Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Martie 2020
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Aprilie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Grossglockner prin Meletzki Ridge, un traseu alpin mai putin cunoscut – septembrie 2019 (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)



Motto:


Cei patru temerari erau trei - unul n-a putut să vină.

Altul, n-a mai vrut cu noi.

Și-am plecat doar 2!



          Ideea încolțise la sfârșit de primăvară. 2 se pregăteau pentru o incursiune în munții înalți ai lumii și se gândeau că o ”fugă” până pe Grossglockner ar fi exact încălzirea de care aveau nevoie. Noi, ceilalți 2, eram doar entuziasmați de o asemenea tură.


Foto nr. 1: Grossglockner, 3798m, vârful cel mai înalt din Austria.

/Grossglockner/01.jpg


          Începutul, în forță, ca orice început: documentare, planificare, trasee, calcule, variante, liste de echipament etc. Alegem pentru urcare Meletzki Ridge, un traseu alpin cotat 2A, iar pentru coborâre traseul Hofmannsweg, care obișnuia să fie până de curând una din rutele normale pentru atingerea vârfului.


          Traseul Meletzkigrat (ridge), pe numele adevărat Glocknerkamp, a fost cățărat pentru prima oară în 1892, fiind apoi abandonat până în 1925, când a fost urcat de echipa E. Meletzki și G. Hecht (de unde și numele de Meletzki Rige) și este o creastă formată dintr-o înșiruire de 4 țancuri, cotată PD, II. Expunere estică, diferență de nivel peste 650 m.


Foto nr. 2: Detaliu cu creasta Meletzki, în centrul imaginii.

/Grossglockner/02.jpg



          Planificăm plecarea pentru sfârșitul lui august. Lunile trec repede și nu se întâmplă nimic notabil. Doar câte o discuție tangențială despre expediție, la berea de după un traseu prin Bucegi.


          Vine august, apar ceva probleme, amânăm pentru jumătatea lui septembrie. Cu vreo săptămână înainte de plecare, unul din băieți ne anunță că nu mai poate să meargă. Și pe bună dreptate! Omul are ceva probleme medicale și o tură ca asta nu ar face decât să agraveze situația. După ceva parlamentări, reconfigurăm logisitica, dar rămânem setați pe același program și traseu. Plecăm în noaptea de luni spre marți, cât mai devreme, ca să nu prindem aglomerație între Pitești și Sibiu.


          Până atunci mai este timp de o plimbare în Bucegi, nu? Ne adunăm duminică, facem o tură faină pe Seaca Caraimanului și pe Brână Portiței, cu ieșire în Creasta Picăturii. Urmează obișnuita bere de după. Aici, cel de-al treilea participant ne zice că nu mai vine. Cu o zi înainte de plecare! Și asta nu e tot: el era cel de-al doilea șofer!


          Noi, ceilalți 2, mai băgăm o bere, brusc, ca să ne revenim din șoc! Pe tren spre București analizăm toate variantele. Ne hotărâm să mergem. Diferența este că va trebui să prelungim tura cu vreo 2 zile, pentru că e totuși dificil pentru un singur șofer să conducă 1500 de km într-o zi!



Ziua 1-2 (17-18 septembrie 2019):


          Și uite așa, marți dimineața, plecăm spre Austria, eu și Cosmin (cos77). Noi, cei care nu ne antrenam pentru lucruri mai mărețe! Dormin la Arad, apoi plecăm pe traseul Nădlac – Mako – Szeged – Budapesta – Gyor – Szombately – Graz – Klagenfurt – Villach – Spitall am der Drau – Heiligenblut. Sunt aproape 900 de km, dar e autostradă aproximativ pe toată distanța de la Arad la Spitall. Pe centura în regim de autostradă a Budapestei, unde sunt lucrări, o piatră sărită în parbriz lasă o urmă vizibilă și îmi strică tot cheful! Dar nu avem de ales, mergem mai departe.


          Ajungem spre seară la campingul din Heiligenblut. Turiști puțini, deci multe locuri de campare de unde să alegem. Tipul care manageriază campingul e super haios și ne întindem cu el la vorbă. Cunoaște cât de cât România, a fost de câteva ori și intenționează să mai vină. El ne întreabă de traseul de a doua zi, noi mai cerem informații despre zonă, trece timpul! Când plecăm să ne instalăm ne spune să avem grijă pe traseu și ne urează să ne întoarcem cu bine! Apoi ne zice, mai în glumă, mai în serios, că dacă pățim ceva, ne pierde de clienți, ceea ce ”is not good for business”!


          Campingul e curat și decent și are toate facilitățile de care ai nevoie: restaurant, dușuri, toalete, mașini de spălat rufe, uscător pt. haine, apă curentă etc.


          Montăm cortul, facem ceva de mâncare, stăm de povești, apoi urmărim o vulpe tupeistă care vine până la 1 metru de noi în speranța că prinde sau fură ceva de mâncare. Urmează somn adânc, fără vise.



Ziua 3 (19 septembrie 2019):


          Vine dimineața. Ne uităm cu năduf la razele care au plecat peste noapte, stânga-dreapta pe parbriz, din ciobitura făcută de piatra de ieri. Strângem tabăra, încărcăm totul în portbagaj și plecăm spre drumul alpin. La stația de taxare, o doamnă drăguță ne explică ce trebuie să facem ca să nu plătim decât pentru o singură zi.


          Drumul alpin urcă abrupt și sinuos în munte. Ceața densă nu ne lasă însă să vedem împrejurimile. Ne și gândim cum ar fi să ajungem pe vârf și să nu putem vedea nimic! Dar mai e mult până acolo.


          Ajungem repejor la parcarea etajată și, foarte important, gratuită, de la Franz Josefs Hoehe. Ne luăm rucsacii de tură și plecăm. Poteca coboară abrupt, prin stânga stației de telecabină, până la marginea unui lac ce a apărut în partea finală a ghețarului Pasterze, care se topește într-un ritm alert. Panorile care indică nivelul ghețarului în ultimii 40-45 de ani îți dau de gândit!


          Descoperim că nu se mai poate merge pe traseul oficial, care acum este acoperit de apă. Mergem spre dreapta, pe malul lacului, pe o potecă bine marcată cu semne alb-roșii și cu momâi, ce duce spre fundul căldării, unde gheața încă este stăpână. Când poteca începe să urce pe o muchie care vine din dreapta începem să ne punem problema dacă suntem pe drumul cel bun.


          Ne întoarcem puțin, coborâm iar pe malul lacului și mergem până drumul ne este blocat de ghețar (potecă mai puțin vizibilă, dar cu momâi). De aici urcăm spre dreapta pe lângă un fir de apă. Mai sus ne punem colțarii și cățărăm o porțiune de 20-25 m de gheață beton, acoperită cu un strat subțire de pământ, apoi ieșim pe ghețar.


Foto nr. 3: Ghețarul Pasterze în zona pe unde l-am traversat (văzut de sus). Spre versantul dinspre Grossglockner e, în mare parte, e acoperit de un strat subțire de pământ, pietre și bolovani.

/Grossglockner/03.jpg



          Ne croim drum printre crevasele ce macină gheața și ne îndreptăm oblic către stânga, ca să prindem din nou traseul Hofmannsweg. Nu știm exact pe unde trece, dar intuim că ar trebui să îl găsim pe undeva în dreptul vâlcelului ce își face loc printre creasta Meletzki (stânga) și Lammergrat (dreapta, creastă care urcă până în vârful Kleinglockner).


           Intuiția dă rezultate. Vedem marcajul pe niște stânci, undeva mai sus (adică îl vede Cosmin, că el e „ochi de vultur”). Până acolo, nici urmă de potecă. Tot versantul pare că pleacă la vale, de unde și pietrele și pământul de pe ghețar.


Foto nr. 4: Detaliu cu Ghețarul Pasterze în zona unde versantul se prăvălește și lasă urme adânci.

/Grossglockner/04.jpg



          Ne croim cu greu drum printre pietrele instabile și pe grohotișul extrem de alunecos și ajungem, cu eforturi mari, pe teren sigur. De aici, poteca bine conturată și acum marcată își face loc prin tot felul de vâlcele și brâne, iar din când în când trece peste unele porțiuni mai verticale, fără însă a depăși dificultatea traseelor turistice de genul Jepii Mici.


          După vreo 2 – 2 ½ ore de la urcarea pe ghețar, ajungem în locul numit Fruhstuckplatz (Loc pentru luat micul dejun, în traducere liberă), un fel de șa slab profilată, dar cu o prispă de piatră, destul de largă, situată la 2796 m altitudine. Aici un indicator ne spune că traseul se desparte – stânga, peste ghețar, continua traseul Hofmannsweg, iar drept în sus, pe muchie, pleacă traseul nostru de astăzi, creasta Meletzki (Meletzki Ridge / Meletzkigrat).


Foto nr. 5: Indicator la Fruhstuckplatz.

/Grossglockner/05.jpg


Foto nr. 6: Creasta Meletzki, văzută din zona șeii Fruhstuckplatz.

/Grossglockner/06.jpg



          Facem pauză aici și mâncăm ceva, deși acum este deja ora prânzului, nu cea a micului dejun! După mica pauză ne pregătim să urcăm muchia. Ne echipăm cu toate cele necesare și ne legăm în coardă, chiar dacă terenul nu e dificil. Plecăm direct pe muchie, mergând concomitent. Traseul urcă moderat o cocoașă (un țanc nu prea ascuțit), printr-un haos de pietre. Nici măcar nu punem asigurări intermediare pe acest pasaj. Ajungem într-o șa unde găsim o momâie imensă din piatră, cu un băț în vârf.


Foto nr. 7: Momâie din pietre în șaua dintre primul și al doilea țanc.

/Grossglockner/07.jpg



          De aici muchia devine mai abruptă, dar încă nu pune probleme. Ținem creasta matematic și urcăm spre vârful celui de-al doilea țanc. Diedre, scocuri, mici pereți sau bolovani. Unele pasaje sunt mai verticale și puțin mai expuse, dar nu dificile. Prizele sunt suficiente, iar stânca e sănătoasă. Încep totuși să pun ici-colo, câte o asigurare intermediară, la vreun țanc.


Foto nr. 8: Pe parcursul celui de-al doilea țanc, printr-un haos de pietre fisurate și prăvălite.

/Grossglockner/08.jpg



          Mai sus, unde terenul devine mai expus, găsesc 1-2 bare metalice de vreo 50 de cm, înfipte în stâncă, pe niște pasaje ce pot părea mai delicate. Se poate merge și fără aceste accesorii, dar dacă cineva s-a muncit să le instaleze, zic că nu strică să le folosim pentru asigurare.


          Urmează un pasaj mai vertical de vreo 2-3 metri, care te obligă să ieși pe un prag din peretele/versantul stâng. Găsesc prize bune, mă ridic pe niște felii de stâncă ce stau vertical, deasupra ghețarului, într-un echilibru de neînțeles și apoi ies din nou în muchie, deasupra pasajului. Pe parcurs, tot pe stânga, văd și o ancoră chimică, pe care o poți folosi pentru asigurare.


Foto nr. 9: Cosmin urcând pe primul pasaj tehnic.

/Grossglockner/09.jpg



          Mai merg câțiva metri și regrupez, ca să îl pot fila pe Cosmin pe acest pasaj. Vine și el, mai mergem puțin, depășim o porțiune de creastă mai îngustă și mai aeriană, dar nu dificilă și ajungem sus pe al doilea țanc.


Foto nr. 10-11: Pasaj mai aerian pe țancul nr. 2.

/Grossglockner/010.jpg


/Grossglockner/011.jpg



          Coborâm și urcăm mici denivelări și ne pregătim pentru al treilea țanc, ce pare mult mai înalt decât cele de până acum.


Foto nr. 12: Cel de-al treilea țanc de pe muchie, care este și cel mai mare.

/Grossglockner/012.jpg



          Urcăm simultan, într-un ritm susținut, folosind asigurări intermediare, preț de mai multe lungimi de coardă. Dau de un pasaj mai expus, destul de vertical, care mă poartă peste un diedru, spre marginea stângă a muchiei.


Foto nr. 13: Pasaj mai vertical, cu diedru, în țancul nr. 3.

/Grossglockner/013.jpg



          Îl depășesc și mai sus găsesc o altă ancoră chimică. Regrupez aici. Vine și Cos. Facem o mica pauză să ne mai tragem sufletul și admirăm creasta pe care am parcurs-o până aici.


Foto nr. 14: Ancoră numai bună de filat coechipierul, deasupra pasajului cu diedru.

/Grossglockner/014.jpg


Foto nr. 15: Detaliu cu traseul pe țancul nr. 3.

/Grossglockner/015.jpg



          Plec mai departe, filat din regrupare. Continui să urc, muchia devine mai accesibilă. Când coarda se întinde mergem iar simultan o bucată, până când ajung la un obstacol vertical, care nu poate fi abordat direct. Prind pe peretele din dreapta un prag lat de vreo 20 de cm și urc pe el, căutând cu grijă micile prize de mână. Sub mine e ditamai hăul, dar o ancoră plasată la fix simplifică lucrurile. O asigur, mai urc puțin pe prag, apoi mă salt deasupra peretelui. Pasajul nu e dificil, dar e expus. Asigur la o bară metalică și continui deplasarea până într-un loc bun de regrupare.


Foto nr. 16: Pragul de pe peretele din dreapta și ancora „de moral”.

/Grossglockner/016.jpg


Foto nr. 17: Deasupra peretelui pasajul se mai îndulcește, dar păstrează aceeași expunere. În centru, bara metalică unde am asigurat.

/Grossglockner/017.jpg



         Din regrupare mai urcăm puțin apoi parcurgem probabil cel mai îngust și aerian segment de creastă de pe tot traseul. Nu e dificil, e doar expus, așa că merg cu grijă și pun din loc în loc câte o asigurare.


Foto nr. 18: Spre capătul pasajului de muchie îngustă, înainte de șaua de dinainte de țancul nr. 4.

/Grossglockner/018.jpg



          După încă vreo 5 minute, urmează un parcurs mai lejer decât pasajul anterior, dar totuși expus și ajungem în șaua de dinainte de cel de-al patrulea și ultimul țanc de pe creastă. De aici admirăm zbuciumul mut al gheței pe ghețarul Hofmannskees, pe unde intenționăm să coborâm mâine.


Foto nr. 19: Ghețarul Hofmannskees.

/Grossglockner/019.jpg



         Cel de-al patrulea țanc nu pare prea amenințător, însă e lung și cumva etajat, de zici că nu se mai tremină! Urcăm iar simultan, cu asigurare la țancuri și la ce îmi mai oferă terenul. Ajung la un vârf intermediar. Pe stânga pare inabordabil. Trec dincolo de muchie și mă bag pe dreapta, unde văd 2 ancore în peretele spălat și aproape vertical. Asigur la prima ancoră, mă folosesc de o fisură pentru prize de mână, testez aderența bocancilor, mai sus mă lipesc de stâncă, găsesc ceva prize și ajung la cea de-a doua ancoră. Pun o buclă și urc. Regrupez mai sus.


Foto nr. 20-21: Vârful intermediar care se ocolește pe dreapta, pe un pasaj cu 2 ancore chimice.

/Grossglockner/020.jpg


/Grossglockner/021.jpg



          Credem că s-a cam terminat cu muchia, însă nu e chiar așa! Mai depășim o porțiune de creastă îngustă și expusă, apoi mergem încă vreo 30 de minute, poate 45, peste tot felul de obstacole și trepte ale muchiei.


Foto nr. 22: Pasaj îngust și expus pe creastă, în țancul nr. 4.

/Grossglockner/022.jpg



          Urmează un nou etaj al crestei, care debutează cu o față căzută, înaltă și puternic fisurată. Îmi croiesc drum printre colții de piatră și asigur din loc în loc, cu anouri sau frienduri, la vreun pasaj mai vertical.


Foto nr. 23-24: Pe țancul nr. 4.

/Grossglockner/023.jpg


/Grossglockner/024.jpg



        Continui pe creastă, depășind blocuri de piatră spartă și urcând mici porțiuni verticale și fisurate. Ajung la un nou vârf intermediar, pe care eu îl percepusem ca fiind ultimul. Ghinion. Mai avem de urcat!


           Pe partea finală, vârful intermediar îmi scoate în cale un pasaj ascuțit și ușor surplombat. Pe stânga e vertical și spălat, așa că mă bag pe dreapta. Văd o ancoră ce îmi confirmă că sunt pe „soluția catedrei”. Până la ea, însă, e un pas expus, așa că plantez un friend într-o fisură și merg mai departe. Fac o cheie de bocanc și de umăr într-o tăietură adâncă a stâncii, prind o altă fisură pentru mâna dreaptă, îmi calculez cu atenție pașii și traversez pasajul vertical. Ajung la ancoră, asigur și apoi urc spre stânga pe un scoc, până ajung pe vârf.


Foto nr. 25: Al doilea vârf intermediar, ce se depășește pe un pasaj expus pe partea dreaptă.

/Grossglockner/025.jpg


Foto nr. 26: Detaliu cu pasajul expus.

/Grossglockner/026.jpg



          Pasajul e cu stâncă stabilă, cu prize bune. Urcăm încă o porțiune ușoară și din ce în ce mai puțin abruptă, apoi creasta pare că se pierde într-o mare albă de zăpadă – ghețarul Hofmannskees. Deși creasta mai continuă puțin mai sus cu un pasaj de stâncă, traseul face aici stânga, pe calea cea mai ușoară, peste ghețar.


Foto nr. 27: Aici am ieșit de pe creastă și am plecat spre stânga pe ghețar.

/Grossglockner/027.jpg



          Privind înapoi, aș zice că Meletzki Ridge e un fel de combinație între Muchia Buteanu, Vârtopel-Arpășel (E-V) și muchia Negoiu-Lespezi, atât în ce privește expunerea, cât și dificultatea, priveliștea, calitatea stâncii, tehnicile folosite etc. Nouă ne-a luat ceva mai mult de 3 ore și am estimat că ar fi undeva la 20 de lungimi de coardă (greu de spus cu exactitate, având în vedere că în cea mai mare parte am mers simultan, filându-ne, în sensul clasic, doar pe vreo 6-8 pasaje).


          În concluzie, cine a parcurs să zicem, Acele Morarului, conștient de ceea ce face, ar putea parcurge acest traseu fără probleme. Asta dacă e ok cu altitudinea (peste 3400 în partea superioară).


           După o mică pauză de hidratare, odihnă și băgat în rucsac echipamentul care nu ne mai este necesar, plecăm pe ghețar (Hofmannskees, partea superioară), legați în coardă. Ne croim drum către stânga și în sus, către cabană, ocolind rănile adânci ce întrerup întinderea albă. Din loc în loc ne minunăm de culoarea verde-străvezie a gheții pe care o zărim prin tăietura ce pare fără fund a vreunei crevase. Aici nu există ”traseul corect”, e doar o linie sinuoasă, pe care și-o croiește fiecare echipă printre imperfecțiunile terenului, bazată în principal pe inspirația de moment, pe noroc și pe felul cum interpretezi gheața ce te înconjoară. Echipamentul, o bună tehnică de oprire în piolet și de salvare a coechipierului căzut în crevasă sunt necesare aici!


Foto nr. 28-29: În traversarea părții superioare a ghețarului Hofmannskees.

/Grossglockner/028.jpg


/Grossglockner/029.jpg



          Panta deja nu mai este așa de accentuată, dar oboseala își spune cuvântul! Înaintăm mai greu, ne oprim din ce în ce mai des ca să ne tragem sufletul. Vedem cabana, dar mai avem ceva până acolo! Ajungem în sfârșit în ”poteca” tăiată adânc în zăpadă a rutei normale către vârf. Noi cotim către stânga, spre confortul și adăpostul sigur al cabanei, lăsând pentru mâine provocarea ascensiunii vârfului.


Foto nr. 30: Erzherzog Johann Huette, 3454 m, cabana situată la mai mare altitudine din Austria.

/Grossglockner/030.jpg



          Toată ziua nu am mai văzut nici o altă echipă pe partea asta a muntelui, așa că ne gândim că o să fie o seară liniștită. Mai ales că dinspre vârf nu mai coboară nimeni acum, fiind deja târziu. Ajungem la cabană pe la 18.30 (ora locală). Ne dăm jos rucsacii, colțarii și hamurile pe terasa cabanei. Cosmin rămâne afară pentru ședința foto (peisaje plus apusul care stă să vină), iar eu intru să rezolv cu cazarea și cu ceva de mâncare. Rămân surprins de furnicarul pe care îl găsesc înăuntru!


           La recepție o tipă drăguță ne identifică în lista de rezervări și ne repartizează 2 locuri într-un dormitor comun. Ne mai spune că ora pentru cină e pe sfârșite, așa că dacă vrem demi-pensiune, trebuie să ne grăbim. Alegem varianta cu demi-pensiune (cină + mic dejun).


          Mâncăm, ne hidratăm cu vreo 2 beri și socializăm puțin cu vecinii de masă. Unul dintre ei este ori echivalentul austriac al salvamontului, ori angajat la cabană (sau poate suma celor 2, nu ne-am lămurit!), așa că îl întrebăm despre ruta de retragere pe care o plănuisem – coborâre pe Hofmannsweg, pentru că nu văzusem nici o urmă care să coboare pe ghețar. Tipul ne zice din prima că traseul este foarte periculos din cauza crevaselor care s-au înmulțit considerabil în ultimii ani și a căderilor de pietre. Ne mai spune că din primăvară, de când au început să se topească podurile de zăpadă, nu a mai trecut nimeni pe acolo. Apoi ne sfătuiește să coborâm pe alt traseu, pe la Salmhutte și Glocknerhaus.


          Văzându-ne nehotărârea sau chiar îndoiala de pe fețe, tipul, meticulous, ne întreabă pe ce traseu am venit, câte ore am făcut, ce echipament avem, apoi ne arată pe telefon câteva poze aproximativ recente cu zona pe care noi am vrea să o parcurgem, luate de pe o muchie din zonă. Cădem de comun acord că în prima parte a ghețarului am putea să ne descurcăm să găsim o rută sigură, dar în zona unde panta se accentuează (pragul dintre căldarea superioară și cea mediană) ne spune că este posibil să facem traversări expuse și să dăm rapeluri. Apoi ne întreabă câte șuruburi de gheață avem la noi. Când îi spunem că nu avem nici unul, reia sfatul cu traseul alternativ.


          Îi zicem că am putea să improvizăm – asigurare sau rapel la stâncile care se ițesc ici colo pe albul ghețarului, poate un ice-bollard (pe care îl exersasem în iarnă pe un fir de apă înghețat ce coboară în Valea lui Stan), că de un eisuhr (ice screw thread, sau un fel de ”clepsidră” săpată în gheață) nu poate fi vorba, că nu avem cu ce să-l facem. Ne citește hotărârea pe fețe și ne zice diplomat că da, putem face asta, dar nu vede rostul. Pentru că, adunate ca timp, toate manevrele astea ar însuma probabil mai mult decât necesită traseul de ocolire.


          Are dreptate omul! Ne-a lăsat fără argumente. Așa că mâine, după vârf, o să reconfigurăm.


          O mai ardem aiurea prin și pe lângă cabană, vorbim cu o altă echipă de români (un cuplu) apoi ne luăm din bagaje cele trebuincioase pentru noapte (bagajele mari, colțarii, bocancii, bețele etc. rămân jos în uscător sau într-un spațiu/camera de depozitare) și urcăm să identificăm locurile de cazare. Camera unde suntem repartizați este plină cu un fel de priciuri, dar mult mai comode și mai curate decât orice prici pe care am dormit până acum! Fiecare loc are propria saltea, o pernă (fără față de pernă) și 2 pături curate, ceea ce este mai mult decât suficient. Nu este nevoie să cărați sac de dormit până aici, este chiar cald în cabană.



Ziua 4 (20 septembrie 2019)


          A doua zi ne trezim devreme, pe la 05.15, ca să avem timp să ne pregătim echipamentul necesar pentru ascensiunea vârfului și să luăm micul dejun, care se servește doar între orele 06.00 și 07.00.


          În fața cabanei, pe holul de la intrare și în încăperea unde se lasă bocancii și echipamentul este deja agitație. Cățărătorii își pun hamurile și scot afară rucsacii, de parcă s-ar grăbi să fie primii la start.


           Văzând că lumea e ocupată cu alte chestii, noi ne ocupăm cuminți locul la masă și suntem printre primii care luăm micul dejun (de la bucătărie primești ceai sau cafea, o farfurie cu un cubuleț de unt și 2 felii de pâine, iar pe fiecare masă găsești un bol cu diverse chestii – gem, miere, nutela, brânză topită, brânză tartinabilă etc.).


          După ce terminăm de mâncat umplem un rucsac cu cele necesare (pe celălalt îl lăsăm în uscător) și ieșim în fața cabanei. Aici, primele echipe își pun colțarii și se leagă în coardă, sub privirea atentă a ghizilor sau a conducătorilor de grup.


           Noi mai pierdem ceva timp pentru a face câteva fotografii cu soarele roșu ce se ridică peste niște muchii îndepărtate, apoi ne punem colțarii și plecăm. Nu ne legăm încă, pentru că ni se pare prea devreme. Poteca merge initial printre pietre și stânci, făcând pe nesimțite trecerea spre ghețar. Dar zăpada și panta sunt ok, nu pun probleme și, cum ziceam, poteca este bine bătută și ușor de urmat, nici măcar nu folosim frontala.


Foto nr. 31: De la cabană spre vârf. Traseul începe cu o „potecă” bine bătută în zăpada ce acoperă partea finală a ghețarului.

/Grossglockner/031.jpg



          Mai sus urcăm în zig-zag o pantă destul de abruptă de zăpadă și gheață și ajungem pe o prispă destul de lată. Unghiul pantei creste, iar gheața ia aspectul sticlei. Mergem cu grijă, dar avem un ritm bun, depășim 1-2 echipe și după vreo 10-15 minute ajungem la baza stâncilor. Aici urcarea este asistată de 2 trasee cu corzi fixe. Echipa ghidată din fața noastră alege varianta din dreapta, care pare mai ușoară, așa că nouă ne rămâne cea din stânga. Punem, pentru orice eventualitate, un zelb cu carabinieră mai largă în gură pe coarda fixă și urcăm.


Foto nr. 32: Cosmin deasupra pasajului cu corzi fixe.

/Grossglockner/032.jpg



          Deasupra povestea se repetă: drumul se desparte din nou, stânga un scoc cu trepte de gheață și stâncă și dreapta un diedru de stâncă curată. Având colțarii în picioare, mergem pe stânga, deși pe cealaltă variantă vedem vreo 2-3 ancore chimice care ar simplifica problema. Pasajul nu e greu și are cam o lungime de coardă, dar e destul de expus, la care se adaugă și combinația ”magnifică” de colțari cu stâncă. Mai sus ajungem într-o mică șa, de unde traseul își schimbă direcția spre dreapta (mic indicator cu timp, că direcția sigur nu o poți greși aici), iar colțarii nu au mai fost necesari, așa că i-am băgat în rucsac. Până aici noi am mers la liber, dar există varianta de a merge concomitant sau de a fila, deși nu văd neapărat necesitatea în condițiile de traseu pe care le-am prins noi.


          Urmează urcarea abruptă până pe Kleinglockner, un vârf intermediar, situat înainte de obiectivul nostru de azi. Aici ne legăm în coardă. Urcarea se face când pe stâncile de pe o față abruptă, când pe o muchie destul de expusă. Pentru asigurare se poate trece coarda pe după barele verticale de fier (asemănătoare celor de pe Meletzki, poate puțin mai înalte și în mod sigur mai dese) înfipte din loc în loc în stâncă, exact în zonele unde ai putea simți nevoia lor.


Foto nr. 33: Eu pe Kleinglockner. În spate se vede mărețul vârf.

/Grossglockner/033.jpg


Foto nr. 34: Privind în urmă spre Kleinglockner.

/Grossglockner/034.jpg



          De pe vârful intermediar se coboară abrupt, cu ajutorul unui cablu metalic, până în șaua adâncă dintre cele vârfuri.


Foto nr. 35: În șaua dintre cele 2 vârfuri, sau altfel spus, la doar câteva minute de obiectivul nostru.

/Grossglockner/035.jpg



          De aici și până pe ”acoperișul Austriei” nu mai sunt decât vreo 10-15 de minute de cățărare ușoară, dar expusă, asigurată cu bare metalice.


          Ajungem la crucea de pe vârf la o oră și 40 de minute de la cabană. Așteptăm vreo 5-10 minute să prindem și noi liber pentru poza de vârf, așa că mai luăm câteva cadre.


Foto nr. 36-37: Cadre prinse de pe vârf, cu traseul și cu alte echipe pe Kleinglockner.

/Grossglockner/036.jpg


/Grossglockner/037.jpg



          Ne vine rândul la poza (mai bine-zis pozele) de vârf, așa că ne bucurăm ca niște copii de reușită și ne fotografiem cu toate dispozitivele pe care le avem la noi și în toate ipostazele care ni se par interesante! Apoi mâncăm ceva și mai lenevim un pic, până să ne pregătim de coborâre.


Foto nr. 38: Poza de vârf.

/Grossglockner/038.jpg



          Se pare că și la vale vom face cam tot atât timp, pentru că sunt multe echipe care urcă, așa că unele pasaje se parcurg ”la mica înțelegere” cu cei ce vin din sens opus. Reluăm traseul în sens invers, asigurând în același fel ca la urcare. Ajungem deasupra ultimei coborâri și ne punem colțarii, deși acum este mult mai cald iar gheața de pe stâncă s-a înmuiat. Coborâm pe diedrul pe care l-am evitat la urcare, folosindu-ne de coardă pentru asigurare. Pe următorul pasaj prindem liberă coarda fixă de pe traseul mai ușor (stânga la coborâre) și ajungem pe ghețar. Deși nu ar mai fi nevoie, mergem legați până pe prispa cea lată, unde ne odihnim 2-3 minute, ne dezechipăm și apoi continuăm până la cabană.


Overview asupra urcării de la cabană până pe vîrf:

- ghețarul (de fapt partea cea mai de sus a acestuia) nu pune probleme de orientare sau de depășire de crevase;

- în condiții de stâncă curată, cățărarea pe Klein-, respectiv Grossglockner, este ușoară și plăcută;

- traseul este foarte bine asigurat, fiind pregătit și pentru turiști mai puțin pregătiți;

- trebuie plecat cât mai devreme, pentru a nu prinde aglomerație pe urcare;

- dacă nu știți traseul, lăsați 2-3 echipe înaintea voastră, după care să vă ghidați, deși ”poteca” e super vizibilă în sezon;

- cu cât întârziați mai mult pe vârf, cu atât veți aștepta mai mult la coborâre, dând prioritate echipelor care urcă, pe unele pasaje mai expuse;

- în sezon este aglomerat, fiind plin de turiști cu diferite niveluri de pregătire, ”duși de mânuță” de ghizii austrieci, pentru că marea majoritate a grupurilor care urcă sunt ghidate. De fapt, impresia mea este că în dimineața aceea, singurii care au mers fără ghid am fost noi, încă o echipă românească (cuplul de care aminteam mai sus) și un tip care mergea singur. Bine, asta cât am fost noi în traseu, că după aia cine poate să știe…


          La cabană ne recuperăm rucsacii, mai cumpărăm una-alta, apoi apucăm poteca ce coboară stânga, pe lângă punctul terminus al instalației de transport pe cablu (nu vă bucurați, e doar pentru mărfuri). În 10-15 ajungem la ghețar, într-o mică șa. Sunt urme și spre stânga, pe zăpadă, dar e potecă și drept în sus, pe creastă. Urcăm muchia, ca să nu mai pierdem timpul cu pusul colțarilor. Traseul este interesant, destul de expus, fără însă a fi dificil.


Foto nr. 39-40: Pe creasta Hohenwartscharte, al cărei punct de maximă altitudine este 3183 m.

/Grossglockner/039.jpg


/Grossglockner/040.jpg



          Acum suntem exact deasupra ghețarului Hofmannskees, cel pe care am fi vrut să-l coborâm și încercăm să ne dăm seama, ochiometric, dacă este vreo cale de a-l străbate. Probabil ne-am croi cumva, cu greu, un drum prin labirintul de crevase din prima căldare, dar urmează apoi o pantă foarte abruptă de gheață, care nu ne inspiră. Și știm de ieri, din creastă, că după aia, undva mai jos, urmează o traversare dubioasă, pe un culoar fără zăpadă acum, fix pe sub un grup de stânci surplombate și foarte sfărâmate. Îi dăm dreptate lui Wolfy, tipul de la cabană și îi mai mulțumim încă o data pentru sfaturi, în gând de data asta.


          Mergem din stâncă în stâncă și după vreun sfert de oră coborâm din nou pe zăpadă. Aici nu mai avem încotro, trebuie să punem fiarele în picioare, deși până în șaua de unde trebuie să coborâm spre dreata nu e cine știe ce distanță, poate doar vreo trei sute de metri. Dar e mai bine așa, pentru că soarele a încălzit zăpada de la suprafață, care astfel alunecă ușor pe gheața de dedesubt.


Foto nr. 41: Traseul „cu colțari”, văzut din muchia de dinainte.

/Grossglockner/041.jpg



          Ajungem în șa. De partea cealaltă ne așteaptă o coborâre abruptă, pe un perete echipat cu corzi fixe și scoabe de fier. Ne chinuim vreo 20 de minute pe amenajările din perete, apoi prindem iar poteca ce coboară printr-o zonă de pământ și grohotiș. Urâtă coborâre pe pietrele astea ce nu au stare!


Foto nr. 42: Porțiunea finală de coborâre, pe traseul echipat cu corzi fixe și scoabe de fier.

/Grossglockner/042.jpg



          Mai jos trecem încă un petec de zăpadă, apoi urmăm spre stânga o potecă lată, bine bătută, care ne poartă pe lângă un fost refugiu construit într-un clin al stâncii și pe lângă un monument, iar apoi ne duce în coborâre lină până la cabana Salmhutte, unde facem o mică pauză, căci mergem deja de 2 ore.


Foto nr. 43: Poteca lină ce duce la cabana Salmhuette.

/Grossglockner/043.jpg


Foto nr. 44: Cabana Salmhuette, situată la o altitudine de 2644 m.

/Grossglockner/044.jpg



          De la cabană plecăm stânga, pe traseul cel mai de sus, marcat cu punct roșu, dacă îmi aduc aminte bine. Timp de vreo oră și jumătate traseul merge, cu mici abateri, pe curba de nivel și trece printr-o zonă blândă, cu pajiști alpine întinse, pe care aleargă fără nici o apăsare marmote supraponderale. Acumulează pentru o iarnă de hibernare.


Foto nr. 45: Marmotă la ședința de shooting.

/Grossglockner/045.jpg



          Mergem întins pe această zonă, deși de multe ori suntem tentați să ne oprim să admirăm piesajele. Mai urcăm, mai coborâm și ajungem într-o șa cu altitudinea de 2501 m, cu indicator și nume în germană. Ceva cu obere …. și scharte în coadă.


Foto nr. 46: Șaua de la cota 2501.

/Grossglockner/046.jpg



          Din șa coborâm abrupt preț de vreo 30 de minute, poate ceva mai mult, urmând cu conștinciozitate poteca. Ajungem pe fundul văii și urmăm marcajul, până ce acesta dispare în apropierea unui baraj. Singura variantă acceptabilă este peste baraj, deși aici este un gărduleț care delimitează zona. Găsim poarta, e deschisă, așa că mergem mai departe. Mai trecem încă un baraj, admirând lacul din amonte și canioanele adânci ce scapă către dreapta.


Foto nr. 47: Lacul de acumulare și barajul pe care merge traseul nostru. Deasupra lui se vede firul sinuos al drumului alpin.

/Grossglockner/047.jpg



          Dincolo de baraj regăsim marcajul. Urmează un drum neasfaltat, de vreo 15-20 de minute, ce urcă susținut către șoseaua alpină. În apropiere de o cabană ce pare scoasă din circuitul turistic (indicator în zonă) ne despărțim: Cosmin preia ambii rucsaci și merge către dreapta, într-o zonă largă, lângă un fel de capelă de piatră, iar eu, înarmat cu bețele de trekking, o sticlă de apă și cheia de la mașină, plec pe poteca ce urcă panta abruptă din stânga (abruptă rău), pentru a scuti un cot de câțiva kilometri al drumului și pentru a evita un tunel. Ies în drumul alpin, mai merg vreo 500 de metri și, după cca. o jumătate de oră ajung la parcare. What a relief!


          Mă descalț, mă schimb și privesc vârful Grossglockner și creasta Meletzki prin geamul parcării. Superbă ipostază! Într-un impuls semi-egoist trag de timp, savurez momentul, deși știu că undeva mai jos, Cosmin pazește 2 rucsaci, îndurând soarele puternic, chiar dacă este trecut de mijlocul lui septembrie. Dar am nevoie de momentul ăsta de liniște – doar eu și muntele. Chiar am, asta nu a fost o tură ușoară!


          Cobor, recuperez coechipierul, ajungem în camping, povestim cu managerul, instalăm cortul, ne spălăm, mâncăm, sărbătorim victoria – 2 beri plus o afinată strașnică, făcută în casă, made în Romania și la 20.30 ne băgăm la somn. Cu vise de data asta (bine, să nu vă așteptați să vi le povestim!). Mâine ne așteaptă o zi cu adevărat grea – 1500 km până acasă!



Ziua 5 (21 septembrie 2019): condus până în București, încurajat de faptul că fiind sâmbătă, traficul a fost destul de lejer în Austria (4 h) și în Ungaria (4 ½ h). Și în România s-a mers destul de bine, așa că am făcut cei 1500 km în 16 ore. Încă mai aștept câteva luni să văd dacă primesc vreo amendă de viteză!



Logistică & costuri (pentru septembrie 2019):


Costuri generate cu transportul:

- Vinietă Ungaria: 56 lei pentru 10 zile (perioada minimă pe piață), se poate achiziționa de la orice benzinărie MOL din România;

- Vinietă Austria: 9,20 Euro pentru 10 zile (perioada minimă pe piață), se poate achiziționa de la prima benzinărie întâlnită în cale, după ce treceți granița în Austria;

Notă: Vinietele se pot achiziționa și on-line, dar pe cea de Austria trebuie să o aveți fizic, pentru că este obligatoriu să fie afișată/lipită pe parbriz.

- Taxa de utilizare a drumului alpin (Grossglockner Hochalpenstrasse): 36,50 Euro pentru o mașină / 1 zi. Se taxează funcție de numărul de intrări/ieșiri. În situația în care rămâneți peste noapte la una din cabanele de pe traseu sau din zonă, fără însă a trece cu autovehiculul de barierele de la capetele drumului alpin, nu trebuie să plătiți suplimentar pentru încă o zi. Pentru verificarea tarifelor și perioadelor/orelor de funcționare, puteți consulta site-ul oficial la adresa https://www.grossglockner.at/gg/de/preiseoeffnungszeiten;

- Combustibil: până în 250 Euro, funcție de mașină, combustibil, consum, greutate, stil de condus etc. Noi am ars-o pe motorină.

Pont: am observat că în Austria, în benzinăriile de pe autostradă motorina este mult mai scumpă decât în cele din localități (diferența poate ajunge și la 0,40 Euro/l, dacă îmi aduc bine aminte);


Costuri privind cazarea:

- Cazare camping în Heiligenblut: se taxează pentru nr. de persoane, nr. și categoria de autovehicule, nr. de corturi. În plus, se percepe o taxa de gunoi și o taxă de stațiune per persoană. Pe noi ne-a costat cca. 27 Euro / zi, pentru 2 persoane, 1 autovehicul și 1 cort. Pentru verificarea tarifelor, puteți consulta site-ul oficial la adresa https://www.nationalpark-camping.at/de/camping.html;

- Cazare la cabana Erzherzog Johann Huette: datele de contact și prețurile le găsiți aici: http://www.erzherzog-johann-huette.at/archive/57; Prețurile sunt decente pentru o cabană situată la altitudinea de 3454 m (O bere Gosser la jumate e 5,20 E. Cred că dacă mă chinui puțin, dau tot atât pe o bere și în Centrul Vechi. PS: am făcut comparație de prețuri doar la ce mă pricep!).

Pont 1: după părerea noastră, cea mai convenabilă variantă este cea cu demi-pensiune (cină și mic dejun) și dormit la comun (prici), care a costat 54 Euro/persoană. Cina are 2 feluri plus desert, ceea ce este mai mult decât suficient. În caz că nu optați pentru demipensiune, trebuie să comandați a la carte (durează mai mult, fiindcă sunt mulți turiști și e posibil să fie mai scump - nu știm sigur, că nu am fost curioși).

Pont 2: Cei care pot face dovada că sunt înscriși într-un club montan, oricare ar fi el, beneficiază de o reducere.

Notă 1: Cabana nu are apă curentă, aceasta putând fi procurată doar contra cost.

Notă 2: Nu vă bazați că gasiți locuri libere, dacă vremea este bună, cabana va fi probabil plină, așa că încercați să rezervați din timp. Noi am avut probleme cu rezervarea pe e-mail, nu am primit răspuns, așa că a trebuit să apelăm la un ”insider”.

Asigurare pentru sporturi extreme: nu e obligatorie, dar zic că nici nu strică, având în vedere că nu e o avere. Noi am dat cam 125 lei / persoană. Probabil că sunt și mai ieftine. Trebuie doar să alegeți opțiunea cu alpinism și eventual zăpadă, ca să acopere activitățile desfășurate acolo.


Echipament:

- De campare (doar pt. camping):

          - cort 2 persoane;

          - primus;

          - 1 x butelie primus.

- Individual:

          - bocanci;

          - haine rezistente la ploaie / vânt;

          - polar / softshell;

          - bluză corp;

          - pufoaică;

          - tricouri;

          - ciorapi;

          - căciulă / buff;

          - mănuși x 2 perechi;

          - trusă medicală minimală;

          - frontală cu baterii de rezervă;

          - veselă, tacâmuri;

          - sac dormit;

          - saltea/izopren;

          - ochelari soare;

          - cremă protecție solară.

- De cățărare:

     Fiecare persoană:

          - ham;

          - cască;

          - zelb;

          - 2-3 x carabiniere cu filet;

          - 3 x anouri lungimi diferite;

          - 5 x bucle echipate;

          - dispozitiv rapel;

          - colțari;

          - piolet tură;

* Noi am avut și câte un piolet tehnic, pe care însă nu l-am folosit. Poate dacă am fi coborât pe Hofmannsweg, așa cum era planul inițial, ne-ar fi fost util.

     Pe echipă:

          - semicoardă 50 m (am descoperit pe pielea noastră că mergea mult mai bine una de 30 m, mai ales pe urcarea pe vârf);

          - 3-4 frienduri;

          - 3-4 nuci.



Marți, 15 octombrie 2019 - 22:38 
Afisari: 1,042 


Postari similare:





Comentariile membrilor (7)

alexalex
alexalex

 
1
Salutare

Felicitari in primul rand pentru tura , apoi si pentru modul detaliat in care ai conceput povestea voastra. Fotografiile minunate!

Va salut!


Marți, 15 octombrie 2019 - 23:29  

markbv
markbv
Caraba
 
2
Multumim Alex.
Toate bune!


Marți, 15 octombrie 2019 - 23:39  

adrianita
adrianita
Caraba
 
3
Felicitari pentru reusita si descrierea amanuntita a acestei rute! Este si pe lista mea, in combinatie cu Stüdlgrat, asa ca acest jurnal este binevenit!


Miercuri, 16 octombrie 2019 - 08:57  

gabrielm
gabrielm

 
4
Felicitari Marius, Felicitari Cos!!
Super util jurnalul!!
Imi pare rau ca nu am fost alaturi de voi, dar va mai fi vreme..


Miercuri, 16 octombrie 2019 - 20:06  

markbv
markbv
Caraba
 
5
Adriana și Gabi, mulțumesc pentru răbdarea de a parcurge jurnalul și pentru rândurile scrise!
Adriana, baftă in proiectul tău! Sună tare bine.
Gabi, e vreme, stai liniștit.

Toate bune!


Joi, 17 octombrie 2019 - 12:31  

andras
andras

 
6
Felicitari. Da, in Austria si in Germania, preturile la benzinariile de pe autostrada sunt mult mai mari. Acum depinde daca banii sau timpul e mai important. Carpati.org
In legatura cu clubul alpin, recomand cel austriac, are si asigurare montana inclusa, inclusiv pentru perioada cand mergi cu masina spre munte si inapoi. Merita daca te duci in Alpi. https://www.alpenverein.at/portal/service/mitgliedschaft/membersh
ip-benefits.php


Comentariu modificat de autor!

Joi, 17 octombrie 2019 - 19:02  

markbv
markbv
Caraba
 
7
Andras, bun sfatul cu clubul alpin austriac (OeAV)! Auzisem candva, mai demult, de optiunea asta, dar nu am facut sapaturi in acest sens. Acum m-ai convins.
Multumesc pentru randurile scrise!

Toate bune!


Vineri, 18 octombrie 2019 - 20:15  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0890 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org