Jurnal de pantofar (inceputuri ... ) (Muntii Bucegi)

Pentru ca toti am fost candva astfel. Si pentru ca nu ne-am nascut niciunul direct in echipament de munte si cu experienta crestelor. Si pentru ca pofta vine mancand, tot astfel si dorinta de munte vine urcand. Si apoi incet, incet, vine si experienta si restul de lucruri necesare.

Va fi un jurnal putin diferit, mai mult de aduceri aminte a unor lucruri si intamplari care au fost sa fie mai demult. Dar tot legate de munte. Si o tura de acum aproape 10 ani. Tura de pantofar. Cel putin privita din exterior.

Nu vor prea fi nici poze. Pentru ca in aceea tura nu a existat si un aparat foto. Iar pe atunci de telefoane cu foto camere nici nu se auzise. Ce poze vor aparea vor fi de prin acei ani, din alte ture, poze facute insa in stil clasic, cu film, developate apoi si scoase pe hartie. Rolul lor va fi in special sa usureze lectura, in rest vor fi mai mult cuvinte.

Tura de fata s-a petrecut prin 2003, in iunie. Nu pot spune ca eram chiar la primul contact cu muntele. Mai fusesera cu vreo 2-3 ani in urma ceva ture prin Retezat in facultate, o tura solitara pe Cozia si inca vreo 3 zile singur prin Iezer. Si Fagaras cu inca doi prieteni. Creasta de la Turnu Rosu pana la Balea, unde vremea rea ne impiedicase apoi sa mergem pana spre Zarnesti. Si mai fusesera si alte mici plimbari pe munte. Era perioada in care echipamentul mi-l facem din targ, la second :) Din doua mari motive. Nici banii nu ma dadeau afara din casa si nici nu prea gasem in Craiova cam ce aveam nevoie. 

Si daca tot am vorbit de Fagaras sa fie si o poza de atunci - 1999.

Dar sa revenim in 2003. Tocmai ce-mi schimbasem locul de munca si am fost trimis la cursuri. Sa ma faca mai destept (credeau ei). Si poate mai frumos. Veste buna - cursul e la Sinaia si apoi peste o zi inca un curs la Bucuresti. 

Asa ca imi fac eu frumos bagajul, cu geamantan mai elegant, costum si cu pantofi (fara cravata, ca doar mergeam la cursuri) si pornesc spre gara. Si totusi zic sa pun in geamantan si o pereche de espadrile (dragasani – pentru cunoscatori) si un rucsac mic de oras. Si o pelerina de ploaie. Cat mai micuta ca nu prea aveam mult loc – o pelerina de punga de oras. :) Nu prea sigur pentru ce-mi trebuiau, ca doar mergeam la cursuri serioase si programul se anunta destul de incarcat, dar ca sa fie acolo. 

La cursuri, ca la cursuri. De fapt nu chiar asa. In trei zile de curs am ramas cu mai multe informatii utile si practice decat intr-un semestru intreg la facultate. Cam asta este diferenta intre un training profesionist facut de o firma cu experienta in domeniu si invatamantul de stat. Dar asta e cu totul alta poveste. Nu de munte. Asa ca mergem mai departe.

Sambata pe la pranz ma termin de cursat. Parte intai - Sinaia. Partea a doua luni la Bucuresti. Si acum aveam doua posibilitati. Sa plec acasa spre Craiova si apoi a doua zi dupa masa catre Bucuresti. Sau direct catre Bucuresti. Asa ca am ales-o pe a treia. Plec in Busteni. Ma mana din spate un dor teribil de urcat pe munte. Ce daca n-am echipament cu mine. Parca as fi primul care ajunge la Omu in espadrile? Din contra, cred ca m-as incadra foarte bine in peisaj, ciudat as fi aratat daca eram in bocanci.

Ajung in Busteni mai pe dupa masa si-mi caut ceva cazare pe la particulari ca ar fi mai ieftin asa. Straniu, la primele case/vile la care intreb de cazare incep sa ma asigure ca au registru de cazare si se tot ofera sa mi-l arate daca vreau sa-l vad. Eu nu voiam decat cazare! E drept poate ca aratam putin mai oficial asa cum eram imbracat, pe langa geamantan mai aveam si o mica servieta in mana. Cred ca se anuntase vreun control ceva, ca prea m-au luat cu Dumneavoastra si alte politeturi. In fine, rezolv si cu partea de cazare.

Si parca se face cam tarziu pentru urcat pe munte. Asa ca decid ca pentru astazi ar merge si doar o scurta plimbare pe la Urlatoarea. Ca doar asa fac toti pantofarii care se respecta si care ajung in zona. Din fericire nu era nimeni pe acolo, astfel ca am putut sa ma bucur in liniste de drum. Si de destinatie. In ciuda faptului ca e atat de cunoscuta si prea aproape de civilizatie, cascada e chiar frumoasa. Si mi se trezeste iar dorul de munte si de creste. Si gandul imi zboara catre tura din Fagaras si la izvoarele de munte de acolo.

Cam pe acolo as fi vrut sa fiu atunci, dar pentru un pantofar e bine si Urlatoarea.

Revin din melancolia aducerilor aminte si pornesc catre Busteni sa gasesc ceva de mancare. Ma opresc la o terasa si comand de-ale gurii si o bere bine meritata. La o masa alaturata un grup de tineri ca si mine. De-ai locului se pare. Chiar veseli si frumosi. Mai ales o fata subtirica si delicata tare. Ii (o) urmaresc o vreme din priviri. Si cand pe terasa apare o persoana care vindea flori, aleg un trandafir si i-l trimit. Doar un zambet dintr-o parte si un suras de multumire din cealalta. Apoi doar jocuri din priviri. Atat. Nu am mers sa ii vorbesc. A fost frumos doar asa, nimic mai mult. Si am plecat in noapte.

                                                                                       ***

Dimineata alta viata. Drum spre munte. Traseu clasic de pantofar - pe Jepi. Mai fusesem pe acolo si prin liceu. Nu pot scapa insa de obisnuinta de a face totusi rost de-o harta. Se gasea din fericire de vanzare prin bazar. Stau drept si gandesc stramb. Trenuri de plecare ar cam fi cateva mai pe dupa masa. Si parca as vrea sa stau cat mai mult pe platou. Si espadrilele mele sunt tare dragute pe stanca la urcus. Asa ca sunt pantofar pana la capat si trisez. Urc in telecabina! Ca orice pantofar care se respecta.

Sus la Babele e sus la Babele. De fapt cu Babele m-as mai intelege, dar cu hoarda de vrabii gurese ce ma inconjoara mai greu. Asa ca admir putin zona si Sfinxul aferent si o iau la picior pe autostrada catre Omu. 

Bucata respectiva de traseu a insemnat pentru mine o pendulare permanenta intre doua grupuri. Unul care mergea repede si pe care nu s-ar fi meritat sa-l depasesc pentru ca insemna doar sa alerg, fara sa ma bucur de peisaj si cel de-al doilea grup care din fericire mergea mai greu. Asa ca reusesc sa-mi gasesc un loc destul de bun intre ele. Si cand incepeam sa ma apropii de grupul din fata, pur si simplu ma opream si admiram peisajul pana ce ii pierdeam din vedere. Si apoi daca apareau ceilalti la orizont o luam incet, incet la drum.

Si astfel am putut sa ma bucur doar de munte. Nu eram chiar singur cu muntele cum imi placea mie, dar aveam suficienta liniste. Despre traseu nu are rost sa spun prea multe. Il stie toata lumea cred. Iar cei care nu-l stiu, il pot afla destul de lesne. E unul dintre cele mai accesibile trasee din muntii nostri. Si era chiar potrivit bine pentru incaltarile mele.

Tot cu ochii ba la grupul din fata, ba la cel din spate ajung si la Omu. Cam prea repede mi s-a parut. Ma asteptam la mai mult timp pe drum. Oricum nu mai fusesem pe acolo. Acum nu imi mai aduc aminte daca m-am catarat si pe stanca de langa cabana, probabil ca da, voiam sa vad ce e si pe acolo. 

Poate ca acesta plimbare scurta, mai ales ca trisasem la urcare nu reprezinta cine stie ce realizare pentru un om de munte, dar nu asta era ceea ce conta atunci. Eram pe munte, vedeam stanci si orizonturi largi, iar vantul se juca in nori chiar langa mine. Si partea cea mai frumoasa era faptul ca atunci cand plecasem din Craiova la cursuri, chiar nu ma asteptam sa pot ajunge si pe munte. Asa ca mai pierd timpul pe acolo...

Apoi la drum spre Babe inapoi. La un moment dat las trasul marcat si pornesc direct pe directia in care pe harta imi aparea Crucea Caraimanului. Nici pe acolo nu mai fusesem si ar fi fost pacat sa nu o vad si de aproape. Cred ca toti cei care au trecut prin Busteni au vazut crucea sus pe munte. Si poate orice turist de week-end a vrut sa mearga pe acolo. Iar acum ma incadram in aceea tipologie de turist, asa ca m-am dus.

Poate ar fi fost mai bine sa fi urmat poteca. Partea finala dinainte de cruce era o coborare frumusica, inclinata binisor pe pajiste alpina. O frumusete de plimbare in bocanci. Nu insa si in dragasani. :) Invat astfel ca echilibrul e ceva relativ (teoria relativitatii asta – Einstein e de vina!), iar gravitatia e ceva mai mult decat o lectie de fizica de prin liceu. 

Dar ajung intreg la cruce. Frumoasa privelistea de altfel. Doar ceva nori voiau sa se bage si ei in sema pe acolo. Parca din ce in ce mai multi. Oare chiar nu voiau sa inteleaga ca nu ei erau vedetele acolo? Problema lor. (Sau poate nu?) Incerc sa-i ignor cu gratie si sa ma concentrez pe peisaj. Chiar merita. Din fericire raman iarasi singur. Putinii oameni care mai erau la cruce pleaca in directia Babele. E mai bine asa, in liniste. 

Si imi dau seama ca desi e o zona frecvantata de prea multi oameni (uneori si de neoameni) e totusi munte. E muntele care imi place mie. Asa ca mai stau un timp si doar privesc. Pe de alta parte incepe sa ma ingrijoreze o urma de comportament antisocial pe care o manifestau acele entitati cunoscute sub denumirea populara de nori. Astfel ca pornesc incet spre Brana Mare a Caraimanului. Vreau sa cobor pe Jepi si asta ar fi cel mai scurt drum.

Si acesta e un prilej de aducere aminte a unei plimbari prin zona candva prin facultate. Si prilej de a mai pune o poza, care nu prea are nicio legatura cu acest jurnal, dar e buna caci ajuta la o lectura ceva mai facila a jurnalului (deja sunt cam multe cuvine pe aici)...

Mergem mai departe. Si cum se intampla uneori pe la munte, desi poate parea ciudat pentru un orasean, norii au inceput sa manifeste calitati umane. Comportamentul lor antisocial se schimba. Poate ca se simteau cam singuri, un norisor aici si unul colo si au hotarat sa mai stranga relatiile de pace si prietenie intre ei. Ca asa se face intre buni vecini. Si au mai hotarat ei s-o puna si de-un party. Cu surle si trambite. Mai ales trambite. Si ceva artificii. Mai razlete la inceput, apoi tot mai hotarate. Iar cativa nori, mai emotivi din fire, s-au pus apoi pe plans. De fericire, cred. Si cum empatia era la mare moda, in curand se pun toti pe bocit.

Hmm. Am pus-o! 

Scot pelerina mea frumoasa din rucsac. Ceva mai buna decat nimic. In doua trei minute inteleg si semnificatia termenului ciorapi murati. Cat despre incaltari erau si ele pe acolo. De decor si frumusete.

Situatia devine insa serioasa. Poate chiar prea serioasa. Destul de multe trasnete atat in fata cat si in spate si nu prea stiu ce sa fac. Pe de-o parte stiu ca ar trebui sa stau pe loc, eventual chiar sa ma intind pe jos sa nu fiu cea mai inalta tinta pe acolo. Pe de alta parte, brana e destul de expusa si nu sunt semne ca ploaia s-ar opri prea repede.

Iar cand in fata mea la vreo suta de metri loveste un trasnet aproape de poteca ma hotarasc. Acolo unde lovise nu parea a fi nimic mai rasarit ce merita atins. Asa ca decid sa scap cat mai repede de brana si sa ajung mai jos. Senzatia atunci a fost ca ori de stau pe loc, ori de incerc sa ies mai repede din zona periculoasa, tot un mic joc de loterie este. Daca am noroc, am. Daca nu, nu. 

Iar strict in acel moment, lipsa sau prezenta echipamantului de munte chiar nu mai conta prea mult. Cel putin nu impotriva trasnetelor. Orice echipament de munte, oricat de bun ar fi nu te poate ajuta in acest caz. M-ar fi ajutat insa niste bocanci buni, pentru o deplasare mai sigura si poate mai rapida pe pamantul si stanca uda. 

Din fericire trasnetele se mai raresc si reusesc sa ajung la intrarea in Jepii mici. Ploaia continua si chiar nu dadea semne ca ar vrea sa se opreasca. Parca m-as opri putin la cabana Caraiman. Pe de alta parte, trasnetele au incetat si oricum ud sunt deja destul de bine si candva tot trebuie s-ajung si jos, doar am un tren de prins.

In acel moment apar doi tineri ce urmau si ei Jepii in coborare. Poate nu e o idee chiar rea sa nu fac si aceasta coborare singur. Mai ales ca stiam cum arata traseul, iar stanca uda si noroiul din poteca nu cred ca se impacau deloc bine cu espadrilele mele. Ii strig si le spun ca voi merge si eu cu ei. Imi amintesc si acum privirea ce mi-a aruncat-o unul din ei. :) Oamenii erau dotati cu toate cele necesare mersului pe munte, iar cand au vazut cu ce pantofar s-au pricopsit nu cred ca au fost prea incantati. 

Si au pornit-o hotarati in jos. Cel putin unul dintre ei avea un ritm chiar foarte bun de coborare. Il cred si eu, doar avea bocanci in picioare, nu niste espadrile amarate. Celalalt parea putin mai nesigur si cobora mai lent, desi avea si el bocanci. Presupun ca la ritmul la care mergeau isi inchipuiau ca o sa ma piarda destul de repede pe traseu, mai ales ca sunt sigur ca aratam ca un pantofar cu acte in regula. Cu multa grija si atentie la fiecare pas am reusit sa pastrez ritmul, mai ales ca cel din fata se mai oprea din cand in cand sa-si astepte coechipierul mai lent.

Asta pana la un punct in care ploaia oricum se oprise, facusem mai mult de jumatate din traseu, iar cu timpul stateam bine. Si am decis ca mai vreau sa ma bucur putin de munte. Asa ca i-am lasat sa alerge pe drumul lor si am mai stat sa vad si muntele. Nu imi mai aduc aminte daca am apucat sa imi iau ramas bun de la ei sau doar s-au pierdut grabiti in departare atunci cand am decis sa ma opresc.

Oricum era pacat sa nu mai stau putin in munte. Si m-am asezat sa privesc si sa ma bucur de picaturile de ploaie ce se scuturau din brazi. Printre stanci se strecurau acum amintiri de nori ce se preschimbasera in ceata. Iar ceata asta ma facea sa ma simt cumva ca si in Fagaras, pe vremea cand eram cu rucsac mare in spate in drum spre Negoiu. Dulci amintiri, 1999...

Dar este bine si aici. Muntele este tot munte oriunde ai fi. Trebuie doar sa stii sa te bucuri de el. Si asta am incercat sa fac, iar apoi cand timpul a inceput sa ma grabeasca, am luat-o incet la pas catre Busteni.

Cam acestea au fost faptele atunci.

Iar pentru cei care n-au avut rabdarea sau timpul necesar pentru citirea tututor cuvintelor prinse in randurile de deasupra, postez mai jos si varianta scurta a jurnalului:

„Am urcat cu telecabina la Omu. M-a prins ploaia pe Jepi. Nasol!”

                                                                                   ***

Si acum cateva concluzii. Pentru ca pana la urma acest jurnal a fost scris mai mult pentru aceste concluzii, fiindca in rest nu exista in el prea multe lucruri importante si interesante care sa justifice scrierea lui.

Haideti sa nu mai fim asa de rai cu cei cunoscuti sub denumirea de „pantofari”. Si aici ma refer la lipsa echipamentului si a experientei montane, nu la calitatea de „pantofar” datorata atitudinii si comportamentului pe munte. Pentru acestia din urma discutia este alta, iar lor nu le pot gasi scuze. Mai grav este ca in aceasta ultima categorie intra, din pacate, destui si din asa-zisii turisti cu experienta.

Revenind la prima categorie, v-ati gandit ca printre ei se afla uneori si oameni pur si simplu cu dragoste de munte? Oameni care, fiind la inceputuri, poate nu au inca acel echipament care pentru noi e considerat ceva absolut normal si necesar. Dar cel mai important este ce au ei acolo in interior. Iar aceasta este dorinta de urca pe munte, de a fi acolo pe creste, de a putea vedea norii mai de-aproape. Iar pentru asta acesti oameni sunt de apreciat.

Haideti sa-i incurajam si pe ei, sa-i ajutam sa ajunga acolo sus si sa ajunga in siguranta. E chiar pacat sa inabusi un vis intr-un om ce poate inca sa viseze. Uneori, chiar si o simpla vorba aruncata cu sau fara rautate poate face mult rau. Este mai bine sa-i sprijinim, cu vorba sau cu fapta. Iar prin asta vom fi si noi mai bogati. Orice om care merge in mod responsabil pe munte este un castig, pentru munte, dar si pentru noi ceilalti. Acolo sus ne putem bucura impreuna de ce are muntele sa ne ofere si apoi poate ne vom bucura si de acasa, din spatele unui calculator, de jurnalele lui, de pozele reusite si poate chiar de cate o poezie cu Maria sa - Muntele.

Fiind la inceput, poate ca multi din acesti oameni nu au in jurul lor persoanele potrivite care sa-i indrume, care sa le spuna ce au nevoie si sa-i duca prima oare pe munte. E drept in anii de acum exista Internet, site-uri de specialitate, dar chiar si asa sunt destui oameni care din diverse motive vor continua sa descopere muntele incet pe cont propriu, invatand mai ales din proprile greseli.

Imi aduc aminte ca acum mai bine de 10 ani la fel erau lucrurile si pentru mine. Internetul exista si el pe undeva pe acolo, dar site-uri de munte erau putine, iar oameni cu experienta de munte in jurul meu destul de rari. Mai corect spus nu reusisem inca sa-i gasesc eu. Asa ca muntele l-am invatat incet, pas cu pas mai ales din proprile greseli (din fericire am avut grija sa nu ma avant si sa fac greseli prea mari, cred eu :)

De asemenea si echipamentul de care aveam nevoie. A durat ceva timp si cateva incercari nereusite pana sa vad ce mi se potriveste. Si din pacate nici chiar acum, dupa atata timp nu ma pot lauda ca am un echipament prea performant si tot ceea ce ar fi nevoie pe munte. Dar stiu ca am exact ce e nevoie in turele pe care le fac eu, potrivite ca dificultate pentru experienta mea si am inteles ca nu e cazul sa incerc sa fac mai mult decat ar fi intelept sa fac. Si am mai invatat ca atunci cand nu stiu un lucru, e absolut normal sa-i intreb pe cei cu mai multa experienta si sa ma las ghidat de ei.

Si o a doua concluzie a jurnalului, atat pentru cei vechi dar mai ales pentru cei noi in ale muntelui. Cu muntele nu te joci. Asa cum s-a vazut din intamplarile din jurnal exista momente in care, daca nu esti atent la ceea ce faci, poti fi cu adevarat in pericol. Sa nu intelegeti gresit. Nu-i vina muntelui acolo. El doar isi vede de-ale lui. Noi suntem venetici acolo. Si ar fi cazul sa respectam regulile casei. Asa-i frumos si politicos...

Iar pentru aceasta trebuie sa facem ce tine de noi. Mergem pe munte doar atunci cand muntele ne permite si ne spune ca-i in dispozitie buna sa primeasca vizitatori. Se poate intampla insa ca intre timp sa simta nevoia si de vremuri mai mohorate (mohorate pentru noi doar, pentru el ploaia inseamna viata – sa nu uitam asta!) si atunci e bine sa fim pregatiti. Pe munte nu se merge in espadrile, nici in pantofi si nici adidasi. Pe munte exista ceva ce se numeste bocanc. Si e sfant acolo. Iar alaturi de el mai exista niste buni prieteni numiti si pelerina, frontala, izoprena... Lista completa o puteti gasi chiar pe acest site. Sunt cateva articole foarte bine facute pe aceasta tema. 

Cam asta am avut de spus. De fapt ar mai putea fi spuse multe, dar mi-e teama ca deja jurnalul devine prea lung si dificil de lecturat. Mi-ar face placere daca ati completa si voi acest jurnal cu ceva experiente de ale voastre din vremurile de inceput, sau alte intalniri mai noi sau mai vechi cu persoane de acest gen, experiente din care nu ma indoiesc ca toti am avea de invatat. In plus, chiar mi-ar placea sa stiu ce credeti voi despre „pantofari”...

Miercuri, 19 decembrie 2012 - 15:31 
Afisari: 4,187 


madalinp24