă abia la stâna din poiana Beneșului (?) unde până și ciobăneștii erau toropiți de caniculă, moțăind câinește la umbra salvatoare a unor copăcei firavi. Pe deal o cireadă și câțiva căluți. În soare. La stână vreo doi ciobănei ascultând chiotele maramureșene. La umbră.

Făcut-am plinul de apă și pornit-am iar la pas, până în pădurea de după deal unde am dat de doi turiști însoțiți de un localnic. Ei ajunseseră pe Ineu la ora 10h00 iar acum făceau cale întoarsă. Erau arși de soare … Ca niște raci fierți. Mă uitam la ei și mă gândeam că toată întârzierea de azi dimineață fu, iată, spre binele nostru, fiindcă am urcat sub un cer relativ acoperit de nori, cu soare parțial și mai ales pe adierea binevenită a vântului. Uf !

Tot aici am întâlnit ultima sursă de apă de pe acest marcaj PA: un izvor captat pentru adăpatul animalelor.

Odată ajunși în șaua Curățel, începe să apară și creasta sudică a Rodnei, desfășurându-se majestuos deasupra noastră. Mai întâi Vârful Roșu, apoi Ineuț și Ineu … Ultimul jucându-se tandru cu câte vreun nor mai cenușiu.

Înapoia noastră, la câteva zeci de kilometri înspre SV, spectacolul ceresc era mult mai dramatic, lovind cu trăsnete și tunete … printre perdele întunecate de șiroaie.

În Șaua Ineu ni s-a închis și nouă vremea, forțându-ne să intrăm în micuțul refugiu de acolo, unde am întâlnit un cuplu brașovean ce pornise din Borșa cu o zi înainte.

Ne-am tras sufletul vreo juma de ceas, conversând cu cei doi tineri, și pornirăm la vale căci pe Ineu își pusese deja tabăra un nor mare, negru și foarte rece. În câteva minute, datorită puiuțului de vâjgău inoportun, temperatura scăzu vertiginos, astfel că de pe Ineuț până în Șaua Curățel coborâi în polar și cu mănuși … Sorin s-a îmbrăcat cu geaca. A treia abatere: reconfigurarea traseului, renunțând la coborârea pe CA în Șanț, în favoarea TR spre Valea Vinului. O variantă mai scurtă și mai rapidă, prin urmare mai puțin solicitantă.

În Șaua Curățel am prins semnal la telefon și i-am comunicat lui Cristi să ne preia cu mașina, la ora 21h30, de la biserica satului Valea Vinului. Ulterior ne-am dat seama că estimarea noastră a fost eronată, dar pierdusem definitiv semnalul GSM. De la stâna părăsită din Poiana Băilor (?) ne-a prins întunericul și-am început coborârea prin pădure. La frontală.

Am ajuns la rendez-vous pe la 22h30, trezindu-l din vise pe alde Cristian … a patra abatere. Intervenția auto a lui Cristi fu extrem de binevenită, salvându-ne picioarele de la un marș chinuitor pe asfalt între localitățile Valea Vinului și Rodna. Vreo 5 km.

Urcușul pe PA din Rodna până pe Ineuț ne-a luat 7 ore, coborârea de pe Ineuț până în Șaua Curățel cam 50 de minute iar de aici până în Valea Vinului vreo alte 2,5 ore.

Următoarele două zile au fost de grevă. Greva genunchilor mei. Sau alor noștri. Așadar, în a treia zi ne-am suit frumos în mașini pentru a merge la Cascada Cailor, și poate mai departe către Lacul Iezer despre care auzisem c-ar avea forma României. Probabil că ne-am fi convins cu proprii ochișori, însă drumul dintre Săcel și Borșa este în reparație … adică plin de gropi, decopertări și alte cratere. Cu alte cuvinte, zeci de kilometri în viteza doua și mult timp pierdut. Cu chiu și vai ajunserăm la telescaunul din Borșa, regina kitsch-ului din Romania.

De unde ne-a lăsat scăunelul zburător apucarăm pe drumul spre cascadă. Puhoi de lume … Din când în când ne depășea câte o mașinuță 4x4 … În 30 de minute fost-am la baza căderii de apă, cam anemică în acest moment. Atmosfera este similară celei de la Urlătoarea din Bușteni. Dar cele două cascade diferă.

La întoarcere am intrat în vorbă cu un localnic și-am aflat că există o mafie a lemnului în Borșa, cu apucături asemănătoare celei din Italia, Camorra. Omul spunea că pe-acolo au loc de toate, de la braconaj la trafic de arme, de la defrișări ilegale la crime … Totul pentru bani.

A patra zi am părăsit zona Sângeorzului pentru a ne caza în Vatra Dornei. După o consultare în multiple rânduri cu diverși oameni ai locurilor, am reconfigurat ruta auto pentru a savura frumusețile naturii. Drumurile duc prin niște peisaje mirifice … Uneori ne întrebam când și cum de-am ajuns în Austria.

În fine, și-n cele din urmă, ajunserăm în Vatra Dornei, o stațiune micuță dar cochetă. Cu prețuri rezonabile. După un prânz sățios oferit cu generozitate de Cristi, pornirăm la pas prin parcul central … unde-am dat de un panou cu informații turistice. Studiindu-l câteva minute, descoperit-am că există un drum asfaltat până în apropierea vârfului Rarău. Și-al Pietrelor Doamnei. Hmm …

Hopa sus, cu bocancii în portbagaj, și cu mașina pe TransRarău … până la cabana Rarău. De aici ne suirăm pe vârful muntelui de 1649 m, înțesat de relee de comunicație.

Iar cum lângă noi se profilau pe orizont niscaiva stânci interesante, cunoscute drept Pietrele Doamnei … 

... ne-am cățărat și noi pe ele, să admirăm mai îndeaproape apusul de soare.

Din păcate, traseul CA de circuit al acestor stânci este presărat din abundență cu tot felul de urme antropice: PET-uri, sticle, hârtii, doze goale de aluminiu …

În dimineața celei de-a cincea zi, plecat-am spre stațiunea Borsec, dar cu intenția de a urca pe Călimani. Pe Pietrosul Călimanilor. Zis și făcut, cu ajutorul GPS-ului am ajuns în Gura Haitii de unde am intrat pe forestierul (!?) de la marginea Parcului Național înspre stația meteo de pe Vârful Rețitiș. Cum acest drum devenea din ce în ce mai spart, am lăsat o mașină la cantonul silvic, unde există și un izvor cu apă cristalină. Cam singurul din zonă, celelalte surse de apă fiind sulfuroase. De aici, preț de o oră, urcat-am cu grijă și încordare, cu Logănelul, pe un drum mai potrivit autovehiculelor 4x4 sau cel puțin cu o gardă la sol mai mare. Totuși, ghidați de OSMAND, am parcat mașina în spatele carierei de piatră, exact pe micul platou de la intersecția drumului cu traseul Via Maria Teresia.

Este ușor de recunoscut, după stâncile ce flanchează drumul și după stâlpii indicatori. Cred că se poate merge și mai departe, spre stația meteo, dar noi ne-am oprit aici. Ne-am încălțat bocancii, ne-am aburcat rucsacurile și pornirăm pe marcaj către … Pietrosul din Călimani.

După câteva minute de coborât lejer se ajunge într-o mică poiană de unde traseele de despart. Unul urcă vertiginos spre Pietrosul, altul pleacă mai pe jos până la cei 12 apostoli vizibili în depărtare. Primul ar fi de 2 ore, al doilea de vreo 8 ceasuri. Tot la cei 12 apostoli se poate ajunge din Gura Haitii, în vreo 4 ore.

Noi început-am să urcăm. Și să admirăm.

Am ajuns pe culme odată cu niște nori zdraveni de furtună, ceva mai la Vest de noi, destul de aproape. Și de negri.

Ne-am întâlnit cu alți doi temerari, care se întorceau de pe vârf, și care-și aveau mașina jos, la carieră. Ne-am uitat la norii amenințători de aversă întrebându-ne dacă e cazul să continuăm. Am continuat. Și norii.

Exact când Sorin mai avea vreo 20 m să ajungă pe Pietrosul, am hotărât că este momentul să ne retragem pe o vale spre a ne feri de fulgerele care ne cam tot dădeau târcoale. Mi-aduc aminte și-acum, că fiind în urma lui la vreo 40 m, l-am fluierat și i-am făcut semn să coboare. Sărmanul Sorin. S-a uitat cu jind la vârf, s-a uitat cu îndârjire la mine, s-a uitat la norii negri de deasupra noastră … și începu să coboare. Peste câteva minute, ne-am regrupat toți trei, Cristi, Sorin și eu, ceva mai la vale, lângă un pâlc de jneapăn, ghemuiți pe vine sub pelerina lui Cristi … Priveam cu inima cât un purice spectacolul naturii dezlănțuite: ploaie, grindină, fulgere și tunete, trăsnete și vijelie …

Mă simțeam foarte mic, deși aveam pulsul foarte mare.

Evoluția traseului furtunii a fost rapidă și imprevizibilă. Datorită vântului care și-a schimbat brusc direcția, de mai multe ori. Era ca și când două fluvii năvalnice de nori întunecați s-au întâlnit și unit deasupra noastră, astfel că furtuna, care la început părea să ne ocolească, a făcut brusc o voltă și ne-a acoperit cu flancul ei … cu ploaie și pietricele de gheață, cu frig și vânt, cu fulgere brăzdând întunericul. Cred că cel mai aproape a fost pe la 1 – 2 km de noi. Și … a lovit undeva mai jos, prin Valea Pârâului Pietrosul ori prin Valea Pârâului Repede.

Totul a ținut cam o jumătate de ceas. După care s-a luminat, iar furtuna s-a dus din nou spre Vest, dar ușor spre Nord. Uf !

Pe răcoarea vânturoasă rămasă în urmă, ne-am scuturat de picuri, ne-am adunat puterile și ne-am văzut și pe Pietrosul mult dorit al Călimanilor. Ce mai frumusețe …

La întoarcere, pe același traseu, am constatat că furtuna de mai deunăzi abia dacă ne-a mângâiat, fiindcă tumultuosul epicentru-i fu ceva mai încolo de noi, pe platourile Negoiului Unguresc, unde iarba deja îngălbenită era culcată la pământ sub adevărate covoare de pietricele de gheață.

Când am coborât de pe creastă, a trebuit să ne dezbrăcăm din nou la tricouri și să ne obișnuim iarăși cu dogoarea soarelui … Cel puțin, mașina mea era proaspăt spălată. Gratis.

După ce-am refăcut în sens invers cele 60 de minute de forestier (?!) ajunserăm la asfaltul din Gura Haitii de unde am setat cap compas localitatea Borsec. Am ajuns pe la 22h30, după o serie de serpentine și o altă porție de lapoviță. Între timp, în București erau peste 35° C.

Următoarea zi am dedicat-o refacerii musculare și deplasării către ultima pensiune unde aveam rezervare. Undeva pe DN 13, între Rotbav și Măieruș. Dar până acolo am făcut o mică recunoaștere, la ceas de seară, în Cheile Vârghișului, cu intenția de a reveni în dimineața zilei de retur în București.

Așadar, Vineri, în penultima zi a excursiei noastre ne-am deplasat în satul Belin, și după ce am parcat mașina pe marginea drumului, luat-am la pas șoseaua principală până la sfârșitul asfaltului, dincolo de cimitirul din capătul sătucului țigănesc Belin Vale.

Deși îmi propusesem să mergem pe marcajul TR, cum acesta începea să urce printr-o poiană în plin soare dogoritor, ne-am abătut din nou de la itinerariul planificat preferând să continuăm pe firul pârâului Niroș (?), la adăpostul umbrei răcoritoare a pădurii ocrotitoare.

Practic, mers-am paralel cu TR dar feriți de caniculă, pe un drumeag forestier noroios, niscaiva kilometri buni … până la confluența a două pârâiașe ce dădeau naștere firului principal de apă. Aici era o răscruce cu trei drumușoare, dintre care noi am urcat vertiginos pe cel din mijloc, printr-o pădure minunată de fagi, ieșind pe o coamă unde poteca unduia la orizontală până în poiana largă cu marcajul BA. Din nou, harta și busola, ori GPS-ul, și-au adus aportul la orientarea spațială.

Înainte ca această potecă nemarcată să dea în BA, la marginea pădurii din Vest, lângă un mesteacăn mai singuratic se află un fag frumos la rădăcina căruia este un ochi de apă limpede și rece. Din acest platou peisajul devine panoramic, bucolic și sălbatic, deși marcajul BA duce pe un drum de car prin poienile de sus. Ceva mai la Sud este o stână care are un izvor captat la vreo 100 m mai jos de ea, pe un drumeag înierbat dar vizibil, către brazii din Est.

Cam pe aici ne-a prins o ploaie de vară. Rece și abundentă. Cu bubuieli și grindină. Ne-am îmbrăcat cu polarele și pelerinele impermeabile dar cum noi intrat-am în pădurea de poveste, cea cu mândrii fagi umbroși, acest echipament fu pur și simplu în plus. Eram la zece metri în pădure, privind la aversa din poiană, în timp ce copacii sub care ne aflam ne protejau complet de orice strop.

După vreun sfert de ceas trecut-a micul potop, iar noi continuatu-ne-am drumul peste dealuri și pășuni, acoperite pe alocuri de grindina acestei ruperi de nori. Ne-am întâlnit și cu doi ciobani ce-și dădeau oile la stână și care și-au potolit ciobăneștii cam mari și cam fioroși. Cu o zi înainte, le făcuse o vizită Moș Martin, doar să-și ia prânzul … un porcușor din staul.

Marcajul există, cam vechi dar vizibil și coerent … iar de prin Poiana Benco părăsit-am BA spre a coborî pe TA, la început pe-un plai, pe urmă prin pădure, până la un drum ce duce în Belin prin spatele sătucului Belin Vale, desprins parcă din filmele lui Kusturica.

Se pare că de astă dată am ratat izvorul cu apă minerală Borviz … ceea ce mă face să-mi doresc să revin poate cândva prin toamnă sau la iarnă.

Circuitul prin acest plai binecuvântat pe-un picior de rai, verde și umbros, cu panorame idilice dar și expus trăsnetelor pe timp de furtună, luatu-ne-a nouă doar nouă ore. A meritat.

Și iată că spre profunda noastră părere de rău sosii și ultima zi de concediu, în care trebuia s-o luăm încetișor către casă. Dar … ia să ne mai abatem o țâră din drum spre a ne uda oleacă bocănceii prin apa din Cheile Vârghișului.

Așa că iață-ne din nou pe poteca excelent amenajată, șerpuind pe firul pârâului, traversând podețe fără număr și explorând niscaiva peșteri întunecoase și reci. Pline de lilieci.

La finalul celor patru kilometri de cheițe, am ieșit într-o poiană largă și câteva șoproane, iar poteca dă într-un drum comunal de unde început-am să urcăm pe BG peste dealuri și coclauri, prin imașuri și păduri … cu intenția să ne întoarcem pe PR, pe undeva mai sus.

Dar cum soarele ardea cam tare, de la răscrucea BG – PR, am decis să ținem BG coborând iarăși în chei și la răcoarea lor binefăcătoare. Astfel că PR-ul rămâne pentru o zi de toamnă sau pe a mieilor zăpadă …

Cam asta fu … o tură un pic dată peste cap, dar în cele din urmă potrivindu-se de minune cu stilul nostru, ușor comod însă tare dornic de hoinăreală.

PS Era să uit: desertul Doripesco ...

Duminică, 27 august 2017 - 22:45 
Afisari: 2,664 


mihaita_39