Hornul Degetelor (Muntii Bucegi)

Hornul Degetelor – versiunea de vară

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile şi faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezător de propriile capacităţi tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanenţă vigilent şi să acţioneze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoţională să nu aibă de suferit.

Până în Brâul Acelor drumul a decurs firesc, fără sforţări mari şi cu multe poveşti, măcar să ne audă ursul din timp. Hornul Degetelor se întinde din zona Brâului Acelor şi ţinteşte o şa aflată între Acul Roşu şi Degetul Prelungit. De la baza Acului Mare, urmăm segmentul nordic al Brâului Acelor timp de circa zece minute care sunt ocupate mai degrabă de pauzele de aprofundare a peisajului. Până aici am trecut de firul bine conturat al Râpei Mari şi ajungem la alte două fire paralele, despărţite de o mică muchie. Primul este ţinta noastră de astăzi.

Intrarea este primitoare, ne găsim un loc de echipare şi hotărâm să urcăm pragurile stâncoase din faţa noastră. Suntem în umbră aici, iar în această perioadă a anului mişcarea este sănătate curată. Apreciez circa 30m deasupra brâului locul în care ne întâlnim cu primul obstacol serios de felul lui.

Paranteză: în căutarea unui petic sălbatic necunoscut mie m-am ales cu acest Horn al Degetelor. După ceva căutări am rămas cam tot în ceaţă, un jurnal de iarnă ceva mai vechi şi un video destul de proaspăt, dar toată lumea ştie că „vara nu-i ca iarna”. Concluzia, trebuie mers să vedem ce e pe acolo. Rezultatul: „veni, vidi, vici”.

Cam la baza treimii superioare, în centru (conform foto de mai sus) este un bolovan încastrat, persoanele suple, fără rucsac, posibil să se poată strecura, dar feţele sunt spălate şi cei cu picioare lungi pot ramona probabil doar în stil râmă completat cu multe julituri. Evident că am dat drumul la şpraiţ şi am depășit cam toată săritoarea folosind prize în opoziţie, inclusiv peste acel bolovan. Andra a venit după mine cu mult curaj, a fost necesar să întindem şi coarda şi neuronii la acest prim obstacol. Deja ne era clar că stânca nu este cea mai sănătoasă, friabilitatea e la ea acasă şi tot ce stă are dreptul să zburde. Mai străbatem o zonă în care ba ne aruncăm rucsacii de la unul la altul, bă îi târâm în faţă şi vine cireaşa de pe tort. Evident că ne întrebăm „ce căutăm noi pe aici” şi răspunsul care îmi vine în minte e cel cu care am plecat „trebuie să vedem ce e pe acolo”. Acel „acolo” e „acum şi aici” momentan şi are la bază un grohotiş instabil care zboară în timp ce călcăm, mai are şi muşchi care nu ajută deloc, măcar nu picură apa. Dăm jos rucsacii şi începem analiza. Nu arată prea bine, mă retrag un pic pentru că observasem o fisură cu ceva posibilităţi de bavareză, pe dreapta firului. Pare abordabil, dar sus se încheie cu un traverseu urât, pas. Prilej bun să sesizez un bloc imens, mini van, că autobuz e prea mult, desprins şi deplasat binişor. Prin fisura formată fusesem anterior să văd varianta ce ducea la traverseu. Sigur se va reconfigura valea, brânele şi tot ce stă în cale când o ia din loc. Pereţii urâţi, lăţimea prea mare pentru ramonaj acceptabil, intru mai adânc în fisură. Toate se rup, dar sunt două blocuri care ar putea spune ceva. Urc, cobor, mă documentez, trag de toţi bolovanii şi cuget o strategie. Din câteva aruncări o semicoardă zboară peste un bolovan şi dă prima asigurare, mă leg. Urc un pic, mă strânge stânca, iau praf în ochii, mă dă şi pe spate, nu am priză decât la o mână şi un picior, dar pare că văd pasul următor. Cobor din nou, alt bolovan încastrat şi mai adânc în fisură, cealaltă semicoardă, încă o mică sesiune de aruncări, succes. Improvizez o buclă de picior pe semicoarda doi, mă ridic şi am noi posibilităţi de asigurare. Un ciot de stâncă destul de înfundat în fisură primeşte un anou, imediat un alt bolovan încastrat, deasupra alte două anouri. Ajung cu picioarele peste, găsesc ceva praguri înguste, dar rezonabile, ies mai sus. Urc puţin şi sunt sub bolovanul încastrat despre care se spune că are o fereastră. Nu e rea fereastra, dar noi trebuie să regrupăm. Ceva cordeline uitate de vreme, semne ale înaintaşilor. Mă muncesc puţin, dar am trei puncte de asigurare, ştiu că trebuie să le las singure. Fac un rapel scurt până deasupra porţiunii dificile. Începem manevrele de coardă, Andra îmi trimite pe rând rucsacii, apoi pregătim terenul să îşi trimită şi propria persoană. Obstacol depăşit. Nu a crâcnit nimic şi a recuperat toate asigurările de pe unde au fost „aruncate” pentru confortul minţii mele. Fereastra nu promite nimic, atac faţa din stânga, ies deasupra blocului mare de stâncă, hai că se vede strunga. Dacă săritoarea aceasta ne-a mâncat un ceas, un altul urmează să se deruleze. Înainte prindem o zonă mai puţin tehnică care îmi permite să iau în cadru calitatea numărul unu a hornului: friabilitatea. O fisură sub care ajungem ne dă un nou impuls la cercetare. Atac faţa stângă şi de această dată, mai mult traversez când spre stânga, când spre dreapta, nici un loc bun să amplasez o asigurare mobilă. Mă apropii de jumătatea corzii şi trebuie să găsesc o soluţie. Strunga îmi apare în câmpul vizual, dar nu găsesc soluţia. Pipăi tot ce iese în cale şi cumva reuşesc să identific o fisură. Dragoste la prima vedere, nu e chiar ideală, dar cine să mai aibă pretenţii. Mă aşez bine în picioare, bag bazinul la perete, rotesc rucsacul în faţă, desfac uşor ciocan pioletul şi scot pitoanele. Clar nu am ce face cu lamele, dar pitonul în V e numai bun. Cochetez cu două trei amplasamente, îmi repet în cap că nu e rău să-l bat de jos în sus şi îl înfing bine. Îmi propun să nu-l verific la maxim, dar îmi dă suficient elan să mă ridic la echilibru cu un pas mare pe un singur picior. Pioletul l-am păstrat la îndemână şi scociorăsc cu el peste tot. Nu sunt amplasamente ideale, dar tot e ceva. O iau spre dreapta, apare un prag comod chiar, mai greu cu regruparea. Pe lângă că nu am stâncă bună, fisuri lipsă, mă uit în jos şi încerc să văd cam care ar fi direcţia unui pendul în caz de. Găsesc verticala bună chiar dacă mă îndepărtez de strungă, trag de semicoardă din răsputeri, Andra se apropie la maxim de perete, las bazinul să tragă de coardă, mă răsucesc din trunchi şi ajung cu mâinile la perete. Primul friend, respir. Sub mine sunt cei peste 30m de semicoardă şi undeva un piton în prima jumătate. De când l-am bătut ştiam că fie fac rapel, fie trimit ciocan pioletul jos. Reuşesc să plasez încă o nucă şi un tricam, fac o egalizare de nota 10, cer încă 20cm de semicoardă să prind reverso în masterpoint, cumva îi primesc şi dau semnal. Andra face cunoştinţă cu fiecare bolovan în încercarea de a-l găsi pe acela care stă. Nu are succes, poate o a treia persoană îl va găsi. Ajunge la piton, mie îmi creşte mândria. Nu iese. Scot pioletul pus pe post de asigurarea nr.4 într-o priză inversă, pun o carabinieră şi îl trimit la vale. Bum, poc, poc, bum, recuperare cu succes. Din nou pipăială, din nou prize mişcătoare, suntem din nou alături. Cum tot ştiam cum am înfipt nucile şi puteam face recuperarea uşor, dau coardă şi un mic traverseu este soluţia câştigătoare. Strungă şi soare şi o echipă cu care ne-am intersectat la baza Acului Mare. Suntem toţi relaxaţi aşa că îi dăm mare într-o simbioză de bucle alpine, semicorzi şi voie bună. Acul Crucii e de relaxare acum, rapelul îl facem primii, la urcarea pe Acul de Sus am plecat cam în trombă, nu de alta, dar sandviciul, împărţit acolo sus, clar nu este unul obişnuit. Poţiunea magică aduce hidratarea necesară organismului, un pic parcă am tras de timp şi bine a fost. Ajunge şi cealaltă echipă, le dăm câteva indicaţii despre retragere, la noi doar relaxare şi voie bună.

Echipa: Andra (@codobatura) şi subsemnatul.

PS. Andra, mulţumesc pentru companie şi mai ales pentru atmosfera calmă şi relaxată.

Primul obstacol / Săritoarea greu accesibilă.

Pe faţă / Porţiunea finală.

Luni, 16 octombrie 2023 - 18:17 
Afisari: 713 


edy