Jurnal de Brumar 2018 - Valea Țapului - Brâuri de miazănoapte (Muntii Bucegi)

Sâmbătă, 3 noiembrie 2018

O tură de noiembrie îmi ține gândurile captive în melancolia ei. Se vrea scoasă la lumina tiparului virtual, iar melanjul de emoții menit să mă convingă de necesitatea gestului începe să-și facă efectul. Cu toate că au trecut aproximativ cinci luni de zile de la parcurgerea ei, voi încerca să-i descriu splendoarea, cum se putea altfel, în mai mult de o mie de cuvinte. Pentru această nouă strădanie, ei bine, nu voi consulta nici măcar o singură filă a albumului de fotografii pentru a-mi reîmprospăta memoria. Am să las amintirile să curgă chiar și cu riscul de a părea trunchiate sau ușor denaturate, afișându-mă doar în bucuria scrisului și mai deloc în regretul unei posibile omisiuni de fapte sau întâmplări. Trebuie să recunosc, pentru că nu am dat niciodată un test în fața unei experiențe de acest fel, mă încearcă un sentiment de încântare care-mi pune curiozitatea în tremurul nerăbdării de a vedea jurnalul cât mai repede finalizat. Această schimbare de atitudine, îmi place să cred, mă va implica mai mult în revigorarea amintirilor estompate de timp, pe de o parte, și mă va face să retrăiesc toate acele emoții cu o intensitate incomparabil mai mare decât cea produsă de succesiunea ilustrațiilor digitale, pe de alta.

Deși, spre dezaprobarea multora, îmi plac turele solitare, nu am ținut neapărat să păstrez această bucurie “de Coștila” numai pentru mine. Cu toate astea, mă văd nevoit să afirm, sfertul de veac lăsat pe cărările muntelui mi-a descoperit prea puține perechi de mâini în a căror strângere să pot citi intenția și dorința de prietenie sinceră. Nu-i mai puțin adevărat că, și aici se pot grăbi mulți să mă aprobe, firea mea oarecum rigidă se face responsabilă de acest neajuns. Realitatea percepută, de la înălțimea tâmplelor mele, dincolo de facebook, bloguri și alte instrumente de socializare, majoritatea celor care-și cultivă răbdarea citind aceste rânduri nu poate aduna la apelul senectuții mai mult de două, trei persoane la o cană cu vin. În rest, viața este pusă sub semnul unor companii, ca să le zic așa, de împrumut. Poate părea cinic, dar dacă priviți mai adânc în voi înșivă, veți simți acest adevăr cum transpiră indezirabil de repede la suprafață. Ca să închei totuși într-o notă pozitivă acest alineat, pentru că nu de puține ori mă simt norocos, în ultimul timp îmi pare că reușesc să discern cu mai multă ușurință companiile de împrumut agreabile de cele sterile și lipsite de vibrație. Așadar, ce mai tura-vura, deși mi-ar fi plăcut să împart această emoție de abrupt la doi, eventual la trei, hazardul m-a lăsat s-o consum solitar. Ergo bibamus!

În ceea ce privește traseul, am fost tentat mai mult de brâurile superioare strecurate pe Fața Nordică a Coștilei și de camparea în proximitatea Colțului Brânei și mai puțin de Valea Țapului, de altfel, mirifică și ea. Dacă pe aceasta din urmă o mai parcursesem de vreo patru ori, cu celelalte senzații mai făcusem cunoștință doar o singură dată, fără să le trec în catastif și pe cele culese de pioleți pe talvegul Văii Urzicii în anul în care hernia de disc mi-a ajuns sub bisturiu și prietenul meu cel mai vechi, Cătălin Oprea, s-a desprins spre Cer. Rucsacul, pentru astfel de trasee, greu și voluminos la limita de confort, mi-a ridicat atenția la pătrat. Valea Țapului nu a fost lăsată iubitorilor de abrupt pentru a fi urcată cu dificultate, poate doar dacă vrei să-i treci “priponul” frontal, lucru pe care eu nu l-am făcut până acum, deși pare realizabil. Părerea mea, vă dau voie să râdeți, este că ne-a fost scoasă în întâmpinare ca și compensație la migrena numită Valea Urzicii, așa, ca să înțelegem mai bine sensul expresiei “una calðă, alta rece!”. Ca o curiozitate, Nestor Urechea (1866-1931) și Nicolae Gelepeanu (1860-1923) o numeau Valea Largă a Coștilei. După câte se pare, Mihai Haret, fost Gold (1884-1940), a fost cel care a ținut neapărat să-și lase “amprenta creativă” și a rebotezat-o Valea Țapului, denumire care s-a impus în cele din urmă, rezistând până în zilele noastre.

Valea Țapului are câteva repere care nu pot fi trecute prea ușor cu vederea: Colțul, Strunga, Hornul Mare, Priponul, Fisura sau Hornul de Sus, Dintele dintre Colți al Crestei Mălinului și, pe firul care conduce spre platou, deasupra Brâului Mare al Coștilei, nu putem neglija Colțul Brânei. Dacă acesta din urmă se află pe direcția mâinii drepte, în sensul urcării, toate celelalte tentații se înscriu pe traiectoria mâinii stângi. Colțul Țapului este primul care te ia în primire și, în ceea ce-l privește, nu m-am prins dacă menirea lui este de a sta de pază sau pentru a-ți transmite sentimentul că ești binevenit. Fără un motiv anume, este când binedispus, când morocănos. Cert este că, pentru o eventuală ocazie, Strunga Țapului te poate face scăpat spre talvegul Văii Seci a Coștilei și, mai departe, prin Strunga Colțului Prăpădit, în Valea Verde cu destinația finală Valea Mălinului. Nu mi-am pus niciodată inima pe vibrații prin această trecere, dar toamna trecută, mai mult de nevoie, am despicat ceața pe segmentul Valea Seacă – Valea Mălinului și am călcat pe urmele precursorilor Nicolae Bogdan (1855-1922), zis moș nălucă și Nicolae Butmăloi (d.1933), vânător, călăuză și cabanier la Casa Peștera a Turing Clubului României. De Hornul Mare al Țapului, mă întreb, câte ascensiuni s-au legat în ultimii treizeci de ani? Dacă mi s-ar spune că niciuna, nu-mi veți descoperi urme de mirare în priviri. Când mă gândesc la el, mintea îmi fuge la fotografia făcută de Sorin Tulea (1915-2005) celui care pare a fi protagonistul acestei premiere, Costică Conteș (1910-1996), deși din echipă a făcut parte, printre alții, și Toma Boerescu (1912-1975). Premiera a avut loc la 27 august 1938, ceea ce mă face să mai scap o întrebare din puțul nedumeririi: cum au reușit acești mult încercați entuziaști să realizeze astfel de trasee echipați doar cu o sfoară de cânepă, câteva pitoane, carabiniere și un ciocan? Carevasăzică, espadrile de cățărat și magneziu, nu! Bucle echipate și asigurări mobile, nu! Cască, ham, coardă dinamică, se înțelege, nu! Haine cu membrană impermeabilă și respirabilă, polare, softshell, bluze din lână merinos, ați ghicit, nu! Dumnezeule, nu s-au bucurat nici măcar de un hidrator cu o licoare energizantă! De săli de escaladă pentru antrenament, ce să mai vorbim, vise, taică, vise! Nu știu din ce aluat au fost făcuți, dar reușitele lor sunt de toată admirația!

M-am apropiat de Priponul Văii Țapului și l-am cercetat pentru un minut cu privirea. O bucată de cordelină atârna în cel mai facil punct al lui. Nu, nu m-a mâncat între degete, m-am integrat în “cumințenia abruptului”. Pe lângă faptul că rucsacul nu ar fi arătat nici cea mai mică intenție de cooperare, forma de moment de abia atingea pingelele precursorilor mai sus amintiți. Pentru a cincea oară, am apelat la varianta ocolitoare fără niciun regret. O albumiță frântă mi-a șoptit la picioare versuri pentru solitari. Am ridicat-o și am pus-o în etuiul ochelarilor cu intenția de a i-o dărui fetiței mele, Teodora, dar, iată, a trecut atâta timp și eu încă nu am reușit să mă despart de ea.

Ridică-mă, călătorule,

Pe o margine de suflet

Să-ți prind un zâmbet în pomeți.

Ridică-mă în noapte,

Solitară licărire,

Să-ți redau strălucirea.

Nu ezita!

Cenușa ta încă mai poate rodi,

Clepsidra e doar pe jumătate plină.

Ia-mă ca să te duc

Pe drumul tău

Spre destinația mea.

Viața e o succesiune de priveliști,

Când sterpe, când încântătoare.

Eu, în tabloul final,

Voi fi amintirea catifelat-argintie.

Am pășit peste Pripon cu gândul la următoarea minune a văii, Fisura Țapului sau, după unele ghiduri, Hornul de Sus al Țapului. Ascensiunea a fost realizată la 3 octombrie 1937 de nimeni altul decât Niculae Baticu (1909-1998), un personaj intrat în legendă pe care doar stângăcia mă împiedică să-i fac o prezentare de care să nu mă rușinez peste ani. Mă limitez să spun doar atât, dacă nu ar fi existat cuvântul entuziasm în limba română, ei bine, el l-ar fi adăugat cu siguranță în vocabular. În Fisura Țapului l-a avut secund pe Ion Șincan, iar printre participanți s-au numarat și doi aspiranți, Dan Chiriceanu și Horia Stamatopol. Interesant de reținut este faptul că, îl citez, “S-a efectuat acest drum pentru a înlesni unor membri aderenți ai clubului să promoveze în categoria activi, așa cum cerea statutul, de a fi participat la o premieră.” (vezi “Amintirile unui alpinist”, Editura Sport-Turism, 1981, reeditată “Jurnalul unui alpinist și aviator”, Editura România Pitorească, 2012). Acum, să-mi treceți cu vederea cinismul, este suficient să încaleci o bicicletă pentru a deveni membru în Clubul Alpin Român. Nu cu mult deasupra Priponului, valea se deschide în două fire. Cel din stânga, sper că nu mai este cazul să repet, în sensul urcării, conduce la intrarea în Fisura Țapului. În 2014 am urcat împreună cu Laurențiu Muchia de Sus din Creasta Frumoasă și am privit traseul din Strunga Neagră. Dacă vremea nu mi-ar fi permis să continui pe creastă, tentația de a coborî în rapel pe traseul „lui Baticu” ar fi fost destul de mare, mai ales că aveam două semicorzi și suficiente pitoane cu noi.

Mi-am reglat respirația pe coama dintre cele două fire. Nu am vrut să intru în talvegul niciuneia dintre ele pentru a admira nestânjenit Dintele dintre Colți al Crestei Mălinului. Este fascinant privit, atât din Valea Țapului, cât și din cea a Mălinului. Solitudinea lui profilată pe cerul Coștilei pare că se înscrie în tiparele unui aforism motivațional. Nu contează între ce “colți” te prinde viața, tu te poți ridica nu numai cu mândrie, dar și cu grație spre Cer. În Brâul Mare al Coștilei mi-am îngăduit un popas. Am profitat mai mult de el și am urcat pe cușma Colțului de Sus, un punct de stație care poate fi un răspuns plauzibil la întrebarea profană: “De ce iubești Bucegii?”. Cum primului fir al Văii Țapului, celui din stânga, nu i s-a mai permis să se lungească dincolo de Brâul Mare, mi-am înfipt gaibele în cel de-al doilea. Acesta din urmă nu îmi era străin. Împreună cu Laurențiu, în anul 2012, îl mai luasem în vârful bocancilor într-un weekend de nu-mă-uita. Atunci am parcurs Creasta Mălinului cu echipamentul de campare în spate, iar cortul l-am ridicat în apropierea brâului, pe creasta care desparte Valea Țapului de un prim fir al Urzicii. A fost una din multele ture care ar fi meritat să ocupe un loc pe blog, dar nu a fost să fie. Până în apropiere de Colțul Brânei mi-am ținut atenția conectată, fără abateri, în talveg. Deși această ultimă porțiune nu reclamă niciun morcov, nu-ți îngăduie totuși s-o tratezi cu superficialitate.

Da, în sfârșit, am urcat și pe Colțul Brânei, firește, fără rucsac. Nimic dificil. Pe vârf, spre surprinderea mea, am dat cu ochii de câteva scânduri mai vechi. Erau culcate printre pietre și acum fac eforturi să-mi amintesc dacă la ascensiunea mai sus amintită le-am remarcat. Pe de altă parte, este foarte posibil ca atunci să nu fi pus piciorul pe acest țiclău. Va trebui să-mi verific arhiva de fotografii. Mărturisesc că, de vreo două ori, am cercetat din Brâul Mare linia traseului de gradul 2B deschis de Emilian Cristea pe Colțul Brânei, dar nu m-am prins de abordare. Această variantă apare menționată, atât în ghidul Dimitriu-Cristea, Bucegii Turism-Alpinism, anul 1961, cât și într-unul de Walter Kargel, Trasee alpine in Carpați, publicat în 1976. Din păcate, nicio altă descriere nu și-a făcut loc în aceste două călăuze. Am revenit la rucsac și am urcat, să zicem, aproximativ cincizeci de metri până în locul pe care l-am considerat potrivit pentru a-mi ridica cortul. Deși, în stânga, cu vedere la bazinul Văii Mălinului, exista o fâșie de iarbă care ar fi putut primi vreo trei corturi, o proeminență ceva mai stâncoasă, ce ieșea în evidență spre nord, m-a convins într-o milisecundă să-mi ocup locul în noapte pe ea. În cea mai mare parte, era încercuită de hăuri cu gol în stomac, iar cortul, privit din anumite unghiuri, se încadra într-o feerie care ar fi putut ocupa cu succes coperta celor mai celebre reviste dedicate muntelui și activităților conexe. Bineînțeles, asta dacă s-ar fi aflat o persoană mai iscusită în spatele aparatului de fotografiat. Da, terenul era puțin înclinat, prezenta câteva denivelări și ascundea pietre care mi-au luat cuiele-n tărbacă, dar am reușit să fixez cortul în limite mai mult decât acceptabile.

Până să se lase întunericul, m-am fâțâit de colo până colo cu telefonul, fiind singurul instrument de captură a imaginilor digitale care s-a lipit de mine. Îmi pare că, pe timpul turei, am postat și câteva poze pe facebook. Pe lângă el, în rucsac și-a mai făcut loc și aparatul analog Nikon FG, alimentat cu un film Kodak Ektar 100. Din păcate, al patrulea laborator foto de prelucrare a filmelor negative la care am apelat s-a dovedit a fi și cel mai dezamăgitor. În firul Văii Mălinului se auzeau voci și, după ce lumina s-a risipit peste stânci, două sau trei frontale au apărut în aria mea vizuală. Afară, pentru o noapte de noiembrie, era neașteptat de plăcut, iar pământul, prin căldura lui, te invita să iei loc direct pe iarbă. Cu lumina întunericului de Coștila strecurată în suflet, imaginația mea nu ar fi putut născoci un alt sentiment mai împlinit în trăiri. Liniștea aceea fermecătoare a făcut uitat orice gând anxios. Eram pe fâșia mea de rai, iar la picioare se aflau doar așezările aprinse ale altei lumi. Am intrat în cort și am tras sacul de dormit pe mine. La walkman am ascultat, când o piesă de teatru, când frânturi din Cenaclul Flacăra. Gândurile mi-au fugit în întâmpinarea curiozității “de mâine”. Acolo sus, pe brâurile Coștilei, urma să hoinăresc în zigzag pe un tărâm cvasinecunoscut. Nerăbdarea s-a luat la harță cu somnul.

Duminică, 4 noiembrie 2019

M-am trezit cu dimineața pe tâmple. Soarele nu a răsărit în câmpul meu vizual, dar a cuprins Fața Sudică a Morarului cu auriul din razele începutului de zi. Cerul, pentru un pretențios, ar fi putut părea fad, dar eu nu m-am regăsit în banalul aparent și l-am privit ca pe un ocean răsturnat. Pluteam cu picioarele pe pământ și cu brațele fluturând în toate direcțiile. Părea că nu mă mulțumește doar să admir priveliștile și, pentru o emoție mai altcumva, mi le doream chiar îmbrățișate! Cu mâinile întinse spre depărtări încercam, mai mult cu stângăcie, să mi le aduc la piept și să le țin o vreme acolo. Aproape fără să-mi dau seama, devenisem eu însumi o priveliște de toată curiozitatea. Dacă m-ar fi văzut cineva, oho, nu ar fi trebuit ciupit, ci pălmuit de-a dreptul pentru a se convinge că mintea nu i-a derapat în bozii. Nu departe în adâncurile Urzicii două capre negre și-au făcut loc în peisaj. Pentru aparatul de fotografiat pe film mi-ar fi plăcut să am un teleobiectiv cu mine. Un prim-plan pe pelicula fotosensibilă cu cea mai îndrăgită vietate alpestră este una din micile bucurii la care râvnesc și îmi place să cred că o voi trăi cât de curând.

Pentru că ziua se afișa în dărnicia ei, am cercetat un pic împrejurimile cortului, în special pe direcția Văii Urzicii. De locul în care am înnoptat era atașat un brâu, dar părea mai accesibil spre Valea Mălinului decât spre abrupturile celei mai înfiorătoare văi din Bucegi. Ceva mai jos, din punctul în care am urcat pe Colțul Brânei în ziua precedentă, se mai desprindea un brâu cu mai multe speranțe de cale bună. Din păcate, nici acesta nu m-a încurajat să-l abordez solitar. Orișicum, dacă oferă o șansă de scăpare, aceasta nu este chiar floare la ureche. În amonte de acest brâu se înalța peretele deasupra căruia îmi alesesem fermecătorul petic de campare. De la baza lui, cortul nu era vizibil din niciun unghi. În cele din urmă m-am îndreptat spre rucsac și mi-am strâns echipamentul. Valea Țapului nu-ți mai conduce pașii spre platou, talvegul ei se sfârșește aici și te lasă în seama unei culmi. La început, un scoc înierbat și suficient de înclinat îți pretinde ceva mai multă atenție, dar nu se remarcă prin niciun fior și se dovedește a fi mai puțin periculos decât un drum cu bicicleta în Bucureștiul orelor de vârf. După acest segment, culmea se lărgește, iar privirea îți iese din captivitate și poate cerceta în voie posibilitățile de traversare a bazinului Urzicii. Două brâuri, atât prin deschidere, cât și prin frumusețe, te îmbie să le iei în serios. Primul mi-a părut mai accesibil, iar al doilea mai spectaculos. Am urcat până la acesta din urmă, atras fiind de peretele care se desfășura de-a lungul lui în ceea ce părea a fi ultima redută a feței nordice a Coștilei. Mai sus, pe linia crestei, se putea ieși ușor în platou, dar nu asta era ținta excursiei mele. Ceva m-a făcut să mă întorc, nu-mi mai aduc aminte ce anume, probabil un pas cu o dificultate ce nu putea fi depășită cu un rucsac voluminos și greu. Prin urmare, am revenit în brâul din aval, variantă pe care, am impresia, am ales-o și cu Laurențiu în tura din 2012.

Bineînțeles, precum majoritatea jurnalelor din ultimii ani, și acesta suferă de amânări repetate. L-am început înainte de Sărbătoarea Paștelui și, după rapiditatea cu care vărsam cuvintele în pagină, aș fi zis că Joia Mare este ziua potrivită pentru publicare, dar mi-am amăgit entuziasmul cu un termen fantezist. Delăsarea s-a detașat înaintea inspirației și scrisul nu s-a mai prins în condei. În weekendul dedicat alegerilor europarlamentare mi-am propus să-l dau gata, dar atunci când am ieșit din secția de votare, în jurul orelor nouă și jumătate dimineața, pașii m-au purtat haihui pe aleile celui mai vechi parc din București, Cișmigiu și pe străzile cu aspect interbelic. La un moment dat, am intrat într-o librărie și, după ce am răsfoit câteva cărți, de degete mi s-a lipit una care promitea o incursiune captivantă în paginile lecturii. Cândva cred că a mai defilat prin fața ochilor, dar, din nu știu ce motiv, am trecut-o cu vederea. Da, fie că subiectul nu s-a mai regăsit printre preferințele mele de mult timp, fie că stilul autorului avea priză la citit, cartea, ca să zic așa, m-a furat. De pe străzile interbelice am fost introdus într-o fascinantă ascensiune interbelică, prima realizată pe Fața Nordică a Eigerului în anul în care și-a făcut debutul radiofonic, ați ghicit, Maria Tănase. Carevasăzică, 1938. Heinrich Harrer, prin “Păianjenul Alb”, a scos la suprafață vechi ispite “de abrupt”. Că nu mă pot abține, amintesc de o echipă de doi zidari care au reușit a șaisprezecea ascensiune a feței nordice în luna lui gustar a anului 1959 cu un echipament de “ultimă generație”. Adolf Derungs și Lukas Albrecht erau atât de săraci încât au fost nevoiți să facă ascensiunea, suportând trei bivuacuri, unul îmbrăcat cu patru sau cinci cămăși puse una peste alta, iar celălalt cărând un pardesiu vechi și zdrențuit drept “sac de dormit”. Așadar, cei care nu își găsesc motivația de a urca pe Valea Albă din lipsa hainelor cu membrană în “enșpe” straturi, poate o află în exemplul de mai sus. Cartea a fost publicată în anul 2015 la editura Polirom și mai poate fi găsită încă prin librării sau comandată online. Azi, 2 iunie, se înțelege, nu pot să prevăd ziua în care acest jurnal va pune la încercare răbdarea puținilor mei cititori. Totuși, de la luna lui cireșar, trebuie să recunosc, am mari așteptări în acest sens.

Bun, să coborâm de pe Eiger în bazinul Urzicii și să revenim la micile bucurii ale unui bucegist oarecare. Am intrat în jocul brâului pentru aproximativ trei ore și am cules un braț de panoramice emoții. Încântarea s-a afișat din cele patru zări, iar eu i-am dat voie să-mi pătrundă în suflet în tot atâtea straturi. A te afunda în abruptul Bucegiului, îmi pare, e ca și cum ai trece cu un picior din lumea împietrită în lumea de piatră însuflețită. În aceasta din urmă, solitudinea e doar o iluzie. Ici-colo, din piatra aparent seacă îți iese în întâmpinare câte un prieten imaginar, uneori personificat într-unul din cei care nu mai sunt, alteori într-unul din cei pe care nu ai apucat încă să-i cunoști. Pe brâu, la traversarea unuia dintre firele Urzicii, am dat cu ochii de un piton mai vechi. Ceva mai încolo, într-un alt talveg, mi-am abandonat pentru un sfert de ceas rucsacul și am deviat în amonte. Mircea Ordean amintea de un adapost rudimentar situat, am impresia, undeva pe unul din brâurile nordice ale Urzicii, dar cu trecerea anilor descrierea s-a alterat în mintea mea și nu am reușit să-i bat la ușă. Ce-i drept, nu am cercetat zona decât superficial și identificarea acestui loc nu reprezenta în acel moment o prioritate pentru mine. Firul pe care am urcat era destul de friabil, dar fără dificultăți tehnice deosebite. M-am întors la rucsac și am urmat în continuare brâul până când, din curiozitate, l-am părăsit urcând pe niște fețe mai mult decât accesibile. Priveliștea, spre cumpăna apelor, s-a mai deschis și terenul era primitor. Prin urmare, am răspuns tentației de a explora și această zonă necunoscută mie.

Victoria era aproape. Nu vorbesc de cea obținută prin ceea ce ați putea bănui a fi o luptă cu muntele pentru că, ei bine, eu nu am plecat să-l cuceresc, ci să mă las “cucerit” de farmecul și liniștea lui. Cu toate astea, era acolo, reliefată pe un petic de cer și părea că-mi zâmbește numai mie. M-am frecat la ochi și am făcut o poză pe care am verificat-o în ecranul telefonului. Nicio vedenie! Era cât se poate de reală și eu nu-mi puteam reveni din surpriza scoasă în drum de natura șugubeață. M-am apropiat de ea cu sufletul larg deschis și am lăsat-o să-și savureze izbânda. Se înțelege, victoria era numai a ei, a naturii. Acest sculptor neîntrecut de nicio altă daltă omenească mi-a scos în întâmpinare una din creațiile pe care nu le-aș fi crezut expuse în acel loc. Așa, fără nicio explicație, nu mă așteptam să mi se descopere în acea zonă a Coștilei o imagine care, în același timp, să mă surprindă și să mă impresioneze atât de mult. Unii cititori ar putea spune că sunt doar niște stânci, oarecum banale, dar eu le-am perceput ca pe un dar nesperat, o apariție care a generat un sentiment rarisim de recunoștință și încântare. Pentru unul care a parcurs optzeci, poate nouăzeci la sută din brâurile și văile de abrupt din Bucegi, așteptările sunt din ce în ce mai mici și, de aceea, când se întâmplă să descopere ceva nou, trăirile sunt mai intense ca în vremurile de început. Cel puțin, eu mă regăsesc în această situație.

Am ajuns în Valea Priponului mai repede decât mi-aș fi dorit. În ecuația zilei, un ceas nu prețuia nimic, nici măcar o fugă în urma trenului. Ar fi trebuit să-mi acord mai mulți pași în bazinul Urzicii și, de ce nu, să zăbovesc în talvegul Văii Caprelor, dar m-a împins entuziasmul atât de tare din spate încât nici nu mi-am dat seama cum s-a topit cărarea în urma mea. Mă aflam în partea finală a Văii Priponului și aș fi putut sălta cu ușurință pe platou, dar, pentru a nu știu câta oară, m-am lăsat sedus de coborârea în pitorescul ei. În rest, după cum se poate bănui, Valea Cerbului, Poaina Coștilei, Plaiul Munticelului, Bușteni. Pe Valea Cerbului am avut parte de o imagine în care infatuarea și-a revendicat toate drepturile de autor. Doi bărbați mi-au călcat pe urme, strivindu-le sub apăsarea grea a încrâncenării cu intenția maladivă de a ocupa cât mai repede un loc în catastiful posterității la rubrica “ce tari suntem noi”. Primul, cu pretenții de “montaniard” încercat, îl gonea fără milă pe al doilea, novice aspirant la titlul “și eu le am p-astea cu muntele”. Acesta din urmă, vizibil afectat de efort, dar și mai vizibil crăcănat de durerea provocată de mersul bezmetic al aceluia care se inițiază în așa-zisele taine ale munțomanului călit, se străduia să nu derapeze pe marginea impulsurilor venite din partea neîndurătorului său îndrumător. După spusele lor, o țineau așa de vreo trei sau patru zile și, da, mi-au dat de înțeles că nu-i grăbea nicio nevoie sau obligație anume. Ego-ul prea înfumurat era cel care-i mâna din spate, în special al primului, iar muntele era doar arena în care țineau să-și valideze bărbăția. La un moment dat, pentru că mersul era îngreunat de o pantă mai înclinată, încărcată de frunze uscate, m-am oferit să ajut discipolul aflat în suferință cu un băț de trekking, dar orgoliul ținea hățurile și răspunsul a venit prompt, se înțelege, din două perechi de bojoci: “Nuuu!”. Refuzul a răzbit mai cu seamă din partea “cunoscătorului”, deși nu lui i-a fost adresată întrebarea. Ați ghicit, nici măcar din formalitate, gestul meu nu s-a bucurat de un simplu “Mulțumesc!”.

Muntele se parcurge cu piciorul, dar se străbate cu sufletul, iar dacă trebuie să te confrunți cu cineva, confruntă-te cu tine însuți. Muntele îți poate aduce, deopotrivă, bucurie și suferință, alinare și durere. Tot el, muntele, te ajută să înaintezi atunci când ți-s umerii încovoiați sub greutatea atâtor încercări, dar numai dacă ești sincer cu tine. Dacă simți că nu ăsta este mediul care ți se potrivește, rămâi la nivelul mării. Nu te va blama nimeni pentru că alegi să călătorești prin viață doar pe teren plat. În schimb, da, dacă ții neapărat să pari altfel decât ceea ce ești, să nu vii cu reproșuri atunci când cazi de la înălțimea la care ai ajuns suind din iluzie în iluzie. Azi, 16 iunie 2019, în sfârșit, sunt în măsură să spun că acest jurnal s-a încheiat. Dată fiind perioada mai lungă de timp care s-a scurs de la efectuarea turei, este foarte posibil să fi omis unele fapte sau întâmplări. Acum mi-a rămas să selectez pozele și sunt nerăbdător să refac și vizual acest traseu. Acta est fabula!

mersintins.wordpress.com

Luni, 17 iunie 2019 - 16:04 
Afisari: 2,510 


boreal