KILIMANJARO 2009 - "Pentru ca exista!!!" (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

        A trecut un an de cand am fost prin locul in care mi-a ramas o parte din suflet, Africa si Kilimanjaro, iar astazi se implineste exact un an din ziua primei ascensiuni aradene pe cel mai inalt varf al Africii, la 06.09.2009. La cererea unor prieteni si dupa ce m-am linistit putin, a venit timpul sa-mi asez impresiile despre cum a fost ACOLO, printr-un jurnal.La sfarsitul prezentarii media cu reusita ascensiunii mele pe Mont Blanc din 2007, am fost intrebat de alpinistul aradean, Torok Zsolt: “Pe ce varf vrei sa mai urci?”. Fara sa stau pe ganduri am raspuns: “Uhuru din masivul Kilimanjaro, Africa”. “De ce?”. “Pentru ca exista!!!” a fost urmatorul raspuns. Si astfel a inceput aventura primei ascensiuni aradene pe cel mai inalt varf al Africii. Timp de un an si jumatate am cautat sponsori sau persoane care ar fi fost dispuse sa ma sustina financiar pentru aceasta expeditie, dar poate cel mai important a fost sa-mi gasesc un coleg cu care se realizez aceasta ascensiune. La acest proiect sau inscris multi prieteni/colegi din Arad sau din tara, dar pana la urma am ramas doar patru; eu, Adrian Moldovan (realizatorul unor eminsiuni la o televiziune locala si cu experienta pe munte in Romania, este cel de care am povestit in jurnalul “Parang, muntele contrastelor, sfarsit de iarna in 2007”), Suciu Adrian (experienta pe munte in Romania si afara, dar la inaltimi pana in 3000m.) si Pavel Tipei (cu reusita ascensiunii pe Mont Blanc in 2006), fiecare trebuind sa se ocupe personal de problema financiara a expeditiei. Din pacate, din diferite motive, aproape de plecare, Suciu si Tipei au trebuit sa renunte. Ramasi doar doi, costurile expeditiei s-au marit, dar chiar in ultimul moment am fost ajutati de unele oficialitati aradene. Chiar si asa, problemea strangerii banilor pentru mine nu a fost usoara, de multe ori am plans, fiind pus in situatii jenante, mintit cu promisiuni desarte... dar asta este (un prieten mi-a sugerat, ca ar fi bine sa am o minicamera de fimat sa vada si altii, cat efort presupune a strange banii pentru o expeditie). Ramas doar cu Adi, ne-a fost mai usor sa ne decidem asupra perioadei expeditiei si a traseului pe care-l vom parcurge. Cateva date despre Kili poate nu ar strica... Multe persoane stiu ca intreg masivul Kilimanjaro si cel mai inalt varf al Africii se afla in Kenya, dar este gresit... Acestea sunt datele legate de Kili, cele mai “adevarate” (pot exista erori, deoarece fiecare este cu parerea lui). Masivul Kilimanjaro se afla in partea de nord-est a Tanzaniei, cea mai mare parte a masivului fiind in Tanzania, este format din trei conuri vulcanice separate si distincte, Kibo, Mawenzi, Shira, iar cel mai inalt varf al Africii, varful Uhuru de 5895m, este numai in Tanzania.     Cel mai inalt varf al Africii, este format de fapt din doua varfuri care sunt luate in considerare impreuna: vf. Kibo de 5895m si vf. Uhuru de 5892m, marcat fiind doar varful Uhuru, acestea apartinand conului vulcanic Kibo si situate pe marginea craterului Kibo. In zona mai exista vf. Mawenzi de 5194m apartinand conului vulcanic Mawenzi si vf. Shira de 3962m apartinand conului vulcanic Shira. Prima ascensiune reusita pe vf. Uhuru a avut loc in 06.10.1889 de catre germanul Hans Meyer si austriacul Ludwig Purtscheller, iar prima ascensiune romaneasca a avut loc in 1994, reusita apartinand alpinistului David Neacsu. Perioada aleasa de noi a fost 28.08.2009-09.09.2009, deoarece nu sunt ploi si vom avea parte de luna plina (in zona aceasta a Africii exista un sezon ploios si unul secetos). Traseul pe care l-am ales si pe care il vom parcurge eu si Adi, este Lemoso-Shira-Machame Route, deoarece este cel mai lung de pe Kili, dureaza 8-9 zile si porneste din partea nord-vestica, coboara spre sud, continua prin sud catre parte sud-estica de unde se urca pe varf.   Vom porni din orasul Moshi situat la 915m, in primele patru zile vom urca pana la aprox. 4630m, coboram urmatoarea zi la 3950m de unde continuam din nou cu doua zile de urcare pana la 4550m. Acesta va fi ultimul loc de campare inainte de ascensiunea pe varf de a doua zi. Vor fi 11 ore in care trebuie sa ajungem la 5895m pe vf. Uhuru, sa ne intoarcem inapoi la 4550m si ca continuam in jos pana la 3100m. Ultima zi va fi pentru iesirea din munte la 1980m si revenirea la hotelul din Moshi. Am ales acest traseu, deoarece ofera o perspectiva larga asupra muntelui (putem astfel sa vedem si sa simtim Africa) iar aclimatizarea va fi mai buna. Dar ce am mai facut pana la plecarea in Africa... Sponsori am gasit, colegii de lucru m-au ajutat, la fel facand si alte persoane, prieteni sau cunostinte. Intre timp ne-am pregatit fizic prin iesiri la munte in tara si in salile de sport, iar mental, prin incurajarile din parte celor care stiau ce vrem sa facem, ne-am facut vaccinurile obligatorii pentru continentul african (contra hepatitei A, malariei, febrei tifoide) si am inceput sa luam niste medicamente pentru ajutorarea corpului la altitudine (aceste medicamente am inceput sa le luam cu doua saptamani inainte de plecare dar si pe timpul expeditiei, in fiecare zi, dimineata si seara). Am cumparat si vom duce cu noi in Africa (deoarece pe acolo nu se gasesc) batoane proteice sau din cereale, prafuri din care sa facem un fel de suc isotonic, praf de proteine, iar pentru a respira mai usor, vom folosi tot timpul acele benzi care se pun pe nas pentru a nu sforai!!!... Aceste accesorii se vor dovedi foarte utile pe parcursul expeditiei, spre amuzamentul baietilor din grupul nostru care le-au incercat si ei. Ne cumparam biletele de avion, platim agentiei 7summits pentru ascensiunea/expeditia montana (am luat legatura chiar cu directorul agentiei, Harry Kikstra, care a realizat toate cele sapte ascensiuni pe cele mai inalte varfuri ale fiecarui continent). Ne pregatim bagajele, aparatele foto si video (fiecare avand aparat foto si camera de filmat, dar eu m-am axat mai mult pe fotografiere iar Adi pe filmare), asteptand doar ziua plecarii. Chiar inainte de a pleca, m-am intalnit cu un sponsor care mi-a spus despre motto-ul tarii sale: “Nu-mi este frica sa mor, imi este frica sa traiesc!!!”. Importante si semificative cuvinte.

        28.08.2009 Ziua plecarii. Eu si Adi, ne intalnim in fata Primariei Arad, la km. 0.  Sunt alaturi de noi familie, prieteni/cunostinte si presa aradeana. Avem pe noi tricourile expeditiei (imprimate cu sponsorii/colaboratorii acestei expeditii, numele noastre, harta judetului Arad si steagul Romaniei), facem poze cu cei prezenti si cu steagul expeditiei, pe care si-au pus semnatura sau cuvintele de incurajare, sponsorii/colaboratorii sau prietenii. Inainte de plecare fac conturul palmii fetitei mele, Edeline, pe steag, pentru a o avea aproape de mine. Starile sufletesti ale fiecaruia dintre cei prezenti sunt diferite; cei din familie se stapanesc sa nu planga, prietenii ne incurajaza sau fac glume, dar cel mai important lucru... au incredere ca vom reusi. Cu greu ne despartim de cei dragi (le-am strans in brate pe fetita si sotia mea) dar, in sfarsit, PLECAM. Este ora 18.15 si trebuie sa ajungem la Budapesta, de unde a doua zi vom lua avionul pana la Amsterdam, continuand de aici pana in Africa pe aeroportul Kilimanjaro, din Tanzania. Am ales o ruta directa, chiar daca a fost mai scumpa, pentru a castiga timp si a nu fi obositi in prima zi de munte. Trecem fara nici o problema pe la vama, in Ungaria suntem opriti la un control de rutina, dar afland cu ce scop calatorim suntem lasati imediat sa ne continuam drumul catre Budapesta. Zborul il avem de abia a doua zi dimineata, dar un amic de-al lui Adi, Zoli, ne-a oferit gazduire pentru o noapte. Desi suntem putin obositi, stam de vorba cu el despre expeditie si viitoarea aventura.29.08.2009 Dupa un scurt somn, ajungem la aeroport, ne luam ramas bun de la Zoli si ne imbarcat in avionul catre Amsterdam. Fara incidente ajungem in acest mare aeroport (in timpul zborului am zarit la distanta Alpii) si imediat avem celalalt zbor, fiind nevoiti sa alergam dintr-o parte a aeroportului in cealalta. In acest avion alte conditii, mai mare si mai spatios, doar zburam 10 ore!!! Asta este. Pe timpul zborului vedem coasta Marii Mediterane si Marea Mediterana insasi, iar dupa un timp, dintr-o mare de nori apare imensul desert african (ne amuzam intr-un fel, ca in acest desert, sunt ditamai muntii!!!). Pe timpul zborului avem parte sa-l sarbatorim pe copilot, care este purtat cu caruciorul prin avion. PILOTUL OARE UNDE ESTE, O FI BAUT CEVA??? Ce am facut in aceste 10 ore de stat intr-un scaun? Care, cum a putut, a dormit,   vizionari de filme (urma sa vad finalul unui film de abia la intoarcere), am servit masa si am ajuns sa ne cunoastem mai bine intre noi doi, eu si Adi. Ajungem la destinatie, aeroportul Kilimanjaro la ora 19:45, toata lumea se intreapta catre recuperarea bagajelor sau pentru procurarea vizei pentru Tanzania. Avem placuta surpriza sa constatam ca economisim 25$ de pers., deoarece pentru romani nu este nevoie de viza?! In aeroport suntem asteptati de reprezentanti agentiei Zara, partenerul 7summits,     dar nu suntem singurii care vom fi preluati de aceasta agentie, asa ca mai stam prin aeroport. Putem sa vedem si alte persoane care vor dori sa faca ascensiuni montane, unii sunt chiar in grupuri mari, cu foarte mult echipament. Parasim aeroportul si pana la hotelul din orasul Moshi calatorim cu un microbuz. Fiind deja intuneric prima impresie legata de Africa se lasa inca asteptata, dar chiar si asa unele lucruri ne atrag atentia; noi suntem petele de culoare din acel loc, se simte un miros aparte dar placut, circulatia masinilor pe stanga si cel mai important; suntem in sfarsit in AFRICA. Ajungem la hotel (pe drum soferul microbuzului a evitat un accident cu un motociclist, oare acesta era ghinionul sau momentul de cumpana al expeditiei?!), suntem inregistrati la cazare si confirmati pentru ascensiunea/expeditia care va incepe maine, bagajele ne sunt preluate de un bastinas massai si suntem cazati in camere micute si curate. Vrem sa iesim putin in afara hotelului care este imprejmuit cu un gard (in incinta hotelului au voie doar turistii si personalul de deservire), dar cel de la poarta, ne informeaza ca la acesta ora nu prea avem ce vedea. Mancam si la somn, maine este prima zi de munte.

        30.08.2009 Prima zi a expeditiei noastre in Africa. Vom pleca din orasul Moshi situat la 915m cu microbuzul pana la poarta principala Londorossi Gate situata la 2250m. Continuam tot cu microbuzul pana la intrarea in traseu la Lemosho Glades situat la 2000, fiind preluati de aici cu jeep-ul pana intr-o poiana, deoarece terenul este mai accidentat, Din poiana continuam urcarea pe propriile picioare, printr-o padure montana, pana la Mkubwa Camp/ Forest/Big Tree camp la 2750m, tot traseul avand 18 km si timp de parcurgere aprox. 4-5 ore. De dimineata avem intalnire cu ghidul nostru, Living, pentru a ne da detalii despre traseul pe care-l vom urma, locurile de campare, modul de a merge pe munte. Un lucru inedit privind ghidul nostru: am placuta surpriza sa aflu ca intr-un fel il cunosc din recomandarile altei persoane care a fost pe Kili (in timpul expeditiei, Living si-a adus aminte si el de aceasta persoana). Chiar din primele momente ne dam seama ca ne vom intelege bine si se va lega o prietenie. Pentru bunul mers al expeditiei, cerem ingaduinta din partea lui, de a fi lasati sa fotografiem si sa filmam cat mai mult, sa accepte sa stam de vorba cu el si baietii care ne vor ajuta in expeditie, sa-i cunoastem mai bine ca oameni, sa simtim Africa. Putin mirat, accepta (vom vedea ca persoane straine, nu accepta sa stea de vorba chiar cu oamenii din expeditia lor, ci doar cu ghidul lor?!). Dupa ce ne pregatim bagajele (eu si Adi vom avea doar rucsaci mici, inauntru fiind apa, mancare, haine de ploaie...), asteptam microbuzul care ne va duce pana la poarta de intrare in munte. Iesim putin afara din hotel pentru a vedea cum arata Africa si Kili (dar pe munte sunt nori). In fata hotelului este o cale ferata ce este utilizata o data pe saptamana,   trec masini si microbuze (aceste sunt arhipline de oameni), oamenii transporta pe biciclete vreascuri sau saci cu carbuni de turba, unii duc diverse lucruri pe cap... Dar cel mai fascinant lucru, toata lumea zambeste, te saluta cu Mambo (pentru cei in varsta), Jambo (pentru cei tineri) sau iti ureaza bun venit in Africa, Karibu. Peste tot este praf, dar asta este Africa. In sfarsit apare si microbuzul, ne imbarcam si pornim catre Kili, trecand prin orasul Moshi si satele din zona montana. Astfel avem ocazia sa ne facem o prima impresie a ceeace inseamna Africa. Ar fi multe de spus despre Africa dar... nu exista o mare diferenta intre ei si noi!!! In Moshi ne oprim putin si imediat suntem inconjurati de vanzatori ambulanti pentru a ne oferi diverse suveniruri, dar suntem sfatuiti de Living sa nu cumparam inca nimic (totusi, Adi si-a luat o palarie cu Kili). Pana la poarta de intrare in munte, ne oprim intr-un sat pentru a manca. Suntem serviti cu carne si banane, ambele prajite, servite cu un sos de rosii si ardei foarte picant (carnea am vazut-o expusa intr-un loc nu prea igienic, dar Living ne asigura ca nu este vreo problema). In aceasta scurta pauza, am vizitat satul (am fost imediat inconjurati de copii), care este asemanator cu unele de pe la noi; magazine satesti, baruri si terase      iar pe marginea soselei se gasesc tarabe unde se vand rosii, ceapa, cartofi... Dar noi continuam drumul printr-o mica savana, intalnind o turma de zebre, de parca erau vacile de pe la noi!!   Zarim un catun pierdut in acest peisaj plin de praf, am observat astfel ca oameni se ocupa cu cultivarea pamantului; porumb, ceapa, rosii, cartofi. Peisajul este superb, dar Kili tot nu se arata... Trecem printr-o padure       si ajungem la poarta principala de intrare in munte, Londorossi Gates la 2250m, de unde pentru putin timp zarim in sfarsit “zapezile” de pe Kilimanjaro. In acest loc avem sentimentul ca suntem urmariti de priviri insistente... si vedem astfel maimute cu coada alba, care ne privesc mirate din copaci. Primim permisul de intrare, suntem luati in evidenta de catre rangeri si confirmam traseul pe care il vom parcurge La poarta de intrare in munte, rangerii controleaza daca ghizii, bucatarul si porterii au echipament de munte, apoi cantaresc bagajele noastre (aflam astfel, ca in acest fel se previn furturile in zonele de camping?!). Totul fiind in regula, continuam drumul cu microbuzul pana in Lemosho Glades, de unde vom fi preluati de catre jeep.     In acest loc, Living imi ofera, in loc de apa, trestie de zahar. Am mancat miezul dulce al acesteia. A fost cel mai bun suc baut vreodata. Dar poate cel mai important, eu si cu Adi, in tot acest timp, am stat de vorba si ne-am imprietenit cu ghidul nostru, Living, dar si cu ajutorul sau, Thomas (cu noi in microbuz, au venit alti doi turisti straini, care au pastrat distanta, atat fata de noi, cat si fata de proprii oameni?!). Urcarea cu jeep-ul pana in poiana a fost extrema, fiind azvarliti dintr-o parte in alta in interiorul masinii. Incercam sa zambim sau sa facem glume... In sfarsit drumul cu jeep-ul se termina si urmeaza urcarea prin padure pana la primul loc de campare, Mkumba/Forest/Big Tree camp la 2750m. In poiana ne intalnim si cu cei care vor face parte din grupul nostru; bucatarul, ajutorul sau si cei patru porteri permanenti. Pana in camping am urcat printr-o frumoasa padure,     pe o poteca bine batatorita, dar de la care nu prea poti sa te abati si nici nu ai permisiunea sa o faci. Adi a luat-o putin mai in fata, cu aprobarea ghidului, in speranta ca va intalni elefanti, dar aflam ca acestia trecusera demult prin acea zona si de obicei evita intalnirile cu oamenii (stiu ei ceva!!!). Chiar si asa, avem ce fotografia si filma, totul este superb, dar trebuie sa fim cu bagare de seama. Suntem sfatuiti sa nu atingem anumite plante care provoaca intepaturi sau inflamatii, si sa nu ne indepartam prea mult unul de celalalt, pe Adi de abia il pot zari in desisul acestei paduri. Observam ca nu exista copaci taiati ca pe la noi... si astfel aflam un lucru important. Oamenii au inceput sa constientizeze importanta padurii. Cei care taie copaci primesc amenzi sau sunt chiar inchisi iar in toate campingurile se folosesc doar butelii pe gaz si aragaze pentru a pregati mancarea!!! Fotografiind, filmand sau vorbind cu Living si Thomas, ajungem in Mkumba/Forest/Big Tree camp la 2750m.   Primul lucru pe care trebuie sa-l facem si care va deveni o rutina la sfarsitul fiecarei zile, este inregistrarea la rangeri. Campingul, este plin de corturile altor expeditii si cu mult praf foarte fin.            Corturile noastre sunt deja instalate, la fel si toaleta?! Dupa procedura de inregistrare suntem invitati la masa. Culmea, avem cort pentru a lua masa, masa si scaune, cat despre mancare... pot sa spun doar atat, excelenta. Restul timpului, pana la lasarea serii, il petrecem cu cei din grupul nostru, aflam ca avem acelesi probleme de zi cu zi si cel mai important, sunt deosebiti in felul lor, pozitiv binenteles...

        31.08.2009 Ne trezeste zgomotul padurii si forfota celor care isi strang echipamentul pentru urmatoarea etapa a expeditiei. Dupa ce luam micul-dejun (in fiecare dimineata am servit un fel de gris consistent), pornim mai departe si noi. Traseul de astazi ne va duce prin padure, o zona subalpina si la final intr-un semi-desert, pana in Shira 1 camp la 3500m, traseul avand o lungime de 12 km si timp de parcurs aprox. 5-6 ore. La drum cu noi... Padurea dispare treptat       si este inlocuita de arbusti asemanatori cu jneapanul. Apar si  primele flori. Dar paraie sau ceva apa, deloc. Traseul este foarte placut. Desi sunt ceva nori de ploaie, suntem linistiti de catre Living: “Asa este Kili”. Poteca este mai larga, in sfarsit avem vizibilitate pretutindeni, urcam sau coboram si in tot acest timp putem sa-i vedem pe cei din fata noastra.   Deasupra noastra trec corbi, care ne dau tarcoale... chiar si atunci cand luam o pauza. Pe o portiune de urcare vreau si eu sa simt cat de greu este sa fi porter?! Iau bagajul lui Sweety (noi i-am spus Smiley, deoarece zambeste tot timpul), acesta fiind mirat de ce vrau sa fac. Dupa 8-10 minute de mers cu bagajul pe cap, imi este de ajuns, nu este lucru usor sa fi porter. Ajungem la un popas intermediar unde suntem intampinati cu muzica de la radio, aproape tot timpul este semnal pentru radio sau telefon gsm. Dupa acest scurt popas, continuam printr-o scurta urcare si de sus avem posibilitatea sa zarim pentru prima oara tot traseul pe care il vom urma pana la Shira 1 camp, destinatia finala a zilei de astazi, si in departare Kilimanjaro, unde din pacate norii au poposit chiar pe varful masivului. Coboram in platoul fostului vulcan Shira (se pare ca acesta a fost mult mai inalt decat Kilimanjaro iar eruptia vulcanului Sira a fost in lateral si astfel a ramas numai un platou), unde dam de un strat gros de praf, de o culoare rosie-roscata, foarte fin si care patrunde prin toate locurile, in unele locuri chiar suntem nevoiti sa pasim usor, deoarece stratul de praf are chiar 10-15cm grosime. Dupa aprox. 6 ore de cand am plecat de la Mkubwa/Forest/Big Tree camp, ajungem la Shira 1 camp la 3500m. Campingul este superb, in fata avem masivul/vulcanul Kilimanjaro (tot nu vrea sa iasa din norii varful), in dreapta se vede o portiune din ce a fost conul vulcanului Shira si in stanga se vad alte creste???. Rucsacii plini de praf ne asteapta cuminti in fata cortului nostru. Daca am dat de ceva praf pe poteca, in Sira camp poti spune ca este raiul prafului (la sfarsitul fiecarei zile vom fi nevoiti sa folosim servetele umede pentru a ne curata in nas...). Corturile sunt deja ridicate, masa si mancarea ne asteapta, cu eficienta si seriozitate din parte baietilor... Admiram peisajul din jur, observam toaletele din lemn care dau sa cada. Pe langa noi trec si alte persoane care urca direct la Shira camp 2. Se opresc pentru o scurta discutie cu noi, doi americani, tata si fiu (ambii medici stomatologi), le spunem despre scopul expeditiei, dorind sa scrie si ei cateva cuvinte pe steagul expeditiei. Ajunsi mai devreme in camping pe un cer innorat de parca urma sa inceapa ploaia, intram in cort si ne punem pe somn, nu inainte de a privi prin intrarea de la cort la Kili.     Ne trezim spre seara, iesim afara si avem parte de o priveliste extraordinara, apus peste Kilimanjaro, intreg muntele sa descoperit. In sfarsit! Mai sunt doar cativa nori deasupra lui (parca da senzatia ca erupe din nou), este de un rosu aprins, este magnific.      Eu si cu Adi admiram peisajul, ne privim, dar nu spunem nimic, suntem in sfarsit AICI, IN AFRICA. Poate pentru multi nu inseamna mare lucru, dar dupa un an si jumatate de eforturi, cuvintele sunt de prisos. Facem poze sau filmam si nici nu observam ca se lasa intunericul in Shira 1 camp, dar pe Kili este inca soare.      Parca pentru a nu tulbura momentul, suntem doar eu si Adi prin zona, Living si restul baietilor ne lasa in linistea si frumusetea muntelui. O data cu lasarea intunericului se lasa si frigul, ne echipam cu ceva mai gros si primim un ceai, asa ca stam afara. Dar ce frumusete... Luna plina si multe stele, iar Kili este luminat de ele. Nu ne vine sa intram in cort si stam afara pana tarziu...

        01.09.2010 Prima zi de septembrie si noi suntem in Africa. Astazi trebuie sa ajungem in Shira 2 camp la 3840m, avem de mers 8 km in 2 ore, printr-un desert alpin. Bucurosi ca astazi urcam mai sus, iesim din cort si afara este... bruma. Diferentele mari de temperatura intre zi si noapte duc la acest rezultat. Este senin, Kili arata superb si noi suntem gata de drum, mai putin bocancii mei care dau semne ca s-ar rupe la talpa (noroc de superglu). Chiar din apropierea taberei trebuie sa coboram intr-o albie a unui rau, care momentan este secat (pe tot parcursul expeditiei ne-am mirat de unde aduceau porterii apa???) iar mai departe traseul continua in linie dreapta catre Kili, acesta se face tot mai mare, suntem inconjurati numai de pietre si atotprezentul praf.      Discutam cu ghizii sau porterii nostri despre toate ascensiunile pe care le-au facut pana in prezent si aflam lucruri interesante. Prima etapa este cea de porter, apoi cea de ajutor de bucatar, bucatar, ajutor de ghid si in final, ceeace doresc cu totii sa ajunga, ghid. Pentru fiecare trebuie sa stai vreo doi-trei ani, iar pentru a deveni ajutor de ghid si ghid, se dau examene si se iau in vedere si recomandarile primite de la cei pe care i-au dus in ascensiuni. Living are deja peste 40 de ascensiuni iar Thomas peste 20!!! Dar discutiile nu se rezuma doar la munte, mai facem glume, ne invatam unii pe altii anumite cuvinte. Trecem print-un peisaj “ciudat”, bolovani imensi cu diverse forme, flori si tufe inflorite, iar in unele locuri suntem directionati prin momai.  Ajungem la un drum forestier, acesta fiind Shira Road. Pe aici facem pauza de pranz, primim alune africane prajite si niste micute banane. Noi impartim cu ei batoanele de cereale si sucul isotonic (nu sunt prea obisnuiti ca strainii sa le dea asa ceva?!). Acest drum este folosit in special de rangeri si de ambulanta montana in cazuri foarte grave. Desi poate am fi vrut sa mai stam, mai avem de mers inca putin pana la noul camping si din discutie in discutie ajungem la o intersectie de drumuri, de unde se poate ajunge in Moir Hut la 4200. Dupa o scurta pauza continuam drumul. Pe langa noi trec porterii nostri si nu dupa mult timp ajungem in Shira 2 camp la 3840m, care este situata pe un platou intre stanci, pentru a fi protejati de vant.      Ne inregistram la rangeri, ne uitam pe registru sa vedem daca au mai trecut romani de curand pe acolo si trecem la partea placuta a zilei din tabere, stat si admirat muntele. Campingul este situat intr-un frumos punct de belvedere, se poate vedea chiar locul de unde am venit, gasim o toaleta moderna din beton si cu lumina artificiala. De aici, incercam sa luam legatura prin telefon cu un post de radio din Arad, pentru a le transmite radioascultatorilor, la cald, mersul expeditiei. Dar nimeni pe fir la radio. Singurii cu care reusim sa vorbim sunt din familiile noastre si cu cei din presa aradeana. Dupa ce am mancat, impreuna cu Living si Thomas mergem la o scurta plimbare in apropierea campului Shira 2, catre Shira Cave sa vedem cum arata pestera si campingul. Dupa o jumatate de ora, ajungem deasupra pesterii, in locul de unde se vede Shira Cave camp, acest camping fiind foarte aglomerat (erau peste 30 de corturi).      Dar noi venisem mai ales pentru pestera. Pestera este foarte mult spus, de fapt este o grota, aceasta rezultand din bula de aer care sa format in lava si peretele exterior care sa prabusit.   Totusi intram in grota, are vreo cinci pe cinci metri suprafata si doi metri inaltime, gunoaie si resturi de foc?! Mai stam prin preajma, filmam sau fotografiem. Spre amuzamentul tuturor, ne pozam umbrele reflectate in nisip. Le-am facut poze-portret la Living si Thomas, cu ochelarii mei de zapada in care se reflecta Kili si s-au amuzat copios de cum aratau cu acesti ochelari.   Dar se lasa seara si frigul, asa ca ne intoarcem la campingul nostru. A inceput sa bata vantul si pe afara nu prea ne mai vine sa stam, mai ales din cauza prafului care se ridica si ne patrunde prin toate locurile. Chiar si cand luam cina, avem grija sa fie inchis fermoarul de la cort, sa nu avem parte de mancare condimentata cu praf. La scurt timp vantul inceteza, iesim pe afara si deja soarele apune in spatele crestelor a ceeace a fost conul vulcanului Shira. Avem astfel parte de inca un apus superb.   Printre marea de nori, se poate distinge in departare varful Meru de 4562m.   Dupa inca o serie de poze, ne indreptam catre cort si la somn.

        02.09.2009 Este ziua in care urcam pana in Lava Tower camp la 4630m, in 4 ore, pe o distanta de 8 km., printr-o zona subalpina. Dimineata este deja frig, ne echipam mai gros si dam sa plecam. Dar bocancii mei ridica probleme din nou, se desprinde talpa tot mai tare. Sunt nevoit astfel sa-i prind cu un fel de banda. Traseul de urcare pana in camping este foarte usor si vizibil (dintr-un punct se vede si lungimea lui), ne da senzatia ca suntem pe luna,   deoarece nu exista defel vegetatie si suntem inconjurati de tot felul de pietre cu forme interesante.    Chiar daca este soare, atunci cand acesta dispare in nori, este frig si ne trebuie manusi. Cu fiecare pas ne apropiem tot mai mult de versantii muntelui, care sunt de-a dreptul impresionanti, se pot observa pe unele portiuni pete de zapada sau gheata, chiar daca norii nu ne lasa sa vedem prea multe. Pe aceasta portiune de traseu nu prea am avut ce fotografia sau filma, dar mai importante au fost discutiile intre noi. Vorbim despre familiile noastre, despre modul de viata al fiecaruia si ajungem sa ne cunoastem mai bine.

      Din vorba in vorba ajungem in Lava Tower camp la 4630m, dar, spre surprinderea noastra, Living si Thomas continua sa mearga mai departe. Astfel, aflam ca au decis sa ne forteze putin si sa dormim mai sus, chiar sub Lava Tower. Fara sa comentam, suntem de acord cu ei (oricum, campingul era foarte aglomerat, deoarece aici urca cei din Shira 2 camp si Shira Cave camp). Ajungand aproape de Lava Tower,   privim in spate intreg traseul pe care l-am parcurs pana in acest loc.   Dar privim si la versantii din fata noastra, care se ridica abrupt, existand in unele locuri si pereti care ar fi buni de catarat, iar in unele locuri gheata topita a format adevarate cascade de gheata. Ca sa dea o nota aparte atmosferei, Living a inceput sa fredoneze un cantec tanzanian, apoi ma roaga sa cant si eu ceva. Cu mult curaj, dupa ce mi-am dres vocea, am cantat si eu. Ma uit la el. Se abtine sa nu rada... Cred ca intelegeti din ce cauza, lipsisem de la orele de muzica. Dar iata-ne in fata la Lava Tower      si in locul de camping din dreptul sau.   Suntem la aprox. 4700m. Suntem mult mai multumiti de aceasta optiune, privelistea catre munte este mai frumoasa, la fel si cea catre locurile de unde am venit.   Lava Tower este impresionant, se poate urca pe el doar prin lateral (au avut loc accidente cand s-a urcat direct in peretele sau). Dupa ce mancam, eu si Adi admiram muntele care se dezvaluie dintre norii ce incep sa dispara. Ar fi multe de spus despre lucrurile vazute de aici, dar... doar atat, sublim. Pe langa noi trec porteri, ghizi si turisti straini care continua urcarea la Arrow Glacier sau coboara la Barranco camp. Turistii straini cu precadere se mira ca am optat sa stam aici. Si pe buna dreptate, aici bate vantul foarte puternic si tot timpul este praf in aer, dar Living ne spune ca noaptea va fi bine. Din cauza vantului, cortul nostru este pus separat de celelalte corturi ale expeditiei noastre; noi il avem langa un perete de stanca iar ale lor chiar sub Lava Tower (speram sa nu se desprinda pietre din Lava Tower). Avem posibilitatea sa vedem si traseul pe care il vom parcurge maine, iar Living ne arata si traseul care duce direct catre varf din zona campingului Arrow, din Lava Tower nu se vede campingul dar chiar si asa ne dam seama ca este un traseu foarte dificil. Prin partea stanga a turnului de lava se coboara la Barranco camp, o coborare ce pare abrupta, printr-un horn, continuand printre bolovani si pe grohotis. Spre seara ne adunam cu toti la discutii. Pana sa servim masa, eu vizitez cortul-bucatarie, sa vad cum se prepara mancarea, William bucatarul pare surprins ca stau cu el sa vad cum face mancare (cortul-bucatarie nu arata chiar ok, dar mancarea este foarte buna). Se lasa intunericul, luna se iveste dinspre varful muntelui, luminand campingul. Vantul aproape ca a incetat sa mai bata... Atmosfera este coplesitoare. Ziua este insa pe sfarsite si soarele apune. Iar apusul nu ne dezamageste nici in acest loc. Fiind intuneric iar noi putin obositi, ne culcam mult mai devreme. Dar aici, in acest loc, s-a decis expeditia noastra in Africa pe Kilimanjaro. In timp ce dormeam, am fost trezit (desi avem dopuri in urechi) de gemetele de durere venite de la Adi, care “dormea” langa mine!!! Speriat, l-am intrebat despre pricina acestor gemete si afland raspunsul m-am speriat: “Ma doare ingrozitor de tare capul!!!”. Dupa aproape o ora de discutii privind optiunile, coboram sau “dormim”, ne intoarcem fiecare la somn (Adi a luat un pumn de pastile, iar eu am stat cu urechile ciulite tot timpul). Aici, in acest loc, s-a legat definitiv prietenia dintre mine si Adi. Este greu si totodata dificil sa stai langa cineva care sufera si sa nu poti face mai nimic, parca te doare si pe tine, te gandesti la ce va urma in urmatoarele ore (sunt multe de spus despre aceste momente, dar raman intre noi). Intr-un final adormim... sau oare am putut sa dormim...??? Ulterior am tras concluzia, ca durerile de cap au fost rezultatul unor probleme cu fierea, pricinuite de la pestele facut cu un ulei mai dubios?!

        03.09.2009 Dupa o noapte de “somn”, dimineata ne intampina cu o ceata foarte deasa. Stam putin in cort si avem inca o discutie despre ce urmeaza sa facem in continuare. “Orice, dar eu trebuie sa ajung sus”, sunt spusele lui Adi. Parca pentru a ma convinge, facem mult mai repede bagajele, iesim din cort, le spunem la Living si Thomas ca suntem gata de plecare (nu le-am povestit despre micul incident). Desi am fi putut sa coboram direct la urmatoarea destinatie a zilei de astazi, Barranco camp la 3950m, decidem sa urcam pana la Arrow Glacier camp la 4800m., tot acest traseu avand aprox. 9 km, cu o durata de 5-6 ore, trecand prin zone alpine si subalpine. Pana la Arrow Glacier urcam prin nori sau ceata fara a vedea mare lucru,     din cand in cand trecem peste unele paraiase cu apa laptoasa (nu este potabila), ajungem sau depasim alte grupuri de turisti. In aceeasi atmosfera desprinsa parca din filmul Twin Peaks, ajungem in Arrow Glacier camp la 4800m.      Aici a avut loc, cu cativa ani in urma, singurul accident serios provocat de munte; s-a starnit o avalansa de pietre si zapada peste corturile din camping si au murit cativa turisti. Mie si la Adi, acest loc ne-a dat o senzatie de nesiguranta, este tot timpul cu ceata sau nori si corturile sunt foarte inghesuite. Am incercat sa zarim ghetarul Arrow in intregime, dar din cauza norilor vedem doar o parte. Ramane pe data viitoare?! Dupa ce am zabovit aproape jumatate de ora prin camping, coboram catre Barranco camp, insotiti de norii,       si zarim la un moment dat, pe partea stanga, o formatiune stancoasa care avea forma stancilor din Insula Pastelui sau, privita din lateral/profil, avea forma unei fete umane?!  Dar mai jos se risipesc norii... si suntem intapinati de o adevarata gradina botanica. Prin aceste locuri am stat foarte mult, facand poze sau fotografiind, deoarece in sfarsit erau flori, arbusti cu forme ciudate sau un fel de palmieri.   Living si Thomas ne lasa in voie si nu ne grabesc. Tot coborand, Living ne arata mai jos campingul Barranco si o parte din traseul pe ziua urmatoare, Barranco Wall,     iar in partea din spate, pierduta in inaltul muntelui, o grota care cu mult timp in urma era folosita pe post de observator?! Dupa aproape sapte ore, ajungem in Barranco camp la 3950m, care este asezat intr-o zona de forma unei potcoave, suntem aproape complet inconjurati de munte, doar pe o mica portiune acesta se deschide catre o vale, dar cel mai impresionant peisaj este oferit de peretii care urca abrupt catre varful muntelui.   Daca pana acum era multa lume in campinguri, aici este de-a dreptul aglomeratie, deoarece in acest camping se reunesc traseul Lemosho, traseul Shira si traseul Barranco. Dar fiind obositi dupa o noapte mai putin dormita, ne bagam in cort si la somn. Dar dormi daca poti, sunt trezit de zgomote si am parte de momente mai neobisnuite... Cei din expeditia malteza sunt intampinati de catre porterii lor, cu cantece si dansuri, atunci cand ajung in zona lor de camping, dupa ce coborasera de la Lava Tower?! Mirati, eu si Adi, l-am intrebat pe Living de ce nu fac si ei acest lucru? ''Ati fost cumva pe varf ? '', veni si raspunsul de la Living. Fara comentarii!!! Dar constat cu surprindere, ca Adi se trezise mult mai devreme si nu mai are nici o problema (poate a fost devina si altitudinea?!), in tot acest timp a filmat si fotografiat, a vorbit cu cei din grupul nostru si s-a imprietenit mai ales cu Smiley, acesta era racit iar Adi i-a dat medicamente. De atunci Adi este numit de baieti “Doc” (aveam sa constatam ca baietii au medicamente doar pentru noi?!). Pana la lasarea intunericului, ne-am plimbat prin zona campingului, facand poze sau filmand deoarece privelistea este superba in toate partile. Incep sa apara luminitele lanternelor frontale, se face auzita agitatia sau forfota tuturor odata cu apusul soarelui care lumineaza varful muntelui. Acolo sus este senin si luminat de soarele care apune, culoarea rosiatica a muntelui si zapada sau gheata ofera privitorilor un peisaj desprins din basme...   Este deja intuneric si cina ne este servita, dupa cum ne-am obisnuit, de catre Emanuel, ajutorul de bucatar. Eu si Adi ajungem la concluzia ca singurele cuvinte in engleza pe care le stie Emanuel, spuse cu un accent amuzant, sunt: “Guys, dineer is readyy!!!”.

        04.09.2009 Ce bine si linistiti am dormit... Astazi vom merge pana in Karanga Valley camp la 4200m, dar avem de urcat Barranco Wall, continuand prin acelasi desert alpin vreme de aprox. 3-4 ore, pe o distanta totala de 7 km. Cu greu ne decidem sa iesim din cort iar afara suntem intampinati de bruma pe cort        si un frig patrunzator, noroc cu soarele care se iveste din spatele  muntelui. Forfota si agitatia din camping s-a mai domolit, observam ca suntem cam singuri... Privind catre traseul pe care va trebui sa-l urman, vedem de fapt unde este toata lumea, sunt deja catre urmatorul camping, urcand in Barranco Wall.   Agitati ca pierdem timp si poate avem mult de mers, ne facem rucsacii, mancam si suntem gata de drum, doar Living, Thomas si porterii nostri stau linistiti, deoarece au mai vazut scene de genul acesta. Toata lumea se grabeste sa plece si nu ia masa de dimineata, nu urca controlat in Barronco Wall, nu iau aminte sa respire cum trebuie si apoi sunt ajunsi din urma (Living a stat de vorba cu ceilalti ghizi si a fost informat cu privire la potentialul celor care participa la expeditii). Dar totusi trebuie sa plecam si noi. Urcarea prin Barranco Wall este usoara si placuta (de jos pare impresionanta prin inaltime), apoi observam ca in apropierea campingului erau niste cascade.   Oricum, ar fi fost destul de greu sa ajungem in preajma lor, deoarece erau pe o vale destul de dificila la care se ajunge greu. Ajungem deasupra peretelui intr-un platou, este multa lume si, dupa cum se asteptau baietii nostri, i-am ajuns pe cei care plecasera in fata noastra, unii dintre ei fiind deja epuizati. Chiar daca este mare de nori, putem vedea intr-o parte potecile care coboara de la Lava Tower sau Arrow Glacier,       iar in cealalta parte traseul care duce la Karanga Valley camp. Luam toti o scurta si binemeritata pauza, impartim sucul isotonic si batoanele de cereale cu baietii din grupul nostru, facem glume si avand muzica de la radio, Living si Thomas ma invita sa invat a dansa ca ei. Acasa, vazand imaginile filmate de catre Adi, am ajuns la concluzia ca sunt “un foarte bun dansator”. Traseul coboara usor, suntem intampinati din nou de un peisaj de parca am fi pe Luna       si ajungem deasupra vaii Karanga, coborarea fiind adrupta, printr-un fel de hornuri asemanatoare cu cele din muntii nostri si la fel de abrupta este urcarea in partea cealalta a vaii, de data aceasta pe langa un perete... Un lucru sesizat de catre Adi; primim la masa unt de alune care are acelasi nume cu valea Karanga si aflam ca pe aceasta vale se afla o plantatie de alune. In timpul coborari trecem pe langa forme ciudate ale stancilor, unele fiind asezate in terase, altele avand forma unor ferestre, dar cea mai ciudata a fost o stanca care era parca lipita dedesubtul unui platfon de stanca?! Dupa ce ajungem in vale, urcam pe langa un perete care are tot felul de gauri in el, din spusele lui Living, acestea sunt cuiburile unor pasari... In timp ce urcam, il vedem pe unul dintre porterii nostri, Peter, carand pe cap un butoi cu apa, luata de la izvorul raului care curge prin vale. Stim ca in zona masivului Kili apa nu este potabila, dar Living ne linisteste; apa pe care o primim in fiecare seara si dimineata pentru baut este fiarta si in aceasta se baga acele pastile pentru epurare (eu si Adi eram mirati de fiecare data cand primeam apa de ce este calda?!). Dupa ce urcam pe cealalta parte a vaii, ajungem in Karanga camp la 4200m., din acest loc se vede platoul de deasupra Barranco Wall si traseul pana in acest camp. Chiar daca locul de camping nu ne ofera o priveliste catre tot muntele, suntem recompensati cu privelistea frumoasa catre desertul Africa, care insa nu se vede... totusi avem parte de o frumoasa mare de nori.       Tot e ceva. Restul timpului pana la lasarea intunericului il petrecem prin camping. Incercam sa luam legatura cu cei de acasa (cei de la radio tot nu raspund). Bocancii mei suferinzi au parte de “ingrijire medicala”... Living a facut rost de ac si sfoara, iar Sweety “Smiley” se pune sa coase talpa bocancului de acesta si pot sa va spun ca a iesit o lucrare pe cinste, aceasta tinand pana am terminat expeditia (le-am lasat la finalul expeditiei acesti bocanci, deoarece unii dintre ei urca in adidasi). Intre timp eu am stat de vorba cu o fata din grupul de ascensiune al maltezilor. Mi se spune ca, chiar daca sunt mai galagiosi, asa se incurajaza tot timpul si sunt toti cu experienta de munte... Ocupat cu aceasta discutie, facut de poze sau fimat, nu observ cum corbii din zona se servesc cu mancare din rucsacul meu... Se lasa seara si apune soarele. Mare de nori si soarele parca se ineaca in ei, cu siguranta acesta este cel mai frumos apus de soare pe care l-am vazut in toate iesirile noastre la munte, ale mele si ale lui Adi. Campingul este dintr-o data mai animat, toti care sunt prin camping fac poze sau filmeaza, pentru a nu pierde aceste momente impresionante. Totul are o culoare mai aparte in acest loc iar, privind catre putinul munte care sa zareste, acesta are o culoare rosiatica, norii din preajma sa reflecta lumina de la soare, zapada sau gheata ofera culori superbe... totul este greu de descris in cuvinte.       Din acest loc, daca la noapte va fi senin, se pot vedea luminile orasul Moshi si al satelor de pe langa el. Cautandu-l pe Living prin camping, il gasesc jucand carti si sunt invitat sa particip la jocul de carti. Jocul este similar cu septica romaneasca si combinat cu septica americana, ne amuzam impreuna de rezultate. La lasarea intunericului, norii se risipesc, apare luna care lumineaza pe post de proiector si vedem luminile orasului Moshi.   Este impresionant sa te stii sus la 4200m si sa vezi putin mai jos luminile “civilizatiei”. Dar nu stam prea mult pe afara, cum deja ne-am obisnuit la lasarea intunericului, este foarte frig si bate vantul in aceast camping. Mancam si la somn, maine trebuie sa ajungem in ultimul camping inainte de a urca pe varf.

        05.09.2009 De data aceasta ne trezim mult mai devreme, deoarece trebuie sa ajungem in Barafu camp la 4550m, cel tarziu la ora 15:00, avem de mers aprox. 13 km in 6 ore printr-un desert alpin. Bocancii “doftoriciti” ma asteapta afara, gata de drum. Mancam si la drum,   prima parte intr-un scurt urcus pana in locul de unde vedem in departare punctul final al zilei de astazi, Barafu Camp. Intre timp ce mergem catre camping, Living vine cu o propunere foarte interesanta; sa nu stam la Barafu camp, deoarece exista un camping mai sus de Barafu camp cu aproape 200m, Kosovo camp la aprox. 4800m, dar trebuie sa “cumparam” cu cinci dolari acceptul rangerilor din Barafu, pentru a fi lasati in acel camping (nu este permis a se sta in acest camping!!!). Prima impresie legata de aceasta optiune, pentru mine si Adi, nu era prea optimista. Noi facandu-ne o viziune despre campingul Kosovo, ca poate va arata la fel ca binecunoscuta zona de fost conflict armat din Balcani. Dar suntem linistiti de catre Living si Thomas (ei nici nu auzisera despre conflictul armat) si ne-au spus care sunt avantajele: suntem mai sus decat Barafu camp, la Barafu va fi foarte aglomerat (aici se intalnesc toate traseele care duc spre traseul final catre varf), la ora plecarii noastre vom fi cu mult in fata celorlalti, nu va fi aglomeratie pe traseu, o ora de somn in plus. Fara sa stam pe ganduri, suntem de acord cu Living si acesta porneste inainte pentru a face “aranjamentele” necesare. Chiar daca pe acesta portiune catre Barafu camp traseul nu ne ofera posibilitatea sa pozam sau sa filmam, suntam bucurosi ca ne apropiem de ultima parte a ascensiunii. In timp ce ne apropiem de de zona campingului, observam unde este situat acesta; pe o culme de munte.   Dupa o scurta urcare (pe aceasta urcare intalnim o turista care urca foarte greu), suntem intampinati de mirosurile nu prea placute de la toaletele din zona si de corturile care sunt amplasate in aproprierea lor. Dar aici sunt doar cateva corturi... Suntem in Barafu camp la 4550m, ajungem in preajma locului unde sunt amplasati rangerii (deabia te poti strecura de cate corturi sunt), dam si de Living, care ne face un semn discret sa ne continuam urcusul si, fara alte comentarii, plecam catre Kosovo camp. Oricum, la Barafu camp era agitatie foarte mare, muzica si bere... asa stiu unii sa se pregateasca inainte de a urca pe varf?!       In timp ce urcam, privim in spate si avem o imagine a ceeace inseamna un ultim camping inainte de urcarea catre varf. Eu si cu Adi, vazusem doar corturile de pe culme, dar mai sunt si altele amplasate mai jos, catre o vale. Bucurosi ca am ales sa stam putin mai sus, ajungem in Kosovo camp la 4800m.       Nu suntem singurii din camping, mai sunt si doi americani, dar  acestia vor sa ajunga doar in craterul fostului vulcan Kilimanjaro?! Este liniste, printre nori se vede varful Mawenzi de 5149m (acesta nu se poate urca momentan?!)       si chiar in fata noastra putem sa vedem traseul pe care il vom urma in noapte. Ne facem o idee despre ce va urma, nu este dificil la prima vedere, pare accesibil fara a avea portiuni tehnice, dar cel mai important... varful este aproape!!! Dupa ce mancam, ne pregatim hainele si echipamentul pentru ascensiunea finala, verificam aparatele foto si video, daca bateriile pentru acestea sunt incarcate, ne punem in rucsaci batoanele de cereale si sucul isotonic imbogatit cu proteine, dar cel mai important, suntem atenti sa nu uitam fotografiile celor dragi noua si steagul expeditiei. Poate pentru a fi sigur de reusita sa sau dintr-un motiv doar de el stiut (eu nu l-am intrebat si nici nu am sa-l intreb vreodata) Adi si-a insusit steagul expeditie, cerandu-mi prima oara voie. Nu m-am opus, deoarece eu l-am avut tot timpul cu mine pana in acest loc, si oricum, pe rucsacul de ascensiune finala voi avea steagul Romaniei pe care il port tot timpul cand merg la munte. Eu si cu Adi am filmat pe tot parcursul expeditiei: in timp ce parcurgeam traseele intre campinguri, cand vedeam un peisaj frumos sau aveam de impartasit impresii, fiecare avand modalitatea lui de filmare (Adi din pozitii fixe, eu fimam in timp ce mergeam), iar seara ne filmam in cort, povestind despre impresiile zilei respective si zilei care va urma, ca intr-un fel de jurnal al zilei. La fel am facut si aici, doar ca de data aceasta a fost mai diferit, eram aproape de varf, aproape de implinirea visului inceput cu ceva timp in urma. Eu m-am filmat afara din cort, cu traseul si varful in spate,      am spus cateva cuvinte pline de emotia momentului, gandindu-ma la cei de acasa; familie, prieteni/cunostinte, colegi de lucru... Poate unora o sa li se para amuzant acest lucru, dar in aceste momente simti nevoia de a vorbi cu cei de acasa. Inainte de culcare, iesim pe afara, pentru a admira varful Meru de 4562m care se iveste dintre nori, intr-un frumos asfintit, de data aceasta mult mai vizibil si maret. Ne intoarcem in cort, unde filmam impreuna impresiile privind urcarea ce urmeza si apoi la somn. Vom incerca sa dormim cat mai mult si mai bine, este deabia ora 17:30, deoarece la noapte pornim catre varf. Vom pleca pe la ora 00.30, primul obiectiv din traseul de urcare fiind Stella Point la 5646m, iar din acest punct, continuand pe marginea craterului catre punctul cel mai inalt al Africi, varful Uhuru de 5895m. Pe varf avem la dispozitie aproape o ora, sa facem poze si sa filmam, dupa care o sa coboram inapoi la Kosovo camp, somn de doua ore, trezire si coboram mai departe pana in Mweka Hut la 3100, punctul final al zilei, tot traseul urcare-coborare durand aproape 11 ore, iar distanta totala fiind de aprox 23 km. Se pleaca noaptea, deoarece este mai racoare (spre dimineata poate fi chiar si -20°C, daca bate vantul), nu se starneste praful iar de pe varf se poate admira unul dintre cele mai frumoase rasarituri.

        06.09.2009 Ziua cea mare. La ora 23:30 ne trezim, ne imbracam si mancam, suntem gata de plecare. Dar inainte de plecare, Living si Thomas ne tin o scurta sedinta despre ce urmeaza sa facem in continuare. Doua lucruri mi-au placut: “Vom urca incet-incet, “Pole-Pole”, varful este acolo si nu pleaca, dar in cazul vostru nu-mi fac probleme!” au fost spusele lui Living iar la final, pentru a ne imbarbata si a ne ridica moralul, ne-am impreunat mainile, Living si Thomas strigand “Team Romania!”. Iesim din cortul mare, ne luam rucsacii, aprindem lanternele frontale si plecam, ACOLO SUS!  Chiar daca este noapte si intuneric suntem calauziti de o luna plina, in fata noastra se pot distinge luminitele lanternelor de la cei care au plecat mai devreme din Barafu camp pentru a urca si cobora in timp util. In timp ce urcam, privim si in spatele nostru, unde vedem un sir luminos care ne urmeza. Urcusul nu este greu, doar pietris si praf (noi ne asteptam sa fie gheata, de aceea avem in picioare bocanci de altitudine, pana in 6500m). In fata este Living, urmat de Adi si de mine, Thomas incheind grupul nostru (pe varf urcam doar eu si Adi, impreuna cu Living si Thomas, restul baietilor asteptandu-ne intoarcerea de pe varf). Living pastreaza acel ritm placut de urcare,“Pole-Pole” (chiar daca pentru mine este putin cam incet), astfel suntem depasiti de alte persoane, care sunt la randul lor imediat ajunse si la fel depasite, acestea deabia mai respira si sunt deja epuizate (pe aceasta portiune de urcare se dovedesc foarte eficiente benzile pentru nas contra sforaitului, pe care le purtam toti patru). In aceasta urcare, desi este dificil si nu se vede aproape nimic, mai fac cate o poza sau filmez; fotografiile sunt cu noi iar imaginile filmate sunt in locurile unde ne-am oprit si cu picioarele mele sau ale lui Adi in timp ce urcam. Desi ar fi trebuit sa facem trei opriri de lunga durata pana in Stella Point, am facut doar doua mai mari, a cate 15 minute, pentru a manca (la scurtele opriri am fost sfatuiti sa bem cat mai multa apa).       La una dintre scurtele opriri am observat ca Living atipeste... astfel aflam, eu si Adi, ca nu dormise aproape defel, dar ne asigura ca totul este OK. Tot pe aceasta portiune de urcare, cand am dat sa plecam dintr-un scurt popas, Adi sa dezechilibrat putin, deoarece nu mai purta geanta cu camera video pe care o ducea in partea din fata, avand la el doar rucsacul din spate, geanta cu camera video fiind luata de Thomas (fiind o camera semi-profesionala este cam grea). Si eu am avut un mic incident: ma uitam in fata sa disting cat am mai avea de urcat si am ametit usor, deoarece nu purtam ochelarii de vedere (aveam cagula deoarece era frig si ochelarii se abureau de la respiratie). Am renuntat imediat la cagula, optand pentru purtarea ochelarilor. In timp ce urcam catre Stella Point, Living este recunoscut dupa voce de catre unul dintre ghizii care se afla undeva in fata noastra si am placuta surpriza sa ma aud strigat de catre unul dintre baietii cu care jucasem carti in Karanga Valley camp, urandu-mi “Acuna matata Japan” – Totul este OK, Japan!!!. Fara alte incidente serioase si mult mai repede decat s-ar fi asteptat chiar si Living, ajungem in Stella Point la 5646m unde luam o pauza mai mare. Din acest punct se poate distinge craterul vulcanului, pe cei care ne urmeaza in spate sau cei care se indreapta spre locul pana unde trebuie sa ajungem eu si Adi, varful mult dorit. Fericit ca suntem acolo si nu mai avem mult de mers, il iau pe Adi in brate si-l bat usor pe cap. Dar dintr-o data, aprope zbierand, Adi imi spune: “De ce dai, de ce dai ma!!!” (va este cunoscuta replica din filmul “Reconstituirea?!”). Astfel, aflu ca il doare tare capul dar ca o sa treaca, dar nu sunt convins de acest lucru si aproape rastit, Adi imi spune: “Da, sunt OK!!!”.   Mancam niste batoane de cereale, bem din acele sucuri isotonice cu proteine, ne odihnim putin mai mult, deoarece stim ca nimic nu ne mai impiedica sa ajungem pe varf. Dam sa plecam si observam deabia atunci o femeie care este intinsa pe jos in sacul de dormit, cu furtunul de la camilbag in gura si din care bea ceva mixtura de glucoza, proteine... fiind supravegheata de ghidul ei. Cand sa pornim, s-a ridicat si ea, cu intentia de a continua mai departe, pana pe varf?! Adi, i-a atras atentia ei si ghidului care o insotea, ca nu este un lucru prea bun, dar Living ne-a recomandat sa nu ne bagam, deoarece decizia de a continua apartine doar ghidului ei?! Incepe sa se lumineze si sa rasara soarele, varful este din ce in ce mai aproape si trebuie sa plecam pentru a ajunge in sfarsit ACOLO.       Adi mi-a spus sa merg eu in fata, sa fiu eu cel care ajunge primul pe varf, deoarece ideea acestei ascensiuni a fost a mea. Chiar daca nu am vrut, totusi ma indepartez putin de el, dorind sa fiu doar eu si gadurile mele pe ultimii metri. Pe acesti ULTIMI METRI m-am filmat discutand cu mine, am ras si am plans in acelasi timp, am “vorbit” cu tatal meu. Gandurile sunt departe, si la cei de acasa, care stiu ca in aceasta zi noi incercam sa ajungem pe varf. Multumind Bunului Dumnezeu ca ma aflam in acel LOC si pentru ca A Avut bunavointa de a ne lasa sa urcam pana AICI, la 06:15, ora din Tanzania, am ajuns pe cel mai inalt varf al continentului African, varful Uhuru de 5895m. Dupa nici un minut ajunge Adi si deabia acum ma pot bucura.   Suntem o echipa, bucuria este a amandurora, ne strangem in brate (daca ar fi posibil i-am lua pe toti cei prezenti si pe cei de acasa, din Arad, din Romania in brate), iar cuvintele nu au rost. In sfarsit, dupa un an si jumatate de eforturi cu bune si rele, ne vedem impreuna visul implinit. Facem poze si ne filmam cu pancarda care indica varful.       Tot aici trebuie sa-mi iau ramas bun de la tatal meu, care decedase de sapte ani si doar in acest loc am simtit sau avut puterea sa-mi plang tatal. Poza doar cu mine pe varf, o fac impreuna cu poza tatalui, a fetitei si sotiei mele. In acest loc, ne gandim la toti cei de acasa, persoanele care au avut incredere in noi si aceasta expeditie; familiea, prieteni, sponsori/colaboratori... Din varf, se vede umbra varfului Uhuru proiectata pe cer si marea de nori, astfel suntem siguri ca ne aflam pe cel mai inalt varf al Africii (acest fenomen se poate vedea doar in aceste locuri, pe cele mai inalte varfuri ale fiecarui continent.). Ne asteptam sa fie si ceva zapada, dar... ce putem vedea, sunt doar ramasite ale ghetarilor care au fost candva stapani aici pe varf, in crater este plin de praf, dar totul ne da sezatia de maretie.   Apar si alte persoane pe varf. Fara sa ne cunoastem, ne felicitam pentru reusita sau zambim cu intelegere. Si surpriza... acea turista care urca din greu spre Barafu camp, ajunge pe varf, iar eu cu Adi o aplaudam si felicitam. De stat am mai sta, dar trebuie sa coboram. Cu incuviintarea lui Living, coboram pana la unul din ghetarii mai apropiati, care ni se dezvaluie in frumoase culori si nuante.   Spre mirarea noastra, suntem singurii care coboara pana la ghetar?! Dar sederea noastra pe acoperisul Africii s-a sfarsit. Ne indreptam catre Stella Point dar mai privim o data catre locul unde este varful si ghetarii. Cum s-a format o frumoasa mare de nori, deabia se distinge locul unde se termina ghetarii si unde incep norii. Trecem pe la Stella Point si de aici putem sa vedem pe unde am urcat in noapte din Kosovo camp. Coborarea este putin obositoare, din cauza pietrisului care aluneca sub talpile bocancilor si a prafului care se starneste.      In sfarsit avem semnal la telefoanele mobile si pot sa-mi sun sotia, Mihaela, pentru a o anunta de reusita noastra. Somnoroasa si surprinsa, mi-a raspuns, ne-a transmis sa fim atenti la coborare si la revedere acasa (deabea dupa ce am terminat convorbirea, si-a dat seama cu cine a vorbit).       Pe coborare catre campingul nostru, ne intalnim cu alte persoane care urca, le dorim reusita si ei ne felicita, dar intalnim si cazuri mai neobisnuite. Persoane care deabea se mai tineau pe picioare si erau tractate cu ajutorul betelor de catre ghizi (unii erau impinsi din spate), toti acestia intr-o stare de zombi. La un moment dat, ne intalnim cu un numar mare de porteri care urcau si aflam ca, aproape de varf, un grup de studenti din Anglia se blocasera de epuizare si cerusera ajutor pentru a fi coborati?! Kosovo camp si Barafu camp se vad foarte bine din traseul de coborare si putem vedea ce bine a fost ca am ales sa dormim putin mai sus de Barafu camp.   Mai relaxati si scapati intr-un fel de grija ascensiunii,   facem mai multe opriri, stam de vorba intre noi si ajungem in sfarsit inapoi la campingul Kosovo, unde suntem intampinati cu suc de portocale, de catre Emanuel. Ne dezechipam, mancam ceva la repezeala, obositi, dorim sa intram in cort pentru un somn de doua ore, dar mai privim o data in sus spre locul unde am fost. Dar chiar inainte de a intra in cort, eu si Adi, mai vedem un lucru care ne starneste mirare si confuzie... O tipa, singura si deabia tinandu-se pe piciore, cobora de pe varf si se indrepta catre Barafu camp. M-am dus sa vad daca are probleme serioase si, din pacate, chiar avea; era in talpile goale, deoarece avea ceva probleme cu bocancii!!! “OK, dar unde iti este ghidul???”. “Nu stiu”, veni raspunsul si continua coborarea!!! Fara alta conversatie, ma indrept catre cort si la somn. Dupa un somn bun, ne trezim, facem rucsacii, mai fotografiem prin camping       si privim catre varf, dar trebuie sa plecam, deoarece astazi mai avem de coborat pana in Mweka Hut camp la 3100m. Relaxati si bucurosi pornim in coborare si trecem prin Barafu camp (pana la Barafu am mai intalnit persoane care deabia atunci coborau de pe varf). Campingul Barafu se anima din nou, primeste alte persoane, toti cu aceiasi dorinta... sa urce pe varful Uhuru. De data asta, poteca pe care o urmam la coborare este foarte larga si plina de cei care astazi au fost pe varf si coboara la Mweka Hut camp. Aruncam o ultima privire catre Kili,       dar deja acolo sus, norii au pus stapanire pe varf. Peisajul la coborare in prima portiune este dezolant, piatra, nisip si praf, din loc in loc sunt momai (punem si noi o piatra la ridicarea uneia), zarim in stanga noastra conul vulcanic si varful Mawenzi. Dar acest traseu dezolant de coborare tine doar pana in apropiere de Millenium camp la 3950m, iar de aici incepe vegetatia.       Din locul de unde putem vedea deja Millenium camp, observam ca mai jos de acesta sunt nori, poate totusi nu scapam de o ploaie africana. Dupa un scurt popas in Millenium camp, continuam coborarea printre nori, in speranta ca se va face senin. Dar degeaba, nu putem sa vedem nimic, este pretutindeni ceata sau nori si doar din cand in cand se mai face o fereastra, care insa imediat dispare. Trecem printr-o portiune asemanatoare cu cea intalnita prin muntii nostri, poteci inguste si incadrate de fiecare parte de vegetatie inalta (la noi este jneapan), unele portiuni ale potecii sunt intarite pe margini cu bucati de lemn si au canale pentru scurgerea apei in sezonul ploios, existand chiar si poteci in/cu trepte?!  Auzim zgomote de apa sau cascade, ciripit de pasarele, dar...   Ajungem deasupra padurii unde este amplasat Mweka Hut camp       si dupa jumatate de ora suntem in sfarsit ajunsi in punctul final al acestei zile, Mweka Hut camp la 3100m. Dar ce agitatie... Acest camping parca este un mic satulet; cu stradute, centru, dispensar in caz de nevoie... La corturile noastre, suntem asteptati cu masa gata pusa. Este o masa festiva, dar chiar si asa, deabia ne atingem de mancare din cauza oboselii. Este ultima noapte petrecuta in munte si desi am fi vrut sa mai stam de vorba cu baietii, somnul ne indeamna sa mergem la culcare.

        07.09.2009 Ultima zi de munte; coboram pana la poarta de iesire Mweka Gate la 1980m, trecand prin padurea montana. La poarta vom consemna de iesire, primim niste diplome ca am facut varful si de aici vom fi preluati de o masina, care ne vor duce la hotelul din Moshi. Pana la poarta Mweka coboram pe o poteca bine batatorita si intretinuta, lasand loc pentru porterii care trec pe langa noi cu bagajele pe cap,       in unele locuri padurea oferindu-ne posibilitatea de a vedea pentru ultima oara o parte din Kili. Padure este putin spus, parca ar fi o gradina botanica; diverse flori si plante, arbusti sau copaci...       In unele locuri, padurea se deschide si avem prilejul sa vedem cum arata niste vai sau coame de munte impadurite. Pe aceasta portiune de coborare ne imprietenim cu doi baieti care urcasera in aceiasi zi cu noi pe varf (i-am tinut minte, deoarece atunci cand au ajuns sus, au sarbatorit cu o bere la doza?!); Sebastian din Germania si Kuny din Africa de sud. Discutand despre cum a decurs expeditia pentru fiecare sau despre noi insine, ajungem la Mweka Gate. Aici este foarta multa lume; turisti, ghizi, porteri... suntem intampinati de vanzatori ambulanti de suveniruri cu acelesi oferte “imbatabile”. Living ne duce la oficiul rangerilor, unde trebuie sa semnam pentru iesirea din munte, confirmam ca nu am avut probleme si ne indreptam catre masina care ne va duce in Moshi. Dar, inainte de a urca in masina, Living, Thomas si restul baietilor din expeditia noastra, ne canta Kilimanjaro Song. Este momentul sa sarbatorim; AICI, ACUM, in acest LOC, dupa cum a spus Living si intelegem cu adevarat sensul acestor cuvinte!!! Cu parere de rau, eu si Adi ne luam ramas bun de la cei care ne-au ajutat sa ajungem ACOLO SUS; bucatarul William, ajutorul sau Emanuel si porterii Peter, Def Mo, Eramu, Motambe, Gunte si vesnic zambitorul Sweety “Smiley” - pentru mine si Adi. Pana la hotel suntem transportati cu microbuzul, impreuna cu alti turisti care urcasera pe Kili, trecem prin orasul Moshi si toti suntem buimaciti de agitatia orasului. La hotel, dupa ce ne-am dus bagajele in camera, ne intoarcem la mica terasa din gradina hotelului, pentru a definitiva si incheia expeditia; noi sa ne primim de la Living diplomele privind reusita ascensiunii, iar lui Living sa-i dam “bacsisul datorat” celor care ne-au ajutat in aceasta expeditie. Se “obisnuieste” a se da bani sau echipament ghidului, care este responsabil sa imparta “bacsisul” cu ajutorul sau, bucatarul si ajutorul acestuia, porterii (fiecare primeste in functie de rolul rau). Noi am dat bani, echipament si medicamentele care ne-au mai ramas. Singura “problema” a fost cea a banilor, dar i-am aratat intelegerea pe care am avut-o cu cei de la 7summits. Chiar si asa, avem sentimentul ca le oferim mult prea putin pentru efortul pe care-l depun si mai ales ca s-a legat o prietenie intre noi. Ca si bonus, Living a primit din partea mea un tricou pe care erau imprimati sponsorii nostri, numele meu, harta judetului Arad si Steagul Romaniei (pe spate am scris de la “Japan pentru Living”), poza cu fetita si sotia mea, si un rozariu de fosfor iar Thomas a primit de la Adi un tricou asemanator iar de la mine o metanie. Pentru ca in luna noiembrie, Living urma sa se casatoreasca, a mai primit si o iconita, dar pentru viitoarea lui sotie. Aceste lucruri si obiecte, se pare ca au fost pentru Living si Thomas mai aparte decat banii... Stabilim cu Living sa treaca mai tarziu pe la hotel pentru a ne duce prin orasul Moshi sa cumparam ceva suveniruri pentru noi, dupa care eu si Adi mancam (parca era mai buna mancarea bucatarului nostru, William), apoi ne retragem in camera noastra, facem fiecare cate un dus si sesizam o schimbare: nu mai mirosim a praf, nu mai mirosim a munte, NU MAI MIROSIM A AFRICA (desi eu mi-am pastrat barba pana in Arad). Dupa ce am dormit putin, informam pe cei de la hotel ca dorim sa vizitam orasul Moshi pentru ceva cumparaturi si suntem dusi in centrul orasului cu o masina pusa la dispozitie de catre hotel, unde il asteptam pe Living. Era sa nu il recunoastem... proaspat barbierit, la camasa, pantaloni de stofa si pantofi. Suntem condusi la un magazin de suveniruri, de unde tocmai pleaca niste straini care ne spun sa negociem la sange pentru fiecare lucru pe care vrem sa-l cumparam. Nu am luat multe, dar am vrut sa avem o amintire acasa, din Africa, iar preturile nu ni s-au parut exagerate (eu am negociat cu patroana!!!).   Mergem sa sarbatorim reusita expeditiei cu Living intr-un bar, trebuia sa facem acest lucru la hotel dar atmosfera de acolo nu era chiar OK. Suntem serviti cu o bautura traditionala din trestie si banana fermentata, avand ceva alcool in ea si un gust aparte. Suntem dusi cu masina inapoi la hotel de catre Living, stabilind sa ne intalnim a doua zi cu acesta, pentru a ne duce sa-i vedem satul si pe niste urmasi de ai razboinicilor masaii, care s-au retras catre oras. Ajunsi la hotel, luam cina si ramanem la terasa cu ceilalti colegi participanti la ascensiunea pe Kilimanjaro. Suntem din toata lumea: Romania, Germania, Anglia, Franta, Spania, Africa de Sud, Japonia... Fiecare are povestea lui legata de motivul/scopul pentru care a decis sa urce pe Kili; lui Kuni cel din Africa de sud, i-a platit firma la care lucreaza un sejur in Africa; pe germanul Sebastian l-a atras ineditul muntelui; cei din Anglia si Japonia doreau o aventura africana, dar cei mai asemanatori cu mine si cu Adi, au fost spaniolii Francesca si Paulo... Cand le-am explicat tuturor motivul pentru care ne aflam eu si Adi in Africa (de a arata tinerilor o optiune la petrecere timpului liber in natura sau la munte, nu in fata televizorului, calculatorului si prin baruri), fara sa-i fortam, au solicitat sa scrie cateva cuvinte pe steagul expeditiei noastre, noi propunandu-le sa scrie in limba tarii lor. Pana tarziu in noapte, povestim despre Kili si impartasim impresiile legate de acesta, aflam mai multe despre tara fiecaruia, toate acestea la un pahar de bere Kilimanjaro.

        08.09.2009 Ultima zi in Africa. Abia la ora 18:00 vom fi preluati de microbuz, pentru a fi dusi la aeroportul Kilimanjaro. Luam micul dejun, privim la cei care urca in microbuzele cu destinatii diferite, ascensiunea pe Kili sau un safari. Ne scoatem din camere rucsacii, spre uimirea celor din hotel, care credeau ca deja vrem sa mergem la aeroport si aflam ca, in mod surprinzator pentru noi, camerele sunt la dispozitia noastra pana la ora plecarii catre aeroport. Mai avem de luat pranzul. Pana atunci putem merge la piscina de la hotel?! Eu si cu Adi optam pentru a merge sa vizitam orasul pana la ora intalniri cu Living, stabilita cu o zi inainte. Ajunsi in orasul Moshi, ne punem rucsacii in partea din fata a corpului pentru a ne proteja impotriva unui posibil furt din rucsac, dar dupa cativa pasi ne dam seamna ca este gresit ceeace facem, lipsa de respect si incredere in locuitorii orasului (ma gandesc ca aratam la fel ca unii straini veniti pe la noi in tara...) Orasul Moshi, nu este diferit de ceeace este si pe la noi. Aceleasi magazine care vand telefoane mobile, magazine cu haine de provenienta chinezeasca, magazine de muzica, am fost si printr-un complex comercial care era situat langa o statie de autobuze si microbuze...   Dar am putut vedea si case luxoase sau oameni imbracati modern (ne-a amuzat serviciul de manichiura si pedichiura care se facea direct in strada).       Am vazut si o moschee, dar nefiind imbracati corespunzator nu am putut intra. La colt de strada se vinde trestie de zahar, porumb copt sau diverse mancaruri, iar peste tot, persoane care te imbie sa cumperi de la ei suveniruri (ne garanteaza ca ei au cel mai bun pret), altii ne ofera chiar marihuana sau fete de companie!!! Dar sunt refuzati si suntem mirati ca nu insista?! Dar circulatia... Este ceva de teroare, nu se prea tine cont de reguli, este plin de motociclete si biciclete, microbuzele si masinile fiind cu volanul pe dreapta (Adi a vrut chiar sa incerce sa conduca masina lui Living, dar s-a lasat pagubas) trebuie sa fim atenti atunci cand trebuie sa trecem vreo strada. Sunt si statii de microbuze in circuit local, eu cu Adi dorim sa calatorim cu unul dintre acestea pentru a vedea cum este si o astfel de “aventura”, dar este imposibil; sunt ticsite de oameni, animale si pasari, atat in interior cat si pe exterior, unii oameni calatorind agatati de usa sau de geamuri... Stabilisem sa ne intalnim cu Living in centrul orasului in apropierea unei banci. Cat am sta aici, am fost salutati tot timpul de cei care treceu pe langa noi. Dar suntem luati in vizor de cel care pazeste banca (din cadrul armatei, cu kalasnicovul in fata si degetul aproape de tragaci). Apare in sfarsit Living. Bucurosi urcam in masina si dupa nici un sfert de ora, intram in satul sau. De o parte si alta a soselei care trece prin sat, sunt tarabe de la care poti cumpara rosii, ceapa, cartofi... Toata lumea il saluta pe Living si astfel aflam de la el ca are o mica afacere. In timpul cand nu este plecat pe munte, se ocupa de munca campului la un teren pe care il luase in arenda, aproape toata productia fiind vanduta la hoteluri, magazine. Ne oprim la o “terasa” foarte asemanatoare cu cele de pe la satele noastre si in unele orase; muzica pe MTV, bere sau coca-cola, mese si scaune din plastic... Incep sa apara persoane cunoscute: Smiley, William bucatarul, unul dintre ghizii altei expeditii. Surpriza cea mai mare este atunci cand aflam ca sunt inruditi intre ei!!! Suntem serviti pe un platou, cu carne de antilopa si banane prajite (fara a ni se oferi tacamuri) iar eu si Adi ne folosim degetele pentru a manca carnea sau bananele, la fel cum fac si baietii. Sesizand la un moment dat cum acestia zambesc, le spunem ca si noi facem la fel atunci cand suntem alaturi de prieteni si familie. Discutam vrute si nevrute, ne amuzam de momentele din timpul expeditiei, il luam cu totii putin la misto pe Living care si-a schimbat putin din atitudine dupa ce a venit “in trecere” viitoarea lui sotie... Cu totii ne amuzam si de o confuzie legata de un cuvant comun: numele acestui sat este Reu dar se pronunta Rau iar baietii ne auzisera folosind cuvantul in discutiile dintre mine si Adi cand vorbeam in romaneste (le-am explicat ce inseamna cuvantul in romaneste si ne-au garantat ca satul lor nu are nici o legatura cu semificatia cuvantului in romaneste). Apar si urmasii masaiilor, care ne prezinta dansul si cantecul lor specific. “Dansul”, sunt salturi repetate in sus de catre toti, din cand in cand unul dintre ei iese mai in fata grupului si executa aceste salturi (au o detenta foarte buna iar saltul este executat doar din glezna). In tot acest timp “canta”; un fel de sunete guturale. Suntem invitati sa dansam alaturi de ei, atat eu cat si Adi. Dar suntem impresionati si de portul paturii specifice masaii, in jurul gatului sau a umerilor, a incaltamintei facuta din anvelopa de masina...  Dar se apropie timpul sa ne intoarcem la hotel, pentru a fi preluati de microbuz cu destinatia aeroportul Kilimanjaro. Cu parere de rau ne luam ramas bun de la baieti, iar in fata hotelului ne luam ramas bun si de la Living. Am facut si o gluma cu el: pe durata expeditiei l-am invatat despre cuvantul “roiu” si semificatia lui, iar acum poate sa ne spuna el: “Romanilor, roiu acasa!!!”. Dar ne raspunde: “Voi nu roiu, oricand sunteti bineveniti la mine acasa”. Vrem sa dam mana cu el, dar ne strange in brate... Mai aranjam putin rucsacii, soseste microbuzul si plecam catre aeroportul Kilimanjaro (pe drum mai zarim putin din Kili). Cu noi vor calatori pana la Amsterdam si Francesca cu Paulo. Trecem de vama tanzaniana fara vreo problema si iata-ne in avionul care va zbura prima oara pana in capitala Tanzaniei, Dar Es Salaam, si de aici direct catre aeroportul Amsterdam. Pe durata zborului pana la Amsterdam, mai vorbim cu spaniolii si ne facem planuri de vizitare reciproca, dormim asa cum se poate intr-un avion si ne uitam impreuna pe pozele sau imaginile filmate din timpul expeditiei. Dupa 11 ore de zbor, ajungem pe aeroportul Amsterdam, dar nu suntem grabiti sa prindem legatura catre Budapesta, trebuie sa mai asteptam 3 ore... Nu a fost insa timp pierdut, deoarece am cunoscut-o pe directoarea serviciului de relatii internationale a unui oras din Malaiezia, care ne-a invitat sa-i vizitam tara, eu si Adi urmand a ne plati doar transportul. Trecand cele trei ore si dupa un alt zbor de doua ore, ajungem pe aeroportul din Budapesta, unde suntem asteptati de Zoli. Suntem bucurosi sa-l revedem si sa-i dam vestea reusitei. Stam de vorba cu el, dar stiindu-ne atat de aproape de Arad, trebuie sa plecam. Dupa un drum de cinci ore ajungem in Arad pe la ora 18:00 si sunt dus pana in fata blocului de catre Adi, dar parca nu ne-am desparti... Iata-ma ajuns alaturi de familia mea: fetita Edeline si sotia Mihaela. Zambete, lacrimi si imbratisari si abia acum pot sa spun: s-a terminat expeditia!!!

        Oare ce am realizat si cu ce am ramas??? Cel mai important pentru mine: o parte din suflet mi-a ramas in Africa, alaturi de munte si acei oameni minunati. Am realizat prima ascensiune aradeana pe cel mai inalt varf al Africii, Uhuru de 5895m. Mi-am facut un FRATE, pe Adi, cu care am impartit toate cele bune sau rele din acest proiect. Am facut impreuna peste 1800 de poze si avem peste 8 ore de filmare, toate acestea fiind montate intr-un film de doua ore, facut si realizat de Adi, pe ideea unui documentar. Speram ca scopul acestei expeditii sa fie inteles de tineri: sa faca iesiri in natura sau pe munte, alaturi de prieteni si de cei cu experienta, renuntarea din cand in cand la televizor, calculator sau la baruri si daca sunt interesati despre detaliile acestei expeditii, sa fim invitati in scoli, palate ale copiilor chiar in alte orase pentru a prezenta acest film. Sper am lasat ceva fetitei mea Edeline si peste cativa ani sa poata spune cu oarecare mandrie, daca merit: “Acesta este tatal meu si iata ce a facut!!!”Multumim in primul rand Bunului Dumnezeu pentru reusita si pentru ca Ne-a lasat sa ajungem acolo sus. Multumim: pentru intelegerea venita din partea familiilor noastre, in primul rand sotiei mele Mihaela si fetitei Edeline; prietenilor si cunoscutilor; colegilor de lucru si sponsorilor/colaboratorilor care au crezut in noi si in acest proiect (fara suportul lor, in special cel financiar, nu am fi realizat aceasta ascensiune/expeditie); celor din media; ziare, radio si televiziune (pentru suportul in relatarea cu promptitudine a parcursului expeditiei in timp ce eu si Adi eram in Africa pe Kilimanjaro). Dedic acesta reusita tatalui meu, Cismas Ioan si mamei mele, Dumitru Maria; fetitei mele Edeline si sotiei Mihaela.

        Personal, vreau sa multumesc unor persoane: celor doi prieteni cu care merg pe munte si care m-au sustinut tot timpul in acest proiect, Bogdan Sorin “Ursu” si Lungu Lucian “Lulu”; colegului cu care am lucrat si cel care m-a suportat cu toate cele bune sau rele atunci cand am facut acest proiect, Toma Ciprian “Micutu”; celor doi antrenori de la sala de fitness “Dr. Fitt”, Otilia si Kara, pentru toate antrenamentele la care m-au supus; celui care m-a invatat ce inseamna muntele si care m-a incurajat sa continui sa merg la munte, Besenyi Sigismund “Jiga” si nu in ultimul rand, colegilor dintr-un anumit departament care m-au sprijinit la intoarcerea in compania unde lucrez...

        Ce va urma...??? Importanta este acum FAMILIA, fetita mea Edeline si sotia Mihaela. DAR.... Daca voi avea posibilitati financiare si cu sprijinul pe care l-am avut si pana acum, intelegere de la familie si de la Dumnezeu, poate imi voi indrepta privirea si pasii catre Grosseglockner din Austria de 3798m, Matterhorn din Elvetia de 4478m, si la final (iar ma mint), McKinley din Alaska/USA de 6194m.  

Pentru alte poze:

http://www.carpati.org/album/kilimanjaro_si_africa_in_2009/7763/

Film:

http://www.carpati.org/album_video/kilimanjaro_2009/348/

Luni, 6 septembrie 2010 - 18:26 
Afisari: 9,302 


japan