La întâlnire cu urșii – Aventură de iunie prin Vrancei (Muntii Vrancei)
“Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în
vremea de astăzi și nici locuri goale și dealuri chelbașe, cum se văd acum.
Codrii stăpâneau mai peste tot și abia unde și unde câte un pâlc de case se
găseau înșiruite și ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiș cu scurgerea
apelor, iar oamenii erau mai toți ciobani care-și pășunau oile prin golurile și
poienile munților.” (Povestea Vrancei)
Se isprăviseră cele două luni de arest la domiciliu și muntele
era din nou bucuros de oaspeți. După două ture modeste, una în Siriu-Tătaru,
alta în Iezer, care demonstraseră că lenea și râncezeala se instalaseră binișor
în timpul celor trei luni de pauză, simțeam nevoia de a ne purifica șuncile
nou-dobândite într-o tură mai capabilă, mai apropiată de ce știam noi să facem
ante-pandemie.
Planul inițial era un circuit de patru zile prin Godeanu-Țarcu,
dar întrucât temperaturile anunțate la început de iunie pe acolo erau mai
apropiate de cele de acum decât de unele văratice, plus duiumul de ploi, am
cotit-o în direcția opusă. Și unde altundeva ai putea găsi sălbăticia la ea
acasă dacă nu pierdută prin cotloanele Orientalilor ? Și unde în Orientali te
gândești de două ori înainte de a lua în piept pădurea dacă nu în Vrancei ?
munți pierduți în propria lor imensitate, cu parfum de caș și molid și umbre de
legendă.
Formăm rapid echipa. Maxim o mașină, că vrem să mergem bine
și adunat. Doritori am fi avut de unde să mai luăm (ba chiar am refuzat politicos
câțiva), dar ne-am rezumat la formula clasică de 3+1, adică Alin, Aurora,
Mircea și cu mine. Stabilim și traseul, un circuit cu plecare din Tulnici, în
mare parte pe bandă roșie; obiectiv destul de îndrăzneț, dar măcar aveam un
plan pe care să ne desfășurăm. Stabilim durata aventurii la patru zile,
profitând de faptul că erau Rusaliile și adăugând o zi de concediu celei de
luni – sărbătoare legală.
Purcedem în zorii zilei de 6 iunie după ce îl culegem și pe
Mircea, care venise devreme cu un tren, tocmai de la Craiova. Drumul ne poartă
via Buzău, Râmnicu Sărat, Focșani, undeva la vreo patru ore până în Tulnici.
Aici înaintăm pe valea râului Coza preț de câțiva km, până în apropiere de un
pod unde lăsăm mașina și începem echiparea.


Mirceaaa, nu te mai strâmba, că
nu te mai invită lumea la nunți și înmormântări !
De Munții Vrancei mă leagă niște amintiri încă de la
începuturile mele montane. Căci aici avusese loc prima mea tură pe carpati.org,
cu Ioan Stoenică, pentru care participare îmi făcusem special cont. În acea
tură, de sfârșit de august, făcusem cunoștință cu Muntele Coza, căruia îi
dădusem ocol atât pe creasta spectaculoasă cât și pe potecile blânde de sub
dânsa. Încă mi-aduc aminte o grămadă de lucruri și din acea tură care poate ar
fi bine să fie povestite cândva. Dar să revin.
Nu știu cum se făcu de uitai în mașină fix pantalonii scurți
de la Quechua (o pânză la 25 de RON, ideală pentru mișcare liberă pe coclauri).
Așa că mă trezesc pe mine cu pantalonii de oraș, tot scurți dar ceva mai
îngrăditori. Pornim la drum unși bine cu cremă de soare și deja mă enervează
gândul că, în scurt timp, ape bogate în grăsimi vegetale și animale ne vor
îmbiba pieile. O adevărată plăcere, mai ales când peste ele încep să curgă ace
de molid și particule de praf. Ah, ce dor mi-e de începuturi! când mintea îmi
stătea doar la traseul din fața mea, nu la toate grijile tâmpite legate de
igienă, cărat și alte bălării care se instalează odată cu rutina. Și chiar dacă
și acum sunt multe momentele când peisajul mă fură, mintea se golește și trăiesc
clipa, nu pot să spun că nu tânjesc puțin după acel entuziasm orb care mă
călăuzea în primele ture, când totul era înconjurat de o aură strălucitoare dincolo
de care greu mai răzbea câte vreun inconvenient. Ca orice lucru de pe lumea
asta, și experiența are prețul ei.
Trecem pe lângă un localnic cu cal și căruță care se oferă călduros
să ne mai scutească de doi kilometri de drum. Îl refuzăm, pentru că fix acești
doi kilometri se merge pe drum încă plat, după care, din zona La Strâmturi,
începe urcușul mai serios, așadar putem profita pentru a ne pune musculatura în funcțiune treptat.

Chiar dacă e cald pe aici și soarele nu ezită să ne bată în cefe cu tupeu, cel puțin ne delectăm privirile cu verdele demențial, pe care doar mai și iunie știu să-l creeze.

Ajungem la Strâmtura Cozei, o rezervație geologică de mare
interes pentru pasionați, deoarece straturile versantului modelat de eroziune
expun trecutul, aidoma rândurilor unei cărți deschise la întâmplare. Aici apele
Cozei se separă, pe dreapta venind pârâul Dălhățaș, pe lângă al cărui fir ne
vom desfășura mai sus.



Deocamdată poteca devine aprigă, luând forma unei brâne
sfărâmicioase, ce mușcă agresiv din panta înclinată. Apreciez că proaspetele încălțări,
ghetele La Sportiva TX4 Mid GTX, fac exact ceea ce trebuie să facă – rămân lipite
de sol pe terenul foarte accidentat. O alunecare s-ar lăsa cu un rostogol până
în apa Cozei.



Odată urcat acest hop, poteca dă într-un forestier care continuă
la deal într-un ritm mai liniștitor.

Mi-aminteam aceste locuri de data trecută, deși sunt aproape
opt ani între cele două ture. Meandrele îmbietoare ale apei, chiar și un
bazinet natural în care o baie ar fi tare interesantă, sunt două din lucrurile
care mi-au rămas în minte.

Mai sus, într-o poiană, găsim o casă abandonată,
lăsată în paragină, de parcă proprietarul s-ar fi trezit într-o bună dimineață
și ar fi spus: “Gata, eu plec!”, neluând nimic cu el, lăsând totul fix cum era.
Iar mai sus …


Coechipierii mei se opresc brusc și se uită în dreapta. Eu
merg vorbind spre ei până când îi ajung și privesc, la rândul meu. La nici 25
de metri de noi mișuna un ursac, relativ mititel, dar totuși suficient de mare
cât să nu-ți dorești să te întrebe de sănătate. Daniel Opaiț mi-a confirmat că
era un urs tânăr, de vreo 3-4 ani, care învăța încă să se descurce pe cont
propriu. Cert e că nu prea avea nicio treabă cu prezența noastră. De vreo două ori s-a uitat
înspre noi și a ridicat din bot, cât să adulmece mai bine, după care și-a
continuat nestingherit plimbarea prin boscheți.


Am ieșit la scurt timp într-o
nouă poiană unde animalul părea că vine pe urmele noastre, nestingherit că noi
eram patru și el numai unul. Nimic agresiv în toate astea, doar ne-a surprins un pic
îndrăzneala pe care o afișa. Am continuat să vorbim, fără să-l agităm prea
tare, îndepărtându-ne în ritm normal de teritoriul său.

Intrăm în pădure ceva mai liniștiți. Poteca urcă în
serpentine tot mai strânse pentru a ne scoate pe o muchie îngustă, care pe hartă
e trecută drept Dealul Zmeuriș. Altitudinea trece de 1000 m (ca idee, ursul de
mai devreme locuia foarte jos, la doar 700 m). Punem de un popas, prilej în
care testez un pic sprayul anti-urs, proaspăt cumpărat de la Kaki Army Shop. Destul
de scump, dar eficient, proiecta un jet cu concentrație ridicată de capsaicină
(parcă 13%) la metri buni distanță. După ce am mâncat câte ceva ne repunem în
mișcare.

În curând intrăm în împărăția Cozei, care își înalță mândră piscurile în fața noastră. Tot aici auzim voci și imediat ne petrecem cu alți
doi drumeți pe care merită să-i pomenesc. Unul dintre ei, mai în vârstă, cărând
cu sine și două bidoane mari, de plastic, era Ioan Constantinescu, autor al
primei hărți a munților Vrancei, în urmă cu decenii bune. Celălalt era
companionul său de încredere, Robert Mihalcea, reprezentant al noii generații
de montaniarzi vrânceni. Ne însoțim cu cei doi, care ne invită cordial să
tragem peste noapte la stâna de sub Golul Roibului, amenajată, se pare, cu ceva
fonduri și neterminată, oricum superioară multor adăposturi pentru că are uși
care se închid, etaj cu camere bine izolate, acoperiș ca la carte. Lipsesc doar
priciurile, însă nu degeaba am cărat saltele și izoprene.
Inițial ezităm, pentru că nu ne era foarte clar unde e
situată stâna, iar Mircea mă trage de mânecă să mergem mai repede, pentru că
ritmul scăzuse mult ca să vorbim și să aflăm detalii, însă când constatăm că noi
oricum am fi înnoptat în Golul Roibului, având în vedere că zona colcăie de urși
și că stâna e în imediata vecinătate, nu putem să ne mai împotrivim ofertei
domnului Constantinescu.



'

Trecem de fosta stână de la Cârnituri și suim curba de nivel
care brăzdează creasta Cozei pe la nord. La un moment dat lăsăm rucsacul în
potecă și o apucăm la deal, spre faimoasele Turnuri ale Cozei, musai a nu fi ratate.



Pe câteva sute de metri pătrați, locul este un fel de esență a Vrancei,
cuprinzând stânci amețitoare, care se prăvălesc înspre Coza, dar și păduri
nesfârșite și pante înverzite, iar privirea, în orice direcție s-ar însoți, nu
ar descoperi alte masive în afara Munților Vrancei, atât de impresionantă este
întinderea lor.



A portrait of the artist as a young woman :)
Vis-à-vis, spre sud, se întinde culmea Munțișoarele, care desparte bazinul Cozei de cel al Nărujei, iar în ultimul plan se distinge Zboina Frumoasă. De Goru și Lăcăuți e prematur să vorbim, probabil s-ar fi văzut departe, spre vest, dar culmea împădurită a Cristianului ne obturează privirea.




în ce parte sunt Munții Vrancei ?
Fără a excela prin înălțimi considerabile, Munții Vrancei pot constitui
obiectivul a numeroase ture neintersectabile. Ne dezlipim cu greu de la
frumusețea Cozei pentru a reveni la rucsac. Avem un prim preview cu stâna care ne va găzdui; arată
destul de bine și drumulețul până la ea, pe curbă de nivel, amintind cumva de
Munții Cernei, mai ales că traversăm un codru de foioase.


Ajungem la un izvor,
unde firicelul de apă care se scurge trebuie fentat cu mici lespezi pentru a fi
de ajutor. În 20 de minute suntem la stână, unde ne punem pe despachetat. Tot aici constat
că am pierdut alungătorul de urși, sprayul cu piper care oferea o oarecare impresie de
confort în fața unei întâlniri frontale.
Pentru că mai avem încă vreo două ore de lumină (deh,
avantajul lunii iunie), propun o incursiune rapidă, fără bagaj, pe culmea suspendată
a Gurguiatei. Suim mai întâi panta bățoasă care ne scoate în Golul Roibului
(poiana în care campasem în tura lui Ioan), iar de aici continuăm prin pădure
spre nord, mai întâi printr-un desiș, apoi printr-o mică șa de unde începe
creasta propriu-zisă.


Vedere din Golul Roibului spre vest

Locul pădurii dese e luat rapid de culmea stâncoasă, tot
mai aeriană și mai îngustă, o plăcere pe care nu te aștepți să o descoperi în
niște munți domoli la prima vedere.



Jos, la baza unei muchii, câteva căprițe negre își fac
rondul de seară.

Orizonturile se desfac dintr-odată spre măruntaiele văii
Tișiței și mult dincolo de ea. Gurguiata prezintă un punct mai delicat, însă cu
puțină atenție se trece în siguranță. Punctul ei de maximă altitudine se
situează undeva la 1440 m, iar întoarcerea în Golul Roibului se efectuează pe
același traseu.




La reintrarea în pădure, Alin, care era cel mai în față, se
întoarce tiptil, într-o combinație de mers rapid fără a alerga: “Bă, am văzut
un urs, i-am văzut capul, era uriaș”. Începem să vorbim tare, răspicat, chiuind
ocazional, cât să ne facem simțită prezența și să aibă timp să degajeze terenul.
După vreo zece minute ne băgăm în pădure, pe acea porțiune deasă de dinaintea poienii,
unde găsim urme mari de labă care indică prezența unei creaturi de mai multe
quintale. Ursul însă plecase în ale lui și noi ne simțim scăpați când călcăm
iar în Golul Roibului, de unde coborârea la stână e o simplă formalitate.
Noaptea la stână a fost frumoasă. Am stat la povești, până
spre miezul nopții, cu dl. Constantinescu și Robert. Instalați confortabil la
etaj nu am avut chiar niciun stres cu ursăria, iar o lună plină voluptuoasă s-a
etalat peste creasta Cozei până spre dimineață. Odihniți, ne reluăm traseul cu
rucascul în spate.

Revenim la izvor, unde Alin, mai vigilent și mai în față, vede
încă un urs, al treilea deja pe lista lui. Acesta însă fuge rapid, pentru că
știe că Alin este fioros și nu i-ar lăsa nicio șansă de supraviețuire. Eu
profit de pauza de la izvor și mă întorc pe Turnurile Cozei, sperând să
regăsesc alungătorul de urși, fără succes. Plasarea inoportună în buzunarul
exterior al genții foto nu a fost o idee inteligentă, acum va trebui să mă
consolez cu ideea că urșii ne vor evita ca pe niște buni creștini ce suntem.
Oricum nu aveam noi prea mari rețineri, dar o măsură de siguranță în plus parcă
nu dăunează.

De la izvor intrăm în pădurea foarte deasă. Deși era plină
zi, pe o porțiune de vreun kilometru aveam senzația că soarele stă să apună,
atât de apropiate și dese erau crengile molizilor deasupra potecii.


Ajungem curând
în Șaua Geamăna, unde există un izvor bun iar noi ne refacem proviziile de apă și
ne și spălăm un pic.


Pe un picior de plai observăm stâna Hăuleștenilor. Deși
Vrancei sunt munți pastorali, nu ne-am intersectat mai deloc cu turme, stânele
fiind plasate în afara marcajului, de obicei pe picioare de munte care descind
din crestele principale. Suntem astfel scutiți și de eventualele întâlniri cu dulăi.

Stâna Hăuleștenilor

Traversăm spre Golul Cozei (muntele ăsta chiar e lung), Șaua Golici iar în Șaua
Fântâniței ne oprim să mâncăm câte ceva. Spre ghinionul meu, o pastilă de Supradyn
îmi bagă stomacul în marșarier, dar lucrurile se calmează rapid după o repriză
scurtă de spasme.

Începem o porțiune ascendentă care ne va scoate în apropiere de vârful
Bulboace, un vârf sălbatic, prin excelență, cu lespezile pline de tot felul de
furnici care își fac veacul pe acolo. Cu greu găsim una pe care ne putem așeza
să contemplăm depărtările.




Din Șaua Tișiței prindem o cruce albastră către Lacul Negru.
Înțelesesem de la dl. Constantinescu de faptul că există prin apropiere o
cabană primitoare la care am putea să tragem, situată pe forestierul care coboară
spre Valea Nărujei. Doar că marcajul CA ne abate de la forestier. Găsim chiar
și un tăpșan înierbat, foarte plăcut ochiului, pe care ne gândim că am putea
campa, însă surse de apă în apropiere nu sunt și e încă devreme. Ajungem la lac
în 45 de minute de la intrarea pe cruce albastră.

Înainte să găsim lacul, descoperim o cruce roșie care pare
că se ține bine. Continuăm spre unde credem noi că e lacul și avem surpriza de
a descoperi că vechile pontoane au fost făcute scânduri și surcele, înaintarea
fiind practic imposibilă peste mușchiul în care piciorul se afundă cu ușurință.
Distingem, la vreo sută de metri de noi, luciul de apă al Negrului, dar
mai aproape nu prea avem cum să avansăm pentru că ne aflăm într-o turbărie, cu
teren specific.
https://www.youtube.com/watch?v=-xJyDxFRcEk&feature=youtu.be


Crucea roșie întâlnită mai devreme
ne face cu ochiul și instinctul de exploratori ne spune că direcția ei e intuitiv
corectă. O apucăm într-acolo o vreme, până când marcajul e obturat complet ba
de arbori căzuți, ba de bălării sau de puiet proaspăt, care ne fac viața grea.

Cum, necum, ieșim într-un luminiș cu băncuță, aparent un foișor de vânătoare
abandonat. De acolo întrezărim forestierul care coboară în serpentine spre Năruja
și pe care îl intersectăm după încă niște minute bune, pierdute pentru a
traversa un pârâu sălbatic și o mare de vegetație. Ieșim în Valea Nărujei, semnificativ
mai jos de cabane, dar barăcile forestiere din această zonă și faptul că ne aflăm la
o altitudine mai mică, undeva pe la 1000 de m, ne ajută să ne hotărâm în a stabili
tabăra aici.
Găsim o stână lângă care întindem
corturile. Avem o vatră, lemne din belșug iar din câteva buturugi și ceva
scânduri late improvizăm și o băncuță. Râul din apropiere ne permite menajul,
astfel că tacâmul pentru campare e complet.

În scurt timp ne punem să mâncăm,
iar noaptea ne găsește așezați în jurul unui frumos foc de tabără, cu multe
lumini și pe cer, inclusiv cohorta de sateliți ai lui nea Elon, spațialu’.


Ne trezim după un somn liniștit.
Mihăiță și trupa lui ar fi trebuit să ajungă pe aici, aduși de mașinile de
transportat lemne, dar se pare că planul lor s-a schimbat, deoarece e trecut de
ora zece dimineața și noi n-am văzut nicio mișcare. Deși firul Nărujei poate fi
urmat în aval până în satul Vetrești-Herăstrău, e mult prea prematur, astfel că
ne uităm pe hartă să vedem cum putem reveni în banda roșie, părăsită ieri. Soluția
nu ezită să apară: un forestier ne scoate fix în creasta Piscul cu Paltini,
aproape de vârful Izvoarele Nărujei.




De aici zărim semețiile Vrancei –
Lăcăuți și Goru. Dacă de acasă, pe hartă, distanța de unde suntem până la ele
părea rezonabilă, acum ne este clar că includerea lor în planul inițial era
complet irealizabilă, asta dacă voiam să păstrăm o distanță și un timp
acceptabile în intervalul celor trei zile și jumătate. Asta e, ne mulțumim cu
admiratul și le vom trece drept motiv de a reveni cu altă ocazie. Iar pentru Vrancea,
cu siguranță vor mai fi multe ocazii.

Goru

Și Lăcăuți. Se distinge stația
meteo de pe vârf
Traversăm Poiana Șindrilița.

Culmea
către care ne îndreptăm – Păișele – este foarte sălbatică și ne pregătim moral
să mergem mai mult pe dibuite decât pe marcaj. Această culme leagă Izvoarele
Nărujei de Pietrosu, fiind în totalitate împădurită (și despădurită pe alocuri,
după cum urma să aflăm), ceea ce sporește un pic dificultatea orientării.

Primul hop este dat când forestierul înfundat pare să urce spre creasta
matematică, dar intuiția și lipsa de repere a unei aparente continuări ne
conving că drumul bun e mai pe jos, pe sub creastă.


Un alt impediment este mocirla
pe care trebuie să o fentăm când pe stânga, când pe dreapta, când pe insulele
de pământ mai întărit de pe mijlocul ei.



Dinspre nord răzbat până la noi tunete
înfundate, iar puținele poieni ne lasă a pricepe că înspre Lăcăuți se desfășoară
averse, care deocamdată nu ne ajung.

Două ore și jumătate ne-a luat
această culme solicitantă, dar indicatorul din Șaua Fânării zice trei ore în sens invers,
deci ne-am mișcat bine, cu toate noroaiele și bălăriile de pe traseu. Din Șaua
Fânării, câte un traseu coboară spre Valea Zăbalei și Cabanele Giurgiu,
respectiv în partea opusă, spre Golul Verdelui, către care s-ar afla, la zece
minute, și un izvor. Noi stăm bine cu apa. O scurtă aversă ne pune pelerinele
pe noi, dar se potolește rapid. Mâncăm ceva, să refacem stocul de energie, apoi
urcăm o pantă abruptă, continuă, de vreo 150 m, denumită interesant Treptele
lui Vodă, care ne va scoate în golul de sub Pietrosu.


Traseul redevine spectaculos.
Urcarea finală se face printre jnepenișuri presărate cu lespezi mari, iar ferestrele
către depărtări se succed spre vest și sud. O altă repriză de ploaie ne prinde
pe vârf, fără să ne producă vreo daună, deoarece pelerinele au rămas pe noi.



Rotocoale de nori plăpânzi zburdă peste culmile din jur, contrastând cu verdele
puternic al pădurii. În ciuda atmosferei încărcate, simțim o relaxare că am terminat porțiunile ascendente, iar creasta dintre Pietrosu și Vârful cu
Lespezi este și ea de un pitoresc aparte.


Coborâm apoi prin pădure către
Golul Pietrosului, iar soarele pare că vrea să iasă din nori dar nu știe cum.

În Golul Pietrosului ne petrecem cu o turmă, al cărei cioban e aproape iar
câinii săi sunt mai degrabă curioși decât agresivi. Ne mai oprim puțin să
mâncăm, nu înainte de a ne saluta călduros cu ultima repriză de ploaie pe
această zi. Aici chiar plouă cu soare.
https://www.youtube.com/watch?v=A3Tf1wE6RAA
https://www.youtube.com/watch?v=6s1tuvmdWMs


Fiindcă înțeleseserăm că porțiunea
dintre satele Vetrești-Herăstrău și Coza (marcată pe hărțile vechi cu punct
roșu) trece prin mai multe proprietăți private (deși cred că variante de ocolire
există), renunțasem să ne mai gândim prea mult la ea și încercăm să ne
apropiem de sat. Din Golul Pietrosului există marcajul cu punct albastru, care
ține Dealul Mortului și coboară în Valea Nărujei, dar din punctul în care ne
aflăm noi această variantă pare ocolitoare. Ne surâde mai mult o coborâre
directă, pe firul sec al Pietrosului, decisiv fiind sfatul ciobanului care ne
spune că poteca există, chiar dacă nu are marcaj. Și are dreptate: nu doar că
poteca e bună, dar mai jos ea devine chiar un forestier de bun simț.



La un
moment dat vedem un bulgăre mare, maro, care se dă brusc la o parte din drum,
iar la câteva clipe diferență un altul, de aceeasi culoare dar mai micuț, care
își dă seama că maică-sa a plecat și fuge rapid în urma ei. Cu aceste două
apariții am ajuns la cota trei ursească, exceptându-l pe Alin, care e la cota 5.
Din Pietrosu ajungem pe Bălosu
(ce nume!) unde intersectăm punctul albastru, apoi în Valea Nărujei, în zona
numită Cetățile Mișinei. Aici râul primește pe dreapta afluentul Mișina, pe amontele
căruia dl. Constantinescu ne informase că s-ar afla o frumoasă cascadă. O
reținem ca temă pentru altădată. Odată ajunși la apa Nărujei, forestierul ne
poartă la vale, către sat. Mai avem niște kilometri buni și încă nu ne e clar
unde vom campa. Facem o pauză la Cantonul Bălosu și continuăm la vale, însoțiți
permanent de firul apei.

cu Mircea

fără Mircea
Concluzie: fără Mircea, cantonu' e pustiu :(

iar noi ne întrebam mirați oare
unde a dispărut Mircea ..

Pe la nouă seara ajungem în dreptul unui punct de prelucrare a lemnului, iar jumătate de oră mai târziu ne ies în cale primele case din Vetrești-Herăstrău.

Acu-i acu, să vedem unde punem
corturile. Mai devreme pusesem ochii pe un loc plat, cu iarbă, chiar pe malul
râului, dar aici în sat e mai complicat. Întrebăm mai întâi la o familie, care
ne refuză politicos pentru că au un câine mare care își bagă nasul peste tot.
Mai departe găsim o altă familie într-o curte. Afară deja se întunecase. Primul
răspuns al unei femei este că putem să campăm fără probleme, după care o alta,
mai în vârstă, o contrazice răspicat. Nedorind să stârnim polemici și conștienți
în același timp că unora le-am putea părea niște străini dubioși, ne continuăm
drumul, nu înainte de a fi sfătuiți să încercăm la o mănăstire din apropiere.
După ceva încercări dibuim
mănăstirea, dar la poartă nu ne răspunde nimeni. Aflându-ne berze chioare, cuibul
ne e aproape. Un prieten al doamnei cu cățelul cel mare și băgăcios apare și se
oferă să ne cazeze în fosta sa casă, acum nelocuită, o casă țărănească unde aveam
mai mult decât ne-am fi dorit. Nu putem să refuzăm oferta și în scurt timp ajungem
la locul de înnoptare, care după o asemenea aventură arată perfect. Eu aleg să dorm
în patul din tindă, în timp ce Aurora, Alin și Mircea se vor odihni în camera
bună. Unii mai ghiduși glumesc pe seama
faptului că locul nu pare deloc neîntreținut și nelocuit, ceea ce îi duce la
gândul unor escapade ce ar putea avea loc aici ocazional. Au mai fost și alte indicii.
În curte avem cișmea cu apă bună
de spălat și de băut, mâncare încă ne rămăsese destulă iar de frig, într-o așa seară frumoasă de iunie, nici nu încape vorbă să suferim. Merităm o asemenea
odihnă, deoarece ziua a fost lungă, cu peste 30 km merși pe jos.


A doua zi ne luăm rămas bun de la
gazdă, nu înainte de a lăsa ceva pentru cazare, deși nu ne ceruse nimic. Mai
mult, un localnic foarte omenos ne preia în mașina sa tocmai până în Valea Sării, de unde
avem legătură înapoi către Tulnici. Aceasta se face sub forma unui microbuz
care pleacă din Focșani. Sunăm și aflăm că e deja pe drum, având timp ca până
să urcăm în el să ne cumpărăm o Cola și niște pufuleți. Pe la 12 și un pic
suntem înapoi la mașină, închizând circuitul.

Alin ar mai fi vrut să facem o
vizită în Cheile Tișiței. Timp ar fi, dar cum nu dorim să revenim acasă nici
prea târziu, pornim spre București, însă pe un alt drum decât cel de la dus.
Trecem pe la Cascada Putnei, unde facem și o oprire pentru foto. Cascada în
sine nu este foarte înaltă, dar apa eliberată din strânsoarea cleștelui de
piatră îi dă o formă atipică, fiind o cascadă desfășurată mai degrabă pe
lungime decât pe verticală.



Drumul rutier, foarte bun, cu două benzi pe sens pe
urcări, conduce în Pasul Mușat (1211 m), de unde se poate porni în Munții Brețcu,
foarte sălbatici și dânșii, noroc cu oameni precum acesta: https://www.carpati.org/jurnal/prin_munti_uitati_cu_coama_rar%C4%83_-_singur%C4%83t%C4%83ti_prin_muntii_bretcu-oituz/3395/
, care le mai domesticesc cărările neumblate. Din Pasul Brețcu ajungem rapid în
Pasul Ojdula, noroc cu oameni precum acesta de mai sus, că prin alte locuri
zice că ambele pasuri se referă la același loc, ori acum e clar că nu are cum.
Din Pasul Ojdula începe să toarne
zdravăn și nu e prima oară când mă duc sau mă întorc dintr-o tură, iar ploaia
grea, aia care te face leoarcă, care trece prin zece gore texuri ca bulletul cu
vidia în vârf, mă prinde în mașină și nu pe vreo potecă sau, mai rău, pe vreo
creastă expusă. Toarnă zdravăn, nu ca aversele prăpădite care mai mult ne-au
mângâiat cât am fost prin împrejurimile Pietrosului. Se potolește însă treptat,
iar noi intrăm în Târgu Secuiesc.
Orășel mic și curățel, cel puțin cât
am apucat noi să vedem, în Târgu Secuiesc ne ducem țintă la un restaurant,
intitulat sugestiv “Restaurant Secuiesc” (pentru că e restaurant și e secuiesc 😊),
recomandare a lui Mihaitza_39 pentru care suntem recunoscători, că mâncarea a
fost tare bună.

După prânzul din Târgu Secuiesc
urmează condusul spre Brașov, apoi Valea Prahovei, foarte liberă, mai ales că e
o zi lucrătoare de marți, iar odată cu ajungerea în capitală povestea se cam încheie.
În ceea ce privește Munții Vrancei, putem spune că nici nu am făcut bine
cunoștință, descoperirea lor urmând să fie continuată în acest 2021 care e după
colț și bate la ușă cu promisiunea unor aventuri noi, realizate într-o libertate
mai apropiată, poate, de cea cu care eram obișnuiți.
Celor care în urma lecturii
trăiesc cu impresia că Munții Vrancei reprezintă un loc periculos, de evitat,
pentru simplul motiv că sunt gazda a vreo 400 de urși, le spun doar că sunt urși,
nu oameni, deci un risc considerabil mai mic. Iar faptul că mai există locuri
în țara asta unde “fiarele pădurii” sunt la ele acasă ar trebui să ne bucure – înseamnă
că, măcar în creierii pădurii, natura e așa cum trebuie să fie: sălbatică, vie,
minunată.
Să aveți un an nou fericit și sănătos
!
Joi, 31 decembrie 2020 - 16:01
Afisari: 820
victoranica
Frumosă povestea. Și tura.
Vineri, 1 ianuarie 2021 - 18:28