Jurnalul fără poze (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile şi faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezător în propriile capacităţi tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanenţă vigilent şi să acţioneze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoţională să nu aibă de suferit.Ochii îmi sunt puţin bulbucaţi de la kilogramele de ceapă pe care le-am curăţat şi tăiat. Operaţiune de blenduire (oare există acest verb?) cere şi mici pauze de răcire a utilajului. Din dor de abrupt folosesc momentele de respiro să aştern câteva rânduri de „hârtie”.

După cum se vede din titlul poveştii, mă limitez doar la scris. Imaginile sunt în general lipsă, am realizat doar două poze care nu prea trec de etapa de precalificare. Povestea de faţă este ca urmare a acestui anunţ https://www.carpati.org/planificator_ture/valea_hornului_%C5%9Fi_valea_col%C5%A3ilor/7266/. Cei care au aruncat un ochi la timpul potrivit, au avut ocazia să vadă câteva poze realizate de Ruxandra. Acestea surprind foarte bine atmosfera care ne-a însoţit în acea zi minunată de toamnă. Lucrurile au decurs mai greu la început. Speram la o prognoză meteo cât de cât, dar nu a fost să fie. Am amânat ieşirea cu o zi. Mulţumesc din toată inima pentru că nu ne-a plouat din cer, dar umiditatea din aer, de pe stâncă şi ierbotănii, a fost suficientă pentru efectul de „tălpi murate la papuc”.

A fost prima ieşire pe care am realizat-o alături de Ruxandra. Ca de obicei, m-am dus pregătit cu calm şi concentrare. Pe fundal ştiam de mult că voi fi însoţit de Florina. Încă de anul trecut ea îşi dorea să stea puţin de vorbă cu cea mai dificilă săritoare de pe Valea Hornului. Însă cu câteva zile înainte de plecare a reuşit să facă o întindere musculară destul de urâţică la unul din braţe. În apărarea mea pot spune că nu a fost în ziua în care am fost împreună la căţărare să ne dezmorţim. În apărarea ei spun că treburile gospodăreşti, uneori, necesită sacrificii. Noroc am avut cu prognoza meteo care a făcut să amânăm plecarea cu o zi şi astfel să îl prindem disponibil pe Gabi. Nici el nu ştia dacă este în formă maximă. La ultima ieşire împreună (vezi https://www.carpati.org/planificator_ture/creasta_v%C3%A2rtopelului/7188/) a luat o trântă zdravănă care i-a afectat un genunchi. Acestea fiind zise, Florinei şi lui Gabi le-am propus o ieşire de relaxare pe Pripon-Căldări urmând să mergem împreună doar până în Poiana Coştilei. La întoarcere am prins trenul fiind ajutaţi şi de oferta auto (mulţumim Gabi).

Urcarea pe Vâlcelul Poieniţei a decurs bine, săritorile din Mălin ne-au primit cu prize bune şi umede. Ajungem bine la intersecţia cu Valea Hornului. Fixez cu privirea săgeata roşie tot mai slab vizibilă pe bolovanul superior al unei săritori cu două praguri. Intrăm în firul inferior al Hornului. Aici e doar o dâră consistentă o grohotiş, câteva praguri nu mai mari de un stat de om şi o săritoare mai acătării. Încerc să empatizez cu Ruxandra şi să-i învăţ strategia. Mă bucur că este directă şi spune ce are de zis. Ieşim în brâna ce leagă Mălinul de Colţilor şi ne abatem puţin la dreapta. Firul superior al Hornului are o intrare mai puţin evidentă. Începe cu ceva praguri muncitoreşti şi apoi o dă cu săritorile mari. Prima mai interesantă are în ea o stâncă sub formă de ou, abordat de unii căţărători cu spatele la stâncă. Încep să urc cu grijă. Îmi amintesc că am mai ieşit sus printr-o fereastră pe partea dreaptă, dar şi atunci am muncit ceva la bolovănişul din traseu. Aşa că ceva mai sus fac o traversare uşor stânga. Am prize bunicele la picioare, o faţă spălată la mâini. Ies cu grijă şi mă duc aţă la pragul de stâncă unde într-o fisură este un piton argintiu. Este multă ceaţă în jur, de multe ori ne limităm privirea la cei zece sau douăzeci de metri pătraţi din jurul nostru. Vine şi Ruxandra, îi atrag atenţia la un bolovan mişcător ce este balansat de coardă. Urcă deasupra şi face un bine curăţind zona cât de bine a putut. De pe prag am avut timp să mă uit în fir, fereastra abordată acum circa un an pare mai plină de pietriş aşa că mă felicit pentru decizia luată. Imediat mai sus este cea mai dificilă săritoare a văii. Hotărăsc să ţin rucsacul la purtător şi încep urcuşul. Stânca este udă, primul piton mai tânăr, al doilea mai bătrân, apoi un pas mai delicat. Poziţia este puţin mai incomodă şi ar trebui să fac un fel de schimb de picioare. Stânca te scoate uşor pe spate, umezeala nu este de mare ajutor. Fac o asigurare de moral cam la nivelul capului cu un anou subţire, după o pietricică de mărimea unui ou mic încastrat în perete. De jos primesc o sumedenie de sfaturi, nu mă prea las perturbat. Mă repoziţionez, stau chiar bine, aşa că, la rugămintea Ruxandrei, recuperez ultimul anou pentru că o abate puţin de la linia traseului. Nu reuşesc să văd urechea cu inel din top, dar urc lejer până la un ţanc care este un bun candidat pentru asigurare. Vine Ruxandra, mai stă şi cugetă, mai reia paşii anteriori. Nu am ce sfat să-i dau, îi spun doar „fă cum îmi spuneai mie să fac”. Mă bucur că stă şi se luptă, mie îmi e comod unde stau şi pare că timpul este suficient. Iese sus şi o încurajez că de acum e drum lin până intrăm în brână. Pe cinstit, avem de-a face cu ceva praguri sănătoase şi două săritori mari. La una regrupez sus la un ţanc, cobor uşor şi bat un piton pe o linie bună astfel încât, în caz de zboară, Ruxandra să rămână în perete. Săritoarea se abordează pe o faţă în dreapta cum urcăm, sunt ceva fisuri şi praguri mici care ajută. Central este doar o gaură mare. Pitonul l-am dublat cu asigurare în ciocan piolet, Ruxandra nu reuşeşte să-l recupereze şi facem schimb. Succes. Cealaltă săritoare are asigurare nouă în top şi ceva paşi mai isteţi la care m-am lungit cât de mult pot. Nu are sens să zic că nu simţeam apa, pe motiv că aveam deja destulă pe şi prin haine.

Pe Brâna Dormitor luăm o mică pauză şi Ruxandra mă chestionează legat de această porţiune de traseu. O ştiam doar de iarna şi tare curios eram cum e fără zăpadă. Fisurile bunicele sunt tot acolo, plantez repede un piton. Trec o zonă mai îngustă în uşoară coborâre. O zadă mică şi uscată este acolo pentru suport moral. Apoi o zonă mai largă mă primeşte cu braţele deschise. Plantez două pitoane separate de nu mai mult de patru sau cinci metri; nu de alta, dar vine a doua zonă îngustă, tot în coborâre. Regrupăm, discutăm şi Ruxandra îmi spune că se simte mai bine să meargă în faţă. O asigur şi ea descaţără ca într-un rapel scurt, se simte confortabil. Ne înţelegem de mare minune, ştiu că brâna se lăţeşte şi ceva mai încolo sunt ceva jnepeni. După o serie de chiote şi ecourile acestora, pornesc cu grijă. Regrupăm în jnepeni şi preţ de câteva zeci de secunde ne bucurăm de o rază de lumină, astfel încât vedem până în poiana cu lespezi de pe Mălin. Suntem înainte de a trece muchia ce ne separă de bazinul Colţilor, dar ştiu că e uşor de traversat de aici. Strângem coarda şi ieşim foarte aproape de Şaua Colţilor. Sper să nu mă înşel, dar nu am mai avut de trecut nici un obstacol notabil pe firul Colţilor.

Peisajele de vis le avem amândoi în inimi, în condiţiile date încercăm să ne bucurăm de munca depusă în cucerirea stâncii. Hotărâm să ieşim direct spre Strunga Gălbenele. Facem o plimbare pâna la Strunga Hornului, jnepeningul de rigoare este evident inclus. Întoarcere parţială, coborâre uşoară şi apucat pe o brână uşor sub creastă. Încă ne gândeam că ne întâlnim cu Florina şi Gabi undeva la ieşire din Pripon. O luăm în sus spre BMC, apoi pe brână şi ajungem la ruptura de pantă din dreptul Mălinului. Coborâm destul de bine, ceaţă mare, Ruxandra se uită pe un track şi zice că ar mai trebui coborât, deşi amândoi eram conştienţi că am coborât cam mult. Nu mă stresez prea tare, las lucrurile să se desfăşoare. Intrăm în fir, clar mult mai jos de brână. Mă uit şi eu pe punctele salvate, mă uit la relief şi decidem să o dăm la vale. Nu ne-am grăbit tare, păcat să stricăm încheieturile la final. E umed, călcăm cu grijă. Dăm ceva rapeluri, un pic mai multe decât eram obişnuit, dar îmi place. Am ocazia să evaluez managementul stresului de către colega de echipă, să strâng coarda care are jumătate din greutate în noroi, mai povestim şi trece timpul. Ajungem din nou sub Hornul Mic, urcăm iute, strângem echipamentul şi hotărâm să-i dăm cu talent la vale. Reuşim să nu facem contact neavizat cu solul, poiana o traversăm iute. Comunicăm cu cealaltă echipă care îmi aminteşte de copacul scorburos unde am primit nu mai puţin de patru înţepături de viespe. Cică pe acolo trebuie să prindem poteca. Doi timpi şi trei mişcări, ne aruncăm în maşină, zbor spre gară, Ruxandra dispare în trenul care tocmai părăsea peronul.

Mă bucur că am prins din nou sub talpă câteva provocări stâncoase. După ce am fost în preajma ei de două ori vara şi o dată iarna, pot afirma că Valea Hornului îmi pare mult mai prietenoasă faţă de cum o percepusem din lecturile altor îndrăgostiţi de abrupt, dar clar este un 1B peste media obişnuită. Mi-a plăcut să merg pe Dormitor şi pe timp de vară, este un pasaj frumos şi nu foarte lung.

Sâmbătă, 10 septembrie 2022 - 16:38 
Afisari: 496 


edy