INCEPUTUL... (Muntii Bucegi)

           Era vara anului 2008, o vara caniculara tipica Bucurestiului, unde efectul de sera este accentuat de betoanele clădirilor si asfaltul încins al şoselelor. Era pe la mijlocul lunii august, intr-o zi de miercuri, pe când mă întorceam de la munca, si căutam umbra copacilor, pentru a mă feri de soarele dogorâtor, când primesc un telefon de la un amic, care mă întreabă, daca vreau sa merg in weekend la munte, in Bucegi la cabana Malaesti, unde un alt amic de-al lui care isi face veacul pe acolo de ceva vreme, si s-a gândit sa adune ceva lume pe munte. Fara sa stau mult pe gânduri, am fost de acord. Ajuns acasă, arunc o privire pe harta Munţilor Bucegi si încep sa îmi pregătesc rucsacul, dornic de-a ajunge la munte. A doua zi, aflu ca deja ne-am adunat o mana de oameni, cinci la număr: eu, Nicu, Cristi, Luminiţa si Cristina si o sa mergem la munte cu maşina lui Cristi, un Logan. Si stabilim ora si locul de plecare pentru sâmbăta dimineaţa. Iar vineri seara aflam ca mai vin trei fete la munte, cu trenul, si trebuie sa ne întâlnim cu ele in gara din Buşteni, ca sa urcam ampreuna la Malaesti.

          Sâmbăta dimineaţa plecam spre munte, pe drum, oprim sa bem o cafea la McDonald’s-ul din Ploieşti, mai oprim si in Comarnic pentru ultimile cumpărături si in gara din Buşteni pentru aşteptarea trenului. După ce le găsim pe fete, Cristina d, Adriana si Ana, schimbam câteva cuvinte, si pornim spre cabana Gura Dihamului, unde urma sa lăsam maşina acolo. Cum noi suntem opt persoane si maşina are cinci locuri, hotăram sa înghesuim fetele si bagajele in maşina, iar eu si Nicu sa mergem pe jos spre cabana Gura Dihamului, pana ce Cristi se va întoarce după noi.

           După ce am ieşit din Buşteni, si am intrat pe drumul pietruit, ce duce spre cabana Gura Dihamului, am rămas surprins neplăcut de ceea ce am văzut; o mulţime de oameni care au venit la munte cu masinile si încingeau grătarele pe marginea drumului, cu muzica data la maxim care mai decare si bineanteles se asculta manele la greu, nebunie mare, dar neplăcut era si praful de piatra de pe drum, ridicat in aer de maşinile care treceau cu viteza creând o atmosfera greu de suportat, dar norocul nostu, s-a întors Cristi repede, de ne-a luat de pe „teritoriul pantofarilor manelisti”.

          Ajunşi si noi, la cabana Gura Dihamului, ne regrupam, si ne pregătim de traseu. Afara era cald râu, dar cel puţin eram departe de agitaţia din Bucureşti, si faptul ca eram pe munte, mă făcea sa simt bucuria clipei, de a fi in mijlocul naturi.

         Prima porţiune de drum, de la cabana Gura Dihamului pana la cabana Poiana Izvoarelor, a fost foarte lejera, o poteca destul de lata, si destul de aglomerata, foarte multa lume pe munte in weekend-ul acela, la aşa o vreme chiar nu aveai cum sa stai acasă.

          Atmosfera grupului este destinsa si relaxanta, voia buna si buna dispoziţie isi spun cuvântul.

         Pauzele sunt lungi si dese, fie pentru odihna, fie pentru sedinte foto, fie pentru a admira peisajul, nimeni nu se grabeste, cu toţii savuram momentul de a fi pe munte.

           După o ora si ceva de mers prin pădurea verde de fag, ajungem la cabana Poiana Izvoarelor, unde ne oprim pentru o binemeritata pauza de hidratare cu bere rece de la cabana.

                                        cabana Poiana Izvoarelor

            De la Poiana Izvoarelor ne continuam drumul pe poteca Tache Ionescu spre cabana Malaesti, traseul devine din ce in ce mai spectaculos, de la poteca lata si lejera, la o poteca îngusta cu un urcuş mai accentuat in unele locuri, si presărata cu porţiuni ce oferă un peisaj de belvedere, de neimaginat.

                                  

---

---

---

---

---

---

---

---

          Si iar pauza, fetele sunt cele care solicita cel mai des momentele de odihna.

---

---

---

---

---

                                                    poza de grup

---

           In îndepărtare zărim cabana Malaesti. Mai avem puţin si ajungem, urmează o mica porţiune de coborâre, prevăzuta cu câteva lanţuri de siguranţa, care nu reprezintă un mare pericol.

---

---

                                                cabana Malaesti

            Ajunşi la cabana, ne aşezam pe bancute, sa ne odihnim puţin, si rămânem profund impresionaţi de maretia peisajului ce domina împrejurimile cabanei.

---

---

                                                       M. Bucsoiu

          La scurt timp apare Radu, cel care a reuşit sa ne adune pe munte, ne conduce către locurile de cazare, sa lăsam rucsacii in camera, după care mergem in sala de mese. Apoi ne propune sa urcam pe munte, sa facem un mic traseu pana pe Padina Crucii, o parte dintre noi suntem de acord sa urcam, iar o parte prefera sa stea jos la cabana. Urcam pe o poteca nemarcata, cunosuta de Radu, care pleacă din spatele cabanei, urmeaza curba de nivel a muntelui si iese in valea Tiganesti, si apoi urca pana sus pe Padina Crucii.

                                              urcand printre jepenii

---

                                        deasupra cabanei Malaesti

---

                                                  Padina Crucii

---

---

            Coborârea la cabana Malaesti a fost pe traseul marcat cu banda galbena, o coborâre ceva mai solicitanta, diferenţa de nivel fiind mare.

---

          Puţin înainte de lăsarea întunericului, ieşim afara din cabana, sa dam foc la câteva vreascuri uscate si sa terminam sticlele de vin începute in cabana, dar ce a urmat după acea a fost mult peste asteptarile noastre, cel puţin ale mele. La început era un mic foculeţ, care sa transformat intr-un mare foc de tabăra, ce a adunat o gramada de lume in jurul lui si care a ars pana târziu in noapte. Nu ne-am propus dinainte sa facem un foc de tabăra, ca altfel strângeam lemne de ziua, a fost ceva spontan, iar cum cabana era înconjurata de lemne, am început sa le adunam la lumina frontalei.

   

                                      micul foculet

           Cativa muntomani prezenţi pe terasa cabanei, ni s-au alăturat, participând la menţinerea focului, printre ei erau si doi chitarişti.

           Răsunetul chitarilor a făcut sa adune cat mai multa lume in jurul focului.

      

           Ceasul era trecut de 12 noaptea si veselia era in floare, chitarişti cântau neancetat, inclusiv o parte dintre noi care ii acompaniau, iar sticlele de vin se goleau fara oprire, era o atmosfera cum numai la munte intalnesti.

         Intr-un foarte târziu, gaşca s-a spart, fiecare luand-o spre locurile de culcare, oboseala acumulata in timpul zilei si efectul vinului isi spun cuvântul…

---

          A doua zi ne-am trezit ceva mai târziu pe la ora 8, iar pe la ora 10 eram toţi in fata cabanei si puneam la cale planul de întoarcere. Eu încercam sa ii conving sa urcam la Vf. Omu si sa coboram pe valea Cerbului, Nicu si Cristi erau perfect de acord, fetele optau pentru întoarcerea pe acelaşi traseu, Radu era încântat de idee, dar se gandeste, ca nu ajunge la timp la tren având in vedere, ca fetele merg încet, Pana la urma noi, cei care am venit cu maşina, am urcat la Vf. Omu iar ceilalţi, s-au întors pe acelaşi traseu in Buşteni.

           Nici unul dintre noi nu a mai urcat la Omu pe acel traseu, eu cel puţin nici la Malaesti si nici la Omu nu am ajuns pana atunci. Ne-am făcut proviziile de apa si am început sa urcam, pe poteca marcata cu banda albastra care serpuieste prin valea glaciara a Malaiestilor.

                                      lasand in urma cabana Malaesti

                                    inaintand spre abruptul muntelui

---

---

---

              Când am ajuns la bifurcaţia poteci de vara cu hornul mare, un muntoman bătrânel aproape de 60 de ani, care ne-a ajuns din urma, si bineanteles ne-a lăsat in urma, ne-a sfătuit sa urcam prin hornul mare, pentru ca este mult mai scurta urcarea, si mult mai frumoasa. Atunci noi, baietii a trebuit sa le convingem si pe fete de acest lucru, care nu impartaseau deloc aceeaşi părere văzând cat de abrupta este urcarea, susţineau sa urcam in continuare pe poteca marcata cu banda albastra pana la Vf Omu, dar pana la urma s-au lăsat convinse, sau cel puţin a trebuit sa ne urmeze prin horn.

                                                intrarea in horn

            La început urcarea era lejera, hornul era presărat cu bolovani mari, care ii urcam cu usurinta, apoi cu cat urcam mai sus cu atât inclinatia pantei era mai mare, iar grohotişul care aluneca de sub picioare făcea puţin mai dificila urcarea. Dar odată ajuns pe creasta satisfacţia reuşitei era masura efortului depus.

                                             valea glaciara Malaesti

                                               iesirea din horn

---

---

                                        in drum spre cabana Omu

---

                                     Mecetul Turcesc si Vf. Doamnele

                             in indepartare cabana Omul si Vf. Bucura    

                                     M. Tiganesti si M. Padina Crucii

---

                                      Vf. Scara si Turnurile Tiganesti

---

                                                 Vf. Bucsoiu

                                                       Vf. Bucura

                                                    valea Gaura

                                                       Costila

                                                    cabana Omu

               La cabana Omu, servim cate ceva de mâncare, si începem coborârea pe traseul marcat cu banda galbena prin valea Cerbului.

                                        cabana Omu si statia meteo

                                                     La Cerdac

---

---

---

---

                                              Valea Cerbului

                                              Acele Morarului

             Intr-un final ajungem si la maşina lăsata la cabana Gura Dihamului, franti de oboseala, si multumiti de cele văzute, trăite si întâmplate in cele doua zile petrecute pe munte, iar eu îmi promit ca, m-a voi întoarce pe munte ori de cate ori am ocazia.

Sâmbătă, 2 ianuarie 2010 - 14:50 
Afisari: 5,777 


marian_yxs