Insula Lefkada: Muntele Elati 1157m (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

   Se spune că Dumnezeu a fost darnic cu grecii, dar cam neglijent...

   Asta pentru că natura pe care le-a oferit-o e plină de comori, dar toate acestea sunt ca aruncate cu furca: țara lor nu e decât o peninsulă adânc crestată, înconjurată de o mulțime de insule risipite fără niciun rost.

   Mai mult, afli munți peste tot, chiar și în insule, dar și aceștia nu sunt ordonați în vreun fel.

   Puși în fața acestei naturi complicate, vechii greci au încercat să-și ordoneze măcar viețile lor, prin democrație, filosofie si științe exate, apoi să încerce să o înfrumusețeze prin artă...

 

   Când am hotărât să mergem în Lefkada știam despre insulă doar că aceasta se află în Marea Ionică, ceva mai la sud decât insula Corfu.

   Iar până la data plecări am tot căutat informații despre relieful ei și mai ales despre munții pe care am putea urca.

   Astfel că în dimineața în care am pornit să urcăm Muntele Elati aveam deja în minte imaginea generală a întregii insule, dar și o hartă color printată pe un format A3.

   Împreună cu bunul meu prieten Marin Baltă am plecat de la vila din stațiunea Perigiali, de pe țărmul estic, încă de la ora 6,00 a dimineții, pe întuneric, astfel că atunci când a început să se crape de ziuă noi eram deja la o oarecare înălțime, deasupra Golfului Nydri.

 

 

   De pe marginea drumului cu serpentine strânse privim peisajul pe jumătate marin, pe jumătate montan.

 

 

   Muntele Elati denumește întreaga zonă înaltă din centrul insulei, el ridicând spre cer trei vârfuri de peste 1100m, Stavrota 1182m, Mnimati 1157m și Kalakerino 1125m și mai multe vârfuri de peste 1000m: Profitis Ilias 1036, Alevrata 1038m etc.

   Noi ne-am propus să urcăm în această primă tură pe Vârful Mnimati, cel cu releul de forma sferică, vizibil din multe puncte de pe insulă.

   În fotografie e versantul estic al Muntelui Elati, pe serpentinele acelea am urcat noi în vreme ce răsărea soarele, dar fotografia e făcută din alta tură, de pe un munte de deasupra stațiunii Perigiali.

 

 

   Rasăritul soarelui peste creasta unui munte de 1600m, dar un munte de pe continent.

 

 

   Dincolo de Golful Nydri se întinde un întreg labirint de insule, insulițe și strâmtori.

 

 

   Dacă te gândești doar la altitudinea muntelui, ai putea crede că o tura pe Elati poate fi o plaută plimbarică. Doar că trebuie spus că el e acoperit în mare parte de o vegetație de ,,maqis”, un fel de arbuști și boscheți de 3-4m înălțime, total impenetrabilă. ăi nici cărări, marcate ori nemarcate nu se prea găsesc pe aici.

   Așa că drumeția se va desfășura în mare parte pe drumuri mai mult sau mai puțin asfaltate. ăi lungi...

   Deci am pornit din Perigiali, după 1km am trecut prin satul Rachi și pe aceste serpentine ne îndreptăm spre primul sat cu adevărat de munte, Vafkeri, până la care trebuie să mergem 9km pe drum asfaltat.

 

 

   Până pe la ora 9,00 soarele a fost ceva mai îngăduitor cu noi, plimbarea plăcută, iar după ce zarea s-a mai închis și peisajele au devenit mai apropiate, noi ne-am îndreptat atenția spre fructele oferite din plin pe ambele părți ale drumului: smochine, sâmburi de migdale, pere și mulți struguri dulci, mai ales din cei albi, fară sâmburi, pentru stafide.

   Astfel că odată ajunși în Vafkeri, am mers ,,ață” direct la Taverna ,,Platanos”.

   (Am constatat că toate satele mici de munte au în centru lor un platan monumental, sub care, invariabil, se găsește și o tavernă cu același nume...)

   Doar că a trebuit să mâncăm ceva cașcaval grecesc pentru a putea să bem și o bere, după atâtea smochine și struguri.

   Ne-am înțeles binișor în engleză cu doamna de la tavernă, și doar din priviri dulci cu motanul alintat care ne-a dat târcoale în toată vremea.

 

 

   De la Vafkeri, la cei 9km din inex am mai adăugat încă 4km până în satul Eglouvi.

   În fotografie e satul Vafkeri, cel cu platan și chiparoși, din care tocmai am plecat.

 

 

   Puțin mai sus drumul se desparte în două, cel spre satul Karia urmând să mergă pe curba de nivel pe sub Vârful Profitis Ilias (Profetul Ilie), cel cu o bisericuța albă pe creștet, care se vede din mai toată insula.

   Drumul nostru s-a mai îngustat puțin și a început să urce și mai tare.

 

 

   Pe fețele nordice, mai ferite de soare, am întâlnit o floare care seamănă cu Măseaua ciutei de pe la noi, dar care înflorește în Carpați odata cu brândușele de primăvară, pe sub zăpadă.

 

 

   Egklouvi, Eglouvi și Englouvi pe harta noastră.

   La fel Grecia e Republica Elenă, Elada și Hellas... ăi litera ,,i” poate fi de patru feluri la greci...

   Totul e să-ți păstrezi concentrarea...

 

 

   Satul agățat pe pantele muntelui și pierdut printre coroanele veșnic verzi ale smochinilor.

 

 

   De acasă, cu harta în față, ne făcusem socoteala ca din Eglouvi să o tăiem drept spre sud, spre releul de pe Mnimati, care de aici se vedea relativ aproape, dar dincolo de o depresiune și două-trei picioare de munte acoperite de ,,maqis”.

   Un grec bătrân ne lămurește că deocamdată trebuie să mergem spre nord, spre biserica Agios Donatos și de acolo de pe culmea principală a muntelui drumul va coti definitiv spre sud.

 

 

   ăi când te gândești că aceasta e strada principală a satului...

 

 

   Continuăm să urcăm tare spre creasta principală a muntelui.

   Mai în spate se văd două din cele patru oglinzi ale unui radar al NATO, dar dezafectat și pustiu, pe Varful Amokambos.

 

 

   Totuși în marginea unei serpentine găsim începutul unei poteci marcate cu pată roșie, spre Vârful Profitis Ilias.

 

 

   Mai de sus vedem depresiunea în care se află satul Eglouvi și Vârful Mnimati, cel din mijloc, mai ascuțit, cu releu, ținta călătoriei noastre de astăzi.

   Doar că până la el drumul nostru ocolește mult prin dreapta.

 

 

   Ultimele serpentine le-am scurtat pe o potecă veche, semnalizată din drum de o săgeată roșie.

   Ne-am strecurat printre tufe de spini, dar am trecut din nou și printr-o podgorie crescută în piatra albă.

 

 

   Dintr-o șa mai largă vedem spre nord-est vârful cu stația de radare și cel cu bisericuța albă.

 

 

   Bisericuța de piatră Agios Donatos se află pe un platou somital scălgat într-o lumină orbitoare.

   Surprinzătoare sunt cele cateva fântâni din părculețul de peste drum, cu ghizduri foarte joase, dar cu apă la mai puțin de 1m de suprafață.

 

 

   Dacă am văzut că drumul nostru va ocoli mult văioagele și crestele de munte dinspre dreapta, am zis să străbatem pe lung vasta depresiune carstică dinspre sud.

   E o zonă cu numeroase haturi pe care s-au cultivat grâul și porumbul, dar și postațe lungi cu viță de vie. Totuși localnicii o numesc Livadia.

   Ajunși la piciorul de munte din dreapta imaginii ne-am pus parazăpezile din dotare și am urcat printre ierburi înalte și țepoase, dar și printre lapiezuri adânci.

 

 

   ăi totuși, printre pietrele de calcar și vegetația uscată de mult, am găsit și delicate brândușe galbene. Bineînțeles văzute de noi pentru prima dată.

 

 

   Ajunși aproape de drum vedem releul destul de aproape și socotim că vom ajunge pe vârf oricum va fi vremea. Pentru că dinspre Italia venea spre noi o platforma joasa de nori negri.

 

 

   Revenim la drumul asfaltat și ne curățăm pe picioare de semințele de turiță. Facem socoteala dacă scurtătura s-a meritat...

   Radarul nostru e încă departe, așa că până una-alta urcăm pe Vârful Kalakerino de 1125m alt. din dreapta drumului.

   De pe acest vârf intermediar suntem răsplătiți cu o frumoasă perspectiva spre versantul sudic al muntelui.

   Pe pantele de sub noi identificăm satele Agios Ilias și Sivros, iar pe mare încercăm să dăm nume câtorva insule: Ithaca, Arkoudi și Atokos.

 

 

   Privind spre nord vedem ca suntem la o înălțime mai mare decât Vârful Profitis Ilias pe sub care am urcat pe la Eglouvi.

 

 

   Trecem de intersecția cu drumul ce coboară spre sud. Aici întâlnim o pereche de cicliști germani trecuți bine de prima tinerețe.

   Ne întreabă de direcția spre satul Karia, așa că scoatem harta și le sugerăm drumul pe care l-ar putea urma spre partea de nord a insulei.

   De la intersecție drumul spre releu mai merge cam 1km deacoasta muntelui.

   În schimb releul pare la doi pași...

 

 

   Releul de pe Varful Mnimati 1157m alt. e automat și nimeni nu se află în clădirile înconjurate de un gard metalic.

   Ajunși pe varf noi ne tragem pe o mică platformă mai spre est, unde e o stație meteo la fel de automată.

   Locul e deschis și vântul care aleargă peste mări își cam face de cap, așa că ne adăpostim în spatele stației meteo și ne așezăm la masă.

   E ora 13.30 și avem deja 7 ore și jumătate de cănd am plecat de la malul mării. Altitudinea de 1157m poate părea modestă, dar, prin comparație, poate fi aceeași diferență de nivel ca atunci când ai urca de la Timișul de Sus până în Vârful Piatra Mare, la 1883m.

  Mai mult, dacă socotim și distanța parcursă până aici pe vârf, cred că am mers cam 18km.

  

   Jurnalul nu are un text prea consistent pentru că pe parcursul turei nu s-a întâmplat nimic deosebit.

   În schimb numeroasele fotografii vin să ilustreze o tură ,,de descoperire” în teren total necunoscut pentru noi, dar și cu peisaje și priveliști deosebite, de aici de pe vârf putându-se vedea cam trei sferturi din conturul insulei Lefkada, cât și numeroasele insule și insulițe dinspre est și mai ales dinspre sud.

 

   Înspre nord-est insula se apropie mult de continent, grecii chiar realizând un dig de legătură. Mai mult, pe lângă acest dig de legătură rutieră e și un canal de trecere a ambarcațiunilor dintr-o parte în alta a mării.

  Acest lucru se poate face doar după ce podul plutitor se rotește puțin, apoi se ridică precum cel din Londra, de pe Tamisa.

 

   Vedere de pe Varful Mnimati spre partea de nord a insulei.

 

 

   Continuăm turul de orizont cu teleobiectivul.

   Spre est se vede in masiv de peste 2000m de pe continent.

 

 

   Spre sud-est alți munți de pe continent și o îșiruire de insulițe, ca o peninsulă.

 

 

   La 14,00 plecăm de pe vârf, dar nu înainte de a îmbrăca gecile de vânt, dinspre nord-vest vântul și norii joși continuînd să curgă laminar, fără rafale.

   Pe drum vedem un păianjen mare cât o tarantulă.

 

 

   Trecem din nou prin intersecția în care ne-am întâlnit cu nemții și de aici hotărâm să coborâm muntele pe partea sudica a sa, trecând mai întâi prin satul Agios Ilias (Sfântul Ilie).

   Acum mergem pe un drum nou asfaltat și cu frumoase perspective spre sud.

   Vedem sub noi satul Agios Ilias, iar în depărtare capătul nordic al Insulei Kefalonia.

 

 

   Muntele Elati are o șa adâncă în zona satului Agios Ilis, după care se continuă cu înălțimi până spre țărmul de sud-est al insulei.

 

 

   Drumul face multe serpentine, cotește spre vest și se strecoară pe la baza impresionantului masiv Stavrota 1182m alt.

 

 

   Între vârfurile Mnimati și Stavrota se adânceste Valea Sivros. Drumul șerpuieste pe malul stâng al acesteia, cu o pantă de coborâre de peste 10-12 la sută.

   ăi aici zona e calcaroasă, cu aflorimente roșiatice de oxid de fier. Valea e seacă și plină cu grohotișuri albe, îmbiind drumețul la o parcurgere pe fir.

 

 

   De pe un promontoriu stâncos un indicator ne trimite la un loc de belvedere de unde să admirăm Cheile Sivrosului.

   Noi mai vedem că drumul nostru coboară puternic până în sat, după care la fel de tare urcă în șaua muntelui, pentru a trece pe fața estică a acestuia.

   Privim și harta și hotărâm să încercăm o surtătură pe la înălțime, fără a mai coborî la ,,Platanosul” din centru.

   Până una-alta fac o fotografie cu satul Agios Ilias, o poză pe care osocotesc cea mai reușită din tot sejurul de 8 zile din Insula Lefkada...

 

 

   Scurtătura noastră ne poartă printre rânduri de vie pline de rod, dar atunci când ajungem în dumul de coborâre ne dăm seama că am scutit noi o ora de mers, dar avem din nou șireturile și șosetele pline de semințe de turiță...

 

 

   Drumul iese repede în șaua dintre varfurile Alevrata 1038m și Alatro 821m.

   De aici deja începe să se vada frumos țărmul estic, cu stațiunile Nydri și Perigiali.

 

 

   Coborâm tare pe un drum cam rudimentar și după mai bine de două ceasuri ajungem în obscurul sătuc Alatro.

 

 

   Locurile sunt priporoase și vedem că mai jos vom trece prin satul Haradiatika.

 

 

   Satul văzut cu teleobiectivul.

 

 

   Facem un ceas și până în acest sat și vedem că soarele a apus pe aici, seara se lasă repede și noi suntem încă la mare înalțime.

 

 

   Marina din golful Nydri și insulele Madouri și Scorpion.

 

 

   O ultimă fotografie spre țărmul estic...

    Ne-a prins noaptea înainte de a ajunge în localitatea Nydri și până acasă la Perigiali am mai facut aproape încă o oră.

   Am ajuns pe la ora 21,00, deci tura durat cam 15 ore, și cam 36km.

 

 

 

 

   Pentru ziua următoare am ales un loc de vizitat mai apropiat: Cascada Dimossari.

   De pe centura stațiunii Nydri facem dreapta la un indicator pentru cascadă și după 1km, în satul Rachi, drumurile se despart: în stânga spre Vafkeri, pe unde am mers ieri, spre dreapta spre cascadă.

   De data asta au mers cu noi și Elena și Adriana, în zilele în care nu au urcat pe munte ele alegând croazierele cu vaporașele la insulele din preajmă, ori excursia cu autocarul pe continent.

 

   După încă 1km de la intersecție ajungem în canionul în care se află cascadele.

   Adriana la prima cataractă.

 

 

   Valea Dimossari are aici un canion adâncit în strate de calcar, iar cascadele sunt îmbrăcate cu veșmânt mai închis, de travertin.

 

 

   ăi o fotografie cu jurnalistul, de data asta în fața cascadei mari de la Dimossari.

   Locul e cam aglomerat și asta induce un sentiment de deranj.

   E bine să mergi în locuri unde nu prea ajunge toata lumea!

   Acesta ar putea fi un al doilea sfat, după cel că nu e cazul să tot repeți traseele, chiar dacă unele îți sunt mai apropiate de suflet. Nu sunt de acord cu cei care spun că are locul lui de suflet, unde revine mereu cu drag...

   Sunt atât de multe locuri de văzut în lumea asta... Că e păcat să-ți pierzi timpul cu repetare de ture.

 

   Minunea locului e că apa există pe această vale numai aici, în zona cascadelor, ceva mai jos ea dispărând în patul albiei.

   Probabil că primavara, la ape mai mari, lucrurile se schimbă în bine și cascadele devin și mai spectaculoase.

   Cascada mare are în jur de 12-15m înălțime.

 

 

   Un platan secular de pe valea Dimossari, mai jos de cascade.

 

 

   După-amiaza zilei am dedicat-o mării...

 

 

 

 

   În tura de a treia zi am plecat tot cu noaptea în cap, la aceeași oră 6,00.

   Din Perigiali am prins drumul de munte spre satul Karia și răsăritul ne-a prin pe drumul din fața Muntelui Elati.

 

 

   Diferența dintre două specii de stejar...

 

 

   Pătrundem adânc în interiorul insulei și vedem în spate un drum care pare să coboare spectaculos spre zona cascadelor Dimossari.

 

 

   Frumusețea turei de azi e că vedem din alt unghi satele de pe traseul din prima zi.

   Aici avem satul Vafkeri, unde am luat micul dejun la taverna ,,Platanos”.

   În dreapta, sus, se vede cupola rotundă a radarului de pe Varful Mnimati.

 

 

   Ajungem sub Vârful Profitis Ilias.

 

 

   Primul sat în care ajungem se numeste Platistoma.

 

 

   Aici găsim taverna satului închisă, așa că ne mulțumim cu strugurii mâncați pe traseu.

   În fața unei case studiem o presa pentru struguri, scule la care Marin e doctor...

   Apoi din curtea casei iese o mașină și un grec batrân ne invită să mergem cu ei la culesul viei.

   Sunt trei generații de barbați porniți la treabă: bunicul, fiul și nepotul.

 

 

   Poate ar mai trebui dat cu cârpa pe mașină...

 

 

   Un alt localnic ne arată drumul spre Karia, până unde mai sunt încă 3km.

   Se pare că satul Karia e unul turistic, cu fabrică veche de ulei de măslineși muzeu al lucrurilor tradiționale.

   Noi doar pozăm satul Karia cu teleobiectivul.

 

 

   Satul e pe culmea munților dinspre nordul insulei.

 

 

   Din Platistoma prindem drumul care să ne readucă pe țărmul de est.

   Ceva mai jos trecem prin fața Bisericii Roșii.

 

 

   Se pune căldura și noi ajungem în satul Alexandros.

 

 

   La intrare suntem intâmpinați de un ,,localnic” foarte cooperant cu fotografii.

 

 

   Satul Alexandros e total pustiu, noi neîntâlnind niciun om la trecerea prin el.

   Casele de piatră din centrul satului.

 

 

   Lângă cladirea unei școli părăsite găsim indicatorul pentru satul urmator.

 

 

   Pe zidul porții din fața unei case citim anul construcției: 1881.

 

 

   Casa veche de 137 de ani.

 

 

   Din Kolivata urcăm într-o șa, de unde începe să se vada țărmul estic.

 

 

   În coborâre drumul trece prin fața unor biserici rupestre.

   Edificiul se cheamă ,,Hermitage of Aghios Pateres”.

 

 

   Drumul o să ne coboare în mica stațiune Nikiana, care are și o mică ,,marină” cu debarcader.

 

 

   Spre sud Nikiana are un țărm mai înalt, presărat cu pini negri, mediteraneeni.

 

 

   Din Nikiana am luat o cursă locala pâna în Perigiani.

   De pe terasa unei taverne privim asfințitul spectaculos.

 

 

 

 

 

   A patra drumeție am făcut-o în zona mai de sud a insulei.

   ăoferul de la autocarul de ieri ne dăduse programul curselor de pe țărmul estic al insulei, astfel că după circa 10km același șofer ne lasă la intersecția cu drumul spre satul Sivros.

 

 

   În bunul obicei încercăm să luam micul dejun pe drum, cu fructe proaspete oferite la tot pasul.

   În drumurile noastre un grec bătrân ne asigurase că fructele de cactus sunt comestibile...

   Ne-am repezit să ne înfruptăm, dar grecul nu ne spusese și că mai întâi fructul de cactus trebuie curățat cu un prosop, ori cu un șervețel, de spinii minusculi și numeroși care îi acoperă coaja apetisantă...

   Așa că după numai primul fruct ne-am trezit cu mulțime de spini minusculi în degete și pe buze...

   Odată desprinsă coaja, ori curățați spinii mici, cactusul are un gus acrișor, ca de fructe de kiwi.

 

 

   Spre sud se adâncește o depresiune carstică cu livezi de măslini.

 

 

   Dupa vreo 4km zarea se deschide spre vest, spre siluieta masivă a Muntelui Stavrota.

 

 

   Drumul cotește spre nord și se îndreaptă spre satul Sivros.

 

 

   Floricele delicate și în prag de toamnă.

 

 

   Un drum urcă tare spre dreapta, spre satul Vournikas, unde se pare că e și o mânăstire.

 

 

   Satul Sivros e măricel, așezat pe pantele de mai jos ale vastului amfiteatru de pe versantul sudic al Muntelui Elati.

   În dreapta, sus, se vede drumul pe care am coborât noi în prima zi de la releul de pe Mnimati spre satul Agios Ilias.

   Dealtfel satele Agios Ilias și Sivros sunt legate între ele de un drum de munte foarte șerpuit, lung de vreo 4km.

 

 

   Intrăm în satul Sivros.

 

 

   În colțul terasei unei taverne vedem un frumos ardei iute, cu fructe de toate culorile...

 

 

   Clasicul alb-albastru de Grecia...

 

 

   Pentru tura de astăzi avem ca obiectiv principal cercetarea Peșterii Karoucha, peșteră care se află în capătul de jos al satului Sivros și care își deschide gura spre vest, într-un perete de calcar de pe canionul râului Sivros, cel pe lângă care am coborât în prima zi.

 

 

   După noi se ia și o pereche de greci, care auziseră și ei de peșteră.

   Noi suntem echipați cu lanterne și gata să ne pierdem în labirintul subteran.

   ... Doar că totul se termină după mai puțin de 12-15m, ai unei galerii descendente.

   E posibil ca în alte timpuri peștera să fi funcționat ca o exurgență a apelor râului, galeria fiind părăsită ulterior, când râul și-a găsit un curs ceva mai jos, iar galeria e astupată acum de o surpare.

 

 

   Continuam drumul spre sudul insulei, unde începe să se vadă stațiunea Vasiliki.

 

 

   Această zonă submontană e presărată cu numeroase izvoare, din care unele par a fi minerale.

   Conduși de un indicator, ajungem la câteva dintre ele și la câteva cascade de pe un afluent al râului Sivros.

 

 

   Mai jos izvoarele sunt și pe marginea drumului, amenajate pentru drumeții însetați.

 

 

   O vedere amplă spre amfiteatrul muntos dinspre sudul insulei.

   De la stânga avem vârfurile Stavrota, Mnimati (se vede releul de pe el) și Alatro.

 

 

   După 6-7km de coborâre din satul Sivros ajungem în stațiunea sudică Vasiliki.

   Pe muntele din spate se vede un drum mai nou tăiat în coasta muntelui, după ce marele cutremur din anul 1953, de 7,6 grade pe scara Rihter, a distrus legăturile pe uscat spre țarmul vestic.

 

 

   Marina din golful Vasiliki e formată mai mult din vase mici, de pescuit.

   Dealtfel toate tavernele de pe cheu au în meniu pește și fructe de mare.

 

 

   Întorși în Perigiali, eu mi-am luat colacul și am ieșit la o bălăceală în Marea Ionică...

 

 

 

 

 

  

 

 

 

  

 

  

 

  

  

 

  

 

   

 

  

 

  

 

  

 

  

 

  

 

  

 

 

 

  

 

 

Duminică, 16 septembrie 2018 - 19:09 
Afisari: 3,019 


gigicepoiu