Go West sau mică aventură în sudul Postăvarului (Muntii Postavarul)

MOTTO: Pe munte nu lăsa decât urmele paşilor şi nu lua decât fotografii.

Parcă aşa spunea un alpinist celebru...

Coloană sonoră: https://www.youtube.com/watch?v=7NZ04BG7TfA

NOTĂ: Am considerat că zona străbătută face parte din Postăvarul bazându-mă pe limitele menţionate în cadrul ghidului montan carpaţi.org

TRASEUL pe care intenţionam să merg: banda galbenă, între Predeal- Pietrele lui Solomon.

TRASEUL parcurs rezultă din descrierea următoare şi din harta de la finalul jurnalului...

După ce, cu o săptămână în urmă, am renunţat la o tură la munte pentru că pur şi simplu mi-a fost lene să-mi fac rucsacul, ziua de vineri 18 septembrie mi se termină pe site-ul CFR de unde, după ce am verificat din nou prognoza, mi-am asigurat biletul pentru plecare. Sâmbătă aveam unele treburi domestice de rezolvat aşa că am sperat să se menţină vremea bună pentru duminică.

După doar vreo 4 ore de somn, sar din pat şi pregătesc ultimele detalii. La 4:45 eram ieşit pe uşă, în 15 minute eram deja urcat în metroul care părea să mă aştepte. Rucsacul, cântărind vreo 10 kg din care vreo 2 doar de lichid, promitea o drumeţie relativ lejeră.

Aproape de 8:00 cobor din primul accelerat care soseşte în Predeal, dinspre Bucureşti. Pe Valea Prahovei observam de câteva minute o ceaţă joasă care lăsa oarecum să se vadă soarele care deja bătea pe creste. Văd întâmplător două farmacii lângă gară aşa că mă îndrept spre ele cu gând să-mi completez provizia de medicamente cu pilula de după (diaree). Pierd câteva minute pentru a observa că sunt închise amândouă. Aveau să se deschidă o oră mai târziu. Boierie curată!

Traversez DN-ul şi prind o stradă care pare să poarte trei nume, existând trei indicatoare. Eu îi spun str. Şoimilor pentru că aşa o văzusem pe hărţi şi în jurnale. Puţin mai târziu prind str. Vulturilor, printre blocurile de aici având parte de două potăi lătrătoare care au fost suficient de politicoase încât să nu se apropie. În capătul str. Vulturilor mă dezorientez vag, ştiind din hărţi că de aici e încurcată continuarea spre Trei Brazi. Fac stânga pe str. Mihai Viteazu, la noroc. În capătul ei dau de str. Plevnei, o stradă cu aspect curios, strecurată printre case. Gospodarii de aici “asfaltaseră” strada cu scânduri. În lipsa lor aş fi făcut cunoştiinţă cu ceva noroi. Ceva mai încolo, simt asfaltul dar acesta a întârziat la întâlnire. Înaintea lui am observat venind de undeva din dreapta (de jos) marcajele cruce albastră şi bandă galbenă. Acestea evoluau în paralel cu un gard, printr-o zonă cu copaci nu tocmai prietenoasă la prima vedere. Un minut mai târziu dau de asfalt şi constat că am mers prin spatele cabanei Vânătorilor.

Mai departe oare cum e? Citisem că poteca evoluează aproximativ paralel cu şoseaua aşa că încerc să fiu atent după marcaje. Intru curând în pădure pe o potecă plăcută, brăzdată totuşi din loc în loc cu gunoaie abandonate probabil de proprietarii construcţiilor din apropiere. Merg pe BG şi CA până când CA se decide să fugă undeva în stânga iar BG pare să intre în curtea pe lângă care trecea. M-am uitat puţin ca viţelul la poarta nouă apoi mi-am dat seama că BG face într-adevăr puţin la dreapta dar păstrându-se în continuare pe lângă gard. Mai merg oleacă şi nimeresc în şosea, în zona unei unităţi de cazare care se laudă că s-ar afla la 1200 m altitudine. Mi-am dat seama că habar nu am de altitudinea exactă a locului dar mi-a fost lene să mă uit pe hartă. Eram grăbit, mă aştepta drum lung...

De la căbănuţa de pe dreapta mă trezesc din nou cu lătrături. Doi câini de rasă mă lătrau, parcă intenţionând să sară pe mine de la balconul care încă nu-şi primise balustrada. Hei! Nu te sinucide că o să plângă stăpânul tău!

Urmează o porţie de şosea pe care mă ajunge din urmă o alergătoare. Văd în faţă un nou căţel pe dreapta drumului aşa că mă mut pe stânga, să nu îl provoc. El latră totuşi. Alergătoarea face cale întoarsă.

În dreptul unei gropi de mai bine de un metru cub, marcajul intră iar în pădure, spre stânga. Mă întreb cât de mare este riscul să nimereşti în groapa aia iarna, când e plină de zăpadă. Chiar dacă aproape permanent ghiceşti şoseaua în apropiere, poteca este destul de plăcută. Aud un zgomot dar nu mi-e clar dacă grohăisem eu sau ursul. Pentru siguranţă întreb mieros: Bă, care eşti acolo? Nu răspunde…

Iar dau în şosea. Mai încolo ghicesc o potecă urcătoare spre stânga, bătută dar care nu îmi inspiră încredere. Trafic nu prea era la ora aia aşa că mă menţin pe şosea. Peste puţin timp observ că din stânga coboară o potecă, acolo fiind vizibile şi nişte indicatoare. Urc puţin până la ele, văd că unul arăta spre Predeal iar celălalt arăta CA spre DN 73A. Deci am ratat o scurtătură a potecii.

Mai urc cât mai urc şi îmi arunc întâmplător ochii spre stânga. Hei! Nu îmi aminteam că se vede atât de fain de aici. Dau jos rucsacul, îmi reglez beţele telescopice (în special pentru că se auzeau lătrături mai sus şi mă gândeam că e bine să am cu ce da peste bot eventualilor colţoşi care s-ar apropia), scot tableta şi fac poze, mă dau pe Facebook, beau nişte apă plată, puţin ofticat că nu găsisem în Cora apa de firmă cu care mă obişnuisem să merg pe munte.

Deja începe să se anime locul, doar era deja ora aproape 9 iar în multele mele termometre se refugiaseră vreo 16 grade Celsius. Cred că veniseră toate din Siria! 100 de metri mai sus văd un indicator care arăta că spre Poiana Secuilor se face dreapta, prin pădure. De bună credinţă fiind, dau să fac dreapta când observ marcajele pe stânga, paralel cu şoseaua. Mi-a tras ţeapă indicatorul! Mai am timp să observ nişte afişe bătute în cuie pe copaci. Cică ATENŢIE, CABLU TV! şi un număr de telefon. Deci nu era atenţionare, era doar încercarea de autopromovare a unui agent de vânzări tembel. Ruşine!!!

Trec pe lângă trei brazi (de fapt erau mai mulţi dar cei de la cabană au numărat doar trei, deci Trei Brazi şi-au botezat coşmelia), bag dreapta pe şoseaua neasfaltată interzisă ATV-urilor (ce e drept, nici nu am văzut ATV-uri pe acolo), bag puţină muncă voluntară lungind prin pădure, pe o mică urcare urmată în secunda următoare de o coborâre tocmai bună pentru încălzit genunchii, trec printre văcuţele care păşteau liniştite păzite de nişte tauri care s-au dovedit ignoranţi în faţa pericolului pe care îl reprezentam. De unde să ştie ei că-mi place carnea de vacă? :)

Cam pe aici am întâlnit nişte afişe haioase: “Gunoi nu este cel lăsat pe iarbă. Gunoi este cel care îl lasă.” Părea destul de curat pe jos deci afişele par să aibă efect. M-aş fi învrednicit să le pozez dar pierdeam cam mult timp cu rutina scos tabletă din rucsac, scos tabletă din husă pentru a elibera obiectivul, făcut poză, aşteptat semnalul ca să mă laud pe Facebook cu ea, băgat tabletă în husă, băgat tabletă în rucsac. Aşa e când pleci la drum cu Androidul după tine...

Doi paşi mai încolo un husky mă latră de după gardul din dreapta, un alt căţel mă latră din stânga, văd cab. Poiana Secuilor dar îmi văd de drum ignorând-o cu succes. Altă variantă era să i-o cant pe aia cu “Mi-e dor să mai merg la un ceai” dar nu ştiam dacă servesc ceai la cabana asta la care ajung toţi motorizaţii.

De aici intram pe teritoriu necunoscut. Şoseaua neasfaltată se continuă de aici cu o potecă largă pe care banda galbenă apare din când în când, suficient de des încât să nu te dezorientezi. Şi totuşi, oare ce căuta marcajul ăla izolat pe care l-am remarcat undeva în dreapta, mai spre culme? Probabil voi afla data viitoare. Momentan îi spun doar că l-am ţinut minte. Un indicator zicea că în vreo 270 de minute ajung pe Vf. Postăvarul.

Citisem că traseul este stricat pe aici, probabil în urma unor exploatări forestiere. Într-adevăr, apăreau din când în când şleauri şi bălţi cu adâncime necunoscută. Le-am ocolit tacticos. Din când în când se auzeau zgomote prin pădure aşa că întrebam codrul: Care eşti bă acolo? Ca de obicei, nu răspundea decât câte o pasăre care traversa în zbor poteca. Plictisit de zgomotele astea cu origine incertă am început să vorbesc singur, pentru a-mi marca teritoriul.

Am mers aşa cale lungă, să-mi ajungă până m-am oprit într-un loc în care se vedea o bandă galbenă mândră şi un grup de copaci însemnaţi cu puncte şi punctuleţe, majoritatea albastre. Mă depărtez un pic de potecă, dau jos rucsacul, bag în el borseta a cărei chingă se slăbise suficient de mult încât să fie deranjant s-o mai port. S-o reglez îmi era lene. Mai fac doi paşi, ud nişte fragi şi nişte mure (de fapt udam nişte crengi şi nişte frunze uscate) apoi o iau în jos. Băăăăă, da mult mai coboară poteca asta... Cobor eu cât cobor şi îmi dau seama că nu am mai văzut de mult banda galbenă. Într-un mod dubios, aceasta părea de aici înlocuită cu puncte albastre fără contur alb. Deşi nu păruse să se ramifice nicio chestie care să aibă faţă de potecă, mă întorc totuşi până la ultimul marcaj. Dau mâna cu el bucuros că îl revăd apoi casc ochii după poteca marcată. Cobor la loc în lungul acelui şleau adânc de vreo jumătate de metru, situat pe dreapta potecii. Dau reperul acesta aşa, în caz că mai bălăureşte cineva pe acolo. Se termină şanţul, poteca neramificată merge liniştită spre vale. Pus în faţa lipsei opţiunilor, mă las dus spre nord, coborând cu coada între picioare. Vremea era superbă, din când în când se vedea abruptul Postăvarului printre copaci, poteca era suficient de clară aşa că nu aveam niciun motiv să intru în panică. Totuşi, de ce naiba coboară atât de mult? Şi de ce nu mai apare banda aia galbenă? Eu vreau să apară!

Ceva mai încolo traversez un mic curs de apă (un crac al Pârâului cu Brazi, se pare) care în mod normal nu avea ce căuta pe marcaj. Deci e clar! Am reuşit să mă rătăcesc. Mare performanţă! :) Parcă special pentru a mă irita pe mine încep brusc să fugă poteci late în dreapta, majoritatea folosite pentru coborât copaci doborâţi, cel mai probabil. Pe ce criteriu s-o alegi pe cea bună? Şi chiar e OK să urc spre dreapta? A urmat, vorba lui Ratză, momentul democratic. Creierul a ales să rămână pe loc, picioarele au ales să continue pe unde le taie capul. Şi le-a tăiat capul să o ia tot în jos până au nimerit într-un drum forestier. Eu am luat-o după ele. Între timp a ieşit şi creierul din grevă aşa că am încercat să mă prind cât de cât unde mă aflu. Scot busola care stătuse bine mersi în rucsac, scot tableta, pornesc Gogu Hartă, pornesc wi-fi, 3g şi gps, aştept… Aflu că drumul merge spre vest, urmând să ajungă aproape sigur în triunghiul roşu, 1,3 km mai la vest faţă de intersecţia cu banda galbenă. Mă uit la ceas şi constat că e cam târziu. Nu mai e timp de Vf. Postăvarul, nu reuşesc nici acum să verific cum arată fetiţele din Poiana Trei Fetiţe. Dezorientarea costă, timp…

Go West, atunci… Dar înainte de asta, iau o lungă pauză pentru a mă gândi la reconfigurarea traseului. Pun rucsacul pe marginea drumului dar aud o maşină venind. Drumul îngust mă determină să mă mut şi mai pe margine. Câteva minute mai târziu maşina se întoarce. De data asta pare să treacă mai aproape de mine aşa că dau să fug mai pe margine, ocazie cu care rucsacul îmi alunecă în şanţul înierbat. Îl las acolo, fără să mă gândesc că ar putea fi umezeală. Am avut noroc, nu a fost…

Aveam vreo 4 opţiuni pentru continuarea traseului după dedusa intersectare cu triunghiul roşu. Nu îmi era deocamdată prea clar ce o să aleg. Schimb sms-uri cu Cristi care se uita la poziţia mea de pe Gogu Hartă, adun rucsacul din şanţ şi pornesc la drum. Legat de sms-uri, aveam să constat la finalul zilei că nu mai transmisesem aşa o avalanşă de sms-uri din perioada în care-mi propusese Cristina s-o dezvirginez. :) 100 de metri mai încolo întâlnesc drumeţi. Îi salut dar mi se răspunde într-un grai necunoscut. Ne punem de acord ca ei să vorbească în engleză iar eu să-mi chinui neuronul într-o încercare fără şanse prea mari de reuşită de a înţelege şi de a mă face înţeles. Scot oamenii o hartă (pe care desigur că o aveam şi eu în rucsac dar încă nu o scosesem), le arăt cam pe unde bănuiesc că ne aflăm, încerc să le explic că poteca este distrusă şi lipsită de marcaj, le explic din gesturi că panta creşte mai încolo. Până la urmă nu ştiu dacă am reuşit să mă exprim suficient de clar dar măcar am încercat să fiu util. La despărţire unul dintre drumeţi pleca fără să-şi ia beţele telescopice. Reuşesc să îmi găsesc cuvintele şi îi atrag atenţia. Ne continuam fiecare aventura… Oare ce or fi căutat pe drumul ăla?

Ceva mai jos dau într-un drum forestier cu traseu în U. Pe ramura stângă, o plăcuţă: DF Pârâul cu Brazi 2900 m. Ora 11:20 şi 19 grade Celsius. Scot harta şi mă prind cam pe unde sunt. Normal, pe hartă nu apărea exact ce vedeam eu, drumul pe care venisem lipsind cu desăvârşire, probabil pentru că era mai nou ca harta. Mă uit la sensul în care curgea râuleţul care tăia U-ul drumului şi constat că, pe acest criteriu, ambele ramuri de U merg spre aval. Harta sugera că ar fi bună varianta din stânga aşa că dau să pornesc pe ea. Când mă uit mai atent, constat că varianta stângă merge puţin pe malul râului apoi începe să urce pe versantul stâng. În faza asta nu aveam niciun interes să urc aşa că am sfârşit punându-mi speranţele în varianta dreaptă. Merg pe ea destul de puţin până dau de o altă plăcuţă: DF Valea cu Noroi. Ceva mai jos dau în ceea ce părea să fie drumul mare. Fac stânga nu foarte convins şi dau curând de marcajul triunghi roşu.

Eram din nou pe teren cunoscut, în sensul că mai fusesem odată pe aici, acum vreo 20 de ani. Continui la vale, văd un panou care atenţiona că în zonă mişună animale periculoase (pume, pantere, jaguari, elefanţi şi lăcuste, cred...), mai încolo dau de o barieră, încep să apară maşini parcate, turişti picnicari, chiar corturi. Printre toate astea mai apăreau şi drumeţi precum cuplul în vârstă cu care am schimbat câteva vorbe. Pentru că aveam o vagă îndoială, am profitat de ocazie şi am întrebat dacă ăla e drumul spre chei. Mi se confirmă şi mi se spune că, având busolă, sigur m-am orientat bine. Cum să le spui oamenilor că, acum vreo 10 ani, am pierdut traseul prin Leaota deşi aveam GPS? :) Uneori nu e suficient să ai device-urile necesare pentru orientare, trebuie să mai ai şi toţi neuronii la tine...

Dintr-o maşină trasă pe stânga (totul se raportează la mine, la sensul meu de mers, cred că v-aţi prins deja că eu sunt cel mai important din jurnalul acesta :) ) un nene mă întreabă dacă ăla e drumul spre Poiana Braşov. Îi explic cam unde duce drumul şi că mai sus e pusă bariera dar el insistă că a văzut Vf. Postăvarul şi poate ajunge în Poiană pe acolo. Insist şi eu sugerănd că, în jos, s-ar putea ramifica un drum la dreapta care să ducă la Poiana Braşov. Nu mă gândisem la DN dar, consultând harta mai târziu, am constatat că şoseaua asfaltată era cea mai scurtă variantă pe care putea ajunge în Poiană un autodrumeţ.

Mai întâlnesc un tânăr cu rucsac care mă salută. Îmi părea cunoscut dar nu îmi mai amintesc de unde nici dacă mă pici cu ceară. Şi dacă îl consider tânăr… înseamnă că am cam îmbătrânit eu.

Se pare că am îmbătrânit degeaba, nu mai ştiu cum se merge pe munte… Generaţia tânără şi foarte tânără pare să ştie: merg sus câţiva băieţi vânjoşi, duc în rucsaci ceva ciment, ochesc un vârf important (secundul României, de exemplu), construiesc acolo o măgăoaie care nu se potriveşte sub nici o formă în peisaj şi apoi jignesc bătrânii care le critică opera. Acest paragraf nu se referă la drumeţul întâlnit duminică, se referă la nişte tineri pe care i-am criticat pe un vestit site de socializare.

Încerc să fac nişte calcule legate de durata traseului pe care aş putea continua dar creierul intrase din nou în grevă. Am mers mecanic în jos până a apărut pe dreapta abruptul Postăvarului (faţa sudică a Muchiei Cheii, dacă nu mă înşel). Nu îmi aminteam cum arată peisajul aşa că m-am bucurat de aşa imagini. M-a nemulţumit în schimb faptul că o grămadă de maşini stârneau praful pe drum. Văzând minunăţie de pajişte deasupra şoselei urc acolo pentru a face popas. Deşi iniţial vegetaţia părea înaltă şi încălcită, am găsit un loc orizontal, neted, cu iarbă mică, perfect pentru pauză. Singurul mic deranj era din partea diverselor insecte. Muşcam cu grijă din sandwich, să nu îngit din greşeală şi un picioruş de lăcustă. Deşi nu mă mai grăbeam, am încercat să nu stau prea mult pe loc. Ţi-ai găsit! Exact acum s-a trezit intenstinul să protesteze. Iar eu nu aveam la mine pastila de după... Mă plimb un pic pe pajişte în căutarea unui loc care să îmi ofere mai multă intimitate, găsesc un loc între nişte copaci, loc din care nu se vedea drumul, constat că e cam în pantă dar încerc. Nu sunt eu prea pretenţios la capitolul acesta dar de data asta m-am constipat instantaneu. Ce bine! Nu mai pierd vremea! Dau câteva mesaje celor care se interesau dacă m-am rătăcit de tot apoi revin în drum.

Mai merg ce mai merg şi dau de bifurcaţia spre Trei Brazi şi Poiana Secuilor. Pe aici, plin de foişoare elegante de lemn, de corturi şi de oameni ieşiţi la picnic cu mândreţea de maşină din dotare. Aveam să aflu mai târziu că asta e zonă de agrement cu taxă. Ultima dată când trecusem pe aici, să fie şi de atunci vreo 15 ani, nu apăruseră aceste amenajări care, după părerea mea, nici nu erau de dorit.

Dacă tot am ajuns aici, hai să mai trec odată şi prin Cheile Râşnoavei care nu aveau cum să fie prea departe. Nici nu gândesc bine că observ mai jos, deasupra drumului, în stânga, un colţ de stâncă teribil de fotogenic. Mă retrag pe iarbă şi scot device-ul să fac poze. Scurtez pe cât posibil pauza.

Un cuplu tânăr, cu un bebeluş, mă întreabă dacă e ceva de văzut mai sus. Le spun că ar merita să urce dar, fiind cu copilul, sugerez să meargă cu maşina şi să se oprească din când în când să privească peisajul.

Intru în chei, iar mă opresc să pozez, casc gura la alpinişti, la biciclişti şi la parapantistul care se vedea atât de sus încât era să îmi rup gâtul privindu-l. Constat că sunt cam multe maşini iar asta nu e deloc pe gustul meu. Tai cheile în viteză, oprindu-mă din când în când să privesc. Se văd cumva pereţii ăia...

Se cam termină strâmtoarea dar cheile nu păreau terminate. Nici eu nu aveam astfel motiv să fac cale întoarsă. Indecis cu privire la momentul întoarcerii, îl decid totuşi când, pe stânga, apare un gard de sârmă ghimpată (pe lângă un astfel de gard trecusem şi aproape de Trei Brazi). Şi mă întorc. În mijlocul cheilor oportuniştii locului pregăteau săritura unui client. Pe un perete din stânga văd o echipă de căţărători. Iar pozez, iar merg mai departe. Căscând ochii la pereţi şi la maşinile care treceau ajung pe pietrişul de pe marginea şoselei şi inevitabilul se produce, îmi fuge pietrişul de sub tălpile bocancilor şi cad. Mă ridic, mă scutur de praf, mă felicit că nu sunt în pantaloni scurţi imaginându-mi probabil că nădragii au funcţionat ca un scut în calea pietrelor pe care căzusem. Şchiopătând doar cât să mă răsfăţ şi eu un pic, îmi văd de drum.

Ajung repede la drumul de pe V. Tociliţa, pornesc pe el la 13:55 când... observ cât de abrupt şi interesant face dreapta triunghiul albastru de Trei Brazi. Pentru că pe o variantă era un drum banal iar pe triunghiul albastru chiar se mergea pe potecă, am decis să merg spre Trei Brazi. Raluca, parcă aşa ţi-ai ales şi tu traseul cândva... Şi am pornit în sus, gâfâind cu spor şi ajutându-mă de beţele de autocărat. Când, pentru puţin timp, am văzut că poteca devine aproape orizontală, m-am bucurat. Doream eu potecă dar nu chiar una care să-mi scoată sufletul. N-a durat mult bucuria, marcajul a început din nou să urce... Văd în dreapta plecând aparente poteci care ar putea duce în vârful pereţilor care formează cheile. Cândva parcă le-aş testa...

Triunghiul începe să facă bucle ciudate, bine semnalizate. Merg liniştit. Nimic dubios nu se mai putea întâmpla... Totuşi, ceva mai târziu, la o trecere de câţiva metri printre copaci care aproape sufocaseră poteca, aleg o rută ocolitoare călcând crengile uscate. Revin în potecă şi văd doar banda de plastic cu KTM, atârnată în copac pe post de marcaj pentru cine ştie ce cursă enduro. Pentru că, până aici, marcajul turistic şi benzile de plastic au mers în paralel, mă bazez pe acest marcaj nestandard şi merg în continuare. Merg, tot merg, tot merg... Şi la Trei Brazi nu mai ajungeam deşi cam trecuse ora notată pe indicator. Triunghiul albastru dispăruse de mult, mi se părea neproductiv să mai încerc să mă întorc la ultimul marcaj. Poteca largă evolua frumos prin pădure, când pe culme, când pe curbe de nivel, era soare, era frumos, eu eram încă odihnit (cine ar obosi după un traseu atât de scurt?) aşa că am băgat ochii în busolă destul de târziu. Cu ocazia asta m-am speriat un pic din cauza unui zgomot suspect din pădure. Mi-am dat seama câteva secunde mai târziu că mă speriasem de o veveriţă care umbla prin frunziş. Era drăguţă veveriţa...

Constat că motorizaţii ăştia aveau traseu spre vest. Iar vest! Să-mi fie de cap cu vestul meu! Încerc să mă localizez pe Gogu Hartă şi constat că nu e prea departe şoseaua Predeal- Râşnov. Deşi nu-mi plăcea că am nimerit pe lungitură, dau înainte. Şi merg, şi merg... Benzile portocalii fac stânga dar eu consider că e mai bun drumul care face dreapta, coborând relativ abrupt. Mă trezesc curând “îngropat” cu drumul, malurile de pământ din laterale fiind înalte de vreo 3 metri. Acasă mi-am dat seama că, dacă aveam ghinion de o ploaie torenţială care să mă fi prins acolo, nu era deloc plăcut.

Drumul se ridică cu timpul înapoi la nivelul general al pădurii, benzile portocalii revin în calea mea, mă străduiesc să ţin direcţia vest. Pădurea se termină şi nimeresc într-o poiană largă, plină cu văcuţe fericite. Linia drumului se pierde în iarbă, benzile portocalii se pierd şi ele, undeva în dreapta parcă ghicesc o maşină parcată aşa că mă îndrept într-acolo cu speranţa că voi ajunge în DN. La 10 m de maşină ce să vezi? Un răuleţ lat de câţiva paşi, nu prea adânc. Îmi găsesc un traseu frumos pe pietre, dau din beţe cu talent şi mă văd dincolo. Constat că maşina e parcată pe marginea unui drum forestier. Dar asfaltul? Unde e asfaltul?

Am două soluţii: mă aşez cu fundul în iarbă şi-mi smulg părul din cap (nu că aş mai avea prea mult) sau mă gândesc la direcţia pe care e bine să o urmez. Al naibii drum, putea fi parcurs atât spre dreapta cât şi spre stânga. Mă uit la busolă şi, fidel principiului Go West, fac stânga. Curând dau de marcaje, tricolorul făcut din triunghiuri. Fir-aş! În jurul cozii am mers!

Dacă te uiţi pe harta Postăvarului scoasă în 2014 de Schubert & Franzke (pe care mi-am cumpărat-o recent de pe mormota.ro) poţi vedea pe unde am bălăurit eu după ce am pierdut triunghiul albastru: din zona Dealului cu Mesteceni (pe care eu nu am văzut indicatorul menţionat pe hartă; probabil nu am ajuns chiar până la el) am luat-o ca berbecul în dreapta pe Dealul Cheia Mică continuat cu Dealul Surducului apoi am ajuns în zona confluenţei dintre Pietrosul şi Cheia.

Dau să întreb nişte oameni campaţi pe marginea drumului unde naiba mă aflu dar mă întâmpină doi căţeluşi lătrători. Îmi piere cheful de socializare aşa că rămân cu incertitudinea. Tura asta pare să fi funcţionat bine pe post de expunere la incertitudine, într-o încercare neprogramată de tratament pentru intoleranţa la incertitudine care rezultase cândva că îmi este specifică, în urma unor teste de anxietate.

Pe când deja mă îngrijoram vag cu privire la ora la care aş fi ajuns în Predeal pe una dintre variantele posibile de aici, în timp ce căscam ochii pe marginea drumului (ocazie cu care am văzut “călăria” din zonă), mă trezesc că mă ajunge din urmă cuplul de drumeţi cu care mă întâlnisem cu câteva ore în urmă. De data asta erau în maşină.

-Vii cu noi?-Încotro?-Braşov.-Perfect! Mulţumesc!-Te lăsăm la gară.

Să fi fost cam ora 16:00 când am urcat în maşină. Nu mi-am imaginat niciodată un aşa mare noroc dar... uite că viaţa mai oferă şi surprize plăcute, nu te ţine numai în şuturi. De aici mi-am luat gândul de la drum. La volan, soţia omului era obişnuită cu traseul. El, un domn la vreo 55 de ani (dacă am reţinut corect), pasionat de munte, biciclist (mi-a arătat o fotografie recentă, urcase cu bicicleta pe Vf. Piatra Mare), membru al unui club care participă la Ştafeta Munţilor, îmi sugera să caut un club cu care să umblu. Chiar mi-a sugerat câteva: Gaska, Arcul Carpatin, Jnepenii. Nu auzisem de ele dar sunt vizibile dacă nu prin altceva, măcar prin participarea la Campionatul Naţional de Turism Sportiv Ştafeta Munţilor. Teoretic, cu recomandarea lui Sorin din Braşov, un astfel de grup m-ar putea “adopta”. Asta dacă aş fi dispus să încerc. Totuşi, nefiind eu prea pasionat de competiţii, de ieşiri în grupuri mari şi de socializare în general, e posibil să rămân la turele mele solitare care, fiecare în felul său, lasă în urmă amintiri interesante.

Oricum, bunăvoinţa omului merită apreciată. Nu am nici cea mai vagă idee dacă va citi acest text dar eu îi mulţumesc şi pe această cale pentru călătoria de duminică şi pentru conversaţia plăcută de pe drum.

Odată ajuns în gara Braşov (pe la 16:20) am văzut că era relativ repede un tren cu care puteam să mă retrag spre casă dar, nefiind atât de dornic să părăsesc Braşovul, mi-am luat bilet la IR 1622 care urma să plece, cu întârzierea specifică, pe la 18:30. Între timp m-am plimbat puţin pe lângă gară căutând ceva tentant de mâncat (deşi ceva ofertă era, mofturosul de mine nu a găsit nimic interesant) şi căscând gura la o hartă a oraşului plasată după un gărduleţ, destul de departe de ochiul privitorului după care m-am retras pe peron, m-am împrospătat un pic cu nişte şerveţele umede, mi-am schimbat tricoul care cam puţea a transpiraţie după efortul şi căldura de peste zi apoi am stat pur şi simplu aşteptând sosirea trenului. Aproape de momentul în care a ajuns trenul a pornit o grindină cum nu cred să mai fi văzut până acum, asta după ce a trebuit să pun ceva gros pe mine pentru că începuse un vânt destul de rece. Am urcat în tren printre boabele de grindină şi am aşteptat să fie ataşat vagonul 6 care doar începând de aici mergea. După mai puţin de trei ore ajungeam în Bucureşti, pe tren având în preajmă două grupuleţe dinspre care se auzeau din când în când vorbe care îmi stârneau un zâmbet. Pe la Buşteni, în dreapta mea a ajuns o fată drăguţă care a încercat de câteva ori să facă conversaţie dar mizantropul din mine nu prea a răspuns la provocări.

Ajuns acasă, deşi nu mai obişnuiam de mult să fac asta, am vorbit puţin cu tata despre traseu, având în vedere faptul că, prima dată, cu el ajunsesem în zona aia, parcurgând atunci, într-o zi, traseul Timişul de Sus – Groapa Calului- Pârâul Cheii- Cheile Râşnoavei- Cab. Cheia- Pârâul Rece- Trei Brazi- Predeal.

Făcând acum nişte calcule constat că, dacă nu apărea maşina salvatoare, era posibil să ajung în Predeal aproape de 8 seara, caz în care m-aş fi întors acasă cu un tren care nu cred că mi-ar fi permis să ajung cu metroul până la mine-n cartier…

CONCLUZIE: Deşi am pierdut marcajul de două ori într-o zi, pe trasee diferite, pun asta pe seama neatenţiei mele, nu pe seama marcajelor rare, lipsă, prost plasate sau mai ştiu eu cum. Aşa că, pentru cei care adoră să lase urme prin munţi, spun acum că nu e nevoie de remarcarea zonei. Mulţumesc!

Vineri, 25 septembrie 2015 - 18:54 
Afisari: 3,992 


adriannegoit..