Jurnal peticit: Zamora - Baiutul - Sorica (Muntii Baiului)

20 aprilie 2013

Concursurile, olimpiadele, "săptămâna altfel", vacanţa au trecut toate. Şcoala reintră în cursul ei firesc, iar primăvara îşi face temele cu repeziciune, rezolvând toate problemele pe care iarna, cu ultimele-i puteri, le scrie cu omăt alb pe tabla ondulată a munţilor. O primăvară neobişnuit de caldă ne face cu ochiul, îmbiindu-ne să apucăm drumuri altădate lăsate pentru mai sau iunie.

După o aşa introducere veţi crede că ne-am apucat de poezii în tren. Da de unde! Tot culegerea de mate ne-a ţinut companie în personalul montaniarzilor de weekend, drag Iuliei pentru vagoanele etajate, ea zbughind-o de fiecare dată să ocupe loc la galerie, deşi încerc, tot de fiecare dată, să o conving că parterul i-ar lăsa mai mult spaţiu de mişcare. Pe drum, între două exerciţii, mă gândesc ce traseu să-i propun astăzi Iuliei, căci fiecare din variantele imaginate de cu seară are farmecul ei. Grea alegere. Soarele voios de dimineaţă, prognoza prietenă şi imaginea din goana trenului a unor culmi însorite au înclinat balanţa spre Munţii Baiului.

Pe peronul din Buşteni coboară doar o duzină de montaniarzi, ce dispar spre oraş, spre poalele Bucegilor. Soarele cu dinţi mulţi încă, deşi voios, ne ordonă să scoatem polarele, fesurile şi chiar mănuşile Iuliei. Îmi zic, dacă tot am deschis rucsacurile hai să scot de pe-acum şi aparatul şi să-i fac o poză Caraimanului, acum când stă cu faţa spre soare. Bună idee, căci aşa am văzut încă de lângă gară cum acumulatorii din schimbul unu se retrag la somn, iar schimbul doi ... a rămas acasă. Fuga după baterii prin magazine (noroc că-i lângă gară unul de electrice, Iulia l-a descoperit). Zece minute şi-un dram de noroc au salvat jurnalul!

Jurnalul unei ture pline de petice. Petice de zăpadă, petice de pământ, petice de iarbă, petice de mov. Tot privindu-le sus, în culmea Zamorei, am născocit numele jurnalului.

Clasica panoramă a Bucegilor din cartierul Zamora

Cerul dimineţii este perfect, prevestind o zi minunată. După câteva minute de mers, hanoracele, fesurile şi mănuşile reintră în rucsacuri. Mers întins pe drumul forestier al Zamorei. După un cot, zărim în pădure o mulţime de platforme de lemn, viu colorate, cocoţate în copaci. Încă câţiva paşi şi misterul se risipeşte când vedem pe cineva exersând un rapel asistat de doi instructori. Suntem în Adventure Park, dotat din această primăvară şi cu platforme pentru rapel, pe lângă frânghiile, tiroliana, ţintele de tir cu arcul şi alte atracţii mai vechi.

După cuvintele schimbate cu organizatorii parcului de aventuri nu mai întâlnim ţipenie de om până sub Băiuţ. În ciuda urmelor tractoarelor forestiere, a pârâiaşelor care-l întretaie, a zăpezilor abia topite şi a umbrei coniferelor înalte, drumul prin pădure este mult mai uscat decât mă aşteptam pentru această perioadă a anului, semn că este secetă. Bocancii nu se afundă aproape nicăieri în glod. Fără să socotim pauza pentru gustarea de dimineaţă, tot se adună mai mult de două ore de mers de la Castelul Cantacuzinilor, de unde începe drumul Zamorei, până la ieşirea din pădure, în dreptul fosilei de beton a fostului canton. Mugurii foioaselor încă nu s-au deschis, dar solul pădurii este acoperit cu ghiocei. Mulţi. Foarte mulţi!

Iulia este de-a dreptul surprinsă să vadă un covor de ghiocei întins cât vede cu ochii. Este prima oară când îi întâlneşte la domiciliu, nu în coşuleţele florăreselor din piaţă sau de la gura de metrou. Dar entuzismul ei nu şi-a atins deloc limitele. Căci după ce tăiem de-a dreptul prin pădure, prin puzderia de ghiocei, ultimele serpentine ale forestierului pentru a ieşi spre culmea golaşă a Zamorei, în faţa Iuliei se dezvăluie covorul mov al brânduşelor, preferatele mele.

Împărăţia mov domneşte în Zamora:

Este ora prânzului, iar siesta ne-o facem în mijlocul brânduşelor. Locul acesta îmi este drag pentru perspectiva asupra Caraimanului, ideal de studiat de aici cu binoclul.

Pornim iară la drum. Vom ţine culmea matematică a Zamorei, picior lung de munte desprins din Băiuţu. Pe culme se năpusteşte asupra noastră un vânt foarte rece dinspre nord, din Valea Fetei. Polarele, hanoracele, fesurile şi mănuşile Iuliei intră din nou în joc. La peste 1600 de metri iarna nu s-a recunoscut încă învinsă şi contraatacă cu ultimele rezerve frigorifice.

Ajungem curând la primele petice de zăpadă. Rece ca ... gheaţa. Urmăresc din priviri culmea: este OK, peticele de zăpadă lasă loc destul pentru a putea desena printre ele un traseu uscat, dar întortocheat precum soluţiile labirinturilor din revistele pentru copii. Nu mă încântă ideea de a nimeri o zăpadă prea mare sau prea întinsă, care ne-ar fi obligat să batem în retragere. Şerpuind printre limbile de zăpadă, înaintăm în ritm vioi, imaginea culmilor zebrate având ceva vesel în ea, care trezeşte în mine imaginile pajiştilor verzi, parfumate şi domoale, însoţite de senzaţia de dulce toropeală cu care mă acoperă iarba înaltă şi mătăsoasă într-un popas din miez de vară, înainte de apus, când razele sunt la fel de blânde precum iarba.

Veselia primăverii răzbate până şi prin zăpada rece:

Privind în jur, numai petice. La stânga, Sorica, Urechea, Dutca şi Cazacul peticiţi bine. În faţă, Băiuţul aşişderea. Lângă el, Baiul Mare şi apoi la dreapta lunga culme a Cumpătului, cu pete pământii şi ei, dar încă micuţe, mai ferite de soare fiind feţele lor dinspre miazănoapte. Cu ce aduce această întreţesere de nuanţe contrastante? Cu un dalmaţian? Cu o zebră? Dacă tot suntem la munte, gândul îmi fuge spre un animal de munte, leopardul zăpezilor. Al cărui botic de pisică mă face să îndrăgesc şi mai mult acest colaj impresionist. Rar de nimerit pe cât de rar este şi leopardul himalaian sau şi mai mândrul tigru alb. Acesta din urmă-i drăgălaş numai când e mic, aşa că optez îm final pentru blăniţa leopardului.

Baiul Mare deasupra obârşiei Văii Zamora

Zărim câteva puncte viu colorate deplasându-se lent pe drumul de culme acoperit de zăpadă. Dispar după un moţ care ne barează vederea spre vârf, reapar apoi pe culmea ce coboară spre noi, culmea Zamorei, distingându-li-se acum feţele. Curând ne intersectăm. Au plecat de dimineaţă fie de la Azuga, fie din Sinaia, şi coboară spre Buşteni. Băiuţul fiind la mijloc, e normal să ne întâlnim prin dreptul lui. În afară însă de aceştia, nu am mai văzut om nici de la parcul de aventuri până aici, nici de aici până la telegondola Azugii. Categoric, îmi spun, dacă este să caut linişte în Baiului, o voi face numai în preajma iernii, când nciun vehicul motorizat nu o poate perturba.

Ceva mai sus apar petice de zăpadă care se întind pe ambele feţe ale culmii, bucuria Iuliei ce abia aşteaptă să treacă de-a dreptul prin zăpadă:

Ajunşi în drumul de culme gluma se îngroaşă, dar nu într-atât încăt să ne dăm bătuţi. Zăpada acoperă aproape tot drumul şi vom păşi prin ea câteva porţiuni mai lungi. Panta nefiind mare şi cu beţele de trekking sprijinind moralul Iuliei, ne angajăm pe ultimii metri până la punctul culminant al zilei, Băiuţul.

Deşi vântul e rece, soarele a reuşit să încingă bine peticele de pământ uscat, unde orice mică denivelare ferită de vânt e ca un fotoliu acoperit cu cergă. Tolăniţi în iarbă, ne servim cu câte o prăjitură, premiul pentru prima parte a drumeţiei. Urmată de poza de grup pe Băiuţu:

Băiuţul, de la înălţimea celor 1826 metri, ne lasă să admirăm în voie orizonturile. Ele se închid doar la sud, unde privirea se loveşte de fraţii mai mari ai Băiuţului. Întorcându-ne cu spatele la aceştia, pe semicercul de la vest spre est îi arăt Iuliei Bucegii, Postăvarul, Piatra Mare, Neamţu, Ciucaşul şi Grohotişul. Şi Măgura Codlei se vede bine, aducându-ne astfel aminte de vizita pe care i-am făcut-o anul precedent, pe vremea asta.

Munţii Neamţu

Pauza mare se termină, începe partea a doua a turei. Mult mai puţin solicitantă. Următoarea oră chiar este o plimbare pe drumul de culme aproape orizontal, uşor ondulat. În privinţa abordării lui, părerile ne sunt diametral opuse. În timp ce eu militez pentru un zigzag rapid printre zăpezi, Iulia susţine atacul lor frontal, înarmată cu beţele de trekking şi cu pantalonii strâns legaţi în jurul fiecărui bocanc.

Perioada asta scurtă dintre iarnă şi vară, ca şi toamna după primele ninsori sunt, cred, singurele pauze de linişte adevărată ale culmilor Baiului, pentru că nici motorizatele pe patru roţi nu pot trece peste limbile de zăpadă în pantă, nici snowmobilele nu pot traversa peticele de pământ golaş. O linişte desăvârşită pentru o plimbare de relaxare peste culmile Dutca, Urechea şi Sorica, fără claxoane, turări, fum, manele, praf şi peturi de bere aruncate în vale.

Băiuţul în prim plan, Baiul Mare în plan depărtat

Iulia mă întreabă, îngrijorată, dacă nu cumva ne va prinde ploaia. În ultima oră, cerul a fost mai tot timpul acoperit, chiar dacă soarele reuşea repetat să spargă cetele de nori. Când acoperă soarele, norii par mult mai întunecaţi în contrastul lor puternic cu zăpada de pe culmi. Totuşi, într-adevăr, Gurguiatul părea să fie ascuns după o perdea ca de ploaie, ceea ce ar confirma prognoza de 10% şanse de ploaie indicată de net. Dar Gurguiatul e destul de departe. Am liniştit-o pe Iulia că pe noi, după cum arată, norii nu se vor supăra. Şi mie, în tinereţe, mi-au arătat alţii cum să citesc în nori, iar cu timpul, tot citindu-i am început să-i cunosc mai bine, să simt când mă vor lăsa în pace şi când se pregătesc de asalt. Astăzi îi simt prietenoşi, cumuluşi pufoşi adică.

Pe culmea Dutca. În spate, muntele Cazacu.

Lăsăm în dreapta drumul spre Orjogoaia, noi tinem calea de culme spre Sorica. Când şi când traversăm câte o fâşie de zăpadă, alteori le ocolim dacă la doar câţiva metri mai sus sau mai jos găsim o breşă uscată. Hotărât lucru, trebuie să-i cumpăr Iuliei parazăpezi, ca să trecem altădată prin zăpadă fără să păşim precum lupul ce-şi potriveşte fiecare pas când se furişează tiptil pe urmele Scufiţei Roşii din desenele animate. Reuşim totuşi să depăşim toate obstacolele fără zăpadă în bocanci; brrr, cum urcă pe şira spinării numai gândul că un firicel îngheţat s-ar putea strecura între pielea bocancului şi gleznă! După ce trece peste Dutca, drumul se angajează pe flancul sud-vestic al Urechii, însă ocolul unei limbi de zăpadă prea în pantă ne urcă câţiva metri până pe culme. Urmărind mai departe culmea, paralel cu drumul ghicit prin zăpadă la vreo douazeci de metri mai jos în stânga, ajungem pe domul Urechii, deasupra releului. Pe dreapta ne-au ţinut companie clăbucetele din nordul Azugii şi munţii de dincolo:

Postăvaru, Clăbucetul Taurului şi Piatra Mare

În dreptul telegondolei este zăpadă cam peste tot, iar acolo unde nu-i a rămas noroi. Ne oprim doar pentru o napolitană cu ciocolată, stropul de combustibil care să ţină motoarele pornite până găsim un loc de popas confortabil. Telegondola nu merge, dar câţiva orăşeni, îmbrăcaţi şi încălţaţi ca pentru stradă adică, colindă în jurul ei făcându-şi poze. După ce termină pozele se îmbarcă cu toţii în gondole şi maşinăria se urneşte pentru a-i coborî în Azuga. Noi ţinem mai departe culmea, spre vârful Sorica. Avem acum în faţă Morarul, atât de aproape încât pare că dintr-o săritură poţi ateriza direct pe Acele lui. Dacă Zamora este locul ideal pentru savurat Caraimanul, Sorica este punctul de belvedere al Morarului:

Morarul şi Bucşoiul, cu vârful nenumit dintre curmături în mijloc

Din vârful Soricăi coborâm de-a dreptul în poiana de sub vârf. Nu chiar de-a dreptul, pentru că un ultim petic de zăpadă, înţepenit în mijlocul povârnişului, fix unde-i înclinarea mai mare, ne obligă la o mică deviere. Poposim în poiană pentru pauza mare, dedicată cipsurilor de cartofi, atât de aşteptaţi de Iulia în ultima jumătate de oră pentru că îi tot amânasem în căutarea locului uscat, cald şi confortabil potrivit unei sieste. Regăsim aici brânduşele de care ne-am despărţit cu două ore în urmă pe culmea Zamorei. Ah! Sunt înnebunit după brânduşe de când le-am cunoscut prima dată, în urmă cu foarte mulţi ani. Sub Piatra Singuratică, coborând spre Bălan, în ultima zi a unui august, am nimerit în mijlocul unui covor de brânduşe de toamnă, atât de multe şi de dese încât ne era imposibil nu numai să ne aşezăm pe undeva pentru a ne odihni, dar şi să găsim bucăţica de pământ pe care să călcăm fără să strivim vreuna. Îmi încântă privirea de fiecare dată când le zăresc, aşa că nu vă supăraţi că le mai fac încă o poză, a nu-ştiu-câta. Aici două surori gemene, nepoatele primăvăratice ale acelor brânduşe de toamnă din Hăşmaş:

Ochii au sărit de pe brânduşe pe ceas. Sus! Gata reveria! Când îmi voi dărui acea tură în care să pot aţipi fără grija timpului în vreun colţ de rai precum acesta, mângâiat doar de razele blânde ale soarelui? Trebuie să organizezi tura de somn, îmi spune Iulia, tura de relaxare a ochilor şi a minţii. În capătul de jos al poienii, un drum de căruţă se afundă în pădure, urmând culmea descendentă a Soricii. Porţiunea asta îmi place mult, seamănă cu o alee, nefiind nici prea solicitantă. Un marcaj convenţional, triunghi albastru, o însoţeşte de anul trecut. Bravo celor care l-au realizat!

Iuţim pasul. Socotesc minutele rămase la dispoziţie: hmmm, suntem la limită. Iată ultima poiană, ajungem imediat în DN1, câteva minute până în Azuga, trecem podul. Ne apropiem de intersecţia de unde se bifurcă drumul gării, ar mai fi aproape cinci minute dar se aude fluierul unui tren ce se apropie de gară dinspre Predeal. Of! Iau rucsăcelul Iuliei şi pornim în alergare. Trenul opreşte la peron. Dar trebuie să trecem prin pasajul subteran. Coborâm scările, trec secundele, ajungem la scara din celălalt capăt, se aude fluierul naşului. Încă o treapta, două, ieşim la peron ... trenul deja prinde viteză.

Mă uit cu ciudă la vagoanele ce fug prin faţa ochilor. Dar stai! Vagoanele nu sunt etajate! Deci sunt de interregio. Victorie! După numai două minute se anunţă personalul nostru. Care a venit fix când trebuia să sosească. Iulia mă bombăne: M-ai alergat după un tren care nici nu era al nostru!

Un photogoogleshop al turei, cred eu că aduce o notă de seriozitate jurnalului:

C - Castelul Cantacuzino; P - Adventure Park; R - fosta rampă de gunoi; S - Stâna din Zamora; T - releul şi telegondola Azuga;

Păstrând nota de seriozitate, închei cu câteva repere temporale, utile celor care vor să-şi planifice o plimbare în Baiului. Intervalele nu includ pauzele de gustare sau relaxare, dar sunt măsurate cu pasul Iuliei, nici prea-prea, nici foarte-foarte, mixat cu desele mele opriri pentru pozat brânduşe sau petice, reperele cheie ale acestei zile:

gara Buşteni - canton Zamora: 2+1/2h

canton Zamora - Băiuţu: 1+1/2h

Băiuţu - telegondolă: 1+1/2h

telegondolă - gara Azuga: 1+1/2h

Duminică, 19 mai 2013 - 18:56 
Afisari: 6,505 


zoly