GROSSGLOCKNER-Muntele surpriză (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

GROSSGLOCKNER-Muntele surpriză-

 

(Povestire de vis fără poze dar cu fapte)

 

 

„N-ar trebui ca în sfârșit aceste cele mai demult dureri

 

În noi să rodească? Nu este timpul ca iubind

 

să ne eliberăm de ce ne e drag și tremurători să-l depășim

 

precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată

 

să devină   mai mult decât ea însăși? Căci rămânere nu e nicăieri.”

 

(Rainer Maria Rilke- Elegia întâia)

 

 

Pe scurt:

 

ăi se făcea că trei tipi s-au hotărât să urce pe Muntele Vrăjit. ăi s-au cunoscut pe aici, pe tărâmul viselor împlinite, cu vrăjile zânei cele bune. ăi s-au întâlnit, au străbătut văi și dealuri și iarăși dealuri și munți și țări și au ajuns acolo. ăi se făcea că ajunși acolo au rămas vrăjiți de frumusețea locurilor și  de n-ar fi fost împăratul cel rău (serviciul) si locotenentul lui (banii) acolo ar și fi rămas. Au urcat, au ajuns, doi dintre ei au îmbrățișat crucea și cel de-al treilea s-a bucurat pentru ei. ăi au coborât. Au ajuns la porțile împărăției și cu glas de chimvale au cântat dragostea (fiecare cu sufletul lui) și s-au grăbit, căci vraja era pe terminate și apa vie nu le-ar mai fi folosit. Am zis.

 

Că de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti. Fiți fericiți precum și eu am fost.

 

Fraților, aflați victoria doar dacă acceptați lupta. Viața, însă, nu vă va aștepta până ce veți fi deplin pregătiți. De aceea, luptați-vă cu voi înșivă neîncetat și fiți fără milă față de voi. Vă zic: viața va fi cu mult mai crudă! Nu deznădăjduiți. Când slăbește sufletul omului, cresc binecuvântările Domnului. Îndrăzniți! Într-o zi veți birui lumea.

 

 

Clasic:

 

Eu, Dan și Mihai ne-am străduit pentru tura asta. Pe mine Corina m-a ajutat să dau de Mihai iar Dan mă știa pe mine. Nu pot să trec cu ușurință peste acest aspect căci de prin iarnă îmi dădea inima ghies de-un Mont-Blanc. Am tot căutat fel de fel de variante să ajung acolo, am adunat informații (mulțumiri d-lui Mihai Tănase, o persoană de o desăvârșită delicatețe, chiar dacă unii îl știu de cârcotaș. Să știți că e doar un pretext prin care încearcă să ucidă mediocritatea din noi. Cu ajutorul d-lui am adunat o mulțime de date de folos). Dar nu ieșea nimic. Până la urmă, precum am zis mai sus, Corina mi-a fost salvarea pentru că, prin  intermediul altor prieteni și cunoscuți, a aflat de Mihai, cu care m-a pus în legătură. După o serie de mailuri și de convorbiri telefonice, am pus la punct data plecării, traseul și care cum mergem. Noi trei ne-am întâlnit la magazinul Himalaya, din București, unde Mihai a adus cu el pe vajnica lui Toyota care s-a dovedit demnă de această tură. Din țară am plecat mai multe mașini dar pe drum ne-am răsfirat.

 

 

Intrați în Ungaria am și avut un incident cu poliția ungară de frontieră care ne-a oprit la nici 100 m de vamă. A ieșit că nu am purtat centura de siguranță (stăteam pe locul din spatele șoferului) și urma ca eu și Mihai (el fiind șoferul) să contribuim la bunăstarea contribuabilului ungur cu o sumă ce nu părea deloc modică, sub forma unei amenzi. Cred că Mihai deja făcea calcule de fezabilitate legat de acest aspect când eu, cu o inspirație de zile mari (bazându-mă și pe farmecul meu irezistibil ;-)  ) mi-am zis că n-ar strica o vorbă cu acești băieți, care erau pe punctul de a ne strica cheful. M-am dus spre mașina unde polițistul ungur deja făcea exerciții de încălzire a încheieturii mâinii în vederea completării procesului verbal de contravenție. Am luat-o inițial pe engleză dar polițistul, ușor plictisit, mi-a spus că pot să vorbesc în românește pentru că mă înțelege f.bine. I-am explicat atunci că suntem turiști, că mergem în Austria, la o tură, că n-am vrea să începem tura cu stângul, că poate legea ungară ar putea da dovadă de clemență, în ceea ce ne privește. Nici eu nu prea eram convins de cele ce spuneam, mă întrebam dacă n-ar trebui să pun mai mult patos?! Între timp apar și colegii polițistului, își zic ceva pe ungurește, eu reiau tema ,așa…într-o doară. Spre stupoarea mea, polițistul îmi înapoiază pașaportul și cartea de identitate a lui Mihai, cu actele mașinii și îmi spune să fiu atent, purtarea centurii de siguranță îmi poate salva viața și să o port pe viitor. Asta e, iau relaxat actele(deși nu eram chiar în apele mele), îmi zic în gând să trăiască prietenia între popoarele maghiar și român și o iau la picior spre mașina noastră, unde Mihai și Dan mă priveau stupefiați. Urc în mașină și-i zic lui Mihai și Dan s-o „tăiem” de acolo, la gândul că cine știe ce nereguli ar mai descoperi ochiul vigilent al polițistului ungur. Asta având în vedere că geamurile din spate la mașina lui Mihai erau fumurii iar toți trei polițiștii aveau ochelari de soare pe ochi. Singura explicație pe care am găsit-o, în sinea mea, a fost  faptul că, probabil, băieții mergeau la sigur cu faza asta cu mașinile dinspre România.

 

 

ăi am trecut prin Ungaria….pe un drum european…..care avea restricții de viteză de până la 30 km/h, spre exasperarea lui  Mihai .Astfel că am avut timp să mă uit la ce-mi arăta fereastra. Nu m-a impresionat din cale afară, vedeam truda oamenilor, case modeste, în sensul că nu era acel accent țigănesc spre a impresiona cu bunăstarea. Oamenii își vedeau de truda lor, mulțumiți, împăcați, fără a da impresia de tragic, de fatal. In mod ciudat aveam sentimentul că sunt tot într-un fel de țară a mea, poate din cauza ungurilor de la noi din Ardeal. Nu m-am simțit străin, ci similar…așa… un pic mai departe de casă, spre deosebire de Austria, unde m-am simțit total străin, dar aici e altă poveste, pentru că de Austria m-am îndrăgostit.

 

 

In fine…trecem granița în Austria, oprim să luăm vigneta și hotărâm să și mâncăm, așa că alegem la întâmplare o pizzerie din raza privirii. Intrăm,  comandăm iar comercianta, care era o doamnă respectabilă și destul de înaintată în vârstă, ne-a copleșit cu politețea. Târziu, găsim cazare în noaptea austriacă și lăsăm mirările pe a doua zi.

 

A doua zi , totul a fost un fast. Ne-am înscris pe Grossglockner strasse, ca un satelit pe orbită, și tot ne dădeam cu părerea care să fie „Maestrul nostru de Zen” dintre piscurile care se semețeau în zare, când, deodată, toți am amuțit- apăruse privirilor acest munte care pe mine m-a copleșit cu prezența lui, un munte care nu mai admitea nici un fel de miștouri. Am ajuns și la Franz Josef Hohe, am parcat mașina și am privit ore în șir, ghețarul Pasternze, vârful Grossglockner, când se zărea printre nori și ceață, cabana Ehertzog Johann Hute. Am făcut poze, am filmat, după care am coborât pe șosea și ne-am cazat ceva mai jos, la Pasternze Haus.

 

 

Ne trezim dimineață devreme, ne urcăm în Toyota cu aerul că vom începe jihadul. Ajungem în parcarea supraetajată de la Franz Josef, facem ceva poze. Toți tăceam. Ne punem rucsacii și o luăm pe scări direct în albia ghețarului, aruncând , totuși, o privire „amicală” liftului care la ora aia, evident, nu funcționa (austriecii, oameni cu tabieturi, se pare, își începeau rucodelia zilnică de pe la 10.Așa ritm la mântuire mai zic și eu!Tăceam toți trei în continuare. Nu-ș de ce. Albia ghețarului…..da , albia. Mi s-a părut cam abruptă la ora aia, da’ n-am zis nimic, că ce să stric chefu’ la băieți cu părerile mele! Pe ghețar ne întâlnim cu niște tineri nemți care ne explică intrarea în traseu. După vreo jumătate de oră întrăm și noi „în pâine”.Mie, această porțiune, mi s-a părut cam ca pe „La Lanțuri”, însă…. fără lanțuri. Se vede treaba că austriecii țin la mediu!Doar sus, la un pasaj era un cablu. După ultima săritoare mai lungă, între două stânci ne luăm prânzul și privim spre cei doi ghețari pe care urma să-i parcurgem( al treilea nu se vedea încă) Primul părea OK, cel de-al doilea însă mie mi s-a părut deja ușor periculos.

 

 

Ne facem o mică siestă și o luăm, în forță, pe primul ghețar. Îl trecem destul de în fală, mai mult sub imboldul a ceea ce ar urma pe-al doilea ghețar. În fine, ajungem la intrarea în al doilea ghețar, în față o crevasă care pe mine chiar m-a pus pe gânduri. Părea inabordabilă. Căutăm cu privirea un pasaj mai omenesc, mai sus sau mai jos. Nimic. În fine, Dan lasă rucsacul la baza crevasei, se leagă de coardă și pornește o cățărare prin crevasă care mie mi s-a părut nebunie curată. Ajuns pe partea cealaltă a crevasei recuperează rucsacul și încearcă să „creeze” un traseu pe ghețar, săpând trepte cu lopățica pioletului, pe acea porțiune suficient de abruptă cât să nu permită o „abordare” numai la colțari. Cum eram mai puțin familiarizat cu tehnica cățărării (Dan și Mihai sunt amândoi alpiniști) băieții au hotărât să facă o balustradă, să fie mai safe pentru mine. Dan dispare în ceață, undeva în sus și-n dreapta. Îl strigăm dar nu se aude nimic. Într-un târziu simțim că scutură coarda. Îmi fac curaj și mă mai uit odată la Mihai. Urc și eu pe unde urcase Dan și încet-încet mă „angajez” pe ghețar, prin crevasă, de care trec cu mari emoții. Mergeam , de-acum, ușor degajat pe ghețar , ținându-mă de balustradă și-l văd la capăt pe Dan. Când ajung la el, văd cum face ochii incredibil de mari și mă întreabă cum dracu de-am plecat pe balustradă, așa ca-n scara blocului și de ce Mihai nu m-a „verificat”? De emoție, uitasem, și eu și Mihai să mă atenționeze, să mă asigur de balustradă. Mă țineam de ea doar cu mâna.

 

 

Ajung lângă Dan. Simțeam cum fierbe de nervi dar se abținea eroic. ăi a urmat una din cele mai aprige încercări din viața mea- mersul pe-al doilea ghețar. Ce să vă zic?! Înaintam câte unul, în timp ce ceilalți doi asigurau. Așa am ajuns în creastă, trecând și de cel de-al treilea ghețar. Dar între timp se lăsase ceața și venea înserarea. Mai apucăm să vedem luminile de la cabana Eherzog Hute și noaptea ne prinde pe creastă, care pe alocuri avea mai puțin de 1 m lățime, iar pe ultima porțiune era doar o creastă pe care eu m-am simțit mai în largul meu încălecând-o. Ultima porțiune a fost un amestec între „Hai cu noi pe programul doi” și „I should’t be alive” (cel puțin pentru mine). Mihai și Dan nu păreau să aibă probleme, însă eram obosiți cu toții. Pe o porțiune mai acătării, la lumina frontalelor, facem o ședință de marketing și stabilim o abordare: Dan o s-o ia înainte să găsească un pasaj să coborâm de pe creasta aia. Începuse să ningă ușor. Țineam minte că-n dreapta era un ghețar foarte abrupt și-n stânga erau hăurile. Auzeam toți trei cum vântul se izbește cu furie de pereți, în stânga noastră, parcă căutându-ne! Așa că Dan o ia înainte și noi, mai încet, după el. După un timp nu se mai vede lumina de la frontala lui. Așteptăm zăpăciți, când reapare, și ne spune, cu o voce calmă de parcă ar fi zis că lui i s-a răcit supa, că nu vede cum am putea coborî de pe creastă, n-a găsit nici o variantă rezonabilă pentru condițiile de la acel moment, că nu a găsit nici un punct de asigurare să încercăm un rapel, și că singura variantă sigură e să ne întoarcem pe acel mic platou de la capătul ultimului ghețar să facem un bivuac și mâine o să vedem ce și cum. Rămânem toți pe gânduri, cântărind varianta propusă de Dan. În jos, la capătul celălalt al crestei se zăresc brusc, prin ceață și întuneric, niște lumini și asta ne dă noi speranțe. Erau 6-7 cehi și doi dintre ei mai făcuseră acest traseu cu ani în urmă, după cum am aflat apoi. Doi din ei își pun colțarii și încearcă o coborâre, pe unde creasta se lăsa mai jos în partea dreaptă, pe ghețar, și apoi o traversare prin ghețarul din dreapta cărora nouă nu ne inspirase mare încredere de cu ziuă și-l scosesem din calcul din start. Le spunem și cehilor că e inabordabil, însă cei doi încearcă totuși. Așteptăm cu toții înfrigurați. După 10 minute cei doi cehi se întorc și continuăm cu toții pe creastă. La capătul crestei ,la un vertical de vreo 12 -14 m era un cablu sub o ușoară surplombă pe care, dacă n-o știai că e acolo, n-o vedeai nici dacă te striga pe nume. De-asta , nici Dan n-o văzuse. Coborâm cu toții creasta și pe ultima porțiune de urcuș deja se zăresc prin ceață luminile cabanei.

 

 

Ajungem la cabană pe la 12 noaptea. În fața cabanei ne felicităm cu toții, pe două rânduri, ca la handbal, mai pe tăcute și intrăm în cabană. Încă mai erau turiști care închideau seara c-o bere. Vorbim cu cabanierul, facem cazarea și suntem serviți c-o supă caldă, care nouă ni s-a părut de-o incredibilă savoare, o delicatesă, ce mai…Urcăm în „lagger” (că așa le zic ei la dormitoare, fără să „pierdem” ocazia, însă,  să facem ceva glume legate de acest cuvânt, și adormim instant.

 

 

A doua zi, vremea era incredibil de urâtă așa că dăm cu ceaiuri și alimente și ne refacem emoțional.

 

Am cunoscut la cabană o fermecătoare doamnă, austriacă, Anna! Era cu prietenul ei, un domn care inițial mi s-a părut cam fără sare, apoi realizând că e un tip care merita din plin farmecele doamnei, fiind, la rândul său, de-o incredibilă bonomie, foarte prietenos și extrem de manierat și elegant în atitudine. Se simțea în atitudinea acestui domn lustrul culturii clasice germane, se simțea cum Schiller , Goethe brăzdaseră urme adânci în sufletul lui, vindecate de Rilke sau poate de culorile aspre ale lui Durrer. Ăsta e avantajul să crești la adăpostul unei culturi mari! Dar Anna….Închipuiți-vă o doamnă trecută ceva de 40 de ani, ușor blondă, părul lung, căzând nobil pe umeri, ochii mari, căprui, cu-n zâmbet despre care nu știai cum începe și care era ca un katharsis, priveai doar stupefiat, acel zâmbet, de-o incredibilă delicatețe și-un farmec desăvârșit. Vorbea engleza impecabil, fără pic de accent, și punea atâta căldură în voce încât priveam pe geam, înfiorat de această voce și fermecat de clipă, spre Grossglockner, ascultând această femeie, pe care nici n-o presimțisem măcar înainte, găsind-o acolo, la fereastră, privind și ea spre munte, vrăjit de vocea ei și de candoarea cu care povestea.Era una dintre acele femei rare care te face să te întrebi dacă viața ta e pe făgașul pe care trebuieJ, una din acele femei care poate-ți amintește de delicatețea alteia, lăsată acasă, sau uitată în trecut, care-ți amintește de lucruri pe care nu le-ai trăit niciodată, doar le-ai visat, doar le-ai dorit, doar le-ai sperat, și de dragul acestor lucruri ai păstrat mereu sabia, gândind că într-o zi vei învinge. Nu știu de ce, această femeie începea să mă doară, adânc și inexorabil; mă răvășea. Nu e suficient să zic că era frumoasă, căci poate nici nu e important. Era emoționantă. Era superbă, magnifică și covârșitoare și de-o naturală simplitate. Când râdea, râsul ei atât de de cristal, te făcea să te simți pur și simplu fericit, fără să știi de ce. Astfel, am aflat că e acolo datorită tatălui ei, un crescător de vite, care nu urcase niciodată pe Grossglockner și care, înainte de a muri, își dorea acest lucru, că lucrează în administrația austriacă, la granița Austriei cu Elveția. Evident, m-a întrebat de țara mea. I-am spus că sunt din România, că-mi iubesc țara pentru că o port în sânge, pentru că pentru mine înseamnă părinții, prietenii, locurile unde am râs, unde am plâns, unde am învins, unde am fost înfrânt, că aparțin acelor meleaguri cu totul și că niciodată nu-mi va fi rușine să recunosc asta. Apoi am început s-o măgulesc lăudându-i țara. Uneori tăceam și priveam pe geam, amândoi, spre Gossglockner. Apoi ne-am despărțit firesc, părăsind fereastra, mulțumind în gând acestei femei, că există , că am avut privilegiul s-o cunosc, să vorbesc cu ea  și să mă încânt cu farmecul ei atât de pur, atât de magic, considerând-o un dar al muntelui, un alint al acestor meleaguri. Recunosc, mie mi-a plăcut Austria, mi-au plăcut oamenii ei, atât de educați și civilizați, atât de politicoși și ospitalieri. Austria, țară mândră și atât de cochetă, cu plaiuri și istorie! Plecasem, spre Austria cu gânduri cu care pleacă, probabil, orice român. Am sfârșit „lamentabil”, în a mă îndrăgosti de această țarăJ.

 

 

A treia zi s-a hotărât abordarea vârfului. Vremea permitea asta și Dan cu Mihai se echipează febril pentru vârf. Iar se tace. Eu hotărăsc că vârful nu e pentru mine. Nu numai că nu sunt alpinist, însă nici nu-mi dădea prin cap să fiu. Mihai îmi lasă una din stațiile walkie-talkie, să asigur monitorizarea lor. Ies cu ei din cabană și-i urmăresc cu privirea până nu se mai văd. Niciodată n-am crezut că o să țin atât de mult la cineva pe care am cunoscut de câteva zile. Aveam inima cât un purice și deja simțeam ceva „emoții” în stomac, de teamă că ar putea să li se întâmple ceva. Îmi zic că, totuși, sunt un mare pămpălău, că Mihai și Dan sunt tipi cu experiență, destul de prudenți ca să nu facă prostii și că totul o să se termine OK.

 

În cabană însă pregătirile pentru vârf erau în toi. Cabanierița , Matina, o blondă sexy, cu ochi incredibil de albaștri, mă întreabă, glumind, ce fac dacă prietenii mei pățesc ceva și eu rămân acolo?! I-am zis și eu, întorcându-i „încercarea”, că am de gând să rămân la cabană, să mătur, să spăl vase, mai latru ca un cățel, mai topesc zăpada…ceea ce a făcut-o să izbucnească într-un rîs pe care nu i l-aș fi crezut. După ce-și oprește cascadele de râs tineresc și mândru îmi spune c-ar trebui să încerc, totuși, să urc până la baza vârfului, vremea fiind superbă, măcar să admir peisajele.

 

Cum acesta era trendul, mă echipez și eu rapid, îmi iau și camera video și anunț prin stație pe Mihai că vin și eu spre vârf. Băieții erau deja destul de sus și nu pot să nu remarc ușoara nemulțumire și îngrijorare din vocea lui Mihai , care îmi spune, cu vocea îndoită, totuși, să încerc, însă să fiu foarte atent și prudent, și că ei mă așteaptă undeva într-un pasaj rezonabil.

 

 

Ajung și văd , mai sus, cabluri, nu înainte de trage câteva cadre cu împrejurimile. Treaba devenea serioasă. Mă opresc, neștiind ce să fac. Vremea frumoasă ținuse extrem de puțin. Se lăsa ceață și începea și-un vânticel. Din urmă mă ajunge un grup de croați, doi tipi și două tipe. Mă întreabă politicos ce vreau să fac și le spun c-aș vrea să urc măcar până unde se termină zăpada. Îmi propun să merg cu ei și stabilesc să mă leg în coardă cu ei, la mijloc, între tipi, care erau în față, și tipe, care erau după mine. Iau coarda de lângă mine în mână să n-o calc cu colțarii și mă înscriu în peisaj. Ajungem după ceva timp la locul unde se schimba „tonul” și se termina zăpada. Lumea își lăsase colțarii, bețele de treck și pioleții și se legau în ham pentru  ceva ce părea a escaladă. Tipul din față, îmi spune politicos că drumul spre vârf e ca până acum, numai că nu mai e zăpadă, după o mică pauză argumentând și cu faptul că să am încredere în el c-a fost pe Aconcagua. Brusc, mi-am dat seama că tipul are alte repere și-l refuz cu părere de rău. Dacă până la argumentul cu Aconcagua  mai că mă bătea un gând, după aia mi-am dat seama că sunt pe punctul să fac o greșeală . Am privit încă odată la ceea ce urma și-mi dau seama că mă depășea emoțional. Mai iau în calcul și că o greșeală de-a mea poate pune în pericol viața a patru alpiniști și declin oferta. Ne strângem mâinile ca frații și le fac o poză cum intră în culoarul de ascensiune. Asta e. Pentru mine până aici a fost. Degeaba încerc să ocolesc un adevăr care mie mi se părea evident: ultima porțiune mi se părea inabordabilă pentru mine, cu experiența mea și cu pățaniile de cu zi, care mă „încărcaseră” emoțional destul de mult. Mi-am zis că ar trebui să mai stau un pic, poate îmi trece gândul renunțării și fac totuși și ultima porțiune,așa că mai stau, muncindu-mă cu da ori ba. Degeaba. Stăteam acolo, înciudat pe mine. Am stat ceva dar în cele din urmă a trebuit să-mi recunosc o limită. Mă luase și frigul, iar ideea de a nu fi penibil pe stâncă, înclină imperceptibil balanța Așa că mă întorc în cabană. Acolo, după ce mă mai liniștesc despre mine, (pentru că e greu să renunți. E ca naiba pentru că doare până la lacrimi și poate chiar aș fi vărsat o lacrimă, de ciudă, de nu mi-ar fi fost atât de rușine de mine însumi și de munții din jur! De câte ori n-am zis în viață că mai bine să mor decât să renunț! ăi așa am învins în cazuri în care chiar nici eu nu-mi dădeam cele mai mari șanse, pentru că disperarea te face mai aprig, mai ales când „înapoi”, de la un punct,  nu mai există, însă de data asta n-a „funcționat”. Pur și simplu a fost peste „puterea mea de concentrare” și mi-am zis că, în fond, n-am nimic de demonstrat, atât am putut „duce”, îmi lipsea „tehnica” și exercițiul cățărării și mi-am zis că măcar o dată în viață să fiu și eu înțelept, să iau hotărârea care trebuie, aia logică, nu aia de suflet, care-mi zicea să risc cu orice preț. Of Doamne, la câte te mai gândești când trebuie să renunți! Cei dragi ne fac să fim slabi în astfel de clipe. Recunosc. Eu am fost slab. N-o să mă iert niciodată pentru asta.)  începe iar să mă ia frica pentru prietenii mei, mai ales că de ceva vreme, după ce anunțasem prin stație că mă întorc în cabană, Mihai nu mai dăduse nici un semn.

 

După ceva vreme, timp în care am trăit talazuri de emoții, aud în stație apelul stației lui Mihai și vocea lui, ușor obosită, că au făcut vârful și coboară. ătiți ce-am făcut? Am ieșit liniștit și calm din cabană, m-am îndepărtat ușor și am tras cel mai strașnic kiai din cate am scos vreodată. Dacă cineva ar fi fost pe lângă mine cred că l-aș fi băgat la un infarct!

 

 

Mai târziu apar și Dan cu Mihai, îmi spun că Dan s-a dezlegat de multe ori din coardă ca să asigure cu cabestan pe diverși care numai învârteau frânghia pe acei stâlpi de asigurare și de-asta au întârzâiat un pic. Seara am sărbătorit victoria cu o berică, doar învinseseră și pentru mineJ și-am stat la taclale pe acolo.

 

 

A patra zi ne trezim, o întrebăm pe Matina, care e cea mai safe rută de coborâre. ăăgalnic, această Albă ca Zăpada a Grossglocknerului, ne spune că pe la Salmhute. Ulterior, și nu după mult timp, mi-am dat seama că austriecii ăștia au o părere ușor diferită față de noi despre ce înseamnă safe. După creasta cu pricina, pe care o făcusem noaptea, la dreapta, urma coborîrea pe la Salmhute, în fapt, un perete aproape vertical de vreo 40-45 m, cu cabluri și locuri de regrupare. Dan mă întreabă rânjind glumeț dacă „I want to feel same magic?!”, după care facem coborîrea. Hotărât , muntele acesta nu mă iubea deloc, tot întrebându-mă ce-o fi însemnând dangerous în mintea lui Matina dacă pe acolo ei i se părea safe, deși ne avertizase asupra porțiunii cu cabluri dar noi am crezut că vorbește de frânghia pe care noaptea făcusem coborîrea din creastă, pe care azi o exersasem și pe urcareJ, „combătând” iarăși pe aceeași creastă.

 

Coborâm, coborâm. Eu mi-am promis odată să nu fac via ferrata. Când ajungem la porțiunea de via ferrata mi s-a părut c-am ajuns pe autostradă. Sfârșim și ultima porțiune și ajungem la cabana Salmhute. Acolo ne ospătăm boierește, cabanierița foarte veselă și cool, ne face cinste cu o țuică făcută de ea și soțul ei din nu-ș ce plantă! Al dreacu plantă! Ar fi trebuit s-o întreb despre plantă, s-o cultivăm și noiJ. Mai stăm un pic, eu să-mi revin la gravitația cu care mă obișnuisem din copilărie, savurăm o ceașcă de cafea și apoi o luăm agale spre Franz Iosef. Peisajul era mirific. Mergeam , fiecare gândindu-se la ale lui.

 

Târziu ajungem și la Franz Iosef, pe ultima porțiune încercându-ne răbdarea și-o ploaie cu stropi mici dar deși. ăi mașina lui Mihai să pornească ioc. De la frig se descărcase bateria. Cu peripeții și cu ajutorul soțului cabanieriței de la Pasternze Haus, frau Heidi, a doua zi am recuperat mașina. Facem cazarea și stăm la taclale cu cabanierița și cu un amic de-al lor, pilot de încercare de subansamble la Mercedez, cu care Mihai și Dan leagă un viu dialog despre mașini, motoare, care era să mă adoarmă cu totul, având în vedere entuziasmul meu într-ale mecaniciiJ

 

 

După care am coborît pe Grossglocknerstrasee, am luat-o spre Granz-Vienna. La Viena, popas cu poze, înghețată și râsete, Dan remarcând că probabil, sunt aici mai mulți arabi ca-n Kandahar. Îi zic să se abțină că poate scot ăștia hangerele și vedem toată Viena, însă din fugă. Ne mai hlizim ceva, vizităm Catedrala „Sfântul ătefan”, unde am stat mai bine de-o oră, care pe mine m-a impresionat, loc în care m-am și speriat de-o arăboaică. Filmam catedrala, în exterior, era noapte, și după ce închid camera și dau să mă întorc, cât pe ce să iau în brațe una, cu tot cu perdele, care nici măcar nu știu ce căuta exact în spatele meu. M-am speriat atât de tare, spre distracția amicilor mei și-a trecătorilor, încât era să scap camera din mână, bașca că, probabil, am făcut și-o cădere de calciu, că simțeam așa, cum mă ia cu  ușurătate la inimă. Am observat cum arăboaica se distra copios, râzând de-i tremura talmudul. Dau să-i zic ceva, o blagoslovenie de pe la noi, calculând însă că poate prin preajmă o fi și arabul, deja pipăindu-se de cuțit, probabil nefiind la fel de amuzat. Îmi amintesc că, totuși, n-am atins femeia și nici nu suntem la saudiți și mă mai liniștesc, îndreptându-mă spre prietenii mei, trăgând totuși cu coada ochiului spre „peisaj” .J

 

Mi-a plăcut Viena. Ne-am plimbat în neștire, până au început să ne doară picioarele. Ne-am întors cu regret la mașină și am plecat să căutăm cazare în drum spre Budapesta.

 

Târziu în noapte, prin localități cărora nu aș putea nici acum să le zic pe nume, într-o parcare, hotărâm să dormim în mașină, nu înainte de a remarca mirați că parcă miroase a mare, Dan adăugând că parcă a auzit și pescăruși, sfârșind toți într-un râs isteric, zicându-ne că suntem în ultimul hal de obosiți dacă auzim pescăruși și că poate pe întuneric am ajuns până  la AtlanticJ

 

A doua zi dimineață când ne-am trezit, a fost bizar, o vreme neștiind ce să credem. În jurul nostru mișunau perechi în costume de baie, frumușele în costume de plajă sau de baie, bătrânei cu pălăriuțe de soare, veselie, clipoceli, întrebându-ne cât dreaq om fi mers astă noapte?! Undeva în apropiere se simțea mirosul inconfundabil al mării. Eram la Salm and See- „marea” austriecilor. Când am ieșit noi din mașină, obosiți, nedormiți, nebărbieriți, amorțiți, ușor prost dispuși, parcă ieșiseră niște traficanți de droguri în curtea unei mănăstiri de maici. Mă mir că nu a sunat nimeni pe la poliție.

 

Ne-am ferchezuit însă rapid, ne-am schimbat și am căutat să ciugulim ceva. Scorurile, însă, erau nașpa , așa că am luat doar niște fructe și alte mici mărunțișuri și am plecat întins spre Budapesta.

 

Restul a fost o alergare înspre țară, în care ne doream cu toții să ajungem cât mai repede.

 

În apropiere de Budapesta vizităm Decatlonul, realizând că la o completare de echipament, e mult mai eficient să faci o tură cu mașina până la Budapesta, la Decatlon, să-ți iei ce-ți vrea inima, vizitezi și Budapesta, întorcându-te în aceeași zi, cu popas în Arad.

 

Mi-a plăcut și Budapesta, oraș cochet și autentic, elegant și mândru (deși se construia și repara și pe acolo) și aici au mai fost două incidente nostime. La o intersecție ,lângă noi, trage o mașină cu turci, veniți la nu-ș ce meci de fotbal, care aflând că suntem români au strigat veseli „Hagi, Hagi”, „băgând” și noi „Hakan ăukur” . Fain, totuși în Balcanii ăștia, că legi prietenii repede. Apoi, tot încercând să nimerim intrarea pe autostrada Budapesta- Szeged , la un semafor întrebăm un șofer ungur, în engleză, pe unde s-o luăm, acesta răspunzându-ne și explicând traseul în cea mai curată română, noi, mirați de cât de bine înțelegem engleza, realizând uluiți de cât de obosiți suntem, de fapt! Îi mulțumim însuflețiți, ungurul ne privește zâmbind și ne spune să-l urmăm și o să ne facă semn când va fi cazul s-o luăm spre autostradă.

 

Nimerim autostrada cu ajutorul lui și o luăm spre casă, dulce casă. Ajungem seara târziu în Brașov, facem o plimbărică pe la Biserica Neagră, completăm c-o pizza și-o bere și găsim cazare la un camping. A doua zi ne strângem mâinile. Mihai atât a putut să facă pentru noi. El o ia spre București, noi spre P.Neamț.

 

A fost. A fost ca un miraj. Dacă vreodată vă încearcă gândul să renunțați la vise, rău veți face dacă veți renunța, pentru că ele se mai împlinesc. ăi asta merită. Viața merită trăită cu totul și cu sete și aprig și perseverența e favorabilă.

 

Noi, acolo, pe Grossglockner, am găsit Clipa. Nimic nu e mai minunat precum Clipa. Unii zic că ar fi dragostea dar cred că se înșeală pentru că dragostea nu ține veșnic, însă CLIPA, DA!Clipa o luăm cu noi, dincolo, și mulțumim pentru ea, în fața Dumnezeului nostru. Deci, fiți veșnici, căutând și aflând CLIPA.

 

 

Cu respect,

 

Gabriel-P.Neamț

 

Joi, 28 mai 2009 - 12:38 
Afisari: 14,654 


zentai