Jurnal African - Mount Kenya 2010 (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

Inceputul

Dupa iesirile din anii trecuti pe alte continente ne gandeam ca anul acesta sa mergem si in Africa. Unde anume in Africa? Nu stiam inca. Ne-am apucat sa ne interesam ce merita vazut, iar cand am dat de un articol pe net despre Mount Kenya ( http://www.carpati.org/jurnal/mount_kenya_babuini_cu_coriandru_si_un_strop_de_praf_rosu/1310/ ), am stiut ca vrem si noi acolo. Asa a venit ideea sa mergem in Kenya. In aventura noastra ni s-au mai alaturat Stet, Carmen, Geo si Aura, asadar eram sase. Urmatorul pas a fost sa gasim bilete de avion. Am gasit o oferta la 690 euro pentru Nairobi si le-am luat: 8 iulie-2 august, 26 de zile de aventura! Au urmat vaccine, cautat informatii pe net, procurarea echipamentului necesar, antrenamente la panou si la munte, planuri, strans bani... Timpul a zburat si iata-ne in avion!

Mount Kenya este un vechi vulcan erodat de vreme. Este al doilea varf ca inaltime din Africa dupa binecunoscutul Kilimanjaro dar este mai salbatic si totodata mult mai tehnic decat acesta. Are trei varfuri principale, dintre care cele mai inalte doua (Batian – 5199 m si Nelion – 5188 m) sunt accesibile numai alpinistilor. Cel de-al treilea, Lenana – 4985 m - poate fi urcat de orice persoana cu o buna aclimatizare si conditie fizica. Noi ne-am propus sa urcam pe Batian urmand traseul de pe fata nordica a muntelui, cotat la gradul IV+ in sistemul est-african, echivalent cumva cu un D+, cu pasaje de pana la gradul 6. Traseul este pe stanca solida, aderenta, de calitate, in care prind de minune asigurarile mobile, putand avea uneori si gheata. Sunt si pietre care pot cadea dar astea sunt deja desprinse si nu risti sa ramai cu vreo priza in mana. Traseul este punctat de ancore de rapel, de obicei anouri in jurul stancilor, care le foloseam si ca regrupari. Intre acestea se merge numai pe asigurari mobile, pitoanele fixe fiind foarte rare si in general proaste, prin urmare trebuie cunoscuta bine tehnica asigurarii cu mobile. Pentru coborare se foloseste acelasi traseu in sens invers, fiecare ancora fiind dotata cu o carabiniera sau inel pentru a reduce frecarea la recuperarea corzii. Pentru mai multe detalii despre traseu se pot gasi informaii la:

http://cosleyhouston.com/kenya-route-description.htm

http://www.summitpost.org/route/258417/normal-route-of-the-ne-side-of-the-batian.html

http://www.ewpnet.com/mtkenya.htm

Voiam sa urcam mai intai pe Mount Kenya pentru care am planificat 8 zile, apoi sa facem un safari in Masaai Mara, sa mergem in Tanzania sa urcam pe Mount Meru, apoi pe coasta in Zanzibar si la Mombasa. Cum planul de acasa nu se potriveste niciodata cu cel din targ, lucrurile s-au intors pe dos si in cazul nostru. Abia ajunsi in Nairobi aflam ca s-a pierdut pe drum rucsacul lui Stet in care aveam corzile pentru munte. Fara altele ne-am mai fi descurcat dar fara corzi... Asa ca ramane sa speram ca vor veni, timp in care facem mai intai safari trei zile in Masaai Mara unde prindem marea migratie si o zi la Lake Nakuru, dar asta este o alta poveste... Ajunsi iarasi in Nairobi, marti pe 13 iulie, recuperam rucsacul pierdut de la aeroport si facem pregatirile pentru munte, luam mancare, aranjam transportul spre Naro Moru, localitatea de unde incepe cel mai uzual traseu de treking. Totul era gata si abia asteptam sa pornim la drum! Urmeaza jurnalul scris la fata locului cu mici completari pentru claritate. Preturile sunt exprimate de cele mai multe ori in shilingi kenyeni (100 Ksh = 1 euro).

Miercuri 14.07.2010

Dimineata ne trezim si facem ultimele bagaje, Geo si Aura scot bani si ne imbarcam in masina care ne va duce la Naro Moru. La iesirea din Nairobi vedem pe geam imprejurimile si suntem toti de acord ca in acele zone nu am vrea sa fim...

Dupa un scurt popas la o banca luam ultimele resurse cash si ne continuam drumul. Oprim in Naro Moru la o benzinarie unde luam kerosen pentru primus cu 63 Ksh pe litru. Pentru benzina ar fi trebuit recipiente de metal ceea ce noi nu aveam. Naro Moru nu ni s-a parut o localitate unde sa poti aranja lucrurile usor daca nu stii exact ce ai de facut. Cel mai simplu ar fi fost sa ai totul aranjat dinainte de o agentie, cu ghid, porteri transport si mancare si echipament la pachet, asa cum au majoritatea celor care se indreapta spre Mount Kenya, si pe acolo sa fii doar in trecere, dar nu era cazul nostru... Suntem asaltati de tot felul de ghizi si intermediari care vor sa ne aranjeze excursia. Ca sa scapam de ei le zicem ca am aranjat cu un oarecare John. Nu trece mult si apare unul care se da drept John! Nu poti scapa de ei in nici un fel. Vorbim cu soferul care ne adusese sa ne duca la Naro Moru River Lodge la 1 km distanta unde stiam ca se pot lua jeep-uri spre munte dar ne cere 2000 Ksh pentru asta. Pana la urma lasa la 500 Ksh dar nu mai vrem noi, si asa ni se pare foarte mult. Ii zicem ca mai bine mergem pe jos.Intre timp cautam variante sa ajungem la statia Meteo dar toti ne cer 9000 Ksh ca si cand s-ar fi vorbit intre ei iar noua ni se pare foarte mult. Aflam ca pretul e justificat oarecum de drumul foarte prost si de taxa de intrare in parc pe care trebuie sa o plateasca masinile ca sa poata urca pana la statie (3000 m), dar 9000 Ksh sunt 90 de euro, o caruta de bani pentru ei. Avem si alta oferta: 2500 Ksh pana la poarta parcului. Ne intalnim intre timp cu niste americance care au mers pe jos de la poarta pana la Statia Meteo si ne spun ca nu e nici un pericol asa ca ne hotaram sa facem la fel. Negociem la 2000 Ksh transportul si dupa 16 km suntem lasati la intrarea in parc (2400 m).Aflam ca trebuie sa platim 150$/ persoana pentru primele zile (3 days package) si 55$/ zi/ persoana pentru fiecare zi suplimentara. Spre bucuria noastra taxa de campare era inclusa in acest pret. 

Ne punem la masa inainte de intrarea in parc ca sa capatam forte, luam biletele si inaintam pe drumul de jeep (9 km pana la statia meteo). Vedem peste tot urme de elefanti si de bivoli si de aceasta data ne gandim cu frica la elefantii si leoparzii pe care cu doar o zi inainte in safari am fi vrut sa ii vedem. Padurea era ca o adevarata jungla cu desis de bambus, copaci inalti si batrani si liane. 

Ajungem la Statia Meteo pe o ploaie marunta, singura din toata tura, si gasim un ranger foarte binevoitor. Vedem multe animale printre care o maimuta Skys ce era din partea locului si la care trebuia sa fim foarte atenti pentru a nu ne fura din mancare sau echipament. Mai multe pasari stateau prin preajma. Am vazut si un dick – dick, un fel de gazela mai mica, cat un iepure.

Seara am jucat carti pana am adormit. Printre zgomotele junglei se auzeau rasetele noastre cu pofta.

Joi 15.07.2010

Planul de cu seara era sa pornim a doua zi cat mai de dimineata deoarece ne astepta un drum lung dar am fost toti lenesi astfel incat abia pe la 07:30 incepem sa facem bagajele. Maimuta ne fura sapunul dar dupa ce ia 2 guri zdravene din el se convinge ca nu e bun si ni-l arunca inapoi din copac. Incepe urcarea cu rucsacii foarte grei apasandu-ne ca niste pietre de moara. Avem 2 corturi, saci de dormit, mancare pentru o saptamana, apa, primus, kerosen, plus corzi si multe fiare de catarat.Urcam zona numita Vertical Bog, foarte mlastinoasa si ceva mai inclinata ca restul traseului, iar mai sus facem o pauza de masa la Picnic Rocks – jumatatea traseului de azi.

Aici s-a oprit si un grup mare cu bucatari si porteri care carau: scaune, mese, aragaz cu butelie si o oala cat sa hranesti un regiment. Fiecare intelege muntele in felul sau! Masa noastra e incomparabil mai saracacioasa ca a lor, mancam putina paine cu cascaval si salam dar suntem foarte bucurosi ca putem sa mergem pe cont propriu. Senzatia de libertate nu tine de greutatea rucsacului!Ne-am intalnit si cu 2 ucrainieni care incercasera sa urce pe Lenana dar s-au intors datorita altitudinii mari si faptului ca nu erau bine aclimatizati. Continuam drumul fara prea mult urcus si iesim la Makinder’s Camp (aproximativ 4200 m). 

Aici nu mai gasim linistea de mai jos, un grup mare de studenti se distrau copios incercand sa prinda un hirax. Insa cred ca hiraxul radea mai tare de ei pentru ca era mai sprinten si acestia nu aveau sorti de izbanda. 

Ne intindem corturile si ne apucam de gatit. Stet si Geo nu se simteau foarte bine si au stat in cort in timp ce restul am admirat plimbarile norilor peste munte si am zarit zapada si ghetarii. Culoarul de diamant, acel traseu de gheata care stiam ca nu mai exista de mult din cauza incalzirii globale, era continu de sus pana jos. 

Indata ce soarele apune se face frig si intram in cort sa jucam carti in timp ce Stet ne recita din Aventurile lui Pacala. Adormim cu promisiunea ca seara ce va urma vom auzi si povestea cu familia Chit- Chit.

Vineri 16.07.2010

Dimineata ne simtim majoritatea bine dar nu avem chef de urcat asa ca lenevim la corturi pana la ora 11. Era un soare cald si pur si simplu ne placea sa stam intinsi in cort sa lenevim. De ce atata graba cand oricum trebuia sa stam sa ne aclimatizam? Stet si Carmen inspecteaza imprejurimile, Geo se mai uita pe harta iar restul mai dormim. Planul era ca azi sa urcam pentru aclimatizare pe Lenana si maine sa strangem corturile si sa mergem la Kami Hut de unde sa urcam traseul de pe fata nordica a lui Batian.Pornim pe la 11-12 in sus. Intre timp sa stang norii din ce in ce mai mult ceea ce noua ne convine pentru ca nu ne mai arde soarele care pana atunci fusese foarte puternic. Peisajul e foarte frumos. Dupa o traversare pe curba de nivel urmeaza o urcare pe o panta prafuita care ne conduce la Austrian Hut (4790 m). 

Intram in cabana, camerele erau incuiate si nu era nimeni asa ca stam pe hol in timp ce afara se facuse foarte frig: batea vantul destul de tare si incepuse sa ninga marunt, cu mazariche. Stam pana la 3 acolo si apoi ne hotaram sa mergem pe varf. Stet si Carmen se intorc iar restul continuam pana sus pe Lenana. Norii se mai risipesc si putem vedea multe lacuri si creste, Shipton’s Camp si ruta Chogoria pe unde intentionam sa coboram undeva mult sub noi.

La coborare vremea se indreapta si iese soarele. Dupa cum am constatat aici vremea urmeaza un model asemanator in fiecare zi: dimineti senine cu soare care te incalzeste de-a binelea, pe la 12 apar norii, pe la 2-3 uneori ninge sau ploua mai jos, iar seara se insenineaza din nou urmand o noapte instelata si rece. Ceea ce citisem la plecare despre vreme asadar se confirma. Ajungem la corturi si punem de supa, eu cu Geo si cu Stet ne ocupam de primus. Cand supa era gata o iau cu manerul dar cand mergeam spre corturi nu stiu cum se face ca o scap si se varsa toata pe jos si pe pantalonii mei. Asa de rau ne pare, pusesem acolo doua pungi de taietei buni! Mai punem de alta supa, de un ceai si un fervex pentru Carmen, Irina si Aura care nu se simteau asa de bine. Purificam apa si cum se facuse frig de-a binelea intram in cort, jucam pacalici si alte jocuri de carti apoi adormim cu gandul la ziua care va veni.

Sambata 17.07.2010

Suntem mai matinali astazi si dupa ce mancam bine si ne facem bagajele plecam spre Kami Hut. Prima parte e mai abrupta si inaintam mai incet. Bucurie mare este cand ajungem sus langa niste lacuri: sunt doua de o parte si de alta a unei creste mici. Primul e Hut Tarn – unde fusesem avertizati ca nu mai e nici o cabana. Al doilea lac era si putin inghetat.

Urmeaza o brana ca o prispa de piatra care trece pe sub creasta de vest a muntelui si pe sub stanca numita Arthur’s Seat. In continuare urcam putin stiind ca acest urcus nu e ultimul pe ziua de azi si cand ajungem intr-o sa vedem in departare si celalalt pas (Hausberg Col – 4595 m) pe care il mai aveam de urcat.Valea ce se deschide in fata, e superba, cu 2 lacuri luminate de soare si vegetatie din belsug. Alergam spre lac si topaim pe pietre pana ajungem aproape. Facem multe fotografii si ne intindem pe pietre la soare ca soparlele profitand de timpul ramas pana cand norii isi vor face aparitia. Scoatem portocale, zemoase si reci si le savuram din plin. Primele fructe de cand am plecat din Nairobi!

Ne continuam drumul cu regretul ca parasim un loc asa minunat si cu greu urcam o panta nisipoasa pana in sa, dupa care coboram spre Kami Hut, locul unde aveam sa instalam tabara. Gasim aici 2 corturi montate si un izvor cu apa limpede dar care din precautie o purificam inainte de a o bea. In cele cateva ore de lumina care au mai ramas merg cu Geo si Aura in recunoastere pe traseul spre Batian in timp ce restul raman la cort jucand carti. Dupa ce ne invartim putin reusim sa identificam intrarea in traseu: un grohotis nesfarsit cu bolovani mari si instabili. Din neatentie reusesc sa dizloc un astfel de bolovan care imi cade pe picior, dar din fericire nu patesc nimic. Ne intalnim si cu o echipa de englezi care stateau la Shipton de la care aflam ca o sa fim sase echipe in traseu a doua zi si ca este periculos din cauza ca pica pietre. De fapt pana la urma am fost doar trei echipe: ei, noi si inca alti englezi. Nici cu pietrele nu a fost asa de grav pe cum ziceau ei. Ideea era sa nu stai sub altcineva, altfel stanca era solida si oricum trebuia sa fii atent sa nu dobori ceva in capul secundului.Urcam trei lungimi lungi de 60 m fiecare, care ar corespunde la mai mult de trei lungimi asa cum sunt prezentate ele in descrierea pe care o aveam. Ne oprim practic la un bolovan cu multe sfori de rapel pe el sub un diedru. Pana aici e ok, important e ca stim de unde incepe traseul. Cum se apropia noaptea facem trei rapeluri apoi lasam la baza traseului ascunse corzile si restul materialelor, impreuna cu o sticla de apa pentru a nu le mai cara a doua zi si revenim la corturi.Seara Carmen nu se simte prea bine asa ca dam stingerea pentru a fi odihniti pentru turele de a doua zi: unii spre Batian, altii spre Lenana. Suntem cam agitati si nu putem adormi asa de repede, oare ce ne va rezerva ziua de maine? Trezirea e programata la 4 dimineata. Am emotii.

Duminica 18.07.2010

Am avut o noapte in care nu prea am putut dormi cum ar fi trebuit. Stateam intins in cort si ma intorceam de pe o parte pe alta cu tot felul de ganduri. Ma intrebam de ce fac eu chestia asta, de ce trebuie sa urc pe munte pe un traseu din asta? Parca noaptea parea sa faca traseul mai greu si mai periculos. Parca vedeam lucrurile din alt punct de vedere. Daca pana mai ieri abia asteptam sa urc, acum ca a sosit momentul incepeau si unele indoieli. Oare nu e prea periculos, nu suntem prea multe echipe pe traseu si nu e prea mare riscul caderilor de pietre? Oare chiar vreau sa fac asta? Viata asta nu are o multime de alte lucruri frumoase care nu implica atatea riscuri? Bunul simt imi spune ca sunt intr-o tara straina, pe cont propriu, fara speranta ca cineva sa te poata salva in timp util in caz ca ceva nu merge bine. Inchideam ochii si incercam sa las aceste ganduri indoielnice sa se duca si sa adorm. Era important sa fiu odihnit pentru dimineata. Doar nu mi-am dorit atat de mult sa ajung aici ca acum sa renunt de frica fara macar sa incerc! Incercam sa ma linistesc si sa ma gandesc ca frica asta e normala. Si cu toate astea cand inchideam ochii imi veneau in fata stancile, peretii si regruparile vazute in ziua precedenta in tura de recunoastere. Intr-un final reusesc sa adorm putin spre dimineata cand suna ceasul pe la 4 ca sa plecam. Stiam ca ar fi trebuit sa fie cam 6 echipe pe traseu si doream sa fim printre primii ca sa nu luam pietre de la ceilalti.

Irina:

Ma trezesc la 4 odata cu plecarea lui Mihai. Aud ca prin vis ultimele pregatiri si pasii lor spre munte. Ma trezesc cam greoi deoarece nu am dormit asa de bine si dupa masa plecam spre Lenana. Ziua se anunta frumoasa, soare printre nori cat sa nu ne prajeasca. Urmam traseul comun cu primul grup pana in vale si apoi incepe urcusul pieptis. Inaintam greu deoarece Carmen nu se simte in continuare bine: nu poate respira cu usurinta. Ne intalnim cu un grup mare de turisti care ne anunta: nu mai e mult dar e abrupt.Ajungem pe creasta, mai mergem pe curba de nivel si se zareste varful: mai avem de mers putin pieptis. Inaintam incet pana la 100 m sub varf si cum Carmen nu se simte bine raman cu ea si Stet se grabeste sa urce pe varf. Greseste putin traseul si are emotii dar dupa putin timp il vedem pe Lenana. Se intoarce repede spre noi si coboram. La intoarcere e mult mai bine, mancam putin si cum suntem ingrijorati pentru Carmen hotaram sa coboare ei direct la Shipton unde era si salvamont si poate chiar un doctor sa o consulte. Eu urc spre corturi doar cu capacul de la ruxac in care erau actele. Ajungem cam in acelasi timp si ii urmaresc cu binoclul. Imi indrept apoi binoclul spre munte, poate poate ii zaresc pe ceilalti. Vad niste aplinisti dar nu sunt ai nostri. Ma uit spre Shipton, Stet se pregatea sa urce cu cineva spre Kami. Imi dau seama ca nu e de bine si vor avea nevoie de cort mai jos asa ca incep sa strang bagajele. Mut rucsacii fetelor din cort si impachetez rucsacii lui Carmen si Stet care ajunge cand trebuia sa strang eu cortul.Aflu ca ar putea fi edem si ei s-au hotarat sa coboare la Old Moses Camp. Strangem cortul, vorbesc cu vecinul de cort care il ajuta pe Stet cu caratul rucsacilor. Aflu ca urcarea pe Batian dureaza cam 10 ore si 4 coborarea dar niciodata socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ. El va pleca maine dimineata, pe traseu mai sunt niste prieteni de-ai lui printre care si un doctor. Ne asigura ca nu trebuie sa fim ingrijorati ceilalti se vor intoarce cu bine.Imi iau la revedere de la Stet si stabilim sa ne vedem in Nairobi al celalalt hostel. Se lasa seara, intru in cort si sunt atenta la tot ce se aude in jur, poate poate aud mai repede pasi si glasurile cunoscute. Se aude doar vantul si glasurile pasarilor. Ies afara e un apus minunat dar stau cu ochii atintiti spre munte. Inca nimic...Se lasa frigul, intru in cort si pun pe mine tot ce am dar e prea mult loc si gerul pune stapanire. Mii de ganduri imi trec prin cap, oare de ce nu au ajuns? Mai vin in seara asta? Astept. Se aude forfota celor care pleaca de dimineata, se pregatesc de culcare. Apoi liniste si tot mai frig. Ma fac colac si stau cat mai lipita de rucsaci dar tot nu pot dormi de frig si grija. Ma gandesc al ei, bine macar ca au sacul gros, e un ger infernal, misc din degetele de la picioare sa nu imi inghete. Atipesc, ma trezesc, iar ganduri. Realizez ca nu se mai intorc in seara asta, sunt in bivuac deja. E noapte tarziu, nu stiu cat e ora, o simt dupa gerul ce s-a lasat si linistea de afara. Adorm.

Intre timp eu cu Geo si Aura strangem ce mai aveam de strans si pornim al drum. Vedem frontale in fata semn ca altii ne-o luasera inainte. Ajunsi al baza peretelui ne dam seama ca erau cei 3 englezi cu care ne intalnisem cu o zi inainte in tura de recunoastere. Ii lasam sa urce primii si dureaza destul de mult pana se pregatesc la baza traseului timp in care admiram rasaritul. 

Pleaca ei si apoi vine si randul nostru. Urc primele 2 lungimi dintr-una de 60 m. O iau pe stanga culoarului (cum urci) pentru a nu incasa pietre de la ei care erau pe partea cealalta.

Ma urmeaza Aura si Geo, timp in care mai venea o echipa care mergea solo fara coarda. Ne depasesc rapid, noi urcam in ritmul nostru. Mai facem 2 lungimi mari de 60 m si ajungem la bolovanul de sub diedrul de unde ne intorsesem cu o zi inainte. Echipa de englezi statuse mult acolo si tocmai urcase pe diedru, ii urmez si eu, un pasaj sustinut de gradul 5. Ma descurc surprinzator de bine pe bocanci la aderenta. Am si cateva emotii, dupa un friend pus prost urc 10-15 m fara sa mai am unde sa pun alta asigurare. Nu era greu dar o asigurare buna sub tine ajuta foarte mult la moral. Urca si fetele si apoi pornesc iarasi. Urmeaza o zona cu lespezi inclinate. La sfarsitul lungimii urc peretele din fata pe niste bolovani spre dreapta si regrupez pe un fel de brana iniebata.

Vin si fetele. Intre timp cele 2 echipe dinaintea noastra au gresit traseul si s-au incuiat intr-un horn care iesea aiurea in dreapta in varful unui tanc. Ma intreaba pe mine daca stiu pe unde e traseul si le zic ca nu e bine pe acolo. Dupa ce am consultat schita traseului ne-am dat seama ca trebuia sa fie un hornulet mai pe stanga si ca hornul pe care urcasera ei era indicat ca varianta gresita. Mergem inainte in timp ce ei cautau sa descatere sa revina in traseu. Trebuia sa urmeze un horn de gradul 5+, urc pe niste bolovani in stanga apoi spre dreapta. Era un hornulet ingust, in care cu greu as fi incaput cu rucsacul, cu un piton in el dar il ocolesc pe dreapta si revin deasupre lui. Ce interesant cand mergi cu mobile ca o iei pe unde vrei tu! Nu mi se pare chiar 5+ cum era dat in ghid. Mai avem doar o lungime usoara pana la iesirea in amfiteatru printr-o strunga in partea din dreapta jos a lui.

Urcam in amfiteatru pe partea dreapta pana dam de niste bivuacuri bune ingradite cu pietre. Deasupra noastra era Firmin’s Tower despre care stiam ca trebuia urcat si care era cea mai grea parte a traseului. Hotaram sa il urcam pe partea stanga, despre care stiam ca era mai grea decat varianta de pe partea dreapta care era de obicei cu gheata. O luam spre stanga oblic in sus, eu mai intai in timp ce sunt asigurat de jos. 

In imaginea de mai jos se poate vedea prima parte a traseului urmat, pana dupa turnul lui Firmin.

Ajung pe niste lespezi inclinate ca tiglele pe care era foarte mult nisip, praf si pietre gata sa o ia totul la vale. Cum puneam piciorul totul pleca si ma simteam foarte instabil chiar daca terenul nu avea mai mult de 30-40 grade inclinatie. Reusesc intr-un final sa ajung la o bariera de stanci nu mai inalta de 10 m si sa pun un friend bun care imi da mai multa incredere. Vin si Geo cu Aura in timp ce eu cobor putin pe langa stanci sa caut o trecere peste ele pana intr-un loc unde pragul mi se pare mai abordabil. Reusesc sa le urc destul de greu facand un acrosaj cu calcaiul. Nu cred ca era pe acolo traseul dar important e ca a mers. Fetele urca dupa mine mai direct pe alta parte ca sa nu mai piarda timpul tragandu-se in coarda. Mai sus se vedea o coarda veche atarnata si iarasi nu stiam daca traseul era pe acolo sau nu. Din descriere nu ne dadeam seama. O iau pe langa ea in sus si ies pe o fata cazuta foarte friabila asa ca pana la urma apuc coarda cu incredere si ies sus. Geo si Aura vin si ele.

Mai era un prag de stanci pana la baza turnului. Trecerea asta mi s-a parut mai grea de gradul 5 desi destul de scurta. Iesim astfel pe o platforma orizontala larga.Urmeaza Turnul lui Firmin propriu zis. Prima lungime e un fel de horn de 30-40 cm largime, fara prize evidente si cu gheata in interior care stiam ca avea gradul 6 dupa unii, 6+ dupa altii. Avea si o coarda fixa atarnata pe el pe care am folosit-o sa ma trag in sus pentru ca nu mai aveam chef sa ma opresc si sa imi pun acolo papucii de catarat. Pana la urma am reusit sa fac totul pe bocanci. Lungimea asta am terminat-o pe o mica platforma cu o regrupare la doua pitoane unite cu un anou vechi.

De aici in sus urmau doua hornuri paralele la distanta cam de 2 m unul de altul. Intru in cel din dreapta (grad 5+) in care am constatat ca nu aveam loc cu rucacul asa ca il las agatat in horn urmand ca Geo sa il recupereze si sa il trag cu coarda. Ramonez greu cu genunchii si coatele prin hornul in care abia aveam loc. Urmeaza o traversare delicata in hornul din stanga, inca o urcare de gradul 6 pe el in sus apoi ies intr-o regrupare comoda de unde parea ca in sus e mai usor.

Eram bine aclimatizat si pasajele de catarat le simteam la fel ca la noi, parca nici nu eram la 5000 m! Vin si fetele in timp ce le filez la ancora de rapel de aici.Ultima lungime din turn e intr-adevar usoara dar numai la inceput. Mai sus are cateva miscari mai complicate care ne scot fix in varful turnului lui Firmin dupa ce depasim o alta ancora de rapel care aveam sa o folosim la coborare. Aici ne intalnim si cu a doua echipa care se retragea. Prima renuntase inca din amfiteatru. Au recunoscut ca au subestimat traseul, ca nu s-au documentat bine si ca nu se pregatisera cum ar fi trebuit. Noi ne continuam drumul fara graba stiind ca oricum nu scapam de bivuac. Coboram de pe turn in saua mica de dupa el apoi urmeaza o creasta din ce in ce mai aeriana si ascutita care ne conduce la un perete care ne taie calea fara posibilitate de a fi ocolit. Urmatoarea lungime e sustinuta cu pasaje de pana la gradul 5. Despre aceasta stiam ca era ultima lungime mai serioasa in afara de cateva pasaje scurte care vor trebui trecute mai sus. O urcam si pe asta si regrupam la o ancora de rapel deasupra. Urmeaza o traversare la dreapta pe o mica branuta, o urcare usoara printr-un mic amfiteatru si o iesire intr-o creasta cu un mic bivuac unde urma sa inoptam. 

Ne hotaram sa nu mai urcam seara pe varf deoarece venisera norii si nu se mai vedea nimic. Era suficient timp a doua zi si stiam ca de dimineata vom avea vizibilitate mult mai buna. Avem noroc de si vreme pentru ca nu ninge ca in zilele precedente.

Ne amenajam bivuacul punand pe jos o folie de supravietuire. Peste vin corzile desfasurate ca o saltea iar deasupra un sac de bivuac deschis. Deasupra ne acoperim toti trei cu un sac de dormit mare de puf (Nahanny Extrem).

Intram in bivuacul improvizat cu toate hainele pe noi in timp ce se intuneca. Noaptea e mai calda decat ne asteptam.

Mai jos se poate vedea partea de sus a traseului urmat cu locul bivuacului.

Luni 19.07.2010

Irina:

Ma trezesc dimineata pe la 4-5 cand grupul de langa mine pleaca pe traseu. Vad ca tot singura sunt in cort, ma gandesc ca trebuie doar sa se lumineze si vor porni la drum. Cred ca si e au simtit frigul de aseara. Adorm din nou epuizata. Ma trezesc primele raze de soare care intra in cort. Ies afara si ma uit spre munte, insa nici o miscare. Mai dorm putin si incerc sa deschid telefonul lui Mihai care se stricase. Vad doar ca e ora 8 si se inchide. Ies afara si merg pe drumul spre Batian atenta la orice zgomot dar nu aud vocile pe care le doream. Inaintez destul de mult, sunt deasupra vaii, ma opresc. Lumina diminetii e foarte frumoasa dar eu sunt nelinistita. Oare unde sunt? De ce nu au ajuns? Ma incurajez tot singura. Hai ca o sa fie bine! Imi zic in sinea mea ca au inaintat mai incet si decat sa se grabeasca mai bine ajung mai tarziu si in siguranta. Intru in cort si citesc despre Africa dar gandul imi e tot la ei. Fac un calcul: s-au trezit la 5, pana la 9 in 4 ore coboara. Incerc sa dorm, sa citesc ceva , mai ies afara dar nu e nimic nou. Suna ceasul, trebuie sa iau malarone. E ora 9 si ei nu s-au intors inca. Spun Tatal Nostru de nu stiu cate ori, tot ce imi doresc e sa fie ei bine. Ies afara si ma uit la munte, e nemiscat. Ma doare stomacul si mananc ce a mai ramas din pachetul de biscuiti. Realizez ca nu am mai mancat nimic de ieri. Hotarasc ca trebuie sa fac ceva asa ca ma duc sa iau apa pentru purificat. Conducta e deranjata, o repar, filtrez apa. E trecut de 11 si tot nu au ajuns. Dimineata ma gandeam ca daca nu ajung la 12 sa anunt pe cineva, acum nu mai stiu daca e o idee asa buna. Mai sunt alti alpinisti pe traseu, urca. Nu vad pe nimeni sa coboare dar ma gandesc ca nu sunt in unghiul bun. Ma gandesc ca Mihai nu mi-a spus o ora la care se intoarce asa ca e doar nelinistea mea cea cu care trebuie sa lupt. Fusta cortului se tot misca de la vant si imita pasii de om. Tresar de fiecare data. Asa nu mai merge! O sa se intoarca sanatosi cu totii. Ma gandesc ca trebuie sa am incredere in sotul meu. Citesc despre Africa, sunt epuizata psihic si adorm. Ma trezesc si parca ma striga cineva: Irina! Ies afara din cort si nu e nimic schimbat. Ma asez pe o piatra si ma uit spre munte, e aproape ora 16:00. De pe grohotis se aud zgomote, parca coboara cineva. Se aud si mai multe caderi de pietre. Astept.Vad o casca rosie si polarul albastru. E Mihae!

In acest timp noi ne trezim si admiram rasaritul din bivuacul de la 5100 m. Se vede cum iese soarele printre doua straturi de nori pe care ii coloreaza si ii aprinde, incalzind atmosfera din jurul nostru. Nu ne pare in nici un fel rau ca a trebuit sa ramanem aici peste noapte.

Vedem ca mai erau si altii jos pe Lenana care se trezisera cu noaptea in cap ca sa urce si sa vada rasaritul. Noi nu a trebuit decat sa deschidem ochii... Pe stanca era putina bruma care aluneca asa ca nu ne grabim sa urcam imediat ci asteptam sa se mai topeasca timp in care incercam sa mancam ceva. Eu nu puteam inghiti nimic de sete si abia reusesc sa mananc o jumatate de Mars. Urcam putin, apoi traversam pe o branuta cu alte cateva locuri bune de bivuac spre Shipton’s Notch, o strunga pronuntata care se vedea si de jos. Inainte de strunga e un pasaj de gradul 5 de vre-o 4 m lungime care ne da ceva batai de cap, nu pentru ca era greu in sine ci deoarece era o traversare greu de asigurat pentru secund. Reusesc intr-un final sa pun o nuca directionala si vin si fetele. Geo reuseste cu greu sa recupereze nuca si pornim mai departe.Urmeaza o creasta zimtata de dificultate moderata pe care mi-e destul de greu sa le asigur pe fete fiind pe traversare. Nu mai facem lungimi propriu zise, mergem in paralel pe cat se poate, din lespede in lespede, din bolovan in bolovan. Pe ultima lungime ies peste niste stanci, ma mai catar putin si ies pe varf, o stanca deasupra careia nu mai era nimic! Le asigur si pe Aura si Geo sa vina si ramanem toti cateva momente aici rotind privirea de jur imprejur. Pe varf nu era nimic deosebit, doar cateva pietre gramadite, o cutie ca de conserve de tabla in care erau niste hartii inegrite de vreme si neinteligibile, o sticluta de bautura semn ca cineva sarbatorise candva. Oare asta a fost tot? Ce mai urmeaza acum? Bineinteles coborarea despre care stiam ca nu e simpla... Eu parca nu ma pot bucura pe deplin pana nu ajungem cu bine jos. Sunt niste clipe de care o sa am tot timpul sa ma bucur mai tarziu. Cum uitasem aparatul foto in bivuac facem in graba niste poze cu telefonul lui Geo.

O luam apoi la vale pe lungul drum de intoarcere incercand sa ne aducem aminte fiecare detaliu al traseului pe care am urcat. Descataram creasta dintata de sub Batian, apoi din varful ascutit al unui tanc facem un rapel de 30 m (pe dreapta cum cobori) pana undeva sub Strunga lui Shipton, cu gandul sa ocolim pasajul expus de 4 m care ne fusese greu sa il trecem la dus. Reusesc sa urc la liber pana pe branuta dinaintea acestuia, apoi le asigur pe Geo si Aura cu o cordelina pe care o lasasem agatata acolo la dus special pentru asta. Descataram de aici pana la locul de bivuac, recuperam lucrurile de acolo si incepem un lung sir de rapeluri care va urmari in mare traseul pe care l-am urcat. 

Un rapel de 30 m ne scoate la baza amfiteatrului mic. Traversam pe branuta pe care am venit si iesim deasupra lungimii de gradul 5 unde facem un rapel lung pe ambele semicorzi iesind pe creasta din spatele turnului lui Firmin.

Descataram pana in saua din spatele turnului, apoi coboram putin spre dreapta (cum cobori) pana pe o brana mica. Urmeaza o urcare scurta (grad 4-5) care ne scoate in stanga la o ancora de rapel pe langa care trecusem pe ultima lungime a turnului. De aici facem un rapel lung pe doua semicorzi pana in regruparea de deasupra hornurilor. Cum mai jos ne e frica sa facem rapeluri lungi din cauza ca s-ar fi putut bloca nodul in fisuri hotaram sa facem mai multe scurte pana pe platforma de sub hornuri.

In continuare mai facem un rapel de 60 m pana in amfiteatru, undeva deasupra zonei cu pietre si bolovani care plecau la vale. Ca sa evitam caderile de pietre traversam stanga (cum cobori), facem apoi un rapel scurt peste o portiune mai abrupta de stanci si iesim la bivuacurile bune din amfiteatru.

Coboram inca putin, trecem peste creasta mica pe la momaie si iesim in valcelul pe care urcasem. Urmeaza un rapel scurt (ca sa recuperam usor coarda) peste bolovanii usori unde avem grija sa nu dizlocam pietrele care stateau sa cada la cea mai mica atingere. Apoi facem un rapel lung pe ambele semicorzi (60 m) pana pe lespezile inclinate de deasupra diedrului. Pe rapelul acesta avem si o zona buna surplombata unde alunecam pe coarda direct in jos pe langa peretele care se tot departa.

Urmeaza sa coboram diedrul unde din cauza pietrelor gata oricand sa cada facem un rapel scurt de 30m pana la bolovanul de dedesupt sub care ne adapostim la recuperarea corzii. Urmeaza cele trei rapeluri pe care le mai facusem si la tura de recunoastere. Iesim jos si abia acum ne simtim mai linistiti. Abia acum putem spune ca am urcat pe Batian! Ne e foame si sete dar suntem bucurosi.

Mai ramane sa ajungem la corturi sa vedem daca si ceilalti sunt bine. Oare ei au urcat pe Lenana? Cum o fi fost? Eu o iau putin inainte ca sa vad ce e cu Irina. O vad de la distanta, da din maini bucuroasa! Cand ma mai apropii vad ca plansese si fusese ingrijorata, dar acum grijile ii trecusera ca prin minune. 

Stet cu Carmen coborasera cu o zi inainte si ramasese singura sa ne astepte. Grijile care au fost, acum nu mai contau... Ne bucuram cu totii ca suntem iarasi impreuna. Am baut apa pe saturate, am mancat si am hotarat sa tinem planul initial, adica sa coboram pe Chogoria urmand sa ne vedem cu Stet si Carmen in Nairobi. In aceeasi seara, dupa masa, cu forte proaspete plecam spre Simba Col cu gandul sa coboram sa dormim la Minto’s Hut pentru ca ziua urmatoare inainte de ora 2 sa iesim din parc.

Poteca pe care am urmat-o ar fi trebuit sa aiba o ramificatie la stanga dupa harta noastra, dar tot urca spre Lenana si am ajuns foarte sus, langa un mic lac pe la 4700 m, dar nu in Simba Col... Se lasa seara si apusul era foarte frumos dar noi ne grabeam sa ajungem pe lumina in creasta de unde am fi putut sa vedem drumul bun. Incerc sa urc cat de tare pot si reusesc sa ies in creasta putin inainte de a se intuneca.

Reusesc sa vad pe ce vale e Chogoria dar cam atat. Vin si Irina cu Geo si Aura, si coboram de unde eram pe de-a dreptul pana la lacul Simba unde teoretic trebuia sa dam in poteca. Cum era noapte nu vedem poteca si iesim deasupra unei bariere de stanci, pe o mica branuta. Suntem foarte obositi dupa o zi lunga. Nu stim cum sa coboram si nici pe unde, asa ca punem cortul pe branuta si asteptam ziua urmatoare sa ne orientam. Mancarea e si ea pe sfarsite. Mai avem niste biscuiti si putin cascaval pentru a doua zi.

Marti 20.07.2010

Ne trezim cum se lumineaza de dimineata si constatam ca poteca era undeva mai pe dreapta, nu pe stanga asa cum ne imaginasem noi! Abia mai jos se ducea pe stanga.

Incepem coborarea admirand valea Chogoria cu canionul ei. Ajungem si la Minto’s Hut unde ne alimentam cu apa din lac si o purificam.

Ne intalnim aici cu rangerul care era la statia meteo de pe Naro Moru cand urcam. Dupa o mica pauza o luam iarasi la vale. Peisajul e foarte frumos. Vedem lacul Michaelson din canion, niste cascade sub el, iar in spate varfurile mari: Lenana, Nelion si Batian. Avem impresia ca suntem intr-un loc unde omul nu a patruns, lucrurile fiind neschimbate de mii de ani.

Facem multe pauze de poze si de cautat semnal la telefon. Stiam ca distanta de la iesirea din parc pana la orasul Chogoria era foarte mare si ca trebuia sa aranjam ca o masina sa ne ia. Aveam numarul de telefon al cuiva care ne promisese sa ne duca cu 8500 Ksh pana la Naironi, dar trebuia sunat inainte, iar noi tot nu dadeam de semnal... Totusi coboram in speranta ca vom gasi semnal mai jos. La un moment dat ne intalnim cu un ghid care urca si intram in vorba cu el. Ii spunem ca nu avem nimic aranjat de masina. Se ofera sa vorbeasca el pentru o masina pentru 5000 Ksh care sa ne ia de la 7 km mai jos de Bandas (unde era iesirea din parc) pana la orasul Chogoria de unde urma sa luam un matatu spre Nairobi. Celalalt zisese 4500 Ksh de la 7 km mai jos de Bandas pana la Chogoria Town plus 4000 Ksh masina de la Chogoria Town spre Nairobi in loc de matatu asa ca diferenta nu era mare si in lipsa de alta solutie acceptam. Incearca sa sune dar nici el nu are semnal. Promite ca nu ne uita si vorbeste de la Minto’s Hut unde era semnal (zicea el). Facem schimb de numere de telefon si o luam repede la vale sa iesim din parc pana la ora 2 sa nu trecem in urmatorul interval de 24 de ore (cum se platea taxa de parc). Traseul e foarte lung, in partea de jos pe un fel de plaiuri. Vegetatia e din ce in ce mai mare, complet diferita de cea de pe Naro Moru. Intai tufe, apoi copaci, padure, jungla de bambus si tot felul de flori care mai de care mai interesante...

Inainte de a intra in padure ajungem la inceputul unui forestier care stiam ca trebuie sa-l urmam pana la Bandas 7 km (Bandas sau Mount Kenya Meru Bandas – iesirea din parc). Aici platim diferenta de 55$ x 3 zile pentru fiecare pe langa pachetul de trei zile de 150$ care l-am luat la inceput. 

Problema acum era ca nu stiam daca cel cu care vorbisem pe drum a vorbit sau nu de masina. El nu ar fi putut sa ne sune pentru ca noi nu am avut semnal. Intrebam pe cei de acolo daca e vreun loc cu semnal ca sa vorbim si ne conduc pe un camp cu un suport din lemn pentru telefoane mobile acoperit cu o umbrela dar nici acolo nu avem retea. Era semnal doar pe Safaricom, un Vodafone al lor dar care nu are contract de roaming cu Vodafone de la noi. Pana la urma gasim pe Ken 07 – Orange, dar nu raspunde nimeni, asa ca nu mai stim ce sa facem... Sa mergem pe jos 35 km nu e usor si ne-ar mai lua o zi.

Norocul nostru este insa ca venise acolo un jeep de la Kenya Wildlife Service sa incaseze banii de la poarta, si ne propun sa ne duca ei pentru 5000 Ksh pana la orasul Chogoria la matatu. Oferta era oricum foarte buna avand in vedere ca celelalte doua oferte de 4500 sau 5000 ne-ar fi luat de la 7-10km mai jos de poarta unde drumul era mai bun. Oricum ne facem ca e mult si reusim sa negociem si aici. Lasa la 4000 Ksh si pornim la drum. 

Suntem escortati de doi soldati cu niste pusti mitraliere care stau in spate langa noi sa pazeasca masina cu bani. Drumul forestier de coborare se dovedeste a fi mult mai prost decat ne-am fi imaginat. Namol foarte mare cu balti prin care abia trecea jeepul iar pe margini nu era poteca ci balarii. Ne-ar fi luat foarte mult timp sa coboram 7-10 km pe jos si nu am vazut nici o masina sa ne fi asteptat asa ca se pare ca cel cu care vorbisem pe traseu nu reusise sa rezolve nimic. Pe drum dam si de un camion infundat in noroi care se chinuia sa urce.

In final ajungem la Chogoria Town, mai mult un sat fara nici un fel de infrastructura turistica decat un oras asa cum ii spune numele. Toti locuitorii de aici aflasem ca sunt nepotii unui sef de trib care a trait cu cateva zeci de ani in urma care a avut 37 de neveste. Cum coboram in statia de matatu sar toti pe noi care sa ne ia mai intai cu preturi care mai de care mai umflate. Unul din cei care coborasera cu noi de sus cu masina parcului vine si ne suie intr-un matatu expres care ne va duce la Nairobi fara alte opriri. Platim fiecare cate 400 ksh plus 400 ksh pentru cele 4 bagaje (100 de fiecare). Drumul e obositor dar in final ajungem la Nairobi unde coboara toata lumea undeva in zona River Road, o zona relativ proasta noaptea. Soferul promisese ca ne duce pana la hotel dar acum mai cere inca 2000 Ksh pentru asta ceea ce era nesimtit de mult. Noi ne facem ca vrem sa coboram iar pana la urma coboara pretul la 200 Ksh. Acceptam si pornim spre Milimani Backpacker’s Hostel, unde se cazasera si Stet cu Carmen. Ajunsi aici nu mai vrea nimic suplimentar doar promisiunea ca o sa il mai cautam daca avem nevoie de transport. Mancam bine, facem dus si adormim lemn.

Continuarea

Aici s-a terminat iesirea noastra pe Mount Kenya si au urmat altele. In continuare planurile s-au schimbat ca de obicei. Dupa o zi in Nairobi am pornit spre Mombasa, am ajuns in Lamu, un arhipelag la Oceanul Indian cu cultura araba, apoi impreuna cu Irina, Geo si Aura am mers inspre Arusha – Tanzania unde am urcat pe Mount Meru, in timp ce Stet si Carmen au fost in Zanzibar, inainte de a reveni cu totii in Nairobi si apoi acasa.

Costuri in Africa:

• Avion Bucuresti Nairobi dus intors 690 euro luat din timp;

• 25$ taxa de viza Kenya - se ia de pe aeroport si e valabila aceeasi viza si daca mergi in Tanzania si te intorci;

• Mount Kenya - taxa parc 150$/zi 3 day package + 55$/zi aditionala (se plateste la interval de 24 h) - noi am platit 3 zile aditionale, se plateste la intrarea in parc. Include si taxa de campare;

• Transportul pana la Naro Moru - noi am dat 6000ksh (75$) pt un minimicrobuz care ne-a dus pe toti. La Naro Moru a trebuit sa aranjam o alta masina care sa ne duca pana la intrarea in parc care e foarte departe; am mai dat 2000ksh (25$) pt o masina pana la intrare (la 2400m alt). De la Naro Moru la statia meteo (3000m alt) ne cereau 6000-9000ksh asa ca am preferat sa urcam pe jos 3 ore pe forestier de la intrarea in parc pana la statia meteo;

• Pentu coborarea pe Chogoria, de la iesirea din parc pana la Chogoria town sunt 35 km drum prost, nu poti merge nici cu piciorul prin namoalele alea, trebuie neaparat jeep care costa 9000ksh(115$)-35 km. De la Chogoria town la Nairobi 500ksh(6$) matatu - transport public. Ar fi bine ca transportul la intors mai ales pe Chogoria sa fie aranjat din timp. Altfel la iesirea din parc si in Chogoria town nu se poate aranja nimic si e riscul sa te fure - sar pe tine ca rechinii si nu e nimic organizat;

• Mancarea (noi am luat din Nairobi din supermarket), cam 100$ de toti. Atata am platit noi;

• Alte preturi (noi nu am avut si nu stiu la cat s-ar fi putut negocia pana la urma): un ghid de treking e 20$/zi, un bucatar 18$/zi, un porter 15$/zi. La porteri trebuie sa le dai rucsac si cu toti trebuie aranjat cu ceva timp inainte. Un ghid tehnic pentru Batian cerea 750$ pt o tura de 2 zile si ia cu el 3 persoane odata. Trebuie sa ii dai echipament, corzi, etc. In plus daca vrei sa stai la cabana costa dar nu stiu exact cat. Exista si ture organizate de agentii undeva pe la 1100$/pers (fara ghidul tehnic pana pe Batian).

In concluzie cu totul a fost cam 2400eur/pers 26 zile, inclusiv vaccinuri si medicamente de malarie care au fost si astea destul de mult. Pe safari 4 zile am platit 360$/persoana, Mount Meru din Tanzania a fost 250-300$/persoana, iar restul multe si marunte.

Vaccinuri/ medicamente necesare (se pot face la Victor Babes):

• Febra galbena – 200Ron;

• Febra tifoida – 100Ron;

• Unul care le reactiveaza ape cele din copilarie – 60Ron;

• Hepetita – trebuie 3 doze la anumite intervale de timp, noi nu am facut;

• Pastile profilactice de malarie - cel mai bun dar si cel mai scump e Malarone care acopera toate tipurile de malarie si are putine efecte adverse. Noi ne-am luat din Germania pt ca nu se gasesc in Romania. Se da pe reteta si trebuie luata o pastila pe zi cu o zi inainte, cat stai in zona de risc si 7 zile dupa. Costa 59 euro folia de 12 pastile. In Nairobi am reusit sa gasim la farmacie un echivalent numit Malanil pe la 2000ksh (20 eur) folia. Se pare ca e facut de aceasi firma (GSK) ca si originalul, cu aceleasi ingrediente, cutia arata la fel. Despre celelalte tipuri de medicamente nu stiu prea multe. Sunt unele care se iau una pe saptamana mult mai ieftine dar nu acopera decat 15% din tipurile de malarie si nu sunt bune tocmai pentru malaria falciparum care se gaseste acolo. Pe langa medicamente e important sa eviti cu orice pret muscaturile de tantari - crema, plasa, etc. Ca zone de risc sunt in special cele joase, pe coasta. Pe munte peste 2000 - 3000 m sansa sa fie tantari e practic nula.

Echipament:

Pe langa echipamentul de treking am avut si echipamentul tehnic astfel:

• Papuci de catarat – i-am avut dar ne-am descurcat pe bocanci;

• Casca;

• 2 semicorzi la 60 m, mergeau si la 50 m;

• Set frienduri (pt fisuri aprox 20-50 mm) – 6 bucati diverse;

• Set nuci (mai ales medii si mari);

• 8 bucle – nu prea ajuta ca atare, puteau fi inlocuite cu carabiniere simple si un anou;

• Anouri mici 9 si mari 2 – foarte utile;

• Pitoane si ciocan – am avut dar nu am folosit;

• Un piolet tehnic daca gasim gheata;

• Cordelina – cativa m pentru bucle de rapel, prusice;

• Reverso + carabiniera;

• Ham;

• 10 carabiniere fara filet (pt frienduri, nuci, etc);

• Carabiniere cu filet 2 (una de fiecare regrupare).

Echipamentul se putea inchiria si de acolo de la Mount Kenya Guides and Porters Safari Club (http://www.mtkenyaguides.com/):

• Cort 2 persoane 10$/ zi;

• Izopren 3$/ zi;

• Primus 70$ pe toata perioada incluzand gazul;

• Ghid cu traseele gratuit;

• Oala pentru primul 3$/ zi;

• Bete treking 5$/ zi.

Joi, 23 septembrie 2010 - 20:53 
Afisari: 4,572 


mihai_a380