Iarna in Bucegi - explorand Masivele Costila si Caraiman (Muntii Bucegi)

   Marti, 5 februarie… in sfarsit o mica fereastra de oportunitate de a face ceva mai “ca lumea” in Bucegi: se anunta vreme buna, iar buletinul nivo da un risc de gradul 2 - perfect acceptabil pentru sezonul hivernal. Dupa ninsori abundente a urmat o perioada de incalzire accentuata de cateva zile, iar acum vremea s-a racit considerabil, cu minime sub -10 grade.

   Plec singur de la Caminul Alpin pe triunghiul rosu. Este 7:40, tot muntele arde in primele raze ale soarelui. Un strat foarte subtire de zapada noua acopera pamantul, de parca ar fi imprastiat cineva zahar pudra asupra padurii. Incerc sa inaintez cu pasi repezi insa poteca este denivelata de urme vechi inghetate. Bocancii tot aluneca pe suprafata intarita dar macar nu ma afund.

   Trec pe langa primul indicator – bifurcatia spre Valea Alba. Nu, inca nu parasesc marcajul aici… Vreau sa ajung la Refugiul Costila si prefer a doua varianta putin mai sus, aproape de Poiana Costilei. Nu fac pauze, merg in continuu. Am un bagaj foarte mic, doar cu strictul necesar: un fleece, perechea de pioleti, coltarii, casca, frontala, jumatate de litru de cola, niste prune uscate, o ciocolata si o banana, totul ingramadit sau atarnat intr-un/pe un rucsacel de 20 litri tip raid. A da, pe chinga de la piept balangane foarte enervant si aparatul foto... Nu prea sunt eu cu fotografiatul dar poate reusesc si eu sa trag niste cadre de amintire.

   In sfarsit zaresc si al doilea indicator, si parasesc spre stanga triunghiul rosu. De aici devine urcusul cu adevarat abrupt. Pauza la izvor nu fac, caci oricum e inghetat, nici o gura de apa nu pot sa beau. Pana ajung sub Peretele Policandrului ma incalzesc bine de tot. Zadele glazurate contrasteaza orbitor pe cerul albastru, nu pot sa nu trag cateva cadre. Traversez apoi in zapada din ce in ce mai adanca sub Tancul Mic, pana la Costila.

Peretele Policandrului:

   Ma intampina multa-multa zapada si urme evidente de avalansa. Macar s-a scurs ce vroia sa plece – imi spun in gand si traversez pana la refugiu. Este 8:30. Fac o mica pauza si ma echipez cu toate sculele aduse, ca la balul mascatilor. Mananc si banana, ca nu cumva sa ramana ceva in sac si pornesc la drum.

Creasta Costila-Galbinele si urme de avalansa (colt dreapta jos):

   Destinatia? Hornul Coamei… sper, si apoi mai vedem. Urc cativa metri pe malul drept al Vaii Costila, apoi pieptis printre jnepeni pe dupa Tancul Ascutit spre culmea care ma desparte de Valea Galbinele. Ma lupt cu zapada adanca si moale pana pe muchie. De aici gasesc niste urme vechi si ma angajez in traversare spre Valea Galbinele. Urasc portiunea asta! Ultimii metri inainte de vale nu mi-au inspirat incredere niciodata. Ai impresia ca toata zapada sta sa plece in orice moment iar pioletii nu prind deloc nici in zapada nici in stanca dedesubt. Noroc ca e bucata scurta asa ca in cateva minute sunt in vale.

   Inspectez repede starea zapezii. Avalanse mari inca nu au fost, este insa toata suprafata viscolita si pe alocuri se zaresc placi mari de vant. Cu atentie deci, sa nu declansam nimic… Bocancii se afunda aproape pana la glezna in zapada viscolita. Coltarii prind insa bine in stratul vechi intarit ca betonul. Incep sa urc pe malul stang, cat mai aproape de stanci, apoi profitand de o portiune cu zapada complet inghetata traversez pe malul drept si urcusul monoton continua. Toate saritorile sunt acoperite, inaintarea nu este ingreunata de nici un obstacol. Apoi, cam pe la mijlocul vaii, dau de o placa de vant foarte intinsa – intru pana la genunchi in zapada fina, fara nici o consistenta. Noroc ca pe malul drept ferit de vant, gasesc o fasie de zapada intarita si ocolesc portiunea cu pricina, lipit de stanci, agatand pioletii in gheata formata pe versant. Portiunea superioara este teren sigur – inaintez doar pe coltii frontali pana sub “Hotel”.

Placa de vant in Valea Galbinele"

In valea Galbinele - spre Hornul Coamei:

   Este aproape ora 10. Deocamdata atat Valea Galbinele cat si Hornul Coamei sunt inca in umbra. Un vant racoros coboara dinspre platou. Inspectez repede prima jumatate (vizibila de aici) a hornului: multa zapada si gheata, niste urme vechi – excelent! Imi pun gluga, inchid toate fermoarele posibile si plec.

Hornul Coamei vazut de sub "Hotel":

   Este una dintre traseele mele preferate de iarna, vin aici aproape in fiecare an. Linia traseului este spectaculoasa, dar ofera o catarare facila, ascunzand totusi cateva miscari mai interesante. Aproape ca alerg pana la hornurile inferioare. Este portiunea cea mai ingusta si cea mai inclinata a traseului. Ma inghesui intre peretii laterali si infig pioletii in gheta formata pe fundul hornului. Excelent! Lamele intra pana la jumatate, oferind puncte de sprijin comode si sigure. Fiecare pas e o adevarata placere, ma invaluie bucuria miscarii. Nici bariera verticala de zapada de aproximativ 3 metri, ce inchide aceasta prima bucata, nu-mi taie cheful. Imi ia totusi ceva timp sa o depasesc. Nu are nici o consistenta - cand dau cu pioletul, dispare toata scula pana la incheietura. Scotocesc asada dupa niste fisuri in care sa ma agat, fac 2-3 pasi in spraiti pe stanci si reusesc sa bag sanatos un piolet in gheata stabila deasupra portiunii cu pricina. Din acest punct hornul se deschide si inaintez foarte usor pe panta de 40-45 grade pana la punctul cheie al traseului.

Intrarea in Hornul Coamei:

In capatul de sus se observa bariera de zapada care blocheaza iesirea din hornurile initiale:

Inca o perspectiva asupra intrarii in Hornul Coamei:

   Un bolovan sanatos inchide inaintarea si de obicei formeaza un drop vertical de 4-5 metri. Acum insa nu impune mari probleme. Saritoarea este aproape comlet acoperita. Aleg s-o ocolesc prin dreapta. Pe peretele din partea dreapta o fisura oblica ofera priza excelenta pentru piolet. Fac un pas in lateral si agat pioletul stang in gheata formata deasupra bolovanului. Ma ridic si trec. Ma simt putin dezamagit de usurinta pasului – parca vroiam mai multa adrenalina… Privelistea insa care se deschide jur imprejur ma face sa uit repede de aceasta mica “nemultumire” – Masivul Postavaru este parca doar la o aruncatura de bat; vibreaza albastrul imaculat al cerului.

Deasupra saritorii cu bolovan:

   Din acest punct se domoleste panta, totusi aleg sa inaintez in “patru labe” – sprijinandu-ma si pe maini, imi amenajez gambele. Stanga-dreapta, stanga-dreapta si in scurt timp ies pe Brana Mare a Costilei in punctul unde se termina si Creasta Costila-Galbinele. Inaintarea spre platou dealungul crestei este blocata de o portiune verticala, asa ca traversez spre valea Costilei cativa zeci de metri, doar cat sa oclosec stancile. De obicei nu ies prin Hornul Gelepeanu, iar in cazul de fata ar fi chiar sinucidere traversarea caldarii superioare a Costilei pana la horn – este prea multa zapada si sunt prea multe placi.

Aproape de Brana Mare a Costilei:

   Imediat dupa colt asadar abordez versantul frontal. Este foarte inclinat insa pioletii tin excelent in petecele de iarba inghetate si in cateva minute ajung pe platou. Este ora 10:50. Cativa norisori urca prin caldarea Costilei, vis-à-vis Muntii Baiului stralucesc intr-un alb imaculat. Ma uit spre Crucea de pe Caraiman dar nu misca nimeni – liniste completa pe platou, sunt singur.

   Muntele este doar al meu!

Pe marginea platoului - Coltul Galbinelor si Creasta Costila-Galbinele:

Muntii Baiului:

Spre Caraiman:

Omu-Bucsoiu:

   Imi agat pioletii pe umar si ma indrept cu pasi repezi spre intrarea in Valea Alba. Pe suprafata zapezii viscolite s-au format mici valuri, peisajul arata ca marea inghetata. In timp ce inaintez deja rotitele incep sa se invarte in mintea mea. Mai am 2-3 guri de cola, este inca foarte devreme, poate as putea sa mai incerc ceva pe ziua de azi. Vedem mai incolo… daca zapada in Valea Alba nu este stabila n-ar fi bine sa risc sa cobor de doua ori. Totusi, pentru orice eventualitate, in timp ce merg ma indop cu prune uscate.

Sculptat de vant:

La intrarea in Valea Alba:

   Ajung la intrare, valea este deja in umbra. Poate de dimineata daca ajung razele soarelui pana la fundul vaii in aceasta perioada a anului. Urme nu sunt deloc. Iau in mana un piolet pentru orice eventualitate si incep sa bat calcaii. Conditii ideale, aproape ca alerg la vale. Apoi, pe unde se ingusteaza putin valea, deasupra jonctiunii cu Brana Mare a Costilei intru in prima placa de vant! O ocolesc pe cat posibil prin dreapta pana cand dau iar de zapada stabila si da-i la vale… Trec de saritoarea unde iarna se formeaza gheata si ma pun pe fund. Alunec spre saritoarea Carnului invaluit de un nor de zapada – ma intreb daca nu cumva ma impinge deja o mica avalansa din spate… Dar nu, panta rezista. Inca cativa pasi pe calcai langa saritoarea Carnului si inapoi pe topogan. Opresc exact in conul de avalansa format sub Albisoara Branei.

   Stau putin sa-mi trag sufletul. Este ora 11:50. Mai sunt cam o suta de metri pana la Verdeata, atentia mea insa este captata de ce e in sus. Se vede ca s-a scurs deja multa zapada, valea ar trebui sa fie curata. Din acest punct nu se vede mare lucru. Intrarea propriuzisa este cu aproximativ 50 de metri mai sus. Nu pot sa rezist tentatiei, trebuie sa incerc!

   Bag aparatul foto in rucsac (gata cu pozele), beau o gura de cola, ma uit putin la sticla aproape goala, apoi incep sa urc pe conul de avalansa. Zapada stabila, intra jumatate de bocanc – merge. Prind apoi brana spre stanga, fac cativa pasi pe stanca inghetata si intru in linia propriuzisa a Albisoarei Branei. Nici urma de strat superior instabil, doar zapada veche, bine compactata. Inaintez pe coltii frontali, folosind iar tehnica mersului “in patru labe”, sa-mi amenajez pe cat posibil picioarele deja obosite.

   Inaintez aproape fara pauze ca un robotel prin jumatatea de jos, pana la saritoarea care inchide sectiunea de canion a vaii. Multa zapada si aici, gasesc un obstacol de doar un metru. Apoi se deschide valea. Ocolesc prin stanga hornurile cu gheata si incerc sa gasesc o linie cat mai facila pentru a iesi pe platou. In portiunile superioare calitatea zapezii variaza de la un metru la altul. Ma enerveaza aceasta inconsistenta si aleg sa urc pe o proeminenta uscata. Trec si de brana acoperita gros de zapada si iau in vizor un punct printre doua cornise, sa ies din caldare. Putine emotii, ca nu cumva sa se rupa ceva si sunt din nou pe platou, undeva la jumatatea drumului intre Cruce si Varful Caraiman – este ora 13:10.

La iesirea din Albisoara Branei:

Din nou la intrarea in Valea Alba:

   Cateva poze, beau ultimele picaturi din sticla si ma indrept din nou spre Valea Alba. Sunt cam obosit, dar ma biciuieste setea. Cobor prin Alba folosind metoda descrisa putin mai sus si din fericire gasesc o linie buna de urme incepand de la Verdeata. Spre norocul meu izvorul nici nu e inghetat si nici nu-i acoperit de zapada, asa ca mai fac o scurta pauza aici, iar la trei fara un sfert sunt din nou la masina.

Joi, 21 februarie 2013 - 01:15 
Afisari: 3,796 


marko