Jurnal scurt si trist (Muntii Piatra Craiului)

De regula nu cred mai nimic din ceea ce citesc pe grupurile montane, in special daca vestile sunt "bomba" si dovezile lipsa. In 2014 o stire asemanatoare s-a dovedit a fi falsa.

Si cu toate acestea, un gand atat de negru m-a cuprins incat am hotarat sa las deoparte zvonurile si sa pornesc singur pentru a afla situatia reala, cu atat mai mult cu cat nu mai fusesem in acea zona de mult timp.

I-am propus o tura mai lunga prietenei mele fara a-i spune insa si de amanuntul refugiului, sperand ca totusi voi transforma vestile sumbre intr-o surpriza frumoasa pentru ea.

Am plecat luni dimineata spre Zarnesti, in a doua zi libera de Rusalii. Drumul pana in Zarnesti a fost neobisnuit de linistit si in 45 minute deja lasam masina in zona barierei de la intrarea in Prapastii. Masini multe acolo, si mai multe la Botorog.

Pornim pe clasicul drum prin Prapastiile Zarnestilor, ticsit de oameni de toate felurile veniti de pretutindeni. Imaginea bocancilor si a betelor ii face pe toti sa arunce lungi priviri, unii fiind curiosi daca mai exista ceva in afara Prapastiilor unde pot ajunge.

La bariera cei de la parc au montat un panou informativ la circa 3 metri inaltime. Nici macar cu picioarele pe bolovanul de langa bariera nu se poate citi ceva pe el. Oamenii nu-l baga in seama oricum.

La peretele de catarare de langa cabana o multime de gura-casca. Aceleasi glume, aceleasi seminte sparte indiferent in fata odraslelor. O trag mai repede pe Diana care se oprise si ea sa se uite. Abia astept sa trecem odata de Prapastiile astea..

O singura femeie cu un copil in carucior am mai intalnit pe drumul forestier, in zona in care pornesc cele doua trasee spre Curmatura. Dupa care am ramas singuri.

Mergem senini pe Valea Cheii, ascultand sutele de pasari, sunetul apei, admirand creasta ce se profileaza amenintatoare deasupra padurii. E una din zonele mele preferate din Piatra Craiului. Pe vremuri, inarmat cu doua carje, topaiam prin zapada adanca, bucuros ca inca pot revedea locurile unde ma simt linistit cu adevarat.

La pepiniera o surpriza nu prea placuta.. multe urme de tractor si o gramajoara de lemne pregatite pentru transport. In pepiniera nicio urma de braduti.

Imi aduc aminte cum a trebuit sa tai bucati bune din fostul meu jurnal din aceasta zona la rugamintea celor care au dorit sa protejeze linistea acestor locuri. Nu i-am inteles atunci insa am realizat cu timpul..

Poteca e acum parca mai inundata de vegetatie si in plus s-au mai prabusit cativa arbori. "Astea sa fie singurele schimbari!" imi zic in gand. Poiana larga cu privelistea pe care am admirat-o de atatea ori in timp ce ne potoleam foamea nu s-a schimbat prea mult.

Un scurt popas ma face sa imi dau seama ca poate nu sunt pregatit pentru realitate. Mintea imi zboara aiurea la pisica lui Schrödinger si cum refugiul asta va exista atat timp cat nu voi ajunge la el. Si totusi dorinta de cunoastere e prea mare..

Terminam masa si pornim pe poteca inierbata. Desi a trecut ceva timp, parca inca imi aduc aminte cum, pe o ploaie mocaneasca, ne inghesuiam in sir indian pe potecuta ingusta din padure, in cautarea adapostului despre care doar citisem.

Un scurt pasaj unde poteca se rupe ii da un pic de emotii Dianei. Cu gandul in alta parte nici nu realizez cum il depasesc si cum in urma cu aproape trei ani traversam temator si atent, convins ca urmam o poteca gresita.

Inghetati de frig si uzi, ne-am inghesuit cu totii in micul adapost, simtindu-ne protejati, in siguranta. Cu un mic efort inca imi pot aduce aminte si de soricelul care se adapostea si el acolo si de o propozitie scrisa in caietul de impresii. De atunci am mai revenit acolo insa prima vizita a fost cea pe care nu am uitat-o nicio clipa.

Imaginea refugiului, rasarit ca din minune din ceata deasa, mi-a ramas adanc intiparita in minte. Pentru o clipa am tresarit in linistea care se asternuse, fara sa-mi dau seama daca traiesc trecutul sau prezentul. L-am auzit pe Florin strigand fericit "l-am gasit!"?

M-am asezat emotionat pe o radacina si parca am simtit umezeala de atunci. Diana a venit si ea langa mine si a ramas tacuta in timp ce lacrimile incepusera sa-mi siroioasca in voie. Prezentul m-a inghitit mult prea repede..

Marţi, 21 iunie 2016 - 17:30 
Afisari: 1,635 


xoreax