Noiembrie 2024 | L | M | M | J | V | S | D |
---|
| | | | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | |
Decembrie 2024 | L | M | M | J | V | S | D |
---|
| | | | | | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 | | | | | |
|
Jurnal Thian Shan (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)
Adrian Pauta
Jurnal din Thian Shan
"Calca stanca, nu te spanzura de ea."
Cuvintele regretatului Nea Baticu
http://www.cassiom.go.ro
cassiomontana@yahoo.com
Prefata la Jurnal de Thian Shan
(Calea Tibetana)
Reportajul ce urmeaza a fost publicat in foileton in presa locala in iarna anului 1993, la cateva luni dupa expeditie.
Cu mici rectificari (mai mult tehnico-redactionale) i-am pastrat forma si parfumul, entuziasmul si candoarea... (cam "tabacite" intre timp).
Sper ca "cititorul" sa fie ingaduitor si nebantuit de nici o suspiciune.
"Lectura" placuta!
1. Fac sport dintotdeauna
Cum am ajuns la alpinism; pionieratul in alpinismul bihorean; includerea defileului Vadu Crisului in circuitul de ascensiuni alpine; primul club privat de alpinism bihorean; ideea de a escalada Himalaia.
Cine sunt?
De loc sunt un fel de navetist timisoreano-oradean dar ma consider oradean, chiar daca in acte figureaza si altfel. Sport am facut dintotdeauna. In 1959 un vecin de curte m-a luat cu el la un club de gimnastica din Timisoara. Nu mai stiu denumirea clubului. Stiu ca in 1961 am fost selectionat pentru spartachiada copiilor pe tara, dar am ramas doar cu selectia. Apoi un accident stupid m-a lasat cu o clavicula mai scurta cu 2 cm si gata cu gimnastica. Am trecut la inot. Mai exact simultan inot si sarituri. Eram deja in Oradea cand am fost selectionat la Clubul Sportiv Scolar la sectia atletism. Era prin 1966 sau 67. Se lucra frumos la echipa de atletism, se punea mult suflet pentru micii atleti. Participam cam la toate probele (poate cu exceptia aruncarii ciocanului) rezultate mai deosebite, pe plan regional, la saritura cu prajina si la saritura in inaltime. Tot sarind in sus, am ajuns si la sectia de volei. Apoi in 1972 am plecat la facultate tocmai la Iasi. Probabil apropiindu-ma cu 700 km de Himalaia mi-am zis sa incerc si alpinismul! Totul a inceput intr-o excursie in Cheile Bicazului si unde am vazut primii alpinisti (printre care si viitoarea mea sotie). Se afla acolo, intre serpentine, un turn semet, deosebit de fotogenic (Piatra Altarului se numeste), pe care se afla o stea rosie. Fostul gimnast si atlet a ajuns fara probleme pe varf. Izbanda a fost ca un microb de care n-am mai scapat nici azi, dupa 22 de ani: lumina toamnei asternuta la picioarele mele, lumea agitata ramasa undeva in urma...
Pana prin 1974-75 cluburile studentesti erau puternice. Ani frumosi si bogati chiar daca nu ajunsesem inca in prima echipa. Dupa 1974 au venit si performantele dar era din ce in ce mai greu. Foloseam materiale tehnice vechi, uzate, multe manufacturiere. E de mirare ca am realizat ce am realizat, si mai mult inca si fara accidente majore (doar un biet genunchi operat).
In 1974, am fost printre putinii care au reusit sa escaladeze iarna, in Bucegi, Peretele Vaii Albe, Fisura Albastra (sub Crucea Caraimanului). Cel mai mare perete din tara (600 m). E o performanta cu care ma mandresc si azi. Apoi Creasta Fagarasului, Retezatul, Rodna, Piatra Craiului, Ciucas, Caliman si cate altele...
In 1977 am revenit in Oradea ca proaspat absolvent si am descoperit... (culmea!) Vadu Crisului. Nu era Bucegi, nu era Bicaz, dar avea si defileul Crisului farmecul lui. In pereti am deschis cateva "premiere" interesante, culminand cu traseul Anonimus, omologat la gr. VI - adica "extrem - dificil" - Cluburile oradene de alpinism se zbateau in greutati materiale insurmontabile in acea perioada.
In 1985 am infiintat Clubul MONTANA ca o sectie la A.S. "Infratirea". In 1988 clubul ocupa locul II in Cupa Romaniei. In februarie 1990 clubul isi dobandeste calitatile de persoana juridica si trece pe autofinantare. Intre primele obiective se afla si construirea unui sediu si stabilirea de contracte cu cluburi din strainatate.
In 1990, cu ajutorul Federatiei Romane de Alpinism particip la o expeditie in Caucaz. Primul contact cu alpinismul mare: pereti de gheata, varfuri de peste 4000 m (si Elbrus cu 5400 m), materiale tehnice specifice... si, primele legaturi cu exteriorul.
In 1991, prin forte proprii, o tabara de catarare in Crimeea. Pereti de 300 m ce pleaca direct din mare, trasee ecologice, "la nuci", fara pitoane, catarare libera, frumoasa (chiar daca erau cam multe cruci pe la baza).
Acum incolteste marea idee - ASIA! - cu evantaiul de masive muntoase ce alcatuiesc "lantul himalaian". In toamna anului 1992, intr-un stupid accident moare in Caucaz cel cu care planuisem expeditia in Asia. La mormantul sau in Harkov ne adunam cativa prieteni. Si injghebam un nou plan, Clubul "Investor" din Harkov si "Montana" din Oradea semneaza un contract de colaborare.
Urmeaza o "intensa" corespondenta (raspunsul la o scrisoare Oradea - Harkov - Oradea dureaza in jur de 40 de zile!) pentru stabilirea amanuntelor.
2. Pregatirile
Cum s-a rezolvat "partea financiara"; Echipamentul alpinistilor si accesorii; Selectarea, formarea echipei si antrenamentele comune; De toate despre o ascensiune la inalta altitudine; Actiunea mediului asupra omului (organismului uman).
Se stabileste intai masivul. Thian Shan, adica ramura cea mai de nord a Himalaiei, din considerente de acces (transportul dinspre nord prin fostul URSS e mult mai ieftin). Ukrainienii ne vor ajuta la transportul bagajelor la dus. Intre Moskova si Alma-Ata noi vom calatori o noapte cu avionul in timp ce bagajele vor parcurge distanta intr-o saptamana cu trenul. Apoi vom inchiria un autobuz printr-un semidesert pana la Ac-Beit cale da 2-3 zile. De aici vom continua alte 2-3 zile pe jos pana la tabara de baza la aprox. 4 000 m pe ghetarul Jujri Iglicec, de data asta bagajele venind pe calea aerului, cu helicopterul.
Prima si cea mai mare problema au reprezentat-o banii. Mai exact valuta (facand bilantul global, cifra cheltuielilor se ridica la aproape 4000 USD). Am cautat sponsori, dar obtineam mai mult promisiuni. Poate nu ne credea nimeni. Poate. Era insa clar ca e nevoie de-o minune pentru a iesi din impas. Si "minunea" a venit. Un prieten aflat cu treburi pe undeva prin Alpi, i-a povestit patronului firmei unde se afla despre noi. Acesta ne-a furnizat un produs al firmei sale, pe care l-am valorificat, facandu-i astfel intrarea pe piata romaneasca, iar noi alegandu-ne cu baza financiara in vederea expeditiei. Am mai vopsit niste instalatii aflate la inaltime, am mai primit si mici donatii, am mai scos si din propriile buzunare... Si cam asta a fost. A urmat fuga pe la ambasade dupa vize...
Apoi, intr-o camera goala, am inceput sa selectam materialele. Ne uitam cu groaza la mormanele din jurul nostru. Selectam si tot multe erau. Ne amuzam gandindu-ne ca vom ajunge sa taiem coada la periuta de dinti. Iata o enumerare sumara a inventarului: 2 corturi, 3 saltele, 3 saci de dormit, doua aragazuri, un set de vase, lanterne, baterii, haine usoare de drum (era vara), 2 randuri de haine de expeditie (de la bocanci la caciulita), un rand mai lejer si celalalt supergros pentru altitudine, 4 bete schi, 3 pioleti mari si 3 mici, 5 perechi de coltari, 200 m de coarda, 50 m de cordelina, 15 carabiniere, 10 pitoane de gheata, 3 hamuri, 1 ciocan, chibrite, brichete, lumanari, trusa de scule de prima necesitate, o foarte importanta trusa medicala, (de la oftalmologice la chirurgicale) si mancare pentru 3 oameni care sa supravietuiasca o luna. Sectorul special continea: acte, bloc notes, 5 ochelari, 20 role film, 3 aparate foto, talismane si alte maruntisuri. Pana la urma totul a fost indesat in trei rucsaci mari, 3 rucsaci mici, o sacosa si o super sacosa facuta de mine si pe care am testat-o inchizandu-mi sotia inauntru. N-am apucat sa si cantarim bagajele dar cred ca depaseau binisor 200 kg. Dar au mai fost si alte pregatiri pana a ajunge la "ghiftuirea rucsacilor". Trebuia stabilita echipa. Dorinta mea a fost ca echipa sa fie formata numai din oradeni. Au mai fost si "neoradeni", dar eu nu si nu. Impuneam discriminarea. Poate am gresit? Dupa razboi multi viteji se-arata. Apoi, alt criteriu de selectie a fost si cel material macar in mare, dotare materiala individuala si specifica si, posibilitati de completare la echipamentul comun. Apoi o experienta corespunzatoare in alpinismul de iarna (macar la nivelul muntilor nostri) si maturitate in viata de zi cu zi.
Pana la urma, echipa a fost formata din subsemnatul (41 ani la acea data, ascensiuni peste 5000 m altitudine), Lukacs Liviu (25 ani, ascensiuni peste 5000m altitudine), Pinter Istvan (23 ani, ascensiuni in tara). Antrenamente am facut fiecare cand si cum am putut. Am planuit si o saptamana de cantonament pentru sudarea echipei (n-am mai fost pe munte impreuna in aceasta componenta) dar grijile pregatirilor nu ne-au dat ragazul necesar. O alta greseala? Cine stie. Personal m-am antrenat in padurea de langa satul Copacel, mai exact pe Valea Pietrii. Imi fixasem un traseu ce pleca pe langa terenul de fotbal, urcam pe langa vale pana la fantana din poiana si coboram prin padure prin dreapta, inapoi la terenul de fotbal. La prima alergare am avut nevoie de aproape o ora pentru ca inainte de plecare sa parcurg traseul in 30 min. Dar nu muschi erau esentiali in perspectiva expeditiei de mare altitudine ci organele interne: inima, plamanii, rinichi. Estimez ca succesul intr-o asemenea tentativa este compus din: 40% noroc, 40% metabolism adaptabil, 10% dotare tehnica, 10% antrenament special. (Ma refer la un alpinist nu la un pieton oarecare. Citeam intr-o carte ca in lagarele naziste cel mai mult rezistau cei in jur de 40 de ani; tocmai problema metabolismului in conditii de supravietuire. Caci alpinismul de mare altitudine e tot supravietuire, prea putin e sport. Dupa un meci, faci un dus, mananci, dormi, recuperezi. La 5-6000 m altitudine mancatul (dar gatitul?) dormitul (dar asternutul?), uneori chiar respiratul, ganditul, incaltatul, fotografiatul sunt tot un efort. Nu e sport, e supravietuire, e lupta pentru existenta! Deshidratarea este enorma. La presiunile atat de scazute, vaporizarea este foarte mare. Te speli pe cap cu apa rece de ghetar si in cateva minute parul este uscat. In plus, hidratarea se face cu gheata topita ceea ce presupune economisirea apei la fel ca in Sahara (timp, combustibil, bagaj...). Toate acestea solicita rinichii intr-un mod foarte dur. Sangele se ingroasa, inima pompand cu greu. Circulatia periferica si irigarea creierului se fac incomplet. Pot aparea astfel degeraturile, gandirea e greoaie, apar ametelile, greturile.
Respiratia e "nesatioasa", aerul inghetat navaleste direct in plamani, in somn inspiri aer de la 10 cm de podeaua de gheata. Pot aparea virozele pulmonare...
Mancarea e monotona si supercondensata, putand genera deranjamente digestive cu repercusiuni majore asupra randamentului la efort.
Soarele arde carnea, nu numai pielea, 10 minute fara ochelari si oftalmia te scoate complet din functie, (nici picaturile cu xilina nu atenueaza arsurile ochilor din prima noapte dupa accident).
Si atunci ce cautam acolo? Suntem masochisti? Un prieten din secuime avea o vorba: "Alpinistii trebuie sa place chinuie la el". Atunci SIMTI CA TRAIESTI! Viata nu trece pe langa tine in momentele acelea; trece PRIN TINE! O SIMTI! (uneori dureros dar poate nu se poate altfel).
Mai greu cred ca e pentru cei ramasi acasa. Mai ales pentru cei ce stiu ce inseamna alpinismul. Nici pentru ei viata nu curge monoton, sunt alaturi de noi, sufera la fel, si ne bucuram inzecit la revedere.
Dar, pana la revedere mai e mult. Abia pornim la drum. Si pana aici a fost greu, dar asta e, "partea nevazuta a lunii" ("Dark Side Of The Moon"), careia nici un poet nu i-a scris vreodata o poezie. Probabil cititorii sunt mult mai interesati de episoadele urmatoare...
3. Deci la drum
Oradea - Bucuresti (cu masina); Bucuresti - Moscova (cu trenul); Au loc primele intalniri; Mai departe cu avionul si apoi cu "Lunahod"-ul pe meleaguri asiatice; Prin desertul arid sau prin peisaje de vis.
Din acest moment exista un jurnal, din care voi spicui, lasand la o parte aspectele pur tehnice sau pasajele nesemnificative pentru un public larg.
* 9 iulie, ora 0. Plecam cu masina spre Bucuresti. Nu ne vedem de bagaje. La ora 21 luam trenul de Moscova. "Nasul de sorginte sovietica" face scandal din cauza volumului bagajelor, dar se potoleste urgent cand ii bagam un bacsis in buzunar (pe limba lui zis "straf" - cuvant ce o sa-l auzim cam des in periplul nostru).
Nu prea intelegem mare lucru din asa zisele "vami" prin care trecem, intre fostele republici sovietice. Tot felul de uniforme si insemne (imperecheate adeseori cu blugi si aproape obligatoriu cu adidasii). Cel putin in zona Tiraspol nu mai distingi oficialitatile de calatori decat cel mult datorita gentii diplomat (mai exact valiza diplomat - evident pentru "straf").
Dupa-masa ajungem la Moskova. Oare ne asteapta cineva? Nimeni nu ne poate spune cu ce fise se poate da un telefon. S-ar parea ca nu prea exista sistemul din cauza reformelor monetare si a inflatiei. Dar, de mormanul nostru de bagaje se apropie un baiat: "Romania? Da?" noroc ca aceste 2 cuvinte sunt identice si in romaneste si in ruseste. Apoi: "Bastro! Bastro! Bastro!". Dar cum sa te misti "repede!" cu dihaniile de bagaje. Ajunsi pe alt peron ne oprim langa realmente un munte de bagaje. Erau bagajele celor 9 cehi cu care vom avea multe peripetii comune. Mai in engleza mai in germana (cehii se intelegeau binisor cu rusii) aflam ca avem 20 de minute sa ne luam ce credem necesar pentru o saptamana. Pe peron (de o curatenie indoielnica) printre picioarele calatorilor sa faci si sa desfaci bagaje! Aia unde e? Aia unde e?... Intre alpinisti circula doua butade ce se bat cap in cap: 1 - nu exista rucsac plin, si 2 - un rucsac golit este prea mic daca vrei sa-l umpli cu aceleasi lucruri. Depunem apoi bagajele in alta gara, la care ajungem cu metroul, intr-o inghesuiala infernala, si reusim sa sosim la timp la aeroport, transpirati si cu nervii intinsi la maximum. In avion ne trece insa supararea. Un lux desavarsit! Niste stewardese de-ti vine sa te lasi de alpinism si sa te apuci de pilotat avioane, video, mancare si bautura la discretie si de excelenta calitate... ce mai! O noapte prea scurta. Nu prea am apucat sa ne uitam pe ferestre (parca ceva terase irigate pentru cultura orezului, parca niste lacuri foarte, foarte mari, dar nu sunt sigur).
* 12 iulie, in zori. Ne imbarcam intr-un autobuz. Arata relativ nou, dar modelul pare de pe vremea lui Trotki. In final il vom privi cu deosebit respect si-l vom boteza "Lunahod"(primul robot sovietic care a circulat pe Luna). Pana sa iesim din oras oprim cel putin in 10 locuri. De fiecare data se mai umple cu ceva. Si se umple, si se umple, si se umple! Desi e doar un pic mai mare decat un microbuz TV. Bagaje pana la tavan, iar peste bagaje, noi. Se pare ca rusii au alta zicala: "nu exista autobuz plin". Trecem prin sate musulmane, pitite si cam prafuite, dar pline de fructe, apoi se raresc si satele, si ajungem sa traversam o zona arida in care vegetatia nu exista decat 3 m pe langa malurile extrem de rarelor cursuri de apa. Ne uitam insa mai tot timpul in zare cautand creste inzapezite. Spre seara ajungem intr-un fel de sat mai rasarit cu pretentii de statiune. Natura e din nou generoasa. Totul e verde crud, crestele sunt impodobite cu un soi de brazi interesanti, nu conici ca la noi, ci in forma de fus. Ne aflam cam la 2000m altitudine in localitatea Mai-Da-Dir. Exista o baza de cazare cu statie de helicopter unde sunt arborate cam 15 steaguri. Zaresc si tricolorul nostru alaturi de cel elvetian. Va dati seama ce onoare... ne si vedeam in Alpi. Pornim in continuare, tot cu autobuzul, pe valea Poi-Li-Yu.
* 14 iulie: facem o prima tura de aclimatizare pe "dealurile" din jur. Ajungem pe la 3500 m altitudine prilej cu care cunoastem multi pastori. Animalele sunt extraordinar de curate (pascand pe spatii imense in semilibertate, nu se murdaresc): cai - foarte multi cai - oi, vaci. N-am vazut gaini, porci, pisici - doar dulai -. Nimeni nu merge pe jos, decat cel mult in jurul casei. Si sugarii calaresc (la sanul mamei). Pastorii traiesc in iurte: binecunoscutul cort aproape semisferic, cat o camera de bloc. La intrare e sala pentru copt paine (un "godin" al carui capac superior e ca o farfurie intinsa, de mari dimensiuni, pe care se coace o "lipie" uriasa, deosebit de gustoasa). Langa soba e aragazul, iar pe aragaz obligatoriu ceainicul. Apoi incepe zona acoperita cu o pasla groasa din mijlocul "casei" pe care se aseaza o masa scunda evident tot rotunda. In partea opusa usii, peste pasla sunt si covoare. Acolo e locul oaspetilor la masa, iar noaptea se insira o "plapuma" pe care se doarme. Peretii sunt acoperiti cu "scoarte" si blanuri de vulpi, iar tavanul are un cos de aerisire si un "luminator". Orice masa de la orice ora se compune din: paine (lipie) cu unt, bulgarasi de branza foarte uscata (ca sapunul) si ceai fara zahar, dar "dres" cu frisca. Doar duminica se mananca pastrama de oaie, uscata peste saptamani in varful unui brad. Aceste cateva alimente constituie tot ce am vazut de mancare pe toata durata sederii noastre. Iar meniul este tot timpul abundent "stropit" cu "KUMUZ" (lapte de iapa fermentat). Dintre oradeni sunt singurul care a apreciat aceasta bautura. De fapt se spune ca alpinistul adevarat trebuie sa fie in stare sa manance si din bocanc! Band insa pe furis si portiile echipierilor, ca sa nu jignim gazda, au inceput sa-mi arda urechile si sa ma inteleg si-n alte limbi nemaiauzite, motiv pentru care ceasca mea era mereu umpluta. Momentul culminant a fost pozatul. Toti localnicii sunt deosebit de incantati cand sunt pozati. Mai ales cu blitul. Dintre produsele noastre, copiii prefera mai degraba biscuitii decat ciocolata, iar adultii prefera branza topita si in mod deosebit pateul (nu le-am spus ca e cu porc dar si-au dat seama, si nu s-au suparat - alpinistii si ei, chiar daca musulmani -).
* 15 iulie: o tura de aclimatizare mai serioasa. Am ajuns pe la 4000 m, avand primul contact cu zapada, dar numai sub forma unor petece. Peste noi treceau uneori, ca niste planoare, un fel de condori uriasi, cu capul alb si varfurile aripilor tot albe. Am gasit chiar o pana cazuta. Flora e splendida si bogata: plante medicinale (sunatoare, menta, sovarv), flori de colt, bujori de munte, panselute, margarete... Am cules menta si ciuperci pentru a ne imbogati meniul. A! si ceapa salbatica. Localnicii sunt niste calareti fantastici. Fara sa, fara scari, intr-o viteza nebuna, taie grohotisuri, buze de prapastii, pante abrupte. Te apuca ameteala cand ii vezi. Ne pofteau sus pe cal si erau foarte contrariati ca ne incapatanam sa ne folosim propriile picioare. Logica lor era una foarte simpla: oricum calul are picioare mai bune decat omul. Cand m-am lasat convins sa incalec, si cand bidiviul a luat-o la goana, am tras o tranta de era sa raman fara sale. Radeau pustanii cu ochi "in dunga" de le dadeau lacrimile si-n pantaloni. Eu ma gandeam insa ca daca ma accidentam (chiar si o luxatie banala) - gata era expeditia pentru mine. Si ca sa fie tacamul complet ne-au mai pus si sa tragem cu pusca dupa "badoage". Cel mai bun dintre noi a fost Todi, care nici macar nu facuse armata. Spre seara se aduna oile si se mulg iepele. Oile se aduna la un anumit fluierat, nu cu cainii ca la noi (cainii sunt doar pentru dihanii). Si fiecare turma vine la stapanul ei (poate fiecare fluiera altfel, dar eu n-am sesizat nici o diferenta). Dar cand se porneste turma la vale zici ca vine avalansa. Oile alea, cred ca se rostogolesc, nu alearga. De fapt nici nu e exclus sa fie asa, pentru ca nu se mai vede nimic din cauza prafului.
* 16 iulie: In sfarsit! Soseste helicopterul. O premiera deosebita pentru multi dintre noi. Zborul e mult mai "asezat" decat in cazul avionului. Cam diferenta dintre tren si masina. Pe tren nu prea are nimeni rau de calatorie. Deschidem hublourile si trecem la pozat: vedem ghetarii!!! Unde o fi varful "nostru"! Intram intr-un hatis de creste si vai, toate albe, incat in scurt timp reperele dispar. Speram ca pilotul stie ce face. In elicopter e infernal de cald, iar noi suntem echipati de ghetar. Noroc cu hublourile. Coboram pe o limba de bolovani, ca o creasta, in mijlocul ghetarului imens ce "curge" probabil in fiecare zi cativa milimetri la vale. Distantele sunt greu de evaluat, perspectiva inseala, dar cred ca scurgerea de gheata are o latime de 2-3 km. Montam cortul. Suntem ametiti si ne miscam cu incetinitorul. Pe o mica platforma gasim bagajele de care ne despartiseram la Moscova. Supersacosa, probabil tarata pe jos, avea fundul gaurit si vesta mea de puf era sparta. Reparam stricaciunile si facem trierea materialelor. Spre seara facem o mica plimbare pe ghetar. Nu ne vine sa credem cat de lipsiti de vlaga reactionam la orice stimul. Si e doar 4000 m!
* 17 iulie: Urcam pe ghetar pana la locul numit "tabara 1", la aproximativ 4200 m, ca prima tura de recunoastere. Gasim o puzderie de corturi ale echipei coreene (S nu N). Cred ca sunt cam 50 in echipa. Si dotati, secolul XXI. (Noi, pe undeva inaintea erei... lor). Urcam ceva si pe ghetarul Han Tengri. Primul contact e foarte dur. De departe pare o biata panta de sanius. Dar perspectiva inseala urat de tot. Cand pui piciorul constati ca inclinatia medie e de 60 grade, presarata cu veritabile saritori. Liviu si doi cehi ajung pe la 5000 m, iar eu cu Todi si cu alti patru cehi ajungem cam la 4800 (oricum pe undeva pe la nivelul Mont Blanc). Intoarcerea e jalnica, inotam efectiv pe "fleasca" de apa si zapada ce balteste dupa-amiaza pe ghetarul de la baza muntilor. Ajungem leoarca la cort unde constatam primele probleme de sanatate: Todi - greata; Liviu - oftalmie; eu - herpes. Spre seara ninge si e ceata. In cort sunt 10șC. Imi usuc ciorapii culcandu-ma cu ei in picioare. Liviu isi repara sacul de dormit din care "ninge" cu pene. Todi doarme ca un bebelus intre noi.
* 18 iulie: Dimineata e grozava: +40șC la soare. Ne pregatim hainele... mai coasem... constatam ca aragazul nu are o garnitura, iar primusul cu benzina (fara serpentina de preincalzire) functioneaza anevoie la altitudine. Ce-i de facut? Improvizam tot felul de garnituri: ba din talpa de adidas, ba din pielea manerelor betelor de schi, dar... degeaba. Mai adaugam vaselina siliconica... Tine cumva dar in timp tot "scapa". Asa ca... vom lua si primus si aragaz! Adica bagaje, bagaje... GREUTATE. Sanatatea e mai buna! Todi mananca (mai ales ca de pranz - doar e duminica - am avut ceva mai de soi: supa de varza cu smantana). Spre seara un mic ragaz acordat de ninsoare, ne permite sa terminam (putim cam nervosi), pregatirile. Ninsoarea va fi ghinionul nostru major. Dar inca nu faceam mare caz pe tema asta.
* 19 iulie: Dimineata splendida, cerul e senin "sticla", iar cortul e inghetat ca tabla. Pentru prima data panorama este completa. Suntem afara cu aparatele de fotografiat in maini. Pe la 10 pornim. Rucsacii sunt infernali: in jur de 30 kg de fiecare. Niciodata nu mi-a placut sa car in spate (nu acesta a fost punctul meu forte in alpinism). Trecem de asa-zisa "tabara 1" - aproximativ 4200m si montam cortul pe la 4800m, in locul unde m-am oprit eu cu Todi in prima recunoastere. In strategia convenita de comun acord, am hotarat sa asaltam cat mai "dintr-o bucata", fara tatonari prea multe (stil alpin, nu expeditionar). Prin aceasta tactica folosim optim rezervele energetice ale organismului, mizand insa pe adaptabilitatea la mediu. Insistand mai mult pe aclimatizare (stilul clasic - expeditionar) riscam sa ne terminam prematur rezervele energetice. O fi fost bine aleasa tactica? Se poate face multa teorie. In orice caz, asa se merge! Recordul pentru ruta clasica a Everestului il detine un francez, in jur de 30 de ore, urcare fara bagaj si coborare pe tobogan (adica pe fundul pantalonilor). Stilul expeditionar era la moda prin anii 60, cand nu se cunosteau posibilitatile organismului uman de adaptare la altitudine. Deci, iata-ne pe acel mic platou, sub un tanc de zapada. Din stanga ne cam ameninta un culoar de avalanse. Totusi: zapada nu pare a fi multa, frig e suficient, deci totul pare stabil. Ridicam cortul. Simtim oboseala din plin. Nu reusim sa mancam decat niste stafide. Stam rau cu apa. Suntem prea inghesuiti ca sa incercam sa pornim primusul. Vremea e destul de calma. Fetele ne sunt arse: parca am fi niste gogosi (la soare au fost 50șC). Acum insa, zapada scartaie sub bocanci - semn ca va fi frig la noapte. Dupa un timp, langa noi pun cortul 3 cehi. Ies afara sa mai schimbam cate o vorba (parca nu-mi ajunge aerul din cort). Stand la taclale, ingros obrazul si folosindu-ma de aragazul lor fac o supa, pe care n-o refuza nici Liviu si nici Todi (care se consolasera cu gandul de a se culca flamanzi).
* 20 iulie: Ne sculam pe la 6 ca sa plecam direct, fara sa mai imbucam ceva. Zapada e beton (rucsacii atarna groaznic). Dar daca da soarele peste noi iar e jale. Partea iluminata de soare (+30șC) te frige, iar partea de la umbra ingheta (-15șC). Randamentul optim (mai bine zis orarul optim) se pare ca e format din 3 ore dimineata si 3 ore spre seara, cu pauza de masa, odihna (chiar un mic pui de somn), mici reparatii, realizate la pranz. In stilul acesta se pot castiga 1000m pe zi (daca vremea e stabila!). Dar vremea pe Han Tengri e mai capricioasa ca o fata batrana. Se zice ca Han Tengri inseamna "Vama Vanturilor". Cand peste tot e senin, pe aceasta piramida (seamana extraordinar cu Matterhornul din Alpi) aproape niciodata nu lipseste o "caciulita" de ceata, de fapt "vajgaul" ce viscoleste pe varf. Pe la 10:30 ajungem in tabara unor cehi ce ne depasisera cu o seara inainte. Le dam desteptarea si mai schimbam cateva vorbe. Aplic aceeasi tactica, ca si aseara, si mai fac o supa, si prin bunavointa lor. Soarele arde mai tare ca supa. Todi mananca cu greu. Ne odihnim. Eu chiar trag un pui de somn intors cu fundul spre soare. Spre dupa-masa hotaram sa urcam repriza a II-a. Dar, Todi, are taria sa recunoasca faptul ca se simte ca o gravida in tramvai la o ora de varf. Trebuie hotarat ce-i de facut. De comun acord redistribuim bagajele (ah, bagajele!!!). Eu cu Liviu urmeaza sa continuam, in timp ce Todi coboara cu niste ghizi rusi. Nu avem incotro. Ar fi pacat de terenul castigat si de efortul depus. Deci de la "mini" la "micro-echipa" ajungem totusi spre seara pe la 5400m, unde punem cortul intre seracuri de gheata. Langa noi se afla 2 corturi goale. Unul e al celor 2 spanioli intalniti in timp ce coborau temporar mai jos (ghidul le monta cate tabere plateau, fara a mai cara ei tot atatea corturi!), iar al doilea era un cort al coreenilor, care impanzisera ghetarul cu corturi fixe (fiecare cu tactica lui, dupa cum il tine buzunarul). Dupa-masa era frumoasa. Ne simteam amandoi excelent. Langa noi se aseaza doi rusi care coborau dupa materiale. Le fac si la altii curte si cu primusul lor (un veritabil tractor dar care FUNTIONEAZA!) injghebez ceva de mancare. Mai mult de baut. Setea ne omoara. Dar, parca nu e chiar asa de rau. In mod normal de unde ne aflam, in doua reprize a cate 2 ore ajungem in sa. Acolo se termina ghetarul si incepe asaltul final. Lasam bagajele (ce vis sa urci fara bagaje) si pe o portiune de stanca (cam ca Valea Galbinelor din Bucegi) intr-o singura zi (!) ajungi la varf si cobori inapoi in sa (la bagaje). Pare asa de aproape... Sa fie asa de simplu? Moralul e perfect. Sanatatea buna. Inca nu a ajuns soarele. Ne-am bagat in saci si mai povestim, mai notam impresii... in cort sunt 15șC. Prin ferestruica privim undeva jos ghetarul ce pare o scoarta de copac crapata. Ce mic pare de aici! Indraznim sa speram. In asfintit varful e portocaliu, parca e de bronz.
* 21 iulie: Greu a trecut noaptea! Ne-a luat cu viscol. Aveam mereu impresia ca va cadea cortul. Am scapat cu putina zapada pe dinauntru si cu ceva spaima. Pe la 8:30 ningea in continuare, dar fara vant si la 2șC in cort. Speram sa se linisteasca si sa putem ajunge in sa. Dar... n-a fost sa fie asa! Am urcat orbeste. Viscolul era tot mai turbat pe masura ce ne apropiam de sa. Undeva in dreapta, foarte putin deasupra noastra am zarit niste corturi cand viscolul s-a oprit cateva minute, parca pentru asi aduna puterile. Erau cehii care aveau o jumatate de zi avans si au prins asa zisa "tabara 3" cotata la 6200 m. Mai avem ore bune de lumina. Trebuie sa ajungem si noi acolo. Sau macar mai in stanga, exact in sa dar unde vantul era si mai turbat. Am mai patit o singura data, in Fagaras, in Fereastra Mica de la Sambata ce am patit atunci. Probabil fata era infierbantata de efort (excelenta mea circulatie periferica!) iar viscolul se topea pe fata, inghetand instantaneu. Din partea de unde batea vantul, aveam deja o jumatate de cap de sticla, lipindu-mi chiar genele ochiului stang. Liviu ma ajuta sa sparg crusta, imi mai ia din bagaj, incerc sa merg cu partea dreapta catre vant, dar nu imi ies nicicum pasii, urcam fara randament. Iar saua e atat de aproape!... Dar vantul e mereu mai puternic cu fiecare metru castigat. Nu se vede nimic de jur imprejur. Totul e ALB! E cam pe la pranz (a ridica manusa de pe ceas e un efort prea mare). Si apoi ce importanta are cat e ceasul? Incercam sa gasim cat mai spre dreapta, ascendent spre dreapta, o platforma, dar panta nu scade sub 40ș. Netezim o mica platforma si incercam sa montam cortul. Vantul insa transforma cortul intr-o veritabila parasuta. N-am de ales si scot manusile ca sa pot manevra betele de fibra de sticla. Dar, la una din spite, elasticul interior s-a rupt si batul s-a desirat. Noroc ca n-am pierdut nici o piesa, oprindu-le pe toate din rostogolirea pe zapada (de data aceasta circulatia periferica a fost salvatoare). Ne varam cumva in cort (fara noi in interior zbura de mult!). Vantul batea nebuneste si zapada intra pe toate gaurelele. Cat era cortul de inalt, uneori era complet lipit peste noi. Mare, mare minune ca nu s-a rupt!
* 21 iulie: Vantul nu inceta. Macar daca batea constant, dar batea din toate directiile. Nu puteam risca sa innoptam acolo. Daca se rupea cortul, eram pierduti. Cu mare greu, trebuind din nou sa renuntam la manusi, reusim sa demontam si sa impachetam totul fara sa ne fure vantul nimic (atata doar ca mi-am crapat busola, calcand pe ea). Incepem sa coboram orbeste printre crevase. Nu se vedea la 2 m: totul era alb complet, solul era alb, aerul era alb de viscol, cerul era alb de ceata. De jur imprejur un "intuneric alb". Ca de adio se "sparge" putin cerul, exact in directia varfului si vedem chiar deasupra noastra stanca portocalie echipata cu corzi fixe ce reprezenta portiunea finala. Intr-o zi linistita, fara bagaje, cu corzile fixe existente... ce aproape suntem! O clipa am senzatia ca sunt pe prispa cabanei Malaesti (din Bucegi) si privesc spre Bucsoiu. O rafala de vant, gata gata sa ma doboare de pe picioare, ma aduce la realitate. Cu mare chin scot aparatul de fotografiat si reusesc o poza. Tocmai la timp pentru ca "intunericul alb" ne inghite din nou. Dispar din nou toate reperele. Chiar si cel al timpului. O fi devreme, o fi tarziu, avem timp suficient sa coboram? La 6000 m si timpul parca curge altfel. Pipaim relieful cu talpile pentru a merge pe cat posibil pe fundul valcelului, pentru a nu "taia" culoarele laterale, declansand astfel avalanse. Dar traiectoria optima ne este frecvent barata de crevase si saritori. Orice deviere aduce un plus de dezorientare. Macar de nu ne-am rataci unul de altul. La mai mult de 3 m nu ne mai vedem (desi costumul meu e ciclamen).
Cu ceva noroc ajungem inapoi in locul unde isi lasasera cortul spaniolii. Locul e ferit si vantul nu mai face ravagii. Respiram usurati. Dar bucuria e si mai mare constatand ca au sosit de jos locatarii cortului: Carlos si Rosa. Macar nu suntem singuri! Mai sunt doua corturi, dar goale: unul este al unui japonez coborat din motive de sanatate, si unul in care cehii si-au lasat o parte din materiale si care era complet surpat sub zapada. Nu are rost sa mai ridicam un cort pe mica platforma, asa ca, fara a mai cere viza la ambasada, folosim cortul japonezului.
In interior gasim doua lucruri chiar la vedere: un bidon cu apa NEINGHETATA (ce antigel o fi avut in ea nu stiu) si un aragaz cu trei cartuse de rezerva. Mai erau cateva pachetele frumos adunate pe care era asezata o bucatica de carton pe care scria ceva (cu hieroglife) de care insa nu ne-am atins. Apa insa a fost imposibil sa nu tragem fiecare cate un gat zdravan. Cortul e de o singura persoana si din material foarte etans (marca Gore). Singura aerisire era pe la burduful de la intrare (nu era cu fermoar). Plus ca zapada ce se tot depunea, aproape ca ne lipea panza cortului de noi. De doua ori am iesit peste noapte sa degajez zapada, sa avem si noi aer. Agitata noapte.
* 22 iulie: Ies din cort pentru ca-i aud pe spanioli pregatindu-se. Ne intreaba cum a fost ziua de ieri. Le povestesc de vant. Sus e ceata si azi, dar fara pic de vant. Ne invita sa mergem impreuna. Ar prefera sa nu mearga singuri. Eu ma imprietenisem cu ei inca pe avion. Erau foarte interesati de Romania (de fapt de Pasti, au promis ca-mi fac o vizita). Insista sa mergem impreuna. Liviu scoate cu greu capul din cort. Se simte cam ametit. Hotaram sa ne odihnim o zi. Ridicam cortul nostru in timp ce spaniolii pleaca facandu-ne semne prietenesti. Le uram succes. Nu bate vantul, dar ninge cu ceata. Cand iese soarele se fac aproape 30șC in cort. Acum ninge cu soare! Ne facem ceva de mancare cu primusul de rezerva al spaniolilor, care era de fapt lasat de un ghid rus, si la care adaugam o butelie "imprumutata" de la japonez. Suntem stapani pe 4 corturi, dar in asemenea conditii, cinstea e subinteleasa. Pentru inceput fac o supa cu "stics"-uri. Liviu e putin cam slabit. A fost tot timpul in fata si a avut bagaj mai mare ca mine. Hotaram sa ne mai triem o data materialele, sa luam doar strictul necesar si sa incercam asaltul cu maximum de rapiditate de cum se face un pic de vreme buna. In cel mai rau caz, in 4-5 ore suntem in sa, sau, mai in dreapta, sub peretele portocaliu, gata de asaltul final. Dar, la 6000 m altitudine, 4-5 ore de efort nu sunt o bagatela. Macar daca vremea ar tine cu noi. Urmeaza a treia noapte la 5400 m altitudine. De jur imprejur se aud cum curg avalansele, dar nu avem emotii: ne aflam pe un fel de "buturuga" uriasa, si singurul culoar de avalansa, de altfel destul de departat, e barat la baza de o crevasa adanca. Inainte de a dormi, inca pe ziua, ma uit la termometru: sunt 20șC in cort. In afara buzelor care ma ustura cumplit, pot spune ca ma simt chiar confortabil.
* 23 iulie: Noaptea a trecut fara incidente. E senin. Sunt -25șC. conditii pentru a continua ar fi. Liviu insa nu se poate reface. Fac un ceai si vreau sa rontai niste alune. Trebuie sa ies insa cu alunele afara, bietul Liviu nesuportand nici macar mirosul. In atari conditii nu se mai poate pune problema unei refaceri. Nu avem de ales. Coboram. In mai putin de o ora vremea se schimba total. Nu mai bate vantul dar ninge "mocaneste", umed, muindu-ne pana la oase (pana la piele e prea putin spus). Pe la pranz ajungem la tabara de baza, unde Todi e bine-merci, mancand fara incetare (daca manca asa si sus...). Lui Liviu ii fac niste ceai de tei combinat cu seminte de stevie si spre seara isi revine, reusind sa manance putin. Avalansele se aud mereu. In timp ce coboram am vazut locul unde ne pusesem noi prima tabara pe ghetar, atins de "coada" unei avalanse!!! Avertisment? Vremea s-a stricat de tot. Incep sa-l inteleg pe Bacovia.
Ne facem "inventarul". Fetele noastre sunt rani (mai ales buzele si nasul), ochii sunt umflati si inrositi... suntem nespalati in aceleasi haine, de atatea zile si nopti. Suportam meniurile din ce in ce mai greu. Tanjim mai ales dupa legume. Parca toate te indeamna sa le lasi balta si sa te "intorci la cele lumesti". Dar Liviu (desi arata jalnic) se incapataneaza sa spere la o noua tentativa.
Cortul, cu cele 2 spite avariate, nu mai prezinta siguranta, nici la Mamaia. Primusul este practic tot inutilizabil (conteaza doar ca bagaj). Vremea e mizerabila. Deh! De scuze... nu ducem lipsa. Cat despre halul in care ne aflam... Stiti bancul cu "mai 5 minute" in cazul motanelului aflat prima noapte pe acoperis?
4. Inceputul sfarsitului
In cele ce urmeaza, pentru a nu plictisi cititorul, voi selecta din jurnal, incercand sa redau atmosfera, evenimentele fiind mai putin semnificative in contextul scopului propus.
* 24 iulie: E catastrofal! Ninge o lapovita scarboasa care s-a depus deja jumatate de metru. Totul e umed. Nu mai exista un lucru uscat, in cort efectiv pute a hoit. Cortul s-a daramat deja o data sub zapada depusa pe el. noaptea ma scol de cel putin 10 ori ca sa-l scutur de zapada grea ce se depune ca o tencuiala si pe peretii verticali ai cortului nu numai pe acoperis. Alaturi cortul de materiale, cusut de mine rezista eroic fara sa-l scuture nimeni pana dimineata. Si ninge mereu. Se fac carari cu lopata, prin nameti. Ce or fi facand cei ramasi pe sus? Carlos si Rosa, prietenii mei spanioli, oare sunt bine? Avalansele dau ora exacta din 10 in 10 minute. "Aici Han-Tengri; a trecut avalansa de 13:40". Printre avalanse, se strecoara si alpinistii, realizand ca nu e de stat pe sus pe asa vreme. Apar si spaniolii. Arata cam "sifonati" dar bine ca sunt sanatosi. Carlos are la activ varfuri de 8000 iar Rosa de 7000). Incepem sa stam rau cu mancarea. La cateva zile elicopterul arunca cate un sac de legume si preia sacii cu gunoaie adunate intre timp (ecologistii erau activi chiar si aici). Asta intra in taxa de ascensiune pe varf. Ne uitam cu jind la cehi cum gatesc la 3 primusuri simultan in cortul "sufragerie" ce pare o anexa de circ ambulant. Noi, mai discreti, pornim primusul o singura data pe zi dupa indelungi deliberari strategice privind meniul.
Buzele imi sunt carne vie. Rosa mi-a daruit un "ruj" special care in sfarsit imi calmeaza usturimile (totusi mancatul ramane un chin). Ochiul stang (cel dinspre "usa" cortului) mi-e tumefiat. Mai trece timpul cu oblojelile. Vecinii nostri, cehii, joaca carti, fac glume... la o echipa mare, parca e mai usor cu moralul. La noi... ceva in genul valorii leului la schimbul valutar.
* 25 iulie: Calamnitate! Ninge de 60 de ore. Corul de materiale e complet ingropat in zapada. Mi-a trebuit aproape o ora sa degajez cortul nostru de nameti. Nu termin bine la mine si cortul spaniolilor se surpa pe ei (dormind "tun" n-au apucat sa-l mai scuture peste noapte).
Moralul tuturora e in cadere libera. Circula zvonul ca musonul a venit cu trei saptamani mai repede in sud, dand peste cap vremea si in nord.
Cativa alpinisti, pana in 10, se pare ca polonezii au ramas blocati in sa. Nu pot cobora de avalanse! Noi ne confruntam in continuare cu lipsa de alimente. Mai trebuie sa facem si dieta. Unii rezista mai usor in timp ce unii... (nu credeam sa ajungem sa ne certam pe mancare).
Cel mai greu insa e cu "omoratul" timpului. Mai stam de povesti. Cele 3-4 limbi in care ma descurc imi sunt de real folos. Un rus a realizat din zapada un nud feminin (de, omul de la munte!) foarte apropiat de Venus din Milo. Scotienii, mai pragmatici, construiesc un iglu pe care pun un blazon cu CCCP. Incercand sa-i servesc cu un ceai pe la ora 17, am facut o gafa. M-au refuzat indignati, spunand ca ei NU SUNT ENGLEZI! Ca sa vezi! Taman de politica aveam eu chef in varf de munte.
Timpul se taraie, nu mai curge. Seara, cehii fac un fel de coliva mare si incep sa cante colinzi. Ii intreb ce i-a apucat si-mi raspund senin: e 25, zapada e pana in gat, sarbatorim Craciunul de vara! Si ninge, si ninge, si ninge...
* 26 iulie: ninge (cam de 100 de ore). Cehul de langa mine priveste pe furis poza unei fete jucand tenis (se pare ca incep sa se "inmoaie" si sufletele). Doi polonezi se hotarasc sa coboare. Le cumpar aragazul (evaluat la aproximativ 20 $, contra unei franghii de alpinism marca AURA Oradea). Avem cu ce gati! Dar nu prea avem CE! Dar, macar apa nu mai e o problema. Asta in ipoteza ca o vom lua de la capat. Oare? Echipa a decuplat de la tensiunea ascensiunii. Eu cel putin ma simt ca un dezertor. In plus, informatiile circula contradictoriu. Rusii ne-au spus ca portiunea finala (ultimii 700 m, deosebit de abrupti) este echipata cu corzi fixe. Acum aflam ca nu sunt decat cateva, si alea vechi, de cativa ani. Spre deosebire de restul echipelor, nu avem nici un fel de emotii la capitolul stanca (este elementul cel mai bine stapanit dintre variantele de ascensiune), dar asta inseamna bagaj in plus (corzi, pitoane...). E greu fara informatii! Iar ca sa fi pregatit pentru orice ar insemna sa ai cam multe la tine (iar dotarea noastra, oricum nu exceleaza decat la capitolul kilograme, nu si la rafinamentul tehnic de ultima ora).
Ora 17: primul moment greu... Nu se stie exact cum (se pare ca prin intermediul superdotatei echipe coreene) a sosit vestea ca dintre cei ramasi sus, 4 au murit sub avalansa (2 rusi si 2 polonezi). Vestea cade greu. Fara sa ne dam seama, ne pomenim cu totii ca vorbim cu voce scazuta. Vantul, care pana atunci nici nu adiase, a inceput sa zgaltaie violent corturile. Parca ar spune: "Ce cautati voi aici, in imparatia mea?!"
* 27 iulie: In sfarsit senin. A nins neincetat 5 zile si 5 nopti!!! Acum cerul e ca lacrima si termometrul arata -25șC. Sus trebuie sa fie cel putin -30șC. O mai fi ramas careva pe sus? Avalansele pornesc la primele raze de soare. Sunt efectiv enorme. Una, cazuta de pe versantul stang al ghetarului Han Tengri a avut peste 100 m latime si cativa zeci de metri inaltime, norul din urma ei s-a risipit abia dupa 15-20 minute. Pe la pranz, soarele e ucigator. Ne taram ca niste larve abia iesite la lumina. Toate boarfele sunt intinse la uscat, dupa atatea zile de balacareala. E o letargie generala. Cehii, mai gasesc totusi resurse pentru a face cate o remarca, cand spaniola sau scotiana mai dau jos cate un tricou (parca stiam ca la altitudine sangele circula anevoie!). Soarele a ajuns sa ne terorizeze, dupa ce l-am dorit atat (cred ca iar mi-am ars fata). Soseste, in fine, si helicopterul, mai arunca un sac de varza si ceapa, ridica gunoaiele si aduce pe ghetar 3 unguri si un spaniol.
Nesperat, infuzia de figuri noi, produce agitatie. Daca, cu cateva minute in urma, intrebarea era cum sa ne strecuram printre gunoaie in elicopter, acum din nou, interesul e pentru urcus. Pe Liviu il obsedeaza, se pare intrebarea: din cauza CUI nu am reusit? Ca organizator si conducator imi asum intreaga responsabilitate. Se pare insa ca nu e suficient. Pe Todi l-a cuprins brusc euforia revansei (in fata cui?...). Incercam sa ne gandim logic: starea echipamentului, starea noastra, mortii de pana acum. Discutia devine tensionata. Le smulg totusi celor doi coechipieri consimtamatul ca eu sa am ultimul cuvant in privinta retragerii, si in plus sa incercam sa mergem pe cat posibil in preajma spaniolilor, care au mare experienta in alpinismul de altitudine. Cu totii acceptam ca exista si varianta sa mergem chiar mai prost decat prima data, dar ca e o chestiune "de onoare" sa mai incercam o data.
* 28 iulie: Ziua e splendida. Nici un nor. Nici macar Han Tengri nu mai avea "caciula de viscol" pe crestet. Asa o zi daca prindeam cand ne-am oprit la capatul ghetarului sub peretele final, al nostru era varful! (Cum spuneam mai la inceputul povestirii, 40% e nevoie de noroc!). E ger bine. Nu se aude nici o avalansa. Hotaram sa plecam pe la pranz, ca sa mergem cu soarele in spate, pentru a ne proteja fetele (prin batista nu-ti ajunge aerul, fara batista pe fata esti terminat). Planuim sa innoptam la baza ghetarului, sa pornim cu noaptea-n cap si sa facem un "salt" de 1000 m in prima zi (drumul deja cunoscut pare mai scurt!). Oare vom reusi? Va rezista cortul la inca o proba? Ne descurcam cu o singura butelie? Mai avem vointa pentru o noua canoneala? Ajungem cu bine la baza ghetarului catre asfintit. Rucsacul parca ma baga in pamant de greu ce e; moralul insa isi revine. Langa noi, doua lituanience isi schimba lenjeria in fata cortului. Nespalati de atatea zile nu indraznim sa facem comentarii, nici in gand. Indesam in noi cate o conserva de fasole si ne culcam. Maine va fi o zi grea.
5. A doua incercare
* 29 iulie: La 5 dimineata plecam. Vremea e buna. Poate da Domnu si de data asta om avea si noroc. Prefer sa-mi pastrez un ritm mai "mosnegesc" constient de faptul ca "mai e mult pana departe". Todi si Liviu sunt in fata. Pastram insa contactul vizual. Si apoi, cunosteam deja foarte bine drumul. La pranz suntem cu totii in binecunoscuta tabara de la 5400 in care am asteptat cu Liviu doar-doar se indreapta vremea. Pana sa ajung eu, cortul era ridicat si tocmai se facuse si ceaiul. Caldura era sufocanta. Pana si ceaiul il bem in cort, feriti de soare. Brusc, pe la ora 13 incepe sa ninga. Iarasi!!! Ninge chiar foarte consistent! Ce facem? Urcam in continuare? In aceasta prima "repriza" de 6-7 ore am reusit un "salt" de 1200 m altitudine. Inca o repriza, si tot pe vreme rea, cum am patit eu cu Liviu data trecuta nu pare prea tentant. Unii, inclusiv spaniolii, o iau totusi in sus. Altii se hotarasc sa coboare. Noi si inca trei corturi ramanem pe loc: vom incerca maine. Aragaz avem, am gasit si proviziile ingropate la coborare (in speranta unei reveniri). Numai ca avalansele curg din nou. Bubuie ingrozitor in jurul nostru. Pozitia cortului nostru e sigura, dar parca poti sti... Mai ales cand le auzi uruind aproape, si mai stim si de cei 4 morti... Nu prea avem chef nici de vorbit. Stam instinctiv cu urechile ciulite. Aud niste voci cunoscute. Sar in usa cortului si-i vad pe cehii ce aveau jumatate de zi avans, coborand cam "sifonati". Incerc sa-i sfatuiesc sa nu coboare printre avalanse, dar ei nici nu vor sa auda, "gonind" disperati, la vale (ulterior ne-au povestit ca in locul in care ajunsera data trecuta - si langa locul lor incercand si eu cu Liviu sa innoptam pe vantul acela nebun - au ingropat niste provizii; cautand dupa ele, au dat de... cei patru alpinisti "pusi la conservat"! - socant poate si pentru un medic legist). Toata noaptea curg avalansele! Cum se vor strecura cehii printre ele? (de asemenea ulterior, ne-au povestit ca a fost o veritabila sfidare a sansei, un joc dracesc intre a fi si a nu fi - nu le placea nici sa-si aminteasca, nu sa mai si povesteasca). Nu prea pot dormi. Tresar la orice zgomot. Todi geme toata noaptea. Dimineata acuza greturi si dureri de rinichi.
* 30 iulie: Ninge, e ceata si se aud avalanse, (totusi mai slabe decat aseara). Ce facem? Liviu e parca putin obosit, dar nici n-ar vrea sa renunte inca o data. Eu ma simt refacut in buna parte, si in ritmul meu mai "mosnegesc" indraznesc sa continui. Dar nu cu prea mult entuziasm: iar trebuie sa ma lupt cu rucsacul (care sub 25 kg refuza sa scada), ma obsedeaza pe undeva si avalansele (nu pot uita nici de cei patru morti aflati la 2-3 ore mai sus). Dar daca trebuie, trebuie! Todi insa inclina balanta: acuza dureri de rinichi si se stapaneste cu greu sa nu vomite. Jos era foarte vajnic cu revansa. Aici insa s-a mai inmuiat. Deci, la vale! Tot ghetarul de sub noi (in lungime de cativa kilometri) era acoperit de avalanse. TOTAL! Nici un petec de zapada veche!!! Numai bulgari de gheata cazuti de pe versantii laterali. Vai de genunchi mei operati pe aceste bile uriase de rulmenti. Am incercat sa cobor pe fundul pantalonilor in zonele mai sigure, dar socurile le-am resimtit pana in ceafa. Deci, inapoi la "charleston". Coltarii se incarcau precum niste talpi de elefant, bocancii zburau in toate directiile. CALVAR! Nu mi-as fi putut inchipui asa ceva: avalanse "la hectar". Cum or fi scapat cehii printre ele? Am ajuns cumva la baza. M-am oprit apoi ceva mai jos langa un izvor de ghetar. Soarele ardea ca-n Sahara. Profitand de singuratate imi fac o toaleta cat de cat mai substantiala de cand am urcat pe ghetar. Cand am ajuns in tabara de baza, rusii ma asteptau cu o excelenta ciorba de varza. Cat de cat spalat, cat de cat mineralizat... Ah! Vremea iar s-a stricat! S-a intunecat si ninge din nou. Nu tine vreme stabila mai mult decat cateva ore. Spre seara viscolea de-a binelea. M-AM SATURAT DE ZAPADA! Ce-or face spaniolii acolo sus? Doi dintre cehi (din noua cati avea echipa) se hotarasc sa incerce si a treia oara. Ii compatimesc. Oricum noi am decuplat complet. Eu cel putin, visez cum ar fi la Vadu Crisului, balacind picioarele in Cris langa doua sticle de bere infipte in nisip. Asfintitul e tulbure. Liviu si Todi s-au culcat deja. Eu, desi sunt frant, nu pot dormi. Ma gandesc acasa. Mi-e dor pana si de pisica. Iau cateva alune si desfac o "fiola" cu muguri de pin macerati in palinca de gutui. Ce-or face cei de acasa? Or fi ingrijorati? Sper sa fie linistiti si sa aiba incredere. Ma uit in jur: capatul lumii! Tare mai suntem rupti de toate.
* 31 iulie: O "delegatie" formata din doi hamali si un personaj ce se evidentia prin 2 stele lucitoare pe epoleti, un ceas masiv, nichelat si... (atentie!) GEANTA DIPLOMAT!?! Soseste in zori cu helicopterul pentru a lua declaratii referitor la cei decedati. O avalansa imensa da onorul celor sositi. Noi ne chinuim cu mancarea: am ajuns sa rontaim ultimele resturi. Sosesc primele vesti de sus: Spaniolii (Carlos si Rosa), niste rusi siberieni (?) si niste coreeni incearca varful. De doua zile asteapta momentul de atac la 6000 (cum am asteptat si eu cu Liviu - fara noroc). Sa le ajute Dumnezeu. Dupa masa, evident se strica vremea si iarasi... NINGE. E cam negura pe sus. Han Tengri imparte vanturile pentru toti muntii din zona. Nu e nici o figura de stil. Cand peste tot e complet senin, el, de regula, pastreaza o "caciula" de viscol. Spre seara se mai linisteste vremea. Maine incepem pregatirile de coborare. Reluam treptat contactul cu LUMEA.
* 1 august: Soseste vestea ca spaniolii au reusit varful, ieri, cam in 12 ore. Bravo lor! Dupa-masa, evident, ceata si ninsoare (iar sus probabil ninsoare). Efectiv ne-am saturat! Strangem bagajele. Daruiesc trusa medicala unui medic din Harcov. Bine ca n-am avut nevoie de ea. Spre seara sosesc spaniolii. Au reusit. Ei doi si o rusoaica. La intoarcere, rusoaica nu stia sa faca rapel!?!? Carlos si-a scos ochelarii ca sa-i poata supraveghea manevrele, motiv pentru care oftalmia l-a orbit complet pentru cateva zile. Rosa are la randul ei cateva degete atinse de degeraturi. Le ofer imediat picaturi oftalmice si alifie contra degeraturilor. Le va prinde foarte bine acest modest ajutor prietenesc.
* 2 august: Toate bagajele sunt facute. Asteptam helicopterul. Oare vine si pentru noi? Ar fi prea frumos. Pana una-alta, spaniolii imi povestesc cateva lucruri interesante. De exemplu, pe la 6000 m ghizii rusi faceau coada la clienti pentru ai duce pe varf contra 200 USD! Ei au preferat sa ia asaltul pe cont propriu, desi avalansele le-au astupat grota ce tinea loc de cort, nemaigasind-o (si ramanand sub zapada materiale in valoare de aproximativ 1000USD!). Au mai improvizat, au mai imprumutat si au plecat. Urcusul a fost foarte simplu, folosind un "blocator" pentru asigurare pe corzile fixe. Coborarea a fost mai dificila, neputandu-se "rapela" in "carabiniera" sau in "opt", ci numai sistem "Durfel" sau chiar "semidurfel". In schimb vantul a fost foarte puternic iar temperaturile foarte scazute (sub -30șC).
* 3 august: Se intorc si cei doi cehi care n-au renuntat nici a treia oara. Au reusit. A durat 15 ore asaltul final. Unul are unele degeraturi la picioare, celalalt are niste rosaturi urate. Aceleasi obstacole: vant si ger. Bravo si pentru ei! Tocmai incercam sa ne facem ceva de mancare cand... ALARMA! Vine helicopterul! Impachetam mai ceva ca la pompieri. Ma si mir cum am reusit sa ne adunam lucrurile in asemenea timp record! In mai putin de o ora ajungem inapoi la iarba verde. In sfarsit facem baie! Desi apa raului are in jur de 5șC plonjam in el. suntem parca altii! Curati, schimbati... in oglinda totusi ne uitam cu groaza. Facem inventarul si, culmea, nu lipseste nimic! Ne uitam in jur la natura atat de generoasa. Parca revenim la viata, venind din alta lume. Cand am venit, treceam nepasatori pe langa bogatia vegetatiei, cautand cu disperare zapada si ghetari. Acum descoperim cat de frumoasa e padurea, si raul, si lacul, si pasarile. Si mai ales IARBA! Vom dormi pe iarba, cu usa cortului deschisa si cu fermoarele sacilor de dormit desfacute. Iar daca va fi nevoie sa iesim peste noapte, nu va mai fi necesara chinuitoarea operatie a incaltarii: se poate iesi si descult!
6. Ramas bun, Asia!
Mai sunt cateva zile bune pana la plecarea spre Europa. Suntem din nou la Mai-Da-Dar in asteptarea "Lunahodului".
* 4 august: Ma tenteaza o plimbare calare prin imprejurimi. Seara tocmim cu un localnic 2$ ziua de calarit. A doua zi vine cu caii dar cere 2$ pe 3 ore (o fi privit seara la televizor cursul valutar!?). Renunt, desi era tare tentant sa mai fiu si eu pe post de rucsac. Trec prin asa zisa statiune si incerc sa cumpar o bere: 3$ o sticla de 330 ml. Prea de tot! Cumpar totusi un poster cu Han Tengri. Cehii au cumparat un rucsac de legume, printre care si 2 vinete. Habar nu au ce-s alea (normal, e o leguma specific turceasca). Le fac eu o salata de vinete cu rosii. Gusta neincrezatori, pentru ca apoi sa se ia la bataie pe portii. Cehii ma cinstesc si ei cu o supa de peste cu lapte si piper. Tanjesc dupa o cafea, dar aici se bea numai ceai si foarte slab (la hectolitru). Cafeaua este efectiv dispretuita. In schimb am ocazia sa fiu "agatat" de un negustor de droguri! (am uitat denumirea, era o planta specifica locului). Langa noi opreste un camion din care coboara o "satra" de rusi. Un fel de expeditie "cutezatorii". Lazi, containere, butoaie, chiar o statie radio. Prin intermediul lor aflam ca pe Han Tengri au mai murit trei alpinisti: doi englezi si un rus. Tot sub avalansa. Deci in total 7!!! Cam mult!
* 5 august: Au coborat si spaniolii. Ne confirma ultimii trei morti. Nu raman cu noi ci prefera sa dea o fuga sa viziteze Samarcand-ul. Ne invita si pe noi. Cum n-as merge? Dar asta inseamna alti dolari. Pentru ei, cativa dolari in plus reprezinta probabil maruntis de lasat pe treptele bisericii, dar pentru noi... mai bine mergem la cules ciuperci. Gatim si noi ceva proaspat. La urma urmei, ciupercile sunt un meniu de lux la orice restaurant. Mai ales ca le gatim numai cu unt. Untul este atat de ieftin ca-l folosim la orice: la gatit, ca si crema de fata, unii chiar ca si crema de ghete!
* 6 august: Am dat de un lac intre dealuri. Pe lac se plimbau niste rate salbatice. Varza aveam... am ramas numai cu saliva in gura la gandul unei rate pe varza. Am incercat sa le fotografiez. Fiind insa foarte pudice n-au acceptat sa fie pozate "la baie" luandu-si zborul. Intre timp se intuneca cerul, motiv pentru care ne intoarcem grabiti la cort. Pana la urma n-a plouat. In schimb a batut vantul, nu cine stie ce. Un vant obisnuit. Cortul insa n-a mai rezistat. Si-a dat obstescul sfarsit rupandu-se complet spita de fibra de sticla "bandajata" pe ghetar cu leucoplast. S-a inecat ca tiganul la mal bietul meu cort iglu, marca "Condor", made in USA. Am dormit sub cerul liber pana dimineata.
* 7 august: nu mai ramane decat minusculul cort de materiale; o minuscula piramida cu baza de 2mX1m. Bine stam: mancarea se termina, banii ii numaram de trei ori pe zi, "casa se darama pe noi... Oare cum mai e intr-o casa, intr-o camera, intr-un pat...? Soseste elicopterul pentru a duce pe ghetar un grup de italieni si a lasa "la vatra" un grup de greci. Cu ocazia asta aflam de inca un tribut luat de munte: singurul care a reusit o ascensiune de IARNA pe Han Tengri, ghid rus cu varfuri de 8000 m la activ! Incredibil! Conducea un englez. I-a "suflat" avalansa (englezul a scapat ca prin minune). Deci in total 8 victime! Mult prea mult.
* 8 august: A plouat toata noaptea. Cortuletul cu materiale isi face datoria cu brio. Liviu si Todi se plimba. Eu simt nevoia sa fiu singur. Citesc. Ce? Steinhardt - Primejdia marturisirii - O alternativa la jurnal!? Oricum, adevarul inainte de toate! Sosesc ultimii cehi. Unul dintre ei, cel ce de obicei incheia plutonul in timpul ascensiunii (!!!) are un picior degerat. La 200m sub varf a ramas singur, ceilalti abandonand. Si-a scormonit o gaura in zapada si numai cu sacul de dormit a asteptat pana dimineata, a urcat pe varf si a coborat victorios! Sontac-sontac, dar victorios. Toata admiratia. Dupa masa ploua cu grindina. Oare cum va rezista cortul? Nu mai e nevoie! A venit autobuzul (adica lunahodul). Calatorim monoton in noapte. Nu ne mai intereseaza nici macar peisajul.
* 9 august: Am dormit intr-un parculet. Suntem in Alma-Ata. Alaturi e o cladire pe care descifrez inscrisul: "Institutul International de Studiu Biologic al Vectorilor". Ce o fi insemnand asta? O fi ceva de spionaj, isi da cineva cu parerea. Atunci cum de nu ne-a arestat nimeni asta-noapte? Avem de asteptat trei zile pana zboara avionul nostru. Cu mancarea ne descurcam cumva. In jurul nostru roiesc puradeii care ne intreaba intr-o engleza aproximativa: "Are you americans? (Saracii... Ei inca mai asteapta americanii!). Incepem "bazarul": scoatem rezervele de ciocolata (de dulciuri suntem intoxicati), brichete, brelocuri, alte maruntisuri si-i trimitem la mamicutele lor. Revin peste catva timp (fara mamicute) dar cu paine, unt, lapte, chefir, zahar si ...arpacas (pentru pescuit?).
Cu mancarea ne descurcam. Mai greu e cu "grupul sanitar". Mai studiem "vectorii fiziologici" pe la institutul cu pricina, dar dupa ce se inchide... Ne ingrijoreaza taxele ce le vom plati la avion. Avem inca bagaje multe (care nu vor mai pleca cu trenul - ca la venire - ci ne vor insoti in avion). Indraznim sa vizitam si orasul, dar cu conditia de a cheltui cat mai putin. Nu vreau sa ajung sa cer azil politic datorita deficitului financiar.
Orasul e o gradina uriasa. Piata geme de fructe, legume, salate exotice. Nu are rost sa risipim banii: peste garduri, direct in strada, atarna crengile incarcate ale pomilor.
Arhitectonic, orasul nu are pic de personalitate. Nici o cladire istorica (macar una!). Doar centrul care e concesionat... coreenilor!!! (hotel, restaurant, sala de spectacole); dar totul nou. In jur crestele inzapezite. Un teleferic duce din centrul orasului in vestitele statiuni pentru sporturi de iarna. Nu ne mai tenteaza! Doar casa!
* 10 august: Simt nevoia din nou de a fi singur. Prefer sa ratacesc singur prin oras, doar cu gandurile mele. Orientarea nu ridica nici un fel de probleme. Toate strazile sunt perpendiculare. Gasesc o biserica. Singura din oras, din cate reusesc sa aflu. Seamana cu bisericile din Chisinau. Undeva se construia si o moschee, de asemenea singura din oras. Un oras fara istorie. Adica nu: nu putea lipsi statuia dedicata (bineinteles) "eliberarii" patriei si unde arde o flacara vesnica. Dumnezeu sa-i ierte pe morti. In schimb exista restaurant chinezesc, reprezentanta Mercedes si Volkswagen, piete de masini vechi... toata lumea te intreaba de dolari, dar nu cunosc decat trei bancnote: 1 dolar, 10 dolari si 100 de dolari. Cumpar cateva mici cadouri. Hainele de piele sunt minunate. De asemenea obiectele decorative din bronz batut. Femeile sunt deosebit de cochete si cu gust imbracate. Mai ales asiaticele care au un "ceva" aparte. Rusoaicele si rusii in general sunt foarte "acri" (ca in Moldova de altfel). Asiaticii in schimb sunt deosebit de amabili si gata sa-ti dea o mana de ajutor.
* 11 august: Am dormit pe o peluza ferita de langa o gradinita. Pe la 6 incepe curatirea orasului: masini de maturat si spalat strazile ce ieseau in haita. Candva am vazut si la noi asa ceva. Apoi s-au inventat brunetii in veste dungate portocaliu cu alb (pentru economie de combustibil probabil). Mai trag o raita prin piata: stafide de 5-6 feluri (de la auriu la negru), caise uscate, nuci, alune, visine, piersici, pepeni, struguri... Apoi o mare varietate de salate picante servite in cescute cu doua betisoare (desi spuneam ca nu cumpar nu ma lasau sa plec pana nu gust). Toate prezentate foarte frumos, in curatenie, impecabil, iar multe dintre "vanzatoare" erau veritabile papusi. Un singur sector facea nota aparte: sectorul carne de porc, unde asiaticii lipseau (si eleganta lor de asemenea).
7. Inapoierea in Europa
Din cauza diferentelor de fus orar, era cat pe ce sa pierd avionul de Moscova: nimeni n-s fost in stare sa-mi explice dupa ce fus orar ara afisata decolarea. Cu o mare doza de noroc, ajung cu 30 de minute inainte de decolare. Diferenta de greutate la bagaje ne costa 32 de dolari. In avion, acelasi lux ca la venire: mancam, ne hidratam, conversam cu unii... cu altii... Ajungem la Moscova. De aici incep surprizele: cat am stat noi pe munte in asa numitul CSI a avut loc un "cutremur" numit reforma monetara. Aveam prin buzunare cam patru feluri de bancnote, mai mult sau mai putin sovietice,si nu mai stiai care unde circula: ruble vechi, ruble noi cu Lenin, ruble noi fara Lenin, "cupoane" de diferite nationalitati. Singurii acceptati erau dolarii, nou nouti (Doamne fereste sa fie putin sifonati) si numai de anumite valori. Stam dezorientati pe aeroport. De unde se ia trenul? Dar mai intai de unde se iau biletele? Moscova nu e chiar Hidiselu de Sus. Facandu-i curte centralistei aeroportului reusim sa dam un telefon si conform indicatiilor primite ne intalnim cu Masa intr-o statie de metrou. Mergem la o agentie de bilete. De acolo ne trimite la alta, unde se dau bilete pentru Romania. Ajungem si acolo (circulatia in Bucuresti e o veritabila relaxare fata de Moscova - ca politai as fi facut in cateva minute o colectie de permise). Ne uitam pe tabloul trenurilor: trenul circula din 2 in 2 zile. Tocmai aplecat azi! (Nici nu se putea altfel?!). Unde vom dormi la noapte? Oare cat vor costa locurile? (biletele aveau dus intors). La ghiseu era un afis: "Nu deranjati cu intrebari! Asteptati la rand! Un bilet se elibereaza in cel mult JUMATATE DE ORA!". Pare a fi banc, dar nu e. Erau, ca norocul, doar 5 persoane la coada. Cumparam o bere (prima bere!) si... ASTEPTAM! Dupa aproape 2 ore ajungem la ghiseu, si sfiosi ca niste scolari spunem ce vrem. Stupoare! CFR-ul e in greva (in 13 august puteam sa ne asteptam la astfel de ghinioane) si trenurile internationale sunt amanate. Cerem sa ne elibereze locuri pe alt tren, pana la Chisinau, in baza biletelor ce le avem. Pana la Chisinau trebuie sa luam bilet normal. Evident de la alt ghiseu! Alta coada. Aici avem totusi noroc. Contra 12 dolari primim bilete, dar tot pe maine. Oricum, ne apropiem de casa (in Basarabia suntem intre ai nostri, ne descurcam noi cumva - sa scapam dintre straini).
Ce facem la noapte? Masa ne scoate din necaz. Facem cateva cumparaturi, lasam bagajele in gara, si mergem in apartamentul unor prieteni ce erau plecati de acasa. Singura rugaminte era de a nu atinge nici un lucru, de a nu lasa nici o urma. Ne conformam. Reusim sa facem un DUS adevarat. Improvizez o salata de peste cu maioneza si legume "julien" cu care o las praf pe Masa. Ea ma lasa praf pe mine reusind sa goleasca lejer jumatate de sticla de votca in timp ce gusta salata. Pe la miezul noptii soseste si prietenul nostru Igor din Harcov, cu o alta sticla de votca. Ce-i prea mult, e prea mult. Dimineata ne sculam cam "aburiti". Ajungem la gara unde achizitionam un flacon de pepsi (pe tren e cam greu cu apa, iar "salata" de aseara cred ca am scapat-o putin cam sarata!). Pornim! Nu avem altceva de facut decat sa dormim. Peisaj oricum nu exista din cauza perdelelor de padure ce flancheaza calea ferata (secretosi CSI-sti astia). Prin gari mai luam cate o gustare de la negustoresele ambulante. Macar sa scapam de maculatura cu pretentii de bancnote! Intre bisnitari circula tot felul de bancnote cu tot felul de cursuri inter-republicane (era sa zic internationale). Pe tren, oameni si oameni. Bisnitarii sfideaza prin opulenta ieftina. Pe noi ne agata bisnitarii de-o limba cu noi. Cand vad ca nu iese nici un chilipir, devin brusc fiorosi si antiromani (interesul poarta fesul). Am avut si noi (sau mai avem) pescuitori in ape tulburi. O vecina de compartiment ne sfatuieste sa coboram in Balti, unde exista un autobuz la Iasi, din doua in doua ore. Asa facem. Tocmim autobuzul (mai in lei, mai in cupoane moldovenesti) si pornim. Bagaje mai ceva ca in "Lunahod". Incerc sa nu fiu rau, dar sportul national, pe malurile Prutului, este impinsul carucioarelor "port-sacose". Si, se pare, e un sport preponderent feminin. Cum spunea cineva: din acvariu usor faci ciorba de peste, dar invers...
Spre seara ajungem la Iasi. Ne intindem pe banci in autogara. La 4 dimineata casieria este luata cu asalt (de oameni si carucioare). La pranz suntem in Piatra Neamt. Schimbam autobuzul. Dupa masa suntem in Gheorghieni.
Aici e capatul. Nu tren, nu autobuz, nu bani, nu mancare! Incerc sa dau un telefon acasa. Dar... NU TELEFON! E 15 august, greva e in toi, dar si la telefoane. Nici un telefon nu functioneaza in tot Gheorghieni-ul! Centralista hotelului din oras ne confirma ca nu are decat legaturi internationale (?!).
Mai incerc o varianta. Rog seful de gara sa apeleze la Gara Episcopia Bihorului unde cunosc pe cineva si care sa-mi anunte sotia ca sunt blocat. Stam in gara. Mai trece o zi. In sfarsit vine confirmarea. A plecat o masina dupa noi. Spre pranz soseste masina. E 16 august. Deseara vom fi acasa! Suntem plecati de pe 9 iulie. Suntem barbosi, cu fata arsa, cu cateva kilograme in minus (eu aproape 10!) si avem atatea de povestit...
Oprim la Piatra Craiului sa bem o bere. Ne umplem plamanii cu aer de ACASA. Copacii, pietrele, cerul, toate sunt atat de familiare.
Seara ajungem in Oradea. Ne despartim foarte sec: unul coboara in Calea Clujului. Unul ia un taxi, unul parcheaza in Rogerius. Fiecare se grabeste la ale lui.
Oare dupa cativa ani, ce ne vom aminti din acest periplu, care, in nici un caz n-a fost o excursie de placere? A fost o experienta de viata! In felul ei unica! Sper insa ca nu si UNICA (adica ultima, cel putin din punctul meu de vedere).
Important e ca ne-am intors toti teferi.
Pentru mine importante sunt si legaturile si prieteniile stabilite cu acest prilej. Toate constituie ferestre deschise spre viitor.
Seara de vara era calma, placuta. Familia ma astepta in fata blocului stand pe trepte. Mai departe nu va mai povestesc.
SFARSIT
Postari similare:
Comentariile membrilor (1)
|
www.cassiom.go.ro/ro/arhiva/pdf_files/Jurnal_Thian_Shan.PDF
Luni, 21 noiembrie 2005 - 19:04