Jumatate de litru de apa gratis (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

Nakra Tau e primul, un petic indepartat de alb deasupra subCaucazului. Incep muntii astia unde se termina ai nostri, chiar si “delusoarele” verzi si fara faima sunt sute de kilometri de creste ale Fagarasilor prin care serpuieste drumul spre Mestia. Laila cea inflacarata apoi, cel mai prietenos patru miar din zona. Intr-un cer perfect senin, Ushba isi ascunde fata in nor. Munte sacru, taramul lui Dali, zeita svana a vanatorii, zorilor de zi si locurilor inalte, necalcate de om. Nici s-o privesc nu simt ca merit, dar in drum spre aeroport, uitandu-ma cum rasarea Jupiter, am improvizat putin pe baza unei vechi rugaciuni vanatoresti. Dali a stancilor, Dali a zorilor, lasa-ma sa-mi ating tinta, si daca ti-oi gresi cu ceva, fie-ti mila de mine. Si tinta mea se iveste acum in zare, un triunghi perfect de lumina alba. Tetnuldi, mireasa Caucazului. 

Tura ghidata. Suntem cinci in echipa - cu Marioara am fost colega de curs de alpinism, dar daca eu m-am apucat la 30 de ani ea a facut-o la 55, si nu cu un drum usor pana acolo. Pe Dorian nu-l stiu dar il stiu munti mai mari si rute mai tehnice decat ce urmeaza. Pe Marian Anghel il stiti multi - ne-o invatat pe toti meserie. Iar ghidul local, Archil Badriashvili, are asa condei ca-i pacat sa nu-l las sa se prezinte cu propriul jurnal https://publications.americanalpineclub.org/articles/13201216085  . La un pahar de vorba in seara aia, incerc sa-l trag un pic de limba despre ruta noastra (o creasta expusa si neprotejabila, dar in conditii foarte bune) si despre varfurile din spatele ei (traversarea spre Gistola nu e imposibila, dar nu prea merita balaureala execrabila de pe retragere). Nu e o seara lunga, chit ca rucsacu-i deja facut (si, cu apa cu tot, trece bine de 20kg…). Nervozitatea aia dinaintea plecarii…

Plecarea a doua zi e direct de la 2800m, de pe partia de schi. Curba de nivel la inceput, dar o curba de nivel care traverseaza ceva morene, deci repede nu mergem. Planul initial ar fi fost sa ajungem direct in tabara de baza, la 3750, in prima zi, dar ajungand noi la culoarul de acces pe ghetar deja dupa pranz, intr-o zi calda si insorita, decidem sa ne oprim aici, in loc sa ne balacim intr-o zapada deja fleasca, cu casa-n spate, pe un fel de Galbinele principal. Corturile, si ne intoarcem dupa apa - paraul pe care l-am trecut acum trei caldari e ultima sursa de apa curgatoare. Raman in urma pe malul lui, singuratatea o sa fie marfa rara in zilele care urmeaza si stiu cat mi-e de draga, si dragi mi-s si apa asta rece ca gheata, pajistile inflorite de sub noi, norii care se fugaresc cu soarele … hopa, dar ce-i cu lacrimile astea. Lacrimi de acum un an, de la un Kazbek care nu m-a tratat cu manusi, intr-o tura in care m-am simtit destul de straina, poate…. Dar e suspecta atata labilitate emotionala. Vedem diseara, fato, tare mi-e ca n-o sa te aclimatizezi tura asta la fel de bine ca data trecuta.Cititorule, nu m-am aclimatizat. Pentru cine mi-o repeta isprava, incercati sa nu ajungeti la 3100m dupa 2 nopti dormite pe sponci si o insolatie d-aia faina in canicula Budapestei. Prevulnerabilizeaza, mai ales insolatia. Is la orizontala in cort, as lua un Nurofen dar nu imi iese. Procesul ar implica sa intind mana in buzunarul de la cort, sa gasesc si sa scot folia de Nurofen de acolo (o pregatisem cu 2 ore inainte), sa gasesc o sticla de apa, sa scot o pastila, sa o bag in gura, sa desfac dopul sticlei si sa trag o dusca. Prea multi pasi. Incerc sa tin tot lantul asta de actiuni in minte dar se evapora, gasesc sticla in mod repetat pentru ca o pierd de fiecare data cand ma uit dupa pastile, sau uit ce incercam sa fac… Nu zic ca daca ma intrebi acum cat fac 7 ori 9 nu stiu sa-ti raspund. Nici n-as intelege intrebarea. Ceva trebuie facut totusi, imi vine o idee de geniu, gasesc din nou sticla, o tin bine in mana si ii zic Marioarei ca ar fi bine sa luam niste Nurofene. Cauta, gaseste, imi da si mie unul, si cu sticla intr-o mana si pastila in cealalta reusesc in sfarsit sa-mi duc sarcina la bun sfarsit. Nici Marioara nu se simte deloc bine, pare mai coerenta ca mine dar durerea de cap si gretzurile n-au iertat-o (eu macar greturi n-am), si ea e prima oara la altitudine peste noapte deci nu vreau s-o sperii, incerc sa ma comport normal, mai ales cand ne face Marian o vizita sa afle cum ne simtim (cu neuronul ala unic folosit de obicei in liceu, sa nu se prinda tac-tu pe cate carari te-ai intors acasa). Inchid ochii si fie ce-o fi.

 Ii deschid a doua zi un pic mai valida, cat sa realizez ca am o problema. Cand ma imprastii peste morena complet de-aiurea, realizeaza si Archil ca am o problema. Incerc sa-i explic de confuzie si ceatza din cap, imi e greu sa gasesc cuvintele pentru ca nu mai am acces direct la ele, doar la niste automatisme verbale unde odata pornita fraza se autocontinua si nu e neaparat ce incercam eu sa spun, dar cred ca stie povestea asta pentru ca ma ia in cuvinte foarte simple: 1) nu te stresa, 2) la fiecare pas, fii atenta la el si fii atenta la tine si 3) daca se schimba ceva in rau, zi-mi imediat. Ok. Coltarii in picioare, pioletul in mana, optul legat si hai. Corpul merge automat, bune au fost toate vaile si nevaile de primavara asta, ca siguranta asta pe picioare nu de ziua de azi apartine. Pas dupa pas, si cand capul mi se incetoseaza zic si ne oprim pan’ se limpezeste la loc, si pornim din nou. O gainusa de munte cu puiul dupa ea ne taie calea. Nici nu stiu cum se topesc sutele de metri diferenta de nivel, e ca la noi pe vai, fiecare pas e lent dar se aduna repede. O buza de piatra sparta in fata:stai, iesim pe ghetar deja? Da, o sa mai fie doar o urcare scurta de aici. Daca ne oprim mai incolo, vedem Tetnuldi. Si-l vedem. Dupa o roata data unei caldari si urcarea aia scurta, fata vestica e toata in fata noastra, si avem timp cat asteptam sa se iveasca si restul echipei sa luam mental toate rutele la rand - nimic pe ghetarii suspendati din stanga, evident, dar doua rute de catarare pe gheata in stanga si dreapta pietrelor din mijloc-dreapta, deschise in deceniul trecut si schiate acum doi ani, si o ruta de mixt intre, deschisa free solo anul trecut. Si, in zig-zag stanga-dreapta pe un ghetar-rampa pana in umarul crestei, “perna” de 4200 si pe urma in sus pe creasta, Sud-Vestica noastra. Incerc sa izolez vizual cele trei segmente - urcarea initiala pe piatra, pe urma muchia expusa si urcusul final. 

Base camp. Imi ia juma’ de ora sa pun cortul asta pe care, de obicei, il pun legata la ochi in 5 minute, dar cu rabdare, merge. Cateva ore de cai-verzi-pe-peretii-verzi-ai-cortului repara multe, dupaamiaza deja incep sa ma simt din nou om. Camera si la deal pe platoul de deasupra taberei, asteptand apusul. Poate is inca prea tanara, poate am frecat prea putina menta prin tabere de baza, sau poate invers, am facut prea multe ture de o zi in ultimii ani, dar prin locurile astea ma imbata simpla existenta. M-au imbatat in Kazbek cenusiul unei furtuni care ne manca ora cu ora sansele de reusita, rosul unei semiluni ivite printr-o spartura de nori la 1 noaptea cand oricum te trezeau harmalaia si frontalele echipelor din acea zi … mizeria execrabila din base camp, sincer, iar apusul asta este despre alb pur reflectand mii de culori, despre un senin-cristal si coarnele Ushbei pe fundal de aur topit, despre o singuratate binecuvantata pe un platou de zapada (tin minte cand stateam eu cate trei ore sa prind apusul asta, dixit un Archil gasit prin zona, e schimbul tau acum) dar esenta e aceeasi, acelasi da spus vietii.

Am in fata o noapte senina, si echipa din cortul de langa noi pleaca la 3 spre varf. Intoarsa la cort, construiesc o platforma orizontala pe parapetul antivant pe post de trepied pentru camera, si, cu pretextul gasitului incadrarii corecte si al descalcitului de probleme neobservate altfel (cum sa faci o compacta sa focalizeze unde trebuie pe lumina care nu-i, de ex) raman pana in miez de noapte privind Calea Lactee cum rasare. Ruptura din Cygnus e fix deasupra varfului - o zona din cer pe care nu ma mai satur s-o fotografiez , o sfasiere neagra in albul stelelor, tivita cu sangeriu de hidrogen. https://flickr.com/photos/-stille-/51193795480/in/album-72157710283178036/  .  Via negativa. Inspre sud si spre civilizatie se arcuieste Scorpionul, vad din constelatia asta scufundata sub ecuatorul celest stele pe care le-am vazut doar in ceruri ceva mai sudice, nu inteleg, sunt la 43 de grade latitudine - si apoi inteleg - sunt sus, mult mai sus, orizontul e altul ca la nivelul marii. 

Dorm cu bocancii in picioare. La 3, cum speram, ma trezeste foiala plecarii, Pufoaica pe mine (camera e deja in buzunar) si afara. Jupiter rasare deasupra umarului crestei, frontalele baietilor stralucesc pe ghetar, norii de convectie deja joaca sarabanda deasupra varfului, din cand in cand zbarnaie cate o Perseida, si eu trag cadru dupa cadru pana se termina bateria si rasar Pleiadele. In calendarul aborigen neozeelandez, anul nou incepe cand vezi Pleiadele prima oara, si asa noapte de Revelion n-am avut pana acum. Zori de ziua mea. Mi-s pline oasele de lenea sacului de dormit si frig nu e, corpul gaseste o pozitie de echilibru tolanita pe pietrele parapetului si un bat de cort nu de pe partea Marioarei, privesc cum putrezeste cerul. 

Baietii se intorc la 6, retrasi fix dinaintea iesirii in creasta pe motiv de lipsa de vizibilitate si placa de vant. Sunt intr-o tura blitz, preaclimatizati pe Kazbek si cu bagaj de o noapte, deci nu-si permit sa mai astepte o zi vreme mai buna, plus ca ii cheama deja alte zari… Se bucura mult de poze si ma invita la mic-dejun (ce bun e orice n-ai carat tu in spate). Am o gramada de intrebari despre Kazbek, niste prieteni de-ai mei se indreapta acolo in cateva zile, e prima lor tentativa de 5miar, eu anul trecut m-am retras la 4850, si vreau cat mai multe detalii sa le ofer. Promit niste poze cu documentat muchia la schimb, nu-s, pe moment, asa de multe pe net. Ne lasa niste oua fierte, pentru cine n-o facut inca ochi, si un litru de apa … apreciez gestul, butelia noastra consumandu-se intr-un ritm mai rapid deca as vrea. Avem acum 3l de fimeie, apa de o zi la altitudinea aia daca vrem aclimatizare corecta, si nu o sa mai avem gaz de topit inca 3. Las’ ca ma descurc eu. 

Furtuna prognozata la pranz nu-i ea chiar furtuna, doar o lipsa de vizibilitate, si de aia nu-i nevoie pentru tura de aclimatizare. Urcam direct pe muchie in directia umarului pana la un mic platou la 3950… aceasta fusese ruta originala, continua cu o creasta expusa, printre tancuri, si da pe urma intr-un culoar de 40 grade f greu de protejat si care se varsa drept in hau. Culoarul ala a fost locul primei tragedii din istoria alpinismului georgian - o echipa de 3, un singur piolet valid folosit la taiat trepte, un secund cu mai putina experienta luandu-si zborul, un cap de coarda, Simon Japaridze, care se arunca pe el ca sa-l opreasca, fara sa reuseasca, un tert sabotat de malarie urmarind de la distanta ce se intampla. O paranteza in text: https://core.ac.uk/download/pdf/238434176.pdf  e o teza de doctorat care se citeste ca un roman de aventuri despre alpinismul georgian din prima jumatate a secolului 20. Archil imi arata ghetarul pe care au fost gasite cele doua cadavre - intai Pimen Dvali, si apoi, dupa eforturi supraomenesti din partea localnicilor (inacceptabil, sa ne ingropam fratele crestineste, in timp ce oaspetele nostru zace in pustietati), Simon Japaridze. Ar fi fost prima ascensiune georgiana daca ar fi reusit …. Asa, Alexandru Japaridze a condus-o cativa ani mai tarziu - iar sora lor, Alexandra, a jucat un rol cheie in prima ascensiune georgiana a Ushbei, refuzand sa se retraga intr-un punct sensibil si alegand sa-si petreaca noaptea legata de talie in coarda in perete, la 200m altitudine deasupra locului in care se retrasesera coechipierii, care au trebuit sa se intoarca a doua zi dupa ea si ….impreuna, au facut varful. Alexandru a murit in anii ‘50, intr-o traversare a Shkeldei mai tarziu in an decat s-ar fi cuvenit, impiedicata de autoritarianismul sovietic (nu-s altceva decat alpinist, am fost alpinist inainte sa ma faceti voi - dar e o arma teribila de indreptat inspre ceafa cuiva, permisiunea asta de a urca pe munte, atunci cand de ea depinde nu doar propriul “lonely impulse of delight”... Ce-as vrea sa faca cineva mai cu carte ca mine istorice ale alpinismului georgian si roman post-WW2,  pe moment doar am citit un roman a clef pe partea romaneasca, Jnepenisul, pe care vi-l recomand… Comparand perioada interbelica din teza lui Bamberger de partea georgiana, si cartea lui Mircea Ordean de partea noastra, se vede unde a fost coloana vertebrala si unde incapacitatea de cooperare mascata in rebeliune…). Alexandra a trait pana la adanci batraneti, a educat generatii intregi, a facut ascensiuni fabuloase…. Ne oprim la inceputul portiunii expuse din ruta initiala. Fugaresc cu ochii gaurile din nori, incercand sa-mi dau seama de unde curg avalansele pe care le tot auzisem pe urcare (pare sa fie acelasi valcel care se tot declanseaza, n-are treaba cu linia noastra de maine). Mama, dar ce frumos arata ruta normala originala cand o vad printre nori, e nashpa, n-as vrea s-o fac cu bagaje pana in tabara 3 sau dintr-un sut pana in varf, da daca nu varfuri vrei, ar fi faina ca tura de aclimatizare, sus pana la 4200 si dat jos pe ghetar pe actuala normala pe urma. Vorbind de aclimatizare, mi-am alocat juma’ de litru pentru. Il beau dintr-o dusca. Nu imi e sete, nu imi e sete deloc, dar intra apa aia ca-n seceta de miez de vara. Pe intoarcere, mai jos, Archil opreste grupul: ok, care aveti sticle goale? Ruxi? La vreo 8m distanta in traverseu, o stanca picura. Infig pioletul, ma intorc cu fata la panta…nu nu, ma duc eu, da incoa. Putreda bine zapada pe traversare, dar pana termin eu sa-mi fac mustrari de constiinta Archil s-a intors deja. Apa gratis, se amuza. O pastrez pentru varf, mentin si eu tonul. Nu e nimic dramatic aici, un gest simplu, jumatate de litru de apa care nu fac diferenta nici intre succes si esec, daramite viata si moarte, dar inseamna in momentul asta totul. Am citit acum cateva zile un jurnal al Laurei Matei in care m-am recunoscut rau, atat de rau ca nici n-am putut sa-i raspund direct inca. Zicea ea “Atata bucurie traiesc, cateodata, dar cat de multe am de depasit pentru ea”, si recunosc amar tirania socotelilor astora… o recunosc, dar realizez acum ca am inceput sa ma detasez de ea. Cumva, in anul asta, am inceput sa invat sa primesc jumatate de litru de apa gratis. Inapoi in tabara de baza. Au ajuns georgienii, au ajuns si doua echipe maghiare. Cu unii dintre ei fusesem vecina de avion, chiar ma intrebam de ce intarziau. Mancat ce nu trebuie, pare-se. Vremea se spurca rau de tot de poimaine dar maine e zeiss, deci fie aclimatizarea ce-o fi, incercam cu totii. Imi ziceam la nivelul marii ca daca am conditii bune, de data asta al meu e varful, merg fluierand, la ce am facut iarna asta. Realitatea din teren e alta. Is demoralizata rau de o gramada de mici conflicte, aclimatizata prost, am ramas fara gaz da’ nici nu-mi vine sa le cer baietilor. Curcubeul care se-ntinde sub noi in vale e un miracol, dar in momentul respectiv nu-l percep asa. Raman pierduta in propriile ganduri cam pana la 11 noaptea, cand incepe, nu inteleg de ce, hlizeala in cortu’ vecin. Pe la 1 si ceva renunt sa mai incerc sa dorm. Fie ce-o fi. 

2 AM. Asa de dragi mi-s momentele astea dinaintea startului, totul e pre-pregatit de cu seara, nu ai nicio decizie de luat, doar un plan de executat si o tacere interioara de pastrat, cum ai tine in mana un obiect foarte fragil. Reset total. Intreba cineva odata cum faci sa intri-n priza atat de devreme. Raspunsul e - nu intri. Te scurgi somnambul la deal impreuna cu balta de lumina a frontalei, fie ca tii drumu’ Munticelului sau ca esti pe ceva ghetar in Caucaz. Priza e pentru cand se lumineaza sau cand apar dificultatile tehnice, si daca ai pornit si te-ai miscat cum trebuie, astea se intampla in acelasi timp si totul functioneaza extrem de natural. Insir-te margarite de frontale, nu pornim primii dar cand terminam de traversat caldarea, primii suntem. A nins mult primavara asta, nici nu sesizezi peste ce crevase treci. Dar ne ajuta zapada asta, alea 1-2 lc de panta de 40 de grade de la iesirea din caldare, spre rampa de acces spre creasta, ar fi cu totul altceva daca zapada n-ar fi inghetata, dar suficienta de bocanc. Lungimi de coarda propriu zise, in primul rand. Jupiter rasare deasupra umarului crestei, asa-i de bine cand navighezi dupa stele sau planete in momentele astea, nu mai stai sa freci prea mult orientarea, ochii-n cer si inainte. Bine, in practica navighez aici dupa frontala si coarda lui Archil, si nu stiu ce-i calauzeste lui pasii dar probabil nu e Jupiter (uhh, aduce noroc? m-a intrebat cand am inceput sa ricosez de pereti de bucurie cand l-am vazut rasarind). 

Ora albastra, aproape de intrarea in creasta. In departare, Ushba si Elbrus se scalda deja in trandafiriul zorilor de zi. Asa munti de diferiti… In tarotul interior, poza asta de-o face toata lumea aici e cartea indragostitilor. Drumul care se desparte, prima alegere facuta dupa copilarie, in stanga tehnica, salbaticia si pustietatea,  in dreapta recordurile numerice, anduranta sportiva si logistica bine pusa la punct. Stiu unde ma poarta inima. 

Depasim bergschrundul si iesim pe umarul crestei, in parasita tabara 3. In spatele nostru, echipa maghiara cu care am palavragit in avion. Lupi tineri. In fata noastra, incepe piatra. Faramatura a la Retezat dar pe sist in loc de granit, intrerupta de cate un ocazional prag de 2 UIAA. Lejer, dar foarte friabil si complet de neprotejat. Imi aminteste oarecum de Creasta Picaturii, portiunea dintre iesirea din Gemene si cruce. Mergem in coarda scurta, dar e infect sa mentii tensiune in ea in echipa de 3, cumva orice pauza de respiro se lasa cu unul dintre noi ramas pe frontali sau pe surpatura, daca o fi sa mentinem distanta regulamentara. Il stresez rau pe Dorian, aflat in fata mea, alegand in momente din astea sa continui si eu pana in teren unde calci pe ceva care sta. Asta-i stilul rutei, nimic dificil, mai nimic protejabil. Coarda acolo maxim sa opreasca o dezechilibrare, dar ar face bine sa nu se intample nici aia. Bine macar ca nu-i pic de vant, se anunta un vazduh de cristal. 

Pasul traseului

De partea cealalta a crestei, peretele Shkarei aureste in lumina diminetii. Balaur cu noua capete, cel mai inalt varf al Georgiei, si tehnic, nu ai, ca pe Ushba, cateva sute de metri diferenta de nivel de teren la 2 pioleti pana in varf, ci un perete de peste 2000m, catarat cu casa-n spate, bivuacuri dubioase, tot ce vrei ca sa-ti faci mana pentru povesti care se lasa cu Pioletul de aur, in principiu. Archil isi aminteste cu drag de o tura intre prieteni de anul trecut, in care au continuat pe creasta (si aia, muchie de cutit, de catarat, nu de echilibristica)... sase zile de distractie. 

E, deja, zi bine cand trecem de portiunea de catarare a crestei si intram in portiunea poetica. De aici, mergi pe zapada,si panta nu mai e cine stie ce, dar creasta e ingusta cat Acul Mare, si posibilitati de protectie n-ai. Nu mai fotografiez decat dupa ce ies din ea - nu ca n-as avea cum, dar ma fura curgerea, ritmul liniei. Ce pacat ca se termina atat de repede…Mai sus, creasta se lateste dar creste si panta - ai 30 grade pe alocuri. Se subtiaza si zapada, intr-unele zone dam direct de gheatza. Stam cu totii bine pe frontali, nu inteleg de ce Archil se oboseste sa taie trepte in pasajele astea … si pe urma ma gandesc mai bine. 6 echipe pe ruta, 4 dintre ele au secunzi incepatori sau foarte incepatori, iar pe unguri nu-i cunoaste nimeni dar nu par chiar experti. Munca in plus, dar scad sansele sa se intample ceva interesant …cu noi sau cu altii. A fost fascinant sa-i urmaresc analiza de risc zilele astea.Deja se simte altitudinea, pauzele de respiro se intetesc. Ma simt ca dupa 1.5 beri. Varful pare la 10 minute distanta de juma’ de ora pe putin. Dar al meu e. Si totusi, Ruxi, de ce conteaza varful asta pentru tine? Pai vreau sa vad traverseul ala spre Gistola, ca pe moment am tot muntele in drum. Compar cu experienta de anul trecut din Kazbek - pe hartie un esec, dar pentru mine … o tura in care am dat si ce n-am avut. Un antrenament care m-a facut fizic bucati, o vreme infecta odata ajunsi in base camp - si, in ziua tentativei de varf (ultima zi ramasa, pe o prognoza cu minime sanse) o entorsa de gradul 2 la 4100m, sarind peste o crevasa. Puteam, totusi, pune piciorul in pamant pe relativ plat, dar era clar ca pe panta de 40 grade sub varf n-am cum cobori. O scuza: daca zici ca nu continui, rateaza toata lumea varful din cauza ta, si te poti oricum opri sa-i astepti in saua de sub varf. Adevarul: intrasem deja in dans. Muncesti un an intreg, numai tu stii cum, si fata in fata cu muntele, toate atu-urile tale incep sa se evapore. Pierzi, cum pana la urma o sa pierdem cu totii tot ce credem ca avem in aceasta viata, dar acolo o si simti. Si despre arta asta a pierderii e intreaga poveste, despre resursele fizice, psihice si mentale pe care le gestionezi cum te pricepi mai bine in fata unei situatii in continua schimbare. Un spatiu lipsit de scuze si justificari. O relatie care seamana a lupta dar e o stranie forma de dragoste. Se vede asta cand pierzi la 4100m si, doar de dragul a ce-o sa pierzi in continuare, i-o dai pe 1.5 picioare la deal pana la 4850, unde echipa a decis retragerea pentru ca deja ne sufla vantul de pe picioare inainte sa iesim in sa. Si iti e mai draga genul asta de zi decat un varf facut in conditii perfecte.

 Avem in continuare conditii perfecte. In spatele nostru, Marian si Marioara nu-s deloc departe. S-a mobilizat femeia asta intr-un mod de neimaginat. Prima oara la peste 3000m, cu probleme serioase de aclimatizare, fara tineretea si genul de conditie fizica care te lasa sa suporti orice, plecata in dimineata asta nu ca sa faca varful ci ca sa vada cat de sus ajunge, si uite-o aici mergand bine, i-a depasit si pe unguri, ogarii aia de douaj’ de ani. Ne-am certat zilele astea ca doua matze intr-un sac (simptom clasic de altitudine, zice Marian), dar inteleg bine piciorul asta pe acceleratie. Imi vine o idee. O comunic echipei. Echipa e de acord. La 10 metri sub varf, ne oprim si cedam prioritatea. N-am fost noi primii romani pe Tetnuldi (nu ca ar conta si daca am fi fost, cu asa ghid local n-ai cum sa ai pretentii de terra incognita), dar a Marioarei fu clipa aia cand in fata ti se deschid zarile.

 Si ce zari. Gistola, saraca, e complet uitata. Pentru ca dincolo de ea se inalta fratii Katyn-Tau si Dzhangi-Tau, Shota Rustaveli, si imposibila Shkara. Peretele Bezengi, poate cea mai dura creasta din Europa, privita acum de-a lungul, intr-o lumina otelita de dimineata tarzie. Alte linii, alte vise. Mare veselie, mare victorie in jurul meu. As fi preferat tacerea. Mi se taie brusc si complet orice chef. Probabil n-ajuta pauza prelungita (abia mai tarziu am aflat ca decompenseaza), plus ca am deja 32 de ore de veghe la activ si de obicei dupa 30 viata devine ciudata, dar ma doare capu-n draci, si e profund alienanta toata marea reusita, pupat piatza endependenzii etc. Nu stiu cum sa dispar mai repede de aici. O luam la vale, avertizez coarda ca nu-s ok deci ochii in patru. Cred ca arat si mai prost decat ma simt, ca toata lumea e numai incurajari. Te tin, zice Dorian. Metru cu metru o sa te simti mai bine, deja arati mai bine decat pe varf, zice Archil. Pfoai da ce rupte-s fetele, zice Marian. Nu-s rupta. Te si cred. Blana la vale, cu ocazionale pauze de rasfatz: cofeina, ibuprofen, ciocolata. Apa. Imi siroiesc lacrimile si nu imi pasa de ce. Nu stiu cum se termina creasta. Archil reajusteaza coarda pentru ghetar, eu sunt la capat deci n-am de facut nimic, ma trantesc in zapada si ma bucur de cele mai dulci cinci minute de somn din viata mea. 

De aici, o serie de instantanee. Ghetarul arzand ca un cuptor. O panta tentanta pentru o coborare vidra dar, considerand crevasele, hai sa nu fiu complet idioata.  90 minute somn in cort care au facut cat 3 zile la altitudine mai joasa (cum invata hoitul sa se descurce fara…). Piure rehidratat pe rece, supa facuta pe cald ca mai aveau baietii un pic de gaz. O portocala postita cu georgienii. La vale a doua zi, regretand ca-s cu camera in rucsac din cauza ploii - ghetarul e o gravura. Imprastiat pe culoar, zapada nu-i cu pericol, dar mi-a fugit un calcai si acum is pe spate cu picioarele in jos dar rucsacul e prea voluminos ca sa ma intorc pe piolet, incerc de 3 ori dar tot broasca testoasa raman, ma ciocnesc pana la urma de Marioara. Insuportabila usuratate a spatelui fara rucsac si a talpilor fara bocanci prin praful drumului. La rehidratare in Mestia, Archil propune un toast - pentru Tetnuldi, ca ne-a primit cu atata blandete. La micul dejun ma bufneste iar plansul, tine aversa pana-n Kutaisi. Sunt indragostita lulea, si, daca pana in Bucegi am invatat deja cum se face naveta, Caucazul e treaba mai complicata. Plus ca in muntii astia sunt mic copil. Nici nu stiu de unde sa incep sa planuiesc reintoarcerea (dar, realizez in timp ce scriu, e perfect ok incertitudinea asta, o tacere interioara in rima cu starturile alpine). Stiu doar ca o data poate fi un accident, dar a doua oara o sa insemne probabil si o a treia. La fel ca la episoadele depresive majore ;)

Vineri, 11 august 2023 - 23:52 
Afisari: 1,139 


ruxandrav