La întâlnire cu urşii – Aventură de iunie prin Vrancei (Muntii Vrancei)

“Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.”  (Povestea Vrancei)

 

Se isprăviseră cele două luni de arest la domiciliu şi muntele era din nou bucuros de oaspeţi. După două ture modeste, una în Siriu-Tătaru, alta în Iezer, care demonstraseră că lenea şi râncezeala se instalaseră binişor în timpul celor trei luni de pauză, simţeam nevoia de a ne purifica şuncile nou-dobândite într-o tură mai capabilă, mai apropiată de ce ştiam noi să facem ante-pandemie.

 

Planul iniţial era un circuit de patru zile prin Godeanu-Ţarcu, dar întrucât temperaturile anunţate la început de iunie pe acolo erau mai apropiate de cele de acum decât de unele văratice, plus duiumul de ploi, am cotit-o în direcţia opusă. Şi unde altundeva ai putea găsi sălbăticia la ea acasă dacă nu pierdută prin cotloanele Orientalilor ? Şi unde în Orientali te gândeşti de două ori înainte de a lua în piept pădurea dacă nu în Vrancei ? munţi pierduţi în propria lor imensitate, cu parfum de caş şi molid şi umbre de legendă.

 

Formăm rapid echipa. Maxim o maşină, că vrem să mergem bine şi adunat. Doritori am fi avut de unde să mai luăm (ba chiar am refuzat politicos câţiva), dar ne-am rezumat la formula clasică de 3+1, adică Alin, Aurora, Mircea şi cu mine. Stabilim şi traseul, un circuit cu plecare din Tulnici, în mare parte pe bandă roşie; obiectiv destul de îndrăzneţ, dar măcar aveam un plan pe care să ne desfăşurăm. Stabilim durata aventurii la patru zile, profitând de faptul că erau Rusaliile şi adăugând o zi de concediu celei de luni – sărbătoare legală.

 

Purcedem în zorii zilei de 6 iunie după ce îl culegem şi pe Mircea, care venise devreme cu un tren, tocmai de la Craiova. Drumul ne poartă via Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, undeva la vreo patru ore până în Tulnici. Aici înaintăm pe valea râului Coza preţ de câţiva km, până în apropiere de un pod unde lăsăm maşina şi începem echiparea.

 

Mirceaaa, nu te mai strâmba, că nu te mai invită lumea la nunţi şi înmormântări !

De Munţii Vrancei mă leagă nişte amintiri încă de la începuturile mele montane. Căci aici avusese loc prima mea tură pe carpati.org, cu Ioan Stoenică, pentru care participare îmi făcusem special cont. În acea tură, de sfârşit de august, făcusem cunoştinţă cu Muntele Coza, căruia îi dădusem ocol atât pe creasta spectaculoasă cât şi pe potecile blânde de sub dânsa. Încă mi-aduc aminte o grămadă de lucruri şi din acea tură care poate ar fi bine să fie povestite cândva. Dar să revin.

 

Nu ştiu cum se făcu de uitai în maşină fix pantalonii scurţi de la Quechua (o pânză la 25 de RON, ideală pentru mişcare liberă pe coclauri). Aşa că mă trezesc pe mine cu pantalonii de oraş, tot scurţi dar ceva mai îngrăditori. Pornim la drum unşi bine cu cremă de soare şi deja mă enervează gândul că, în scurt timp, ape bogate în grăsimi vegetale şi animale ne vor îmbiba pieile. O adevărată plăcere, mai ales când peste ele încep să curgă ace de molid şi particule de praf. Ah, ce dor mi-e de începuturi! când mintea îmi stătea doar la traseul din faţa mea, nu la toate grijile tâmpite legate de igienă, cărat şi alte bălării care se instalează odată cu rutina. Şi chiar dacă şi acum sunt multe momentele când peisajul mă fură, mintea se goleşte şi trăiesc clipa, nu pot să spun că nu tânjesc puţin după acel entuziasm orb care mă călăuzea în primele ture, când totul era înconjurat de o aură strălucitoare dincolo de care greu mai răzbea câte vreun inconvenient. Ca orice lucru de pe lumea asta, şi experienţa are preţul ei.

 

Trecem pe lângă un localnic cu cal şi căruţă care se oferă călduros să ne mai scutească de doi kilometri de drum. Îl refuzăm, pentru că fix aceşti doi kilometri se merge pe drum încă plat, după care, din zona La Strâmturi, începe urcuşul mai serios, aşadar putem profita pentru a ne pune musculatura în funcţiune treptat.

 

Chiar dacă e cald pe aici şi soarele nu ezită să ne bată în cefe cu tupeu, cel puţin ne delectăm privirile cu verdele demenţial, pe care doar mai şi iunie ştiu să-l creeze.

Ajungem la Strâmtura Cozei, o rezervaţie geologică de mare interes pentru pasionaţi, deoarece straturile versantului modelat de eroziune expun trecutul, aidoma rândurilor unei cărţi deschise la întâmplare. Aici apele Cozei se separă, pe dreapta venind pârâul Dălhăţaş, pe lângă al cărui fir ne vom desfăşura mai sus. 

Deocamdată poteca devine aprigă, luând forma unei brâne sfărâmicioase, ce muşcă agresiv din panta înclinată. Apreciez că proaspetele încălţări, ghetele La Sportiva TX4 Mid GTX, fac exact ceea ce trebuie să facă – rămân lipite de sol pe terenul foarte accidentat. O alunecare s-ar lăsa cu un rostogol până în apa Cozei. 

Odată urcat acest hop, poteca dă într-un forestier care continuă la deal într-un ritm mai liniştitor.

 

Mi-aminteam aceste locuri de data trecută, deşi sunt aproape opt ani între cele două ture. Meandrele îmbietoare ale apei, chiar şi un bazinet natural în care o baie ar fi tare interesantă, sunt două din lucrurile care mi-au rămas în minte. 

Mai sus, într-o poiană, găsim o casă abandonată, lăsată în paragină, de parcă proprietarul s-ar fi trezit într-o bună dimineaţă şi ar fi spus: “Gata, eu plec!”, neluând nimic cu el, lăsând totul fix cum era. Iar mai sus …

 

Coechipierii mei se opresc brusc şi se uită în dreapta. Eu merg vorbind spre ei până când îi ajung şi privesc, la rândul meu. La nici 25 de metri de noi mişuna un ursac, relativ mititel, dar totuşi suficient de mare cât să nu-ţi doreşti să te întrebe de sănătate. Daniel Opaiţ mi-a confirmat că era un urs tânăr, de vreo 3-4 ani, care învăţa încă să se descurce pe cont propriu. Cert e că nu prea avea nicio treabă cu prezenţa noastră. De vreo două ori s-a uitat înspre noi şi a ridicat din bot, cât să adulmece mai bine, după care şi-a continuat nestingherit plimbarea prin boscheţi. 

Am ieşit la scurt timp într-o nouă poiană unde animalul părea că vine pe urmele noastre, nestingherit că noi eram patru şi el numai unul. Nimic agresiv în toate astea, doar ne-a surprins un pic îndrăzneala pe care o afişa. Am continuat să vorbim, fără să-l agităm prea tare, îndepărtându-ne în ritm normal de teritoriul său.

 

Intrăm în pădure ceva mai liniştiţi. Poteca urcă în serpentine tot mai strânse pentru a ne scoate pe o muchie îngustă, care pe hartă e trecută drept Dealul Zmeuriş. Altitudinea trece de 1000 m (ca idee, ursul de mai devreme locuia foarte jos, la doar 700 m). Punem de un popas, prilej în care testez un pic sprayul anti-urs, proaspăt cumpărat de la Kaki Army Shop. Destul de scump, dar eficient, proiecta un jet cu concentraţie ridicată de capsaicină (parcă 13%) la metri buni distanţă. După ce am mâncat câte ceva ne repunem în mişcare.

 

În curând intrăm în împărăţia Cozei, care îşi înalţă mândră piscurile în faţa noastră. Tot aici auzim voci şi imediat ne petrecem cu alţi doi drumeţi pe care merită să-i pomenesc. Unul dintre ei, mai în vârstă, cărând cu sine şi două bidoane mari, de plastic, era Ioan Constantinescu, autor al primei hărţi a munţilor Vrancei, în urmă cu decenii bune. Celălalt era companionul său de încredere, Robert Mihalcea, reprezentant al noii generaţii de montaniarzi vrânceni. Ne însoţim cu cei doi, care ne invită cordial să tragem peste noapte la stâna de sub Golul Roibului, amenajată, se pare, cu ceva fonduri şi neterminată, oricum superioară multor adăposturi pentru că are uşi care se închid, etaj cu camere bine izolate, acoperiş ca la carte. Lipsesc doar priciurile, însă nu degeaba am cărat saltele şi izoprene.

 

Iniţial ezităm, pentru că nu ne era foarte clar unde e situată stâna, iar Mircea mă trage de mânecă să mergem mai repede, pentru că ritmul scăzuse mult ca să vorbim şi să aflăm detalii, însă când constatăm că noi oricum am fi înnoptat în Golul Roibului, având în vedere că zona colcăie de urşi şi că stâna e în imediata vecinătate, nu putem să ne mai împotrivim ofertei domnului Constantinescu.

 

'

Trecem de fosta stână de la Cârnituri şi suim curba de nivel care brăzdează creasta Cozei pe la nord. La un moment dat lăsăm rucsacul în potecă şi o apucăm la deal, spre faimoasele Turnuri ale Cozei, musai a nu fi ratate. 

Pe câteva sute de metri pătraţi, locul este un fel de esenţă a Vrancei, cuprinzând stânci ameţitoare, care se prăvălesc înspre Coza, dar şi păduri nesfârşite şi pante înverzite, iar privirea, în orice direcţie s-ar însoţi, nu ar descoperi alte masive în afara Munţilor Vrancei, atât de impresionantă este întinderea lor.

 

A portrait of the artist as a young woman :)

Vis-à-vis, spre sud, se întinde culmea Munţişoarele, care desparte bazinul Cozei de cel al Nărujei, iar în ultimul plan se distinge Zboina Frumoasă. De Goru şi Lăcăuţi e prematur să vorbim, probabil s-ar fi văzut departe, spre vest, dar culmea împădurită a Cristianului ne obturează privirea.

în ce parte sunt Munţii Vrancei ?

Fără a excela prin înălţimi considerabile, Munţii Vrancei pot constitui obiectivul a numeroase ture neintersectabile. Ne dezlipim cu greu de la frumuseţea Cozei pentru a reveni la rucsac. Avem un prim preview cu stâna care ne va găzdui; arată destul de bine şi drumuleţul până la ea, pe curbă de nivel, amintind cumva de Munţii Cernei, mai ales că traversăm un codru de foioase. 

Ajungem la un izvor, unde firicelul de apă care se scurge trebuie fentat cu mici lespezi pentru a fi de ajutor. În 20 de minute suntem la stână, unde ne punem pe despachetat. Tot aici constat că am pierdut alungătorul de urşi, sprayul cu piper care oferea o oarecare impresie de confort în faţa unei întâlniri frontale.

 

Pentru că mai avem încă vreo două ore de lumină (deh, avantajul lunii iunie), propun o incursiune rapidă, fără bagaj, pe culmea suspendată a Gurguiatei. Suim mai întâi panta băţoasă care ne scoate în Golul Roibului (poiana în care campasem în tura lui Ioan), iar de aici continuăm prin pădure spre nord, mai întâi printr-un desiş, apoi printr-o mică şa de unde începe creasta propriu-zisă. 

Vedere din Golul Roibului spre vest

Locul pădurii dese e luat rapid de culmea stâncoasă, tot mai aeriană şi mai îngustă, o plăcere pe care nu te aştepţi să o descoperi în nişte munţi domoli la prima vedere.

 

Jos, la baza unei muchii, câteva căpriţe negre îşi fac rondul de seară. 

Orizonturile se desfac dintr-odată spre măruntaiele văii Tişiţei şi mult dincolo de ea. Gurguiata prezintă un punct mai delicat, însă cu puţină atenţie se trece în siguranţă. Punctul ei de maximă altitudine se situează undeva la 1440 m, iar întoarcerea în Golul Roibului se efectuează pe acelaşi traseu.

 

La reintrarea în pădure, Alin, care era cel mai în faţă, se întoarce tiptil, într-o combinaţie de mers rapid fără a alerga: “Bă, am văzut un urs, i-am văzut capul, era uriaş”. Începem să vorbim tare, răspicat, chiuind ocazional, cât să ne facem simţită prezenţa şi să aibă timp să degajeze terenul. După vreo zece minute ne băgăm în pădure, pe acea porţiune deasă de dinaintea poienii, unde găsim urme mari de labă care indică prezenţa unei creaturi de mai multe quintale. Ursul însă plecase în ale lui şi noi ne simţim scăpaţi când călcăm iar în Golul Roibului, de unde coborârea la stână e o simplă formalitate.

 

Noaptea la stână a fost frumoasă. Am stat la poveşti, până spre miezul nopţii, cu dl. Constantinescu şi Robert. Instalaţi confortabil la etaj nu am avut chiar niciun stres cu ursăria, iar o lună plină voluptuoasă s-a etalat peste creasta Cozei până spre dimineaţă. Odihniţi, ne reluăm traseul cu rucascul în spate.

 

Revenim la izvor, unde Alin, mai vigilent şi mai în faţă, vede încă un urs, al treilea deja pe lista lui. Acesta însă fuge rapid, pentru că ştie că Alin este fioros şi nu i-ar lăsa nicio şansă de supravieţuire. Eu profit de pauza de la izvor şi mă întorc pe Turnurile Cozei, sperând să regăsesc alungătorul de urşi, fără succes. Plasarea inoportună în buzunarul exterior al genţii foto nu a fost o idee inteligentă, acum va trebui să mă consolez cu ideea că urşii ne vor evita ca pe nişte buni creştini ce suntem. Oricum nu aveam noi prea mari reţineri, dar o măsură de siguranţă în plus parcă nu dăunează.

 

De la izvor intrăm în pădurea foarte deasă. Deşi era plină zi, pe o porţiune de vreun kilometru aveam senzaţia că soarele stă să apună, atât de apropiate şi dese erau crengile molizilor deasupra potecii. 

Ajungem curând în Şaua Geamăna, unde există un izvor bun iar noi ne refacem proviziile de apă şi ne şi spălăm un pic.

Pe un picior de plai observăm stâna Hăuleştenilor. Deşi Vrancei sunt munţi pastorali, nu ne-am intersectat mai deloc cu turme, stânele fiind plasate în afara marcajului, de obicei pe picioare de munte care descind din crestele principale. Suntem astfel scutiţi şi de eventualele întâlniri cu dulăi. 

Stâna Hăuleştenilor

Traversăm spre Golul Cozei (muntele ăsta chiar e lung), Şaua Golici iar în Şaua Fântâniţei ne oprim să mâncăm câte ceva. Spre ghinionul meu, o pastilă de Supradyn îmi bagă stomacul în marşarier, dar lucrurile se calmează rapid după o repriză scurtă de spasme.

 Începem o porţiune ascendentă care ne va scoate în apropiere de vârful Bulboace, un vârf sălbatic, prin excelenţă, cu lespezile pline de tot felul de furnici care îşi fac veacul pe acolo. Cu greu găsim una pe care ne putem aşeza să contemplăm depărtările.

 

Din Şaua Tişiţei prindem o cruce albastră către Lacul Negru. Înţelesesem de la dl. Constantinescu de faptul că există prin apropiere o cabană primitoare la care am putea să tragem, situată pe forestierul care coboară spre Valea Nărujei. Doar că marcajul CA ne abate de la forestier. Găsim chiar şi un tăpşan înierbat, foarte plăcut ochiului, pe care ne gândim că am putea campa, însă surse de apă în apropiere nu sunt şi e încă devreme. Ajungem la lac în 45 de minute de la intrarea pe cruce albastră.

Înainte să găsim lacul, descoperim o cruce roşie care pare că se ţine bine. Continuăm spre unde credem noi că e lacul şi avem surpriza de a descoperi că vechile pontoane au fost făcute scânduri şi surcele, înaintarea fiind practic imposibilă peste muşchiul în care piciorul se afundă cu uşurinţă. Distingem, la vreo sută de metri de noi, luciul de apă al Negrului, dar mai aproape nu prea avem cum să avansăm pentru că ne aflăm într-o turbărie, cu teren specific.

https://www.youtube.com/watch?v=-xJyDxFRcEk&feature=youtu.be

 

Crucea roşie întâlnită mai devreme ne face cu ochiul şi instinctul de exploratori ne spune că direcţia ei e intuitiv corectă. O apucăm într-acolo o vreme, până când marcajul e obturat complet ba de arbori căzuţi, ba de bălării sau de puiet proaspăt, care ne fac viaţa grea.

Cum, necum, ieşim într-un luminiş cu băncuţă, aparent un foişor de vânătoare abandonat. De acolo întrezărim forestierul care coboară în serpentine spre Năruja şi pe care îl intersectăm după încă nişte minute bune, pierdute pentru a traversa un pârâu sălbatic şi o mare de vegetaţie. Ieşim în Valea Nărujei, semnificativ mai jos de cabane, dar barăcile forestiere din această zonă şi faptul că ne aflăm la o altitudine mai mică, undeva pe la 1000 de m, ne ajută să ne hotărâm în a stabili tabăra aici.

 

Găsim o stână lângă care întindem corturile. Avem o vatră, lemne din belşug iar din câteva buturugi şi ceva scânduri late improvizăm şi o băncuţă. Râul din apropiere ne permite menajul, astfel că tacâmul pentru campare e complet. 

În scurt timp ne punem să mâncăm, iar noaptea ne găseşte aşezaţi în jurul unui frumos foc de tabără, cu multe lumini şi pe cer, inclusiv cohorta de sateliţi ai lui nea Elon, spaţialu’.

 

Ne trezim după un somn liniştit. Mihăiţă şi trupa lui ar fi trebuit să ajungă pe aici, aduşi de maşinile de transportat lemne, dar se pare că planul lor s-a schimbat, deoarece e trecut de ora zece dimineaţa şi noi n-am văzut nicio mişcare. Deşi firul Nărujei poate fi urmat în aval până în satul Vetreşti-Herăstrău, e mult prea prematur, astfel că ne uităm pe hartă să vedem cum putem reveni în banda roşie, părăsită ieri. Soluţia nu ezită să apară: un forestier ne scoate fix în creasta Piscul cu Paltini, aproape de vârful Izvoarele Nărujei.

De aici zărim semeţiile Vrancei – Lăcăuţi şi Goru. Dacă de acasă, pe hartă, distanţa de unde suntem până la ele părea rezonabilă, acum ne este clar că includerea lor în planul iniţial era complet irealizabilă, asta dacă voiam să păstrăm o distanţă şi un timp acceptabile în intervalul celor trei zile şi jumătate. Asta e, ne mulţumim cu admiratul şi le vom trece drept motiv de a reveni cu altă ocazie. Iar pentru Vrancea, cu siguranţă vor mai fi multe ocazii.

 

Goru

Şi Lăcăuţi. Se distinge staţia meteo de pe vârf

Traversăm Poiana Şindriliţa. 

Culmea către care ne îndreptăm – Păişele – este foarte sălbatică şi ne pregătim moral să mergem mai mult pe dibuite decât pe marcaj. Această culme leagă Izvoarele Nărujei de Pietrosu, fiind în totalitate împădurită (şi despădurită pe alocuri, după cum urma să aflăm), ceea ce sporeşte un pic dificultatea orientării. 

Primul hop este dat când forestierul înfundat pare să urce spre creasta matematică, dar intuiţia şi lipsa de repere a unei aparente continuări ne conving că drumul bun e mai pe jos, pe sub creastă. 

Un alt impediment este mocirla pe care trebuie să o fentăm când pe stânga, când pe dreapta, când pe insulele de pământ mai întărit de pe mijlocul ei. 

Dinspre nord răzbat până la noi tunete înfundate, iar puţinele poieni ne lasă a pricepe că înspre Lăcăuţi se desfăşoară averse, care deocamdată nu ne ajung.

 

Două ore şi jumătate ne-a luat această culme solicitantă, dar indicatorul din Şaua Fânării zice trei ore în sens invers, deci ne-am mişcat bine, cu toate noroaiele şi bălăriile de pe traseu. Din Şaua Fânării, câte un traseu coboară spre Valea Zăbalei şi Cabanele Giurgiu, respectiv în partea opusă, spre Golul Verdelui, către care s-ar afla, la zece minute, şi un izvor. Noi stăm bine cu apa. O scurtă aversă ne pune pelerinele pe noi, dar se potoleşte rapid. Mâncăm ceva, să refacem stocul de energie, apoi urcăm o pantă abruptă, continuă, de vreo 150 m, denumită interesant Treptele lui Vodă, care ne va scoate în golul de sub Pietrosu.

 

Traseul redevine spectaculos. Urcarea finală se face printre jnepenişuri presărate cu lespezi mari, iar ferestrele către depărtări se succed spre vest şi sud. O altă repriză de ploaie ne prinde pe vârf, fără să ne producă vreo daună, deoarece pelerinele au rămas pe noi.

 Rotocoale de nori plăpânzi zburdă peste culmile din jur, contrastând cu verdele puternic al pădurii. În ciuda atmosferei încărcate, simţim o relaxare că am terminat porţiunile ascendente, iar creasta dintre Pietrosu şi Vârful cu Lespezi este şi ea de un pitoresc aparte.

 

Coborâm apoi prin pădure către Golul Pietrosului, iar soarele pare că vrea să iasă din nori dar nu ştie cum. 

În Golul Pietrosului ne petrecem cu o turmă, al cărei cioban e aproape iar câinii săi sunt mai degrabă curioşi decât agresivi. Ne mai oprim puţin să mâncăm, nu înainte de a ne saluta călduros cu ultima repriză de ploaie pe această zi. Aici chiar plouă cu soare.

https://www.youtube.com/watch?v=A3Tf1wE6RAA

https://www.youtube.com/watch?v=6s1tuvmdWMs

 

Fiindcă înţeleseserăm că porţiunea dintre satele Vetreşti-Herăstrău şi Coza (marcată pe hărţile vechi cu punct roşu) trece prin mai multe proprietăţi private (deşi cred că variante de ocolire există), renunţasem să ne mai gândim prea mult la ea şi încercăm să ne apropiem de sat. Din Golul Pietrosului există marcajul cu punct albastru, care ţine Dealul Mortului şi coboară în Valea Nărujei, dar din punctul în care ne aflăm noi această variantă pare ocolitoare. Ne surâde mai mult o coborâre directă, pe firul sec al Pietrosului, decisiv fiind sfatul ciobanului care ne spune că poteca există, chiar dacă nu are marcaj. Şi are dreptate: nu doar că poteca e bună, dar mai jos ea devine chiar un forestier de bun simţ. 

La un moment dat vedem un bulgăre mare, maro, care se dă brusc la o parte din drum, iar la câteva clipe diferenţă un altul, de aceeasi culoare dar mai micuţ, care îşi dă seama că maică-sa a plecat şi fuge rapid în urma ei. Cu aceste două apariţii am ajuns la cota trei ursească, exceptându-l pe Alin, care e la cota 5.

 

Din Pietrosu ajungem pe Bălosu (ce nume!) unde intersectăm punctul albastru, apoi în Valea Nărujei, în zona numită Cetăţile Mişinei. Aici râul primeşte pe dreapta afluentul Mişina, pe amontele căruia dl. Constantinescu ne informase că s-ar afla o frumoasă cascadă. O reţinem ca temă pentru altădată. Odată ajunşi la apa Nărujei, forestierul ne poartă la vale, către sat. Mai avem nişte kilometri buni şi încă nu ne e clar unde vom campa. Facem o pauză la Cantonul Bălosu şi continuăm la vale, însoţiţi permanent de firul apei.

cu Mircea

 

fără Mircea        

Concluzie: fără Mircea, cantonu' e pustiu :(

iar noi ne întrebam miraţi oare unde a dispărut Mircea ..

Pe la nouă seara ajungem în dreptul unui punct de prelucrare a lemnului, iar jumătate de oră mai târziu ne ies în cale primele case din Vetreşti-Herăstrău.

Acu-i acu, să vedem unde punem corturile. Mai devreme pusesem ochii pe un loc plat, cu iarbă, chiar pe malul râului, dar aici în sat e mai complicat. Întrebăm mai întâi la o familie, care ne refuză politicos pentru că au un câine mare care îşi bagă nasul peste tot. Mai departe găsim o altă familie într-o curte. Afară deja se întunecase. Primul răspuns al unei femei este că putem să campăm fără probleme, după care o alta, mai în vârstă, o contrazice răspicat. Nedorind să stârnim polemici şi conştienţi în acelaşi timp că unora le-am putea părea nişte străini dubioşi, ne continuăm drumul, nu înainte de a fi sfătuiţi să încercăm la o mănăstire din apropiere.

 

După ceva încercări dibuim mănăstirea, dar la poartă nu ne răspunde nimeni. Aflându-ne berze chioare, cuibul ne e aproape. Un prieten al doamnei cu căţelul cel mare şi băgăcios apare şi se oferă să ne cazeze în fosta sa casă, acum nelocuită, o casă ţărănească unde aveam mai mult decât ne-am fi dorit. Nu putem să refuzăm oferta şi în scurt timp ajungem la locul de înnoptare, care după o asemenea aventură arată perfect. Eu aleg să dorm în patul din tindă, în timp ce Aurora, Alin şi Mircea se vor odihni în camera bună. Unii mai ghiduşi glumesc pe seama faptului că locul nu pare deloc neîntreţinut şi nelocuit, ceea ce îi duce la gândul unor escapade ce ar putea avea loc aici ocazional. Au mai fost şi alte indicii.

În curte avem cişmea cu apă bună de spălat şi de băut, mâncare încă ne rămăsese destulă iar de frig, într-o aşa seară frumoasă de iunie, nici nu încape vorbă să suferim. Merităm o asemenea odihnă, deoarece ziua a fost lungă, cu peste 30 km merşi pe jos.

 

A doua zi ne luăm rămas bun de la gazdă, nu înainte de a lăsa ceva pentru cazare, deşi nu ne ceruse nimic. Mai mult, un localnic foarte omenos ne preia în maşina sa tocmai până în Valea Sării, de unde avem legătură înapoi către Tulnici. Aceasta se face sub forma unui microbuz care pleacă din Focşani. Sunăm şi aflăm că e deja pe drum, având timp ca până să urcăm în el să ne cumpărăm o Cola şi nişte pufuleţi. Pe la 12 şi un pic suntem înapoi la maşină, închizând circuitul.

 

Alin ar mai fi vrut să facem o vizită în Cheile Tişiţei. Timp ar fi, dar cum nu dorim să revenim acasă nici prea târziu, pornim spre Bucureşti, însă pe un alt drum decât cel de la dus. Trecem pe la Cascada Putnei, unde facem şi o oprire pentru foto. Cascada în sine nu este foarte înaltă, dar apa eliberată din strânsoarea cleştelui de piatră îi dă o formă atipică, fiind o cascadă desfăşurată mai degrabă pe lungime decât pe verticală.

 Drumul rutier, foarte bun, cu două benzi pe sens pe urcări, conduce în Pasul Muşat (1211 m), de unde se poate porni în Munţii Breţcu, foarte sălbatici şi dânşii, noroc cu oameni precum acesta: https://www.carpati.org/jurnal/prin_munti_uitati_cu_coama_rar%C4%83_-_singur%C4%83t%C4%83ti_prin_muntii_bretcu-oituz/3395/ , care le mai domesticesc cărările neumblate. Din Pasul Breţcu ajungem rapid în Pasul Ojdula, noroc cu oameni precum acesta de mai sus, că prin alte locuri zice că ambele pasuri se referă la acelaşi loc, ori acum e clar că nu are cum.

 

Din Pasul Ojdula începe să toarne zdravăn şi nu e prima oară când mă duc sau mă întorc dintr-o tură, iar ploaia grea, aia care te face leoarcă, care trece prin zece gore texuri ca bulletul cu vidia în vârf, mă prinde în maşină şi nu pe vreo potecă sau, mai rău, pe vreo creastă expusă. Toarnă zdravăn, nu ca aversele prăpădite care mai mult ne-au mângâiat cât am fost prin împrejurimile Pietrosului. Se potoleşte însă treptat, iar noi intrăm în Târgu Secuiesc.

 

Orăşel mic şi curăţel, cel puţin cât am apucat noi să vedem, în Târgu Secuiesc ne ducem ţintă la un restaurant, intitulat sugestiv “Restaurant Secuiesc” (pentru că e restaurant şi e secuiesc 😊), recomandare a lui Mihaitza_39 pentru care suntem recunoscători, că mâncarea a fost tare bună.

După prânzul din Târgu Secuiesc urmează condusul spre Braşov, apoi Valea Prahovei, foarte liberă, mai ales că e o zi lucrătoare de marţi, iar odată cu ajungerea în capitală povestea se cam încheie. În ceea ce priveşte Munţii Vrancei, putem spune că nici nu am făcut bine cunoştinţă, descoperirea lor urmând să fie continuată în acest 2021 care e după colţ şi bate la uşă cu promisiunea unor aventuri noi, realizate într-o libertate mai apropiată, poate, de cea cu care eram obişnuiţi.

Celor care în urma lecturii trăiesc cu impresia că Munţii Vrancei reprezintă un loc periculos, de evitat, pentru simplul motiv că sunt gazda a vreo 400 de urşi, le spun doar că sunt urşi, nu oameni, deci un risc considerabil mai mic. Iar faptul că mai există locuri în ţara asta unde “fiarele pădurii” sunt la ele acasă ar trebui să ne bucure – înseamnă că, măcar în creierii pădurii, natura e aşa cum trebuie să fie: sălbatică, vie, minunată.

 

Să aveţi un an nou fericit şi sănătos !

Joi, 31 decembrie 2020 - 16:01 
Afisari: 820 


victoranica