La adio (Muntii Piatra Mare)

Mă gândesc că atunci când nu ai de ales poţi face paşi şi de unul singur nu? Dacă mă înşel atunci am plecat de la o premisă greşită de la bun început sâmbătă 20 martie 2010.

După câteva încercări (mai mult sau mai puţin satisfăcătoare) de a schia pe pârtiile amenajate din Poiana până la Predeal, mă chinuia un gând cum că n-am făcut tot ce puteam cu iarna asta, şi aşa începută târziu abea la finele sesiunii. Stăpânit de aşa gând, vineri seara am aruncat o privire pe cât de neavizată pe atât de neexperimentată de la Clăbucet Plecare peste munţii din jur. Am pus degetul în aer pe Vârful Piatra Mare. Era fie masivul ăsta fie Ciucaşul, dacă zăpada era ceea ce căutam. Nu pot să spun că am luat o decizie, dar pentru o secundă am visat drăguţ.

Şi aşa am ajuns şi la data mai sus menţionată. Dimineaţă, mă uitam înainte spre o zi destul de monotonă, fără planuri de nicio natură. Aşa ca am luat cât mai brusc cu putinţă hotărârea de a pleca. Am ales varianta asta ca să nu îmi las timp de gândire. Aşa m-am trezit aproape involuntar la Dârste. De acolo încet încet cu clăparii în rucsac şi schiurile legate în spate am facut paşi pe acelaşi traseu monoton de-a lungul DN1 până la Dâmbul Morii.

La fel de scurt ca mai devreme am decis că am să urc până la cabana Piatra Mare pe Drumul Familiar, aşa că am facut prima la stânga.

Traseul nu promitea o coborâre prea plăcută pe schiuri dacă aveam să urmez acelaşi traseu şi la coborâre. Dar pe măsură ce urcam mi se îngropau picioarele tot mai mult în zăpadă aşa fel încât cand am ieşit în platou sus stratul de zăpadă avea 15 cm pe lângă cărarea bătută şi pe măsură ce te îndepărtai mai mult de ea creştea si grosimea stratului. De altfel e de menţionat că nu era urmă în toată zăpada cu excepţia potecii.

Am făcut din entuziasm două coborâri scurte printre braduţii mai mici şi apoi mi-am reluat urcarea. Încă 20 de minute si eram la Cabana Piatra Mare. 15 minute respiro şi decizia "din scurt" nr. 3: aveam să urc până pe vârf.

Când să o iau la pas, cineva tocmai cobora pe schiuri pe traseul pe care urcasem aşa că n-am stat prea mult pe gânduri şi i-am urmat, cam din urmă ce e drept. Nu am recuperat distanţa dar nici nu intenţionam, aşa că la bifurcaţia spre Prăpastia Urşilor am făcut stânga şi cu ce m-am putut ţine mai bine pe schiuri ba în fund, ba în picioare, am ajuns la 7 Scări. Să-i zic un fel de slalom?

Ei dar ce conta că sunt aici, deja mă hotărâsem să urc până pe vârf nu? Decizia luată trebuia îndeplinită. Dar traseele repetitive nu sunt pe gustul nimănui. Aşa că la revenirea la cabană am ocolit canionul pe partea dreaptă.

Iarăşi cabana, iarăşi peisaj, soare, cum e mereu sus. Pauză, ceai şi vârf. Zăpada nu era mare aici aşa că nu am mai desfăcut schiurile de pe spate. Însă pe traseul ocolitor Şurii de Piatră m-am înfundat până la brâu. Aşa că dă schiuri jos, pune clăpari şi ia iarăşi drumul.

Până la Piatra Scrisă, traseul prin pădure nu semăna de nicio culoare cu cel de vară. Zăpadă tot mai mare, tot mai neumblată. După ce am depăşit reperul ăsta, se vedea sub zăpadă un strat de gheaţă. Cam anevoie cu greutatea în spate dar nu era ăsta obstacol pe măsura peisajului care te trăgea mai departe.

Sus pe creastă zăpadă cât vezi cu ochii şi cât te încape mâna să o sapi să-i dai de fund. Ce e drept pe partea dinspre Dâmbul Morii cam îngheţată şi ea. Mi-a scăpat printre vorbele pe care mi le ziceam singur şi un "orice numai să n-aluneci".

Tocmai atunci am întâlnit încă doi omuleţi cu poftă de vârf. Grupul doi, pe primul am uitat să-l amintesc la timp, undeva între cabana şi Piatra Scrisă. "-Salut -Salut -Singur? -Cum pot -Te întorci? -Cred că merg spre Predeal, că zăpadă e -Vrei să pui schiurile? -Păi ar fi cazul să nu le fi cărat degeaba -Drum bun! -Şi ţie... Vârf.

De aici tot la vale nu? Până la Stână cel puţin. Zăpadă iarăşi cât te ţin ochii şi de data asta lungimea schiului care se cam înfunda in zăpada udă de la soarele foarte puternic. Dar cum era în strat gros, nu prea băga ea de seama vremii.

De aici parcă s-a schimbat vremea şi până la finalul traseului n-am mai văzut soarele... de pădure. În schimb e şi un plus aici zăpada parcă era abea ninsă. Fruumos fruumos aş descrie următoarea oră, poate şi un pic peste. Panta pantă, zăpada zăpadă. Nu găsesc multe alte cuvinte să descriu porţiunea asta, dar nu-s multe ele nici pentru ce-a urmat. Cristiane pe verticală? Ba urcam, ba coboram şi odata cu mine şi schiurile ba erau în spinare ba în picioare, ba în mână, ba la 2 m în spate (ultimul caz e mai nefericit ;)).

Scria ce e drept sus pe panoul indicator "traseu nerecomandat iarna", dar era nerecomandat nu interzis nu? Întreb că am vazut eu multe pe acolo, mistreţi vreo cinci, căprioare în două ture, numai oameni nu, nici urmele lor.

Ei şi cum coboram scădea şi grosimea stratului de zăpadă de am rămas cu schiurile pe post de contragreutate. A trecut timpul, am făcut paşi până la păstrăvărie sau ce fel de peşte o fi crescând nenea acolo. Iar am socializat un pic, am băut o cană... două... trei... "Îţi mai torn?" de apă şi ultima urcare.

Deja era spre orele 17 şi vroiam şi pârtie, aşa că am mărit pasul. Asta însemna că am încercat să merg ca de dimineaţă. Departe gândul meu de gândul picioarelor. Ele vroiau pas domol, pauze lungi, tăvălit în zăpadă. Zăpada care iarăşi se arăta mai mare şi mai mare. Printr-un compromis între mine si picioare am ajuns si la cabanele de pe aprtea cealaltă. M-am uitat la ceas, cam târziu, 8:30.

Pe asfalt deja parcă era altă treabă încât imediat eram la pârtie.

Era deja final de zi două lungimi de pârtie, o punga de pufuleţi şi de pază la automatul de ciocolată caldă din gară. Parca era deja prea bine nu? Nu tocmai, caci garda la automat avea să ţină conform celor de la informaţii o oră, cât era întârzierea la tren...

Cam ăsta a fost "la revedere"-le meu pentru zăpada de iarna asta. Dacă mai vine, să vină eu sunt împăcat de pe acum.

Încerc să pun şi ceva poze.

Duminică, 21 martie 2010 - 19:24 
Afisari: 1,728 


zebda