Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Iulie 2022
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

August 2022
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Online

Vremea
Varful Piatra Mare
Muntii Piatra Mare

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Interviul - partea a doua (Muntii Lotrului)


Textul de mai jos prezintă excursia mea solitară din munții Lotrului din 4 – 5 iulie 2015, când am traversat munții Cindrel spre vârful Șteflești. Prima parte a jurnalului, în care puteți citi despre munții Cindrel, se găsește aici: http://www.carpati.org/jurnal/interviul_-_partea_%C3%AEnt%C3%A2i/3292/


                                                                          *** drept urmare ***


Cristi Iliescu: E încă beznă în iatacul meu. Fac ochi doar cât să verific ceasul – pentru a câta oară în noaptea asta?? – și aprind luminița de pe ecran. Eh, e doar 6 fără 5 minute. Mai pot să do... CÂÂÂT, 6 fără 5? Păi bine, Cristiene, vorbim o treabă și apoi bagi cornul în pernă până la amiază! Ț ț ț...


Redactor: Nu a sunat ceasul?


CI: Cred că l-am smintit eu peste noapte, tot aprinzând becul să văd cât e ora, și dimineață nu a mai sunat. În fine, am sărit în bocanci, ronțăind migdale și fructe confiate. M-am chinuit să mănânc toată punga, să aibă energie băiatul, și m-am ales cu gura pungă! Ar fi mers ceva mai umed, să alunece pe gâtlej, dar nu aveam răgaz pentru mofturi. Mi-ar fi plăcut să beau și o cafea, dar nu aveam semnal să sun la room-service și probabil că majordomul încă dormea...


Mi-a luat cam un sfert de ceas să fiu gata, înghesuind catrafusele în rucsac cu viteza gândului. Cu ochii cârpiți de somn și înlăcrimat de la vânt, am pornit la deal spre cețurile ce acopereau Ștefleștiul, nu prea convins că e cea mai bună variantă. 


R: Deja voiai să renunți?


CI: Când te trezești cu planul dat peste cap, te ia gândul că poate e semn divin! Dacă aș fi avut acces la Internet, probabil mi-aș fi verificat și horoscopul înainte să plec... Dăă-ăăă! 


În plus, mă simțisem bine la stână, îmi devenise un loc familiar, iar acum trebuia să plec atât de brusc...! 


Neștiind cum e cu apa în creastă, am făcut plinul de la izvorul de deasupra stânei. Ce greu mi-a fost apoi să urc! Detest momentele de dinaintea încălzirii mușchilor!


Drumul ajunge să treacă printre ienuperi înalți; seamănă mult cu intrarea în rezervația Cindrelului. Cum știam că poteca marcată urcă direct spre vârful Cristești – situat ceva mai la dreapta decât Ștefleștiul – pentru a merge înspre Obârșia Lotrului, la un moment dat am ieșit de pe marcaj spre stânga, urcând pieptiș pe versant către Șteflești. Uu, ne dăm în vânt după nemarcate!


Spre est, valea este inundată de explozia de lumină a soarelui ridicat deasupra norilor.


/lotrului/img_1599.jpg


Suflu greu și mă întrebuințez serios să urc, nu vreau să mai pierd vremea. Mă ambiționez, făgăduindu-mi momente de relaș după acest urcuș, singurul mai pronunțat al zilei. Constat că e mai dificil de urcat decât mi-am închipuit eu cu o seară înainte, de la stână. Săracele picioare sunt doar pioni ce înfăptuiesc mărețele planuri trasate cu atâta lejeritate pe hartă de degetul suprem! Urmăresc pe altimetrul ceasului modificarea de cotă și mă bucur la fiecare 10-20 metri câștigați.


Când sunt la vreo sută de metri sub vârf, realizez că nu mai pot înainta din cauza ceții umede purtate de vântul puternic. Găsesc adăpost contra vijeliei după o stâncă mare, unde belesc ochii mai bine de o oră la cum aleargă ceața, fiind aproape să capăt astigmatism din cauza asta.


R: Așa mult ai stat acolo?


CI: N-am avut încotro. Puteam să urc prin ceață și probabil aș fi găsit culmea spre est, dar nu voiam să continuu dacă vremea nu avea să se îmbunătățească. Caz în care – planul B și răzbunarea – aveam ca variantă o zi leneșă prin pădurile Văii Sadului. Nu-ți spun că am trecut prin toate stările cât am stat tupilat acolo, de la nervi și neliniște, amărăciune și frig, până la împăcare cu situația și apoi recăpătare a tonusului prin exerciții fizice. În bura aceea tăioasă și întunecată, am zărit țopăind pe stânci codobaturi. Ce fain e să realizezi că nu ești singur în condițiile alea vitrege! Se apropiau de mine curioase, cip-cirip și bam bam bam din coadă (râde). Am mai întâlnit la așa altitudine mare porumbei, în Piatra Craiului. Nu am idee cu ce treabă colindau pe acolo...


Toate momentele astea de așteptare au culminat cu o imensă izbucnire de bucurie odată cu risipirea ceții, când am avut parte pentru câteva clipe de haloul acela de sfânt, denumit spectrul Brocken sau fenomenul Gloria. 


R: Foarte tare!


CI: Da! Poate că dacă voi mai avea norocul să mi se mai întâmple asta de 274 de ori, până la urmă voi reuși să-i fac și o poză! Odată cu ferestrele de soare mi-a revenit și optimismul. Vezi că ți-a rămas mărar între dinți!


R: Mersi! ... Mai am?


CI: Nu, gata.


/lotrului/img_1605.jpg


Am ridicat tabăra și am urcat și ultima porțiune. Vremea la vârf nu era încă prietenoasă, dar am găsit un răgaz pentru a urca pe cea mai înaltă formațiune stâncoasă de acolo.


Cocoțat pe lespezile adunate în momâia de la vârf, trag un zâmbet la poză! Sunt la 2.242 m. Cu niște tocuri cui și câțiva centimetri în plus poate că ajungeam să măsor doi metri, și aș fi dat cu capul de înălțimea maximă din vecinul Cindrel (n.r. – 2.244 m) :)


/lotrului/img_1607.jpg


R: Așa furios sufla vântul, încât ți-a umflat jacheta în halul ăsta?


CI: Bătea destul de tare vântul, dar silueta mea aduce cu a unei gravide pentru că pe sub pelerină aveam tocul foto, să-l protejez de umiditate :) Și nu te lăsa păcălit de zâmbet, de fapt înjuram printre dinți (râde). Glumesc, chiar am avut un moment de descătușare acolo, cu cerurile lovindu-mi fruntea și cu glasul răspândit în nori. Am strigat din toți rărunchii: Dumnezeule, mă vezi? Sunt atât de mic în nemărginirea lumii, dar atât de aproape de tine! Știu, e inimaginabil pentru rutina în care purtăm acum conversația, cum se poate trăi un astfel de moment de euforie pe munte. De obicei nu fac zgomote în natură, dar aici a fost altceva. Am simțit că numai divinitatea mă poate auzi și că nimeni nu e mai aproape de mine decât cerul.


Coborând vreo 50 de metri către est, scap de cețăraie și găsesc și unul dintre puținele marcaje din culme. Pe aici nu prea ai ce căuta pe vreme rea, nu există niciun stâlp indicator și rătăcirea este iminentă.


/lotrului/img_1608.jpg


R: Marcajul din creastă – bandă roșie din câte văd în poză, așa rar cum spui că e, nu e dublat și de bandă albastră cum arată pe unele hărți?


CI: În teren, între Șteflești și stâna Buceciul de Sus este doar bandă roșie, fantomatic. Din Buceciu e dublat pe o mică porțiune, după care e simplu din nou – bandă albastră, dar voi reveni la subiect când ajung acolo.


Fără să-mi dau seama, pornisem la drum. Osiile se ungeau cu fiecare pas, uleiul pompa prin artere și rezervorul de combustibil era plin cu energie. Iar eu pufăiam aburi câtă vreme sufletul cădea în visare privind pe cele două geamuri.


Imediat după vârf este una dintre cele mai ușoare porțiuni din traseul meu. Se merge o bucată destul de mare pe curbă de nivel, chiar dacă la un moment dat se coboară o diferență de cam o sută de metri între două platouri largi. Am băgat warp speed, îți imaginezi, nemaicăutând cu privirea iezerul de sub vârf. Mergeam cu dezinteresul cu care bat animalele potecile. 


Prejba e undeva în zare, parcă ireal de îndepărtat din cauza pâclei care pune stăpânire pe orizont. Mai aproape sunt cele două vârfuri semețe ale Conțului Mare și Balindrului Mare, care îți înfig un fior în piept văzându-le cum zgârie norii. Cu ochii spre ele am pornit la drum, setându-le ca prim reper în odiseea mea lotriană.


/lotrului/img_1613.jpg


Singurul inconvenient pe care aveam să-l constat imediat era roua lăsată prin iarbă de norii de ceață, pe care eu am adunat-o cu hărnicie inițial pe, și ulterior în bocanci. Am mers cu grijă, dar nu m-am putut feri îndeajuns de umezeală. Mai am de lucru până când voi stăpâni tehnica levitației.


R: Nu i-ai impermeabilizat înainte?


CI: Dar ce nu le-am făcut! Le-am și cântat când i-am dat cu spray, și tot degeaba! N-au iertat nicio picătură de apă, pe toate le-au halit! Ori materialul bocancului e prost, ori soluția nu-i potrivită, ori efectiv goretex-ul nu-i pentru mine. Altfel, la vremuri calde, nu am ce să le reproșez, sunt foarte comozi!


R: Ce model sunt?


CI: Am voie să le spun numele? Nu fac reclamă? Sunt Trezeta, o marcă pe care o apreciez, și bocancii mei de iarnă tot de ei sunt făcuți, dar ăia sunt altă mâncare de pește. Modelul este Cyclone Mid, pare de fete la prima vedere. După ce îi încalți, uiți de aspectul ăsta. Eh, le fac și eu recenzie pozitivă, poate voi vrea să îi vând!


Îmi doream nespus de mult să ajung în marea aceea de ienuperi pe care o văzusem de mai sus. În primul rând pentru că acolo e potecă, deci evit contactul cu iarba udă. Și doi – scap și de vântul din creasta expusă.


R: Dar pe sub vârf nu e niciun drum mai evident pe care să-l poți urma?


CI: Evident să știi că nu e, dar sunt mai multe urme de roți, probabil de ATV. La altitudinea asta nu prea văd de ce s-ar înghesui cei care trec de nevoie pe aici. Ai drum prin vale, iar stânele nu sunt puse atât de sus, pentru că nu e apă. Doar turmele urcă pentru pășunat.


Coborât în șaua prelungă dintre Șteflești și Conțu, privirea îmi este atrasă de valea verde a Balindrului, care dă spre sud către munții Latoriței și Parâng. Încerc să identific un pasaj prin labirintul de jepi, prin care ai putea ajunge de voie sau nevoie în Valea Lotrului, dar nu găsesc niciunul. 


/lotrului/img_1616.jpg


Pe stânga am vederea obturată de jnepenii mari care mărginesc poteca. La un moment dat, aud sunete indistincte de animale dintr-acolo. Ciulesc urechile, dar nu reușesc să-mi dau seama ce ar putea să fie. Mi-e clar că sunetele vin din marea de ienuperi, dar nu se vede nimic mișcându-se. Sunt oare pândit de... ciupacapra? (râde)


Îmi văd de drum, atingând cu vârful metalic al bețelor de trekking bolovanii din potecă, pentru a mă face cât de cât auzit. De parcă îi trece foamea animalului de pradă dacă fac eu zgomot! De unde și vorba: țipă ca din gură de șarpe. 


Pe pământul nisipos al potecii observ imprimate urme de talpă, destul de recente după experiența mea de copoi, care merg în aceeași direcție cu mine. Sunt mai mici decât ale mele. Pentru a-mi ocupa mintea cât merg, mă visez un fel de Șerloc Olmz și încerc să stabilesc cine este făptașul. Prin eliminarea variantelor puțin probabile precum dinozaur, Motanul Încălțat, Sergiu Nicolaescu... rămân cu o singură dilemă: sunt fie urme de ciobănaș, fie de domnișoară. Greu de stabilit cu precizie, așa că amân verdictul!


Când ajung într-un loc în care oastea de jnepeni rupe rândurile, lăsând loc unei trecători spre pășunile de pe versantul nordic dinspre Valea Sadului, aud lătrat de câine. Aha, era vorba despre o turmă de oi – probabil cea de la stâna de pe piciorul Conțului, pe care o văzusem cu o seară înainte din șaua Șteflești. Așadar am intrat pe teritoriul turmelor și trebuie să fiu precaut.


Privind într-acolo, zăresc scăfârlia câtorva mioare. Mă las mai la vale spre dreapta, să nu mă miroasă vreun dulău hapsân, pășind tiptil și tăcut – ca porcul în cucuruz. După ce mă asigur că pot trece neobservat de câinii de serviciu, o și ușchesc pe vârfuri spre tufele de jepi, ca un adevărat balerin sandokan.


În scurt timp sunt la baza spinării de balaur a Lotrului. Poate că drumul meu peste munți e ca una dintre sarcinile lui Harap-Alb: astăzi trebuie să înving balaurul cu 12 capete. Sau cu 5, mă rog, câte vârfuri se văd din locul în care mă aflu: Conțu – Balindru – un vârf impunător nenumit (!) – Negovanu Mare - Clăbucetu. 


/lotrului/img_1620.jpg


Cred că vârful din mijloc e prea aproape de Balindru și de aceea nu are nume, pentru că altfel e la fel de înalt ca Negovanu. Avea o vorbă profesorul meu de religie din gimnaziu, pe care o găsesc potrivită situației, asta ca să ies cu haz din încurcătură: cei 4 evangheliști sunt 3, din care eu mai știu doar doi: pe Matei.


Din poziția asta se vede superb spre Valea Lotrului! Deja zăresc lacul Vidra, cu vârful Mohoru în spate, ușor de distins pentru forma piramidală pe care o are, culmea Latoriței cu pârtia de la Domeniul Schiabil Transalpina, creasta impunătoare a Parângului în fundal. Și deasupra lor, dansul norilor. 


/lotrului/img_1619.jpg


Sunt atât de extaziat, încât devin locvace și enumăr toate denumirile știute deși nu am spectatori, spunându-mi pe unde am fost în trecut și arătând cu degetul fiecare formă de relief. Dacă aș fi avut o bere la mine, aș fi desfăcut-o aici ca pe șampanie. (râde)


Cum am pus deja stăpânire pe întregul orizont, încerc să găsesc un drum ocolitor pentru a nu fi nevoit să urc toate vârfurile spinării balaurului. De acord, până pe Conțu aș avea de urcat vreo 150 de metri, într-un sfert de oră aș fi acolo, dar nu-i de preferat să economisesc energia? 


Cu gândul ăsta mă zbengui de colo-colo, dar nu dibuiesc nicio potecă, nici în urcare, nici pentru ocolire. Văd doar în depărtare, pe versantul Balindrului, un firicel de potecă, dar cum Conțu e înjnepenit, trebuie să mă apropii mai mult pentru a-mi face o impresie. Urcând pe piciorul care duce la vârf, văd câteva intrări în labirintul de jnepeni, dar nu le pot urmări cu privirea până când ies în partea cealaltă și decid să fiu precaut și să nu mă aventurez pe acolo. Decât să mă pierd sau să dau de un capăt de drum și să fiu nevoit să mă întorc, pierzând astfel timp prețios, prefer să urc la vârf. Și așa fac, na, că mi-a ieșit un porumbel pe gură!


Știi, e foarte tare vârful ăsta, pare foarte inaccesibil din direcția din care am venit eu! Dar pe cât e de țuguiat pe versanții nord-vestici, pe atât e de domol către Balindru. Cele două vârfuri sunt legate ca doi frați siamezi printr-o șa aflată la înălțime. 


Pe vârf arunc rucsacul din spate și, cucerit de peisaj, privesc captivat spre Parâng. De aici de sus se vede mult mai fain valea Lotrului! Lacul se distinge mult mai bine, la fel și pârtia de schi. Identific vârfurile Ștefanu și Bora din partea vestică a crestei, pe unde am umblat înzăpezit în ianuarie. La marginea lacului văd și câteva hoteluri. Iar până acolo, întinsele păduri de pe muchiile Lotrului. 


/lotrului/img_1627.jpg


Pe hartă arată că de aici ar trebui să plece un traseu până în Valea Lotrului, marcat cu punct albastru. Nu am găsit în teren niciun marcaj în zona vârfului, poate că apare mai târziu, la intrarea în pădure – dacă nimerești poteca până acolo. Probabil că în urcare e mai simplu, mergi pe marcaj până la ieșirea în gol alpin, de unde nu ai cum să nu vezi vârfurile spre care te îndrepți. 


Cât stau locului îmi potolesc setea. Golesc bidonul mic din câteva mișcări. Simt cum apa se prăvălește în cascadă spre hăurile pântecelor, ca într-un aven uscat în care viața plăpândă stă să se stingă de sete. Umplu din nou recipientul cu apă din bidonul aflat în rucsac și îl pun la îndemână într-unul dintre buzunarele laterale. Pentru că e înnorat și destul de răcoare de la vântul din creastă, pe teren drept n-aș simți setea, și risc să mă deshidratez. Trebuie să îmi amintesc eu să beau apă, organismul imploră după lichide doar după o urcare.


Deja simt că îmi este și puțin foame, dar amân masa pentru mai târziu. Pornesc spre șaua dintre vârfuri, marcată printr-o momâie mare din lespezi, la fel ca vârful Conțu. Sunt la o altitudine mai mare decât drumul care trece pe sub Balindru, dar încă nu sunt convins că vreau să cobor până acolo, deși picioarele mă asigură că pe Balindru nu mă vor duce. Balindru este mai înalt decât Conțu, dar nu văd cu ce m-ar putea răsplăti în plus față de ce am primit până acum. Ca să nu mai pun la socoteală că e mai bolovănos față de înierbatul Conțu și mai dificil de urcat. 


R: Te scot un pic din transă: până la urmă, poteca trece peste vârf sau îl ocolește?


CI: Îți arăt imediat :) Iată, poteca are milă de turiști și trece pe sub ambele vârfuri. 


Privind înapoi, găsesc și porțiunea dintre jnepeni, ce merge pe sub Conțu. 


/lotrului/img_1629.jpg


E mult mai vizibilă din direcția opusă de mers. Totuși nu-mi pare rău că am urcat până acolo, cred că e cel mai spectaculos vârf din creasta Lotrului. Eu îți recomand să îl urci indiferent de direcția din care vii.


R: În poza asta, muntele acela din fundal este Cindrelul?


CI: Da, este vârful masiv al Cindrelului, care pare deja destul de departe. Însă eu toată ziua am avut ca reper releul acela din Păltiniș, de care nu am simțit nicio clipă că mă apropii, deși eu îl priveam mereu din altă zonă.


Când am putut cuprinde cu privirea tot drumul până pe Negovanu, am coborât în potecă. Uite o poză cu mine, reprezentativă pentru ziua asta. Parcă sunt gonit de vânt, iar eu merg ca nebunul spre munții din zare.


/lotrului/img_1631.jpg


R: Am văzut și mai devreme într-o imagine că aveai la tine o toporișcă. Ai folosit-o?


CI: Așa e, am luat-o cu mine pentru că mă așteptam să înnoptez în zone mai joase, cu pădure, la bivuac, și voi fi nevoit să aprind focul, ori să retușez locuința. Până la urmă am cărat-o de pomană în spinare, pentru feng-shui, altfel ar fi fost prea ușor rucsacul!


Nu toporișca era problema mea acum. Începuseră să mă deranjeze ciorapii umezi. Era musai să fac o pauză pentru a-i schimba, pentru masă și hidratare. Dar până atunci mai aveam un heirup. În urcarea pe Negovanu, mi-am impus cadență în mers. M-am pregătit din timp, de când panta era cuminte, controlându-mi respirația în raport cu pașii. Am reușit să mențin ritmul și în urcare cu ajutorul bețelor și nu mi-a fost greu să ajung sus.


Stâlpul indicator de la vârf e ruginit și nu se mai identifică informații pe el, dar eu știu că sunt pe Negovanu Mare, la altitudinea de 2.135 m.


/lotrului/img_1636.jpg


R: Pe ceasul tău arată 2.130 m.


CI: Da, pentru că senzorul ceasului se ajustează la două minute după acomodarea cu altitudinea respectivă, iar eu am făcut poza cu nerăbdare. Sunt la fix 700 de metri mai sus decât căbănuța aceea din Păltiniș, unde mi-am setat altitudinea la plecare vineri, dar lucrul ăsta e irelevant. Important e că de la stână am făcut cam 4 ore, deci stau destul de bine cu încadrarea în timpii fixați.


Împărțisem traseul în 3 zone: prima între stâna Șteflești și vârful Negovanu Mare, a doua până în Voineșița, iar a treia – creasta secundară, din Voineșița până la Prejba. În acest moment am terminat prima treime. Știu că unu și cu unu fac doi, dar eu singur nu prea știu cât fac. Sigur merit să fac o pauză.


Mă lungesc pe un bolovan, pentru că solul înierbat e încă îmbibat cu apă, scot câteva merinde din rucsac și mă descalț. Evaluez situația și rezultatul nu-mi e favorabil. Mai am două perechi de ciorapi de schimb, dar numai una e de munte, cealaltă e pentru oraș – tiugă seacă!, pentru că abia acum am realizat că neavând încălțăminte de schimb, tot în bocanc aveam să vâr piciorul. Schimb ciorapii, mă chinui să storc branțurile, le zvânt și le pun la soare. Simt o oarecare jenă în tălpi de la atâta mers, dar încă nu văd bășici.


R: De ce nu ai încercat să bagi un sac de gunoi în bocanc, între ciorap și încălțăminte?


CI: Am considerat că nu sunt chiar atât de uzi, și chiar nu erau! M-am simțit mult mai uscat și mai protejat – vorba reclamei – după ce am încălțat alți ciorapi.


Dacă aș fi vrut să închei aici plimbarea pe creasta Lotrului, aș fi putut să cobor spre nord până la lacul Negovanu și Gâtul Berbecului, e traseu marcat cu triunghi roșu până în Valea Sadului și mai departe, spre Păltiniș. Coborârea asta ține la început o muchie prelungă, ce se desprinde din vârf și duce până la un vârf secundar – Negovanu Mic – destul de înalt, cu puțin peste 1.900 m.


Cum altele sunt planurile mele, mă avânt cu sălbăticie la atac asupra unei conserve de pateu, pentru a-mi recăpăta forțele. Am devorat-o cu pofta cu care ai mâncat tu plăcinta.


R: Vinovat!


CI: Să ne fie de bine!


La ora 11 deja cobor versantul estic al Negovanului, cu ochii spre dreapta, unde peste culmi zăresc siluetele Coziei și Builei-Vânturarița, iar în plan apropiat liniile de înaltă tensiune ce vin dinspre Voineasa.


/lotrului/img_1638.jpg


Clăbucetu este ultima redută din șira aceea a balaurului, apoi creasta principală coboară în altitudine până spre 1.600 metri. Îmi dozez efortul și pentru acest hop, traseul trece peste vârf, la fel ca la Negovanu. 


Tufele rare de jneapăn care îmbracă această costișă sunt grupate foarte curios, privite de la distanță par a fi rânduri de vie. Mă și vedeam coborând într-o cramă răcoroasă, unde un voinic mustăcios avea să îmi toarne licoarea sângerie într-un pahar cu picior lung, sub privirile unei june zâmbitoare. Mereu e o tipă care zâmbește la final în reclame, deși nu are legătură cu subiectul, ai observat? 



Apropiindu-mă, am altă halucinație: văd oameni odihnindu-se la umbra jepilor. Ajuns în imediata vecinătate a boscheților, constat că am interpretat greșit imaginea din cauza ramurilor uscate, colorate de la verde la portocaliu, roșu și maro. Sunt singur pe munte. Chiar, în cele două zile în care am bătut potecile Lotrului, n-am întâlnit picior de turist!


Fac o scurtă pauză, am obosit plecând așa curând după masă. Când privesc înapoi realizez că am trecut pe lângă o mare bucată de zăpadă pe povârnișul Negovanului. Dacă o vedeam în coborâre, m-aș fi putut da pe fund până jos. În aceeași poză, vârful acela îndepărtat din dreapta este Șteflești. De acolo am plecat de dimineață :)


/lotrului/img_1640.jpg


Din vârful Clăbucetu – surpriză! În vale, în drumul meu e o imensă turmă de câini, păzită de oi. Sau invers, cert e că sunt mulți câini și chiar nu am cum să ocolesc zona. Salvarea mea stă în cei doi ciobani, pe care trebuie să îi îmbunez pentru a reuși să trec cu bine. Încep să cobor cu încrederea unui sinucigaș din trupele teroriste. Mă dau de trei ori peste cap, hotărât să mă transform în muscă și să trec neobservat. Dacă Greuceanu a reușit, eu de ce nu aș putea? Cum schema nu-mi reușește, adopt atitudinea avută de Chuck Norris când întâlnește 10 tâlhari: Nu mișcați, că v-am înconjurat!


Îmi răcesc gura de pomană, șarlele nu știu de glumă și au un lider neînfricat în blana – nu-i potrivit să zic persoana – unui lățos lat în piept, care mă latră atât de aproape încât trebuie să mă șterg pe figură de saliva lui. Dau cu bețele în pământ, să vadă că și eu sunt afurisit, cât ciobanul ăl’ tânăr urcă în goană să îi dea jos de pe mine. Dacă loveam câinii, ciobanii ar fi putut să îi lase să mă sfâșie, dar nu mi-am pierdut capul. E bine să știi cum să reacționezi corect în aceste situații, de aceea insist cu explicații, pentru că sunt persoane care le trântesc un ciomag în bot câinilor, ori le aruncă o petardă sau folosesc spray cu piper. 


R: Serios?


CI: Eu consider că e mai important să fii preocupat de siguranța ta, decât să ai în vedere în primul rând lovirea celuilalt combatant. Conflictul ăsta cu câinii de stână nu e de genul celui în care câștigă cel mai puternic, ci acela care e mai înțelept. De aceea, în pseudo-lupta asta, normal ar fi să câștige ambele părți, pentru că înțelepciunea nu se pogoară cu parul, iar câinele înțelege că bipezii ăia care nu îi crapă capul sunt inofensivi.


Ajung teafăr jos, la braț cu ciobanul tânăr, unde îl salut pe ciobănașul mai vârstnic, care ne-a urmărit cu privirea până acum și care pare mai vorbăreț decât celălalt, care încă își trăgea sufletul de la sprintul la deal.


El: Mnă zioa! Da’ ce cauți aici, che ruche ursu’!


Eu: Nu de urs mi-e frică mie, ci de câinii lui matale!


El: Ăștia? Noo, că nu che mușcă! Face o pauză în care îl caută cu privirea pe cel mai țanțos, viteazul ăla blănos care mi-a ținut piept, și găsindu-l mi-l arată și spune: Afară ghe (biiip) ăla, da’ nici ăla nu mușcă tare!


Râdem cu toții, eu cu câteva noduri în gât. Mă întreabă unde mă duc. Nu ezită și-i scapă un Măi băieche, nu ai cum să ajungi la Prejba!, apoi se mai îmbunează când află că vin de departe. Păstrează însă convingerea că nu am cum să ajung până seara la Prejba, dar îmi arată cu toiagul care e drumul până acolo. Ne despărțim urându-ne de bine.


Îmi văd de drum cu picioarele cam înmuiate de la întâlnirea precedentă...


R: Cu câinii sau cu ciobanii?


CI: Auzi, mă așteptam să întâlnesc ursul pe potecă, dar să glumești tu, nu! Știi de ce zic că aveam picioarele înmuiate? Asta m-a făcut să mă gândesc mai mult la întâlnirea cu câinii și să fiu mai puțin atent la drum. Așa ajung în capătul muchiei, unde este un stei de pe care privesc de sus o întindere imensă de jnepeni. La stânga, spre vale sunt mai multe stâne, poate chiar și căbănuțe forestiere, având în vedere că firele de înaltă tensiune într-acolo se duc. 


Cum îmi epuizasem capacitățile intelectuale la incidentul anterior, am socotit fără tăgadă că poteca trece printre jnepeni. Din punctul în care mă aflu se văd mai multe intrări în labirint. Aleg cel mai evident hățiș, merg până când se înfundă și mă opresc prost, întrebându-mă unde am greșit. Mă întorc, cercetând alte variante, mai încerc vreo două căi, dar toate se înfundă la fel de brusc. Ceva nu se leagă, mă gândesc. Mă întorc și urc țancul bolovănos, căutând din nou trecerea. Mi-am pârlit câțiva neuroni până când am realizat că poteca nu e pe acolo. M-am întors către locul în care am întâlnit ciobanii, în încercarea de a afla unde am rătăcit poteca. Nu am mers prea mult și am găsit urme de ATV care coboară din culme, spre a ocoli întinderea de jnepeni.


Așadar, atenție mare la coborârea de pe Clăbucetu! Poteca face dreapta în coborâre și ocolește jnepenii, nu ține culmea până în capăt. Din sens invers, și de această dată e mai ușor. Un reper ar putea constitui – cât mai e în picioare – stâna părăsită din Buceciu de Sus. Acolo trebuie ajuns. E în centrul imaginii (n.r. de mai jos).


/lotrului/img_1641.jpg


După cum observi în poză, aici și poteca este mult mai vizibilă, fiind mai des circulată decât pajiștile alpine de pe care coborâsem. Trec pe sub firele de electricitate și ajung în poiana stânei. Întâlnesc aici primul izvor, care dă fix în potecă. Dacă vii din sens invers, aici e ultima sursă de apă. Ia aminte!


R: Iau. Stâna poate fi folosită ca refugiu?


CI: Să știi că n-am fost până acolo să văd cum se prezintă, dar acoperișul pare intact. Față de părăsenia pe care am întâlnit-o eu cu o zi înainte în Cindrel, e lux! Condiții de 4 margarete, de fapt 4 știrigoi, că tot e plină poiana de plantele astea!


/lotrului/img_1645.jpg


Imediat după stână începe coborârea spre o terasă inferioară. Aici intru în pădure și pe cuvânt că mă bucur de umbră, că până acum m-a perpelit soarele cum i-a fost pofta!


R: Văd! N-am vrut să deschid subiectul până acum, dar să știi că ești ars la față ca un indian!


CI: Ai o oglindă? Scuză-mă un minut, mă duc până la toaletă! Ceri tu nota până revin? Am autobuz în trei sferturi de oră din gară! Mă însoțești? Termin povestirea pe drum. 


(...) Vai de capul meu! De-asta se holba lumea la mine pe centru, eu credeam că par dubios pentru că am o toporișcă legată de rucsac! Eh... unde am rămas?


Prea mult nu merg nici prin pădure – vreo 5 minute doar, și ies într-o poiană mare. O traversez înainte, cum mă duce drumul și, în pâlcul de conifere prin care trec, văd pe un trunchi două marcaje: bandă roșie și bandă albastră. Aleluia, am ajuns la jumătate! De aici începe ținutul pădurilor, din care mai ies abia în creasta secundară a Lotrului.


/lotrului/img_1650.jpg


R: Crezi că traseul de până aici poate fi făcut cu bicicleta?


CI: Credeam că nu mai întrebi! Da, e un traseu fain pentru bicicliști, deși în zona crestei principale e destul de dificil. Ai de urcat mulți munți, dar dacă ai un cort ușor și poți înnopta oriunde vrei în apropierea crestei, e fabulos!


Stai să îți spun două vorbe despre locul în care am găsit cele două marcaje, pentru că aici este o răspântie de drumuri și te poți rătăci cu ușurință. 


Așadar, reiau. Cobor, găsesc marcajele și ajung la un drum transversal. Dau roată prin zonă în căutarea următorului semn, dar nu-l găsesc nicăieri. Mă așteptam ca, din moment ce eu am ajuns perpendicular pe drumul respectiv, să găsesc marcajul traversându-l spre înainte. Dar înainte nu mai e niciun copac pe o distanță apreciabilă, iar pe pietre – sufletul!


Mă gândesc că poate marcajul a apărut orientativ și că e tot atât de rar ca până acum, așadar iau proasta decizie de a urma drumul la stânga, prin pădure.


R: Busola ți-a indicat direcția asta?


CI: Oarecum, da. Drumul întâlnit de mine merge pe direcția nord-sud. Eu văzusem din punctul de belvedere de mai sus că muntele Prejba e undeva la nord-est. Spre sud nu aveam ce căuta, așa că speram fie să găsesc marcajul în curând pe drumul ăsta, fie să nu-l găsesc și să merg pe orientare, iar drumul să cotească la un moment dat la dreapta. Ei bine, am mers pe drum câteva minute bune și mi-am dat seama că direcția nu-i corectă, mă ducea spre nord-vest! 


Câtă vreme nu e marcaj vizibil e bine, pentru că nu îl cauți și te orientezi tu pentru direcție. Când însă apare marcajul și dacă mai pare a fi și de dată recentă, ca aici, e mai dificil pentru că știi că trebuie să găsești următorul semn, iar de multe ori acesta nu este în direcția logică în care trebuie să ajungi tu.


Ca-n bancul cu scufița roșie, am zis și eu – ei, de acum, ce-o fi o fi! – și i-am dat înainte, curios să văd unde mă scoate. După aproape 20 de minute ies într-o zonă cu pășune și zăresc câteva clădiri ale unei stâne în depărtare. După ce mă uit ca vițelul la poarta nouă câteva clipe, scot harta și o întorc pe toate părțile, iar într-un final realizez că sunt la stâna Zâmbrului. 


R: Unde vine asta?


CI: Într-o direcție în care nu voiam să fiu, aproape de Gâtul Berbecului, dar e bine și așa, cel puțin știu unde mă aflu! Tot ce trebuie să fac acum este să mă întorc și să caut mai bine continuarea traseului în poiana buclucașă. Cu elan, ajung înapoi la ultimul marcaj găsit. Las de la mine că am pierdut jumătate de ceas orbecăind pe drumul ăla forestier!


Cât mă foiesc eu căutând direcția bună, mă ajunge din urmă un cioban căruțaș. Trage omul de hățuri de-și oprește bidiviii. Dau cu bună ziua. E tinerel, voinicel, mânca-l-ar taica pe el! Ridică pălăria cu două degete și cu celelalte 3 se scarpină în cap zicând: Tiiiii, ce-am crezut că ești fată! A spus-o ca și cum ar fi sperat asta. Îl întreb dacă știe vreun drum ce m-ar scoate la Voineșița, spre Prejba. Păi cum (să) nu, ții drumul ăsta, dar Prejba-i gheparche, treci peste un, doi, trii, patru... cinj munți până acolo! Apoi îmi retează vorba: Bă, niebune, bă! De erai fată, nu che luam vrio săptămână cu minie la stână... ă-hă! Ba cum să nu, îmi spun! Îmi trece prin cap că nu e convins că nu-s fată, așa că dau să plec. Mă oprește, că avea chef de vorbărie. Venea din Gura Râului, plecase la crăpatul zorilor, mergea la o stână spre Voineasa. Scrie acolo că am spus eu, cu litere de-o șchioapă: Grijă mare, fetelor, să nu ieșiți la lumină pe acolo, că vă așteaptă Casanova! 


R: Scriu. 


CI: La plecare, își amintește din nou cât a crezut el de la spate că-s eu fată, semn că nu-i pasă că nu sunt, așa că mă car cu iuțeală. Cine și-o mai prinde părul în coadă...!


Traversez poiana prin iarba înaltă, pe lângă o mlaștină, și ajung la marginea pădurii în direcția arătată de cioban, unde găsesc marcajul bandă albastră, nou aplicat, de mirosea vopseaua!


R: Așadar de la ultimul marcaj, de unde te-ai rătăcit, care e direcția bună?


CI: De la ultimul marcaj comun bandă roșie și bandă albastră mergi până ieși în drumul transversal, faci dreapta pe drum și în 50 de metri ai intersecție de drumuri, unde iei calea spre stânga, pe marcaj simplu bandă albastră.


R: Deci de aici marcajul e doar bandă albastră...


CI: Da, însă e foarte des aplicat până la Prejba și, dacă nu mă înșel, ține până în Tălmăcel. A fost refăcut recent de Asociația Montană Carpați, din câte am citit, cărora țin să le mulțumesc pentru activitate și chiar mă bucur că anul trecut am redirecționat către ei cei 2%.


Jumătate de oră, poteca merge pe forestierul din pădure, pe curbă de nivel. Vreme suficientă să îți odihnești mintea, fără să fie nevoie să mai urmărești direcții, busole... 


R: Auzi, dar tu pauze nu ai făcut? În afară de cea de pe Negovanu...


CI: Nu-mi prea stătea mintea la pauze, voiam să ajung în Voineșița, pentru a încheia și a doua treime a traseului, apoi mă puteam liniști... Era ora 13:30, deci eram de vreo 7 ore plecat de la stână... Auzi...


R: Spune, te ascult!


CI: Hai, te rog, să ne ridicăm și noi, că pierd mașina!


R: Desigur! Poți să mergi?


CI: O să-mi dau silința! Ce marcaj e până la gară?


Ia să vedem, unde am rămas? ... mda! Forestierul m-a scos într-o mică poieniță, amenajată cu drujba, după cum le spun eu cu amărăciune, unde este o intersecție de drumuri: spre stânga sau înainte. Dau acolo de un lungan, care dormea tolănit la umbră. Știi cum se cheamă un cioban căruia lupul i-a mâncat o oaie? 


R: ?!? 


CI: Oaierless! (râde) Așa era și ăsta. N-am îndrăznit să-l trezesc, cine știe ce dorinți mai trezeam odată cu el! 


Am mers de capul meu în urcare, spre înainte – că înainte era mai bine! – și s-a dovedit a fi direcția corectă. Lipa-lipa, urcând ușor, am ajuns într-o rariște de conifere, cu mulți puieți. Printre coroane, observ puțin spre dreapta piscurile impunătoare ale Voineagului și Sterpului, din creasta principală. Mă rog să nu fie necesar să le urc, par istovitoare! Dintr-un luminiș, înainte răsare coama pleșuvă a Voineșiței, vârful aflat la răscrucea dintre cele două creste – principală și secundară, cea din urmă care duce la Prejba. 


/lotrului/img_1654.jpg


La un moment dat ajung în dreptul unui punct de observație pe stânga.


/lotrului/img_1656.jpg


La foarte scurt timp după acest reper, e necesară ceva mai multă atenție, pentru că pe un molid este vopsit marcajul și însemnat: Cab. Prejba. Spre stânga. Dacă mergi înainte, tot pe marcaj bandă albastră, continui pe creasta principală a Lotrului.


/lotrului/img_1658.jpg


Prin stânga, se merge prin pădure, pe curbă de nivel, pe brâul Voineșiței. Marcajul e foarte bun, cred că e zona cu cel mai bun marcaj. E meserie traseul ăsta nou, te scoate în partea cealaltă a Voineșiței fără să te urce peste vârf, cum duce vechiul drum!


Ajuns în șaua de deasupra stânelor fumegânde ale Dudurugului, am picat din picioare de bucurie. Pentru prima dată de când am plecat la drum, văd clar în fața ochilor vârful Prejba. Nu doar o umbră în pâcla înăbușitoare, nu un contur la orizont. E chiar vârful, viu, cu pădure și pășune! Îmi este în sfârșit la îndemână, și chiar dacă până acolo mai e cale lungă și mă dor tălpile, chiar de mă ustură pielea și mă ucide rucsacul pe umeri, destinația mea este tangibilă și îmi crește în priviri la fiecare pas!


/lotrului/img_1661.jpg


Îmi îngădui o pauză de un sfert de oră, în care înfulec niște migdale și fructe confiate, pentru a avea energie. Beau aproape toată apa, sperând că voi întâlni curând un izvor, cum văzusem pe hartă. De aici, pot privi înapoi traseul pe care am venit. Și încă nu se vede tot, cel mai îndepărtat vârf este Balindru.


/lotrului/img_1667.jpg


Când mă ridic să plec, îmi vine să urlu! Mă dor tălpile ca și cum aș păși pe asfalt încins. Cât timp am mers, nu am resimțit atât de acut durerea, dar acum când îmi repun sângele în instalații, mor! 


R: De ce nu ai încheiat ziua aici? Aveai stânele la doi pași...


CI: Să știi că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap asta! Era abia ora 4 după-amiază, ziua e lungă, Prejba-i la doi pași. Știi melodia: Drumul e lung și tare aș vrea, s-ajung la tine, în casa ta :) Dacă m-aș fi oprit acolo, probabil nu am fi avut acum discuția asta pe străzile Sibiului, aș fi fost încă pe drum...


Puțină lume în Piața Mare azi, pesemne că e din cauza zăpușelii.


/lotrului/img_1759.jpg


N.r. – Ochii Sibiului: ochii negri și căprui fură inima oricui :)


/lotrului/img_1757.jpg


Cum plaiurile astea mai domoale ale crestei secundare a Lotrului sunt în mare măsură despădurite, marcajul apare mai rar, pe câte o piatră, dar drumul te duce negreșit dacă ții direcția. Dar nu-i bai că munții nu ni-s toți o pădure, mai avem nevoie și de iarbă! În zone precum asta ai din toate pozițiile puncte de belvedere.


Inițial am trecut printr-o zonă pârjolită, în care și jneapănul a ars. Am remarcat marcajul chiar și acolo, pe câte un ciot mai gros, ori pe un bolovan. Și ce găsești în zonele cu multă pășune?


R: Stâne.


CI: Exact! Atenție sporită în toată partea asta de lume, n-am văzut nicăieri inflație mai mare de stâne ca aici! Vreo două pe Dudurugu, una mare cu mai multe țarcuri pe Tomnatec, urmată de încă una părăsită, vreo două pe versantul Branului, încă una în curmătura Măcica și ultima pe Dancea. Partea proastă e că drumul duce – desigur – pe la fiecare stână. Partea bună e că marcajul a fost aplicat în mod ingenios pe poteci lăturalnice și de cele mai multe ori evită stânele, trecând la o distanță considerabilă de ele.Vezi totuși că stâna din Tomnatec și cea de pe Dancea au strungile în drum, deci nu pot fi ocolite. La cea din Tomnatec am avut norocul să fie turma plecată și am scăpat ieftin. Dar ai nițică răbdare, că îți spun cum a fost la Dancea.


R: Dar animale nu ai întâlnit deloc?


CI: Hmm, animale... La un moment dat, lângă drum am întâlnit o oaie dodoloață.Nu behăia, semn că se simțea bine singură acolo, poate iarba era mai gustoasă. Păștea. Temându-mă să nu aibă bodyguarzi, am mers pâș-pâș. Când m-a văzut, a încremenit, nici nu mai rumega. Probabil că în mintiuca ei a crezut că dacă nu se mișcă, nici eu nu o văd și, prin urmare, nu e în pericol. Nici nu ieșea în relief așa albă cum era pe fondul ierbii verzi! I-am făcut hatârul și mi-am continuat drumul, lăsând-o să creadă că m-a păcălit. Acum, dacă mă gândesc, ea ar putea încerca trucul cu la fel de multă încredere și cu un lup sau urs... 


Fiindcă tot mă întrebai despre pauze, când am ajuns la un pârâu ce traversa drumul, m-am oprit pentru a mă răcori. Mi-au sfârâit tălpile când le-am băgat în apă, atât erau de încinse!


Când coboram Tomnatecul, vedeam sclipind în zare pantele îmbujorate ale Branului. Din depărtare, rozul acela aducea cu o iritație a pielii, dar când m-am apropiat, tufele erau o splendoare!


/lotrului/img_1675.jpg


R: Rododendron?


CI: Nu, sunt tufe de coacăză.


Tot umblând prin paradisul ăsta colorat, mi-am amintit ce-mi spunea mama când eram copil și îmi stătea gândul mai mult la joacă decât la teme: Ascultă, copile, de nu înveți, te trimit cu oile! Păi n-am fost eu fraier că am învățat?! Nu-mi ședea mai bine să cutreier munții decât să frec coatele prin facultăți? Că până la urmă, tot aici am ajuns, dar am pierdut o sumedenie de ani între timp.


Acum, serios, cum o fi să ai parte zi de zi de peisajele astea bucolice? Cred că activitatea asta pașnică a păstorilor transcende problemele uzuale pe care le avem noi, când ne trezim cu capul strâns între betoane ca într-o menghină. Nici nu-i de mirare că stresul nu a ajuns pe aceste meleaguri.


Tot gândind la ale mele, în vreme ce treceam pe deasupra stânelor din coasta Branului, întâlnesc o turmă păstorită de doi ciobani. Câinii răgeau din vale, unde erau legați, iar cu turma rebegea o slăbătură care dădea vajnic din coadă pe măsură ce mă apropiam. Schimb două vorbe cu ciobanii, le spun ceea ce a devenit deja laitmotiv pentru mine – La Mecca, la Mecca... sau Prejba, că-i același lucru, tot mândru pelerin sunt și eu – și în sfârșit întâlnesc niște oameni optimiști! Unul scoate orologiul din buzunar, mă măsoară din cap până în picioare și postulează: No binghe, în doo-trii ciasuri ești acolo! Eram aproape să pun placa și să-l conving că sigur ajung până de cu seară, dar mi-am dat seama că-i de partea mea :)


Totuși, omul încearcă să mă deturneze din drum, pe motiv că nu-i nimic la Prejba – ziduri gaole. Degeaba îi spun că nu mă duc acolo pentru o serată dansantă, el îi dă la moară să iau drumul pe care mi-l indică spre civilizație: Che scaoche iuche în Ră-sadu. M-am trezit privind câteva clipe în gol, încercând să-mi dau seama în ce răsad mă scaoche drumul. Răsadu? 


R: În Sadu?


CI: Ia stai, abia acum îmi dau seama că se referea la Râu Sadului! (râde) El insista că, orișicât, aș merge pe asfalt, nu prin praf și târmoacă. Nu înțeleg de ce unii oameni extrapolează lucrurile care le fac lor plăcere și le duc la rangul de bine universal. Adică eu aș fi cumva un soi de ciudat al pământului de umblu pe jos prin coclauri! Nu s-o fi întrebat oare și cum am ajuns până acolo? O fi crezut că m-am rătăcit din șosea? 


R: Cristi, hai să trecem, e verde!


CI: Mă despart de cei doi spunând ca ei și făcând ca mine, altfel nu mai plecam! O bucată de drum, poteca merge prin pădure. Frumos tare, dar eu nechezam de oboseală! Picioarele mă dureau ca după o bătaie încasată, rucsacul era atât de incomod încât îmi venea să-i strig să mă mai care și el pe mine, nu doar eu pe el. Simțeam că am răni la umeri și la șold, nu de la greutate, ci de la contactul dintre bretele și pielea încălzită și transpirată. Eram groggy, dacă ar fi să folosesc un limbaj din box.


R: Ce ai făcut tu se numește autoflagel! De ce nu te-ai oprit? Ai fi putut ajunge imediat după răsărit la Prejba.


CI: Sunt ambițios, uneori cu tente de căpoșenie! Când mi-am setat un obiectiv, cu greu mi-l scot din minte. Cât eram de ostenit, nu doream să se termine, ci să termin eu traseul! Pricepi?


Pe potecă am văzut din nou urme de pași. Mintea îmi juca feste deja, că puteam să jur că sunt aceleași cu cele văzute de dimineață pe platoul dintre Șteflești și Conțu. Mă urmărește cineva cu anticipație??


Prin pădure am traversat câteva izvoare de la care nu am catadicsit să fac plinul, și am găsit și ciupercuțe, dar nu am îndrăznit să gust vreuna pentru că nu le cunoșteam. Cred că dacă voi fi condamnat la moarte și mi se va îngădui o ultimă dorință, probabil că aș cere să mănânc o salată uriașă de ciuperci otrăvitoare, să aflu și eu ce gust au, că frumoase îmi este clar că sunt!


/lotrului/img_1660.jpg


Urcând coama prelungă și însorită a muntelui Dancea, prind semnal pe Orange. Dacă aș fi butonat frenetic pe telefon, luându-mi ochii de la drum, aș fi pierdut marcajul care cotește brusc prin pădure la stânga, pentru a ocoli un vârf de deal și a ieși din nou la drum sub ultima stână din traseu. Cum am fost atent, iată-mă în apropierea stânei Dancea, care are strunga proptită în drum. Am luat loc la umbra unui copac, spunându-mi că, gata, s-a dus puiul cu ață!


Când mă simt pregătit sufletește, pornesc la drum. Constat stupefiat că trec pe lângă potăi fără să fiu lătrat. Stăteau tolănite la soare, cufundate în visare, iar eu trecem printre ele ca un veritabil Corrado Cattani printre aghiotanții lui Tano Cariddi. Cum se întâmplă de obicei în astfel de situații, că nu e Murphy celebru degeaba, cel mai mic dintre ei sună goarna și îi trezește pe toți. Iar eu unde eram?


R: În mijlocul lor, he he!


CI: Știu, e amuzant! Eram însă aproape de țarc, iar ciobanii mulgeau de zor oile în strungi. Ca răspuns la câinii care m-au luat cu asalt, baciul ăl’ mai vârstnic începe să îi înjure. Dar nu oricum, omul era fiert de nervi și debita niște înjurături bizare, combinând pasaje din biblie cu pedepse neînchipuite, rostite cu o aprigă dorință de înfăptuire! 


De fapt, dacă stai să te gândești, ce reprezintă o înjurătură?! Rugăminte? – nu prea sună! Dorință? – unele asta trădează, deși mă îndoiesc sincer că emițătorul vrea să facă toate lucrurile pe care le spune! Promisiune? – nu tocmai, îmi vin câteva exemple în minte care se adresează unor persoane care nu mai sunt printre noi... Unele sunt chiar imposibil de realizat, de regulă cele cu obiecte sau bunuri casnice – grebla, coasa, lingura, lumânarea – ținând mai degrabă de fizica cuantică. Mai sunt unele cu teme abstracte, care nu știu cum pot fi puse în practică: grija, obiceiul, frica, necazul... Altele sunt specifice unui domeniu de activitate și, prin urmare, pot fi înțelese doar de cei inițiați. Uite, bunicul meu fiind zidar la vremea lui, avea o singură înjurătură: ****-** zidirea mă-tii! Habar nu am ce înseamnă, deși mi-a trântit-o de fiecare dată când i-am dat ocazia.


R: Nu ești sănătos!


CI: N-a făcut nimeni până acum hermeneutica înjurăturii, poate merită dezvoltat subiectul! E curios cum se descarcă oamenii de energie negativă înjurând. Și cred că textul înjurăturii spune multe despre psihologia persoanei. 


Pentru că îmi era sete, ciobanii m-au îndrumat spre un pârâu la marginea pădurii. Cum am strâmbat din nas pentru că era ceva de coborât până acolo, baciul mi-a spus că dacă mai rezist e izvor sus, în plai, cu apă rece și bună. Vorbea ca despre un produs făcut cu mâna lui, mi-a lăsat gura apă auzindu-l cum o laudă.


În vreme ce treceam de stână, privirea îmi era ancorată de stâlpii de marcaj care strălucesc pe coama Prejbei. Finalul zilei aduce cu filmele americane. Lumină! Motor! Acțiune! Avem în cadru poteca mărginită de flori a Prejbei. 


/lotrului/img_1680.jpg


Slow-motion. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? 


R: Ai reușit :)


CI: Da, după vreo 12 ore de la plecare, mai puține de mers efectiv, iar pe ultima treime mai mult mi-am târât picioarele. Pentru mine este o realizare! Sunt totuși vreo 35-40 km, nu-i chiar floare la ureche! Și nu știu să mai fi făcut cineva traseul ăsta într-o singură zi. 


R: Vrei să spui că nu știi să se mai fi lăudat cineva că a mai făcut traseul într-o zi...


CI: Ha ha, nu voi răspunde provocării! Așteaptă-mă o clipă, te rog, mă duc să cumpăr bilet. (...) Cică trebuie să cumpăr de la șofer, din autobuz.


Eeei, uite așa am ajuns eu la Prejba, ca un arab: cu ochii stinși, cu graiul slab. Așezat lângă izvor, m-a cuprins liniștea. Soarele a început să mă mângâie, după ce mă zgâriase toată ziua. Apa de acolo e dintre cele mai bune băute vreodată. M-am spălat pe dinți înainte să o beau, pentru a o savura ca pe o cafea bună!


/lotrului/img_1686.jpg


Cabana în schimb m-a dezamăgit. Nici nu știu dacă va trece peste iarnă. E ruptă, cineva a săpat sub ea, așteptând să cadă parcă în propriul mormânt. Și multă mizerie. La etaj am găsit chiar căcăreze de oaie. Nu știu cum a urcat oaia acolo, probabil că a dus-o ciobanul pe brațe, ca pe mireasă, îmbujorat de dorință.


R: Că de mult ce o iubise, în genunchi se înverzise!


/lotrului/img_1691.jpg


CI: Scările duc spre fantoma recepției de altădată. Cripăcioasă atmosferă!


R: Pardon? 


CI: Cripăcioasă. Stranie. Va fi neologism în curând, crede-mă! (râde).


/lotrului/img_1692.jpg


Pentru că se lăsa seara, am pus pe foc o ciorbiță, în vreme ce priveam la cei 5 colocatari ai camerei care mișunau de colo-colo pentru a-și asigura cina. Mă refer la o familie de rândunici, cu 3 pui suficient de mari încât să îi confunzi cu adulții. Nici nu i-am observat când am intrat în camera de sus, unde erau priciurile. Când am închis geamurile – sparte, trebuie spus – am auzit chiote, pentru că nu mai aveau loc să tranziteze, așa că le-am lăsat calea liberă.


După ce am mâncat, am coborât să inspectez zona. Reușisem să trimit deja mesaj încă de când eram în culme, pentru a-i asigura pe cei interesați că sunt bine, și nu a mai fost nevoie să urc din nou golgota pentru a căuta semnal. M-am așezat pe băncuța din fața cabanei și am urmărit pe hartă traseul pe care l-am parcurs, precum și traseul pe care aveam să cobor astăzi (n.r.: a doua zi). Aveam de ales între cruce roșie spre Valea Sadului și triunghi albastru, care merge prin muntele Muma.


/lotrului/img_1689.jpg


M-am și răcorit la pârâu, deși recunosc că aș fi preferat apă ceva mai călduță, dar nu am avut de ales, pentru că nu îmi place să mă culc murdărel. Abia așteptam să schimb hainele cu cele de bumbac și să mă cuibăresc în sacul de dormit! Am pus zăvorul la ușa de la intrare de jos, pentru că am văzut că umblau ciobanii cu turmele prin zonă și nu voiam să mă trezesc cu vreunul în pat. Sus, am ales cea mai puțin ponosită dintre cele 7 saltele care mai erau pe priciuri și mi-am așezat oasele pe moale.


Noaptea a fost liniștită, dar am adormit târziu, pentru că oboseala cruntă și durerile din tălpi m-au ținut treaz o vreme. Mă gândeam: oare voi mai putea merge vreodată?


Astăzi m-am trezit la câteva minute peste ora 5, înaintea rândunicilor. Am ieșit la răsărit, dar norul de ceață ce pornește ca TGV-ul de pe Prejba spre Șteflești era pe linie. Pe munte vremea nu dă socoteală nimănui, așa că m-am împăcat cu o altă zi fără răsărit.


R: Ai găsit tranșeele din primul război mondial? Zona era front deschis în acea perioadă și urmele încă se mai văd, ca niște răni ale pământului.


CI: Nu am băgat de seamă, dar acum că îmi spui, îmi amintesc că am văzut șanțuri.


La coborâre am ales crucea roșie. Traseul începe din fața cabanei și e bine marcat cu stâlpi până când se cufundă într-un puiet de molid. De acolo, marcajul apare pe trunchiul copacilor. Prin pădurice, mi-am dat seama că a venit cu mine și urâtul. Așa că am început să murmur cântecele, dar cum nu știam versurile, potriveam cuvinte: E dimineață/diiiimiiiiineațăăăăă/și n-am mătreață/ci păăăăr peee faaațăăă. E diiimineaaațăăăă...


R: Gata, gata, chm chm... se uită lumea!


CI: Just! Pleacă mașina și eu nu am terminat povestea, am să scurtez vorba, că altfel terminăm la telefon.


Ai zice că muntele Prejba e blestemat, la câte vieți s-au pierdut acolo! Numai de la război câte victime au fost, apoi prin anii ’70 am auzit că a căzut un avion acolo...


R: Da, e și o cruce ridicată în culme pentru victimele avionului prăbușit. Dar au mai fost și alte accidente aviatice în zonă.


CI: Hmm... Coborând până la liziera pădurii, tot îngânând la solilocviul meu, am ajuns la o stână părăsită. Atunci habar nu aveam care e povestea ei, dar am venit acum din Sadu cu un domn care mi-a spus că la stâna asta a avut loc o tragedie acum 6 ani. Tatăl și fiul, doi baci înstăriți care aveau stâna, au fost găsiți morți de un cioban. Se pare că se certaseră la un pahar pe împărțeala oilor. Au discutat o vreme în contradictoriu și, când și-au isprăvit argumentele au început să discute cu pumnii. Și era bine de se limitau la asta, dar ăl’ bătrân s-a crezut mai paraleu și a pus mâna pe topor, aerisindu-i fiului mințile. Apoi și-a legat bradul de lângă stână de cravată. 


/lotrului/img_1730.jpg


R: No, mă uit la ceas, asta chiar e știre de ora 5!


CI: Zău! 


De la stână se intră în pădure. Dacă nu ești atent, ratezi marcajul, care merge spre stânga. Eu – cu ochii după floricele – am ținut drumul de car înainte și am rătăcit apoi o vreme până când am reintrat în traseu. Am mers pe poteca nemarcată la vale până când am ieșit într-un drum transversal, pe care l-am urmat la dreapta. Aici e marcat din nou, dar dacă nu știi direcția, poți merge în sens invers până îți dai seama. Eu am nimerit bine, la dreapta cum am spus, iar când ieși într-o pajiște în care e un foișor de vânătoare, trebuie continuat înainte, deși drumul mai evident face stânga.


De aici e ușor, drumul de culme prin pădure e foarte relaxant. 


/lotrului/img_1731.jpg


Sunt și câteva puncte de belvedere spre Măgura Cisnădiei și șurile gospodarilor, răspândite pe coastă.


/lotrului/img_1732.jpg


Înainte să ies la șosea m-am înfruptat într-un zmeuriș – eh, micile plăceri ale călătorului pe munte :)


La 50 de metri de locul în care am traversat șoseaua e un izvor cu apă foarte bună, unde m-am răcorit. Agățată de o ramură era o cruciuliță, parcă întru binecuvântarea locului: Nihil sine Deo.


/lotrului/img_1736.jpg


Cei 7 km făcuți pe șosea au fost o plimbare prin iad. Nu mai puteam călca normal pe tălpi și mă chinuiam să minimizez contactul cu asfaltul. Aveam mersul atât de crăcănat, de ziceai că m-am născut călare!


R: Observ că încă mergi cu dificultate.


CI: Păi, cum ți-am spus, cred că am degetele de la picioare umflate ca niște cremvurști! Și în talpă – bășici cu nemiluita!


M-am distrat însă pe drum urmărind oamenii ieșiți la iarbă verde, îmi venea să dansez și eu pe muzica asta populară, cântată parcă de un voinic mândru la faragot :)


Iar din când în când, la marginea drumului ieșeau bivolițe la păscut, ori la spa.


/lotrului/img_1738.jpg


Una mai îndărătnică se uita chiorâș la mine, de m-a făcut să mă asigur că nu port culoarea roșie înainte să-i trec prin față. Nici mașinile nu îi rezistau în cale, ocolind-o cu răbdare.


/lotrului/img_1740.jpg


Încă de dinainte să intru în Sadu, lumea cu care mă întâlneam pe drum mă întreba: Ce mai e la Prejba? Fără să mă întrebe de unde vin, aveau siguranța că am trecut pe acolo. E un soi de mândrie – sau era – cabana asta pentru comunitatea de aici, și simțeam tonul nostalgic în întrebarea lor.


Apoi, ajuns în centrul localității, lumea saluta până la ultimul, pe măsură ce se strângeau cu toții la biserica din centru.


/lotrului/img_1742.jpg


R: În Sibiu cum ai ajuns?


CI: Pff, greu! M-a luat un nene de la cimitirul din Sadu până în Cisnădie. De acolo am luat altă ocazie până în Sibiu. Cursele sunt rare la sfârșit de săptămână între Sadu și Sibiu.


Ce căldură, e teribil! Și nici urmă de umbră. Îmi amintesc aforismul acela din cărțile de motivație pentru carieră: cel care stă la umbră astăzi, o face pentru că a plantat un copac cu mult timp în urmă (n.r.: Warren Buffet). Sau a salvat de la tăiere copacul plantat de bunicul său, aș adăuga eu. Și aici mă refer la sensul propriu al expresiei. Voi, în orașul ăsta, ce ați avut cu arborii?


R: Sunt străzi medievale, mon cher, pietruite. Doar nu vrei să se înnămolească turiștii? Ești ursuz de la căldură. Te duc în Sub Arini sau la Astra dacă vrei umbră.


CI: Acum vreau doar să ajung acasă. Uite un lucru pentru care iubesc eu muntele: întotdeauna după o tură mai dificilă muntele îmi dăruiește binecuvântarea casei, revederea oamenilor dragi. 


Sper să-mi dea bilet cu loc în autobuz (râde). Uită-te la mine, sunt omul negru și murdar, cu bagajul mare, care miroase a stână! Dar spun povești frumoase și nu deranjez pe nimeni.


R: În încheiere, vrei să adresezi vreun mesaj special?


CI: Cu puțin timp în urmă reveneam din Cozia cu autobuzul și, la un moment dat, în depărtare a apărut un mic picioruș de curcubeu după o ploaie de vară. Miiic, micuț, dar atât de viu colorat! În autobuz erau tineri și vârstnici deopotrivă, eu îi vedeam pe toți, pentru că aveam loc în spate. Fiecare era preocupat cu câte o activitate care îi capta atenția, aproape exclusiv pe mijloacele tehnologice mobile – tablete, aipoade, smarfoane... Nimeni nu a zărit curcubeul și nimeni din mașină nu afișa vreun zâmbet, în afară de mine. Mulți văd în călătorie un calvar prelung între două puncte de pe hartă care le oferă confort și uită să se bucure de plăcerile oferite de drum. Minunile se întâmplă la tot pasul, trebuie doar să avem ochi pentru ele și să le permitem să ne fecundeze mai des zilele. 


Așa că le urez tuturor cititorilor tăi frunți descrețite și gânduri bune! Iar ție, îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat! Sper să poți închega ceva din informațiile primite. Eu unul abia aștept să văd ce a ieșit!


(n.r. – se întoarce pe scara autobuzului) Auzi, dacă ajungi în creasta Lotrului sezonul ăsta, alocă-i două zile, nu doar una. Și aștept să îmi spui și mie ce gust are brânza de la stâna Tomnatecului. 


Cu bine!



Miercuri, 2 decembrie 2015 - 19:57 
Afisari: 2,608 


Postari similare:




Comentariile membrilor (11)

monycata
monycata

 
1
Ca de obicei. Fain!


Joi, 3 decembrie 2015 - 08:11  

van51
van51

 
2
Mi-a placut mult.Carari cu soare.


Joi, 3 decembrie 2015 - 17:29  

miparv
miparv
Rucsac
 
3
Pana la urma care "senzor" arata corect - ceasul sau indicatorul ? Carpati.org Evident, diferenta e asa de mica incat as zice ca ceasul arata binisor. GPS-ul se imbunatateste continuu incat eroarea actuala, in general, cred ca e de 1..2m.


Joi, 3 decembrie 2015 - 18:10  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
4
Mersi, Cătălin!

Mă bucur, Vanea!

Mircea, în cele din urmă și ceasul a arătat 2.135 m, dar eu eram deja tolănit și nu m-am mai ridicat să refac poza. Ceasului îi ia două minute să se ajusteze cu noua altitudine, iar poza a fost făcută în momentul în care am atins vârful.
Ceasul meu nu e atât de precis, arată altitudinea din 5 în 5 metri, nu are unități mai mici de măsură. În plus, mai dă rateuri câteodată, la trecere de la altitudine foarte mică la una mare. De aceea, îl mai ajustez când ajung la un astfel de indicator în creastă Carpati.org


Joi, 3 decembrie 2015 - 18:20  

ratza
ratza
Busola
 
5
Acum înțelegi pe unde vreau eu să mă bag cu bicicleta și de ce zice lumea că nu sînt întreg la cap?


Comentariu modificat de autor!

Joi, 10 decembrie 2015 - 21:57  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
6
Păi așa suntem noi, cu mintea plecată 😀 sunt mulți munți pe care îi poți călări în șa, chiar zilele astea am descoperit Nemira Carpati.org

De ce ți-ai șters jurnalul de pe site?


Vineri, 11 decembrie 2015 - 15:42  

ratza
ratza
Busola
 
7
N-am șters doar unul, ci pe toate care aveau legătură cu parcurile naționale, cu traseele nemarcate sau foste marcate și acum nerecunoscute oficial. Cînd căutam informații legate de astfel de trasee și mă izbeam de reluctanța celor care nu voiau să le dea, nu înțelegeam motivul din spate. Acum îl înțeleg foarte bine și nu voi mai posta public absolut nimic legat de orice parc național sau trasee istorice din orice fel de munte. Știi, fiecare luptă cum poate împotriva nedreptăților.


Marți, 15 decembrie 2015 - 18:33  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
8
Ce pot să spun... dacă asta îți oferă satisfacție, mă bucur pentru tine. Mie îmi provoacă amărăciune, dar îți respect decizia.
Sper să poți privi cu mai multă îngăduință către cei care sunt totuși bine intenționați și nu îți ștergi contul de pe portal, pentru că - fără să apelez la clișee - locul ăsta chiar ar fi mai sărac fără aportul tău!


Joi, 17 decembrie 2015 - 14:33  

ratza
ratza
Busola
 
9
Nu va fi mai sărac, se vor găsi alții care să mă înlocuiască.


Joi, 17 decembrie 2015 - 17:23  

stefi
stefi

 
10
Foarte fain! Ai talent la scris, iti place sa te joci cu cuvintele. Jurnalul tau e printre preferatele mele.


Duminică, 24 ianuarie 2016 - 18:56  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
11
Hei, Ștefi, mersi pentru aprecieri!

Poate părea ciudat, dar și eu am preferințe pentru anumite jurnale, chiar dacă sunt scrise de mine, iar acesta îmi este cel mai drag, alături de partea 1 Carpati.org În parte pentru că am fost singur în tură, iar trăirile au fost mai intense. Și poate și pentru că mi-a luat foarte mult să îl scriu în felul ăsta.

Cele bune!


Marți, 23 februarie 2016 - 15:57  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0972 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org