Geiger 2009
Data:30.08.09
Participanti: Elena, Irina, Alex, Florin
Localizare: Cindrel
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
O sa incep cu urarile de bine:
1.
In primul rand multa bafta si sa realizeze ce si-au propus - Andreea,
Lucian si cei cu care vor face echipa la Transalpine Goretex Run:
http://www.transalpine-run.com/.
Pentru mine ramane deocamdata un
vis frumos, dar anul viitor sper sa alerg dupa ei in acest ultramaraton
montan. Inca o data mult succes!
2. Felicitari pentru Captain si
echipei alaturi de care a organizat Eco Explora :
http://www.eco-explora.ro/anul acesta. Este un concurs de adventure
care ar trebui mai mult mediatizat si care merita toata atentia
pasionatilor acestui sport. Sper ca anul viitor numarul de echipe
inscrise sa surclaseze celelalte concursuri.
Inca suntem la
Cisnadie si deja la orizont se vede scris cu litere de-o schioapa: MPC
(Maratonul Pietrei Craiului). Am eu un fix: mi se pare ca terminarea
unui maraton si a unui triatlon reprezinta telul suprem in materie de
sport.
MPC-ul o sa-mi ofere sansa de a-mi indeplini unul dintre
vise: este vorba de un maraton si nu orice fel de maraton - unul montan.
In
alta ordine de idei, m-am obisnuit deja cu ideea ca eu sunt un finisher
(cel mai incapatanat finisher), dar atat. Nu pot sa lupt la individual
cu profesionistii de la MTB sau alergari montane. Pot sa termin curse
in cele mai cumplite conditii, dar n-am calitatile necesare sa ajung pe
podium. Asa ca eu sunt linistit: stiu ca o sa termin MPC-ul (daca nu am
probleme de sanatate). Cu Elena in schimb e alta poveste: ei i-a intrat
un cui in cap cu maratonul asta. Si vrea sa-l alerge cat mai bine.
Asa
ca imediat dupa CA intocmeste un program de antrenament de 7 saptamani.
Ma uit peste el si raman traznit: obosesc numai sa il citesc.
Alergam
pe stadion, pe scari, la Padurea Verde, la Slatina, ne dam cu
bicicletele in pauzele de alergat. Nici Tom Hanks din Forest Gump nu
alerga atata. Alergam in fiecare zi si timpul zboara din nou si noi
alergam sa-l prindem din urma.
In program apare ca antrenament si Geiger.
E
vorba de concursul de MTB care se tine la Sibiu. Organizatorii vor sa
faca cel mai greu si spectaculos concurs de MTB din tara; anul trecut
au reusit.
Impreuna cu Irina si Florin ajungem vineri seara la
primitoarele noastre gazde: Remus si Roxana. Povestile (si berea) curg
pana spre dimineata.
Sambata e declarata zi de relaxare. Florin
merge sa faca o tura de Trans cu cursiera. Eu raman la o partida de
pescuit pe malul Oltului. Ma plictisesc repede aici si imi iau
bicicleta ca sa ma incalzesc.
Pornesc in sus pe Valea Avrigului
si merg pana bine dincolo de Poiana Neamtului unde se termina drumul
forestier. A fost...diferit. A fost opusul a ceea ce am facut de 6 luni
incoace: am mers la plimbare si m-am bucurat de fiecare metru facut. Nu
m-am antrenat, n-am avut timpi impusi, concurenti de depasit. M-am
oprit de multe ori fie sa beau apa de la un izvor, fie doar sa ma uit
la apa Avrigului.
La intoarcere m-a parasit romantismul si am incercat sa nu cobor sub 30km/h. Urcarea pe valea Avrigului a fost o tura superba.
Seara
mergem pana in Poiana Dumbrava unde ne intalnim cu prieteni de departe:
Maus, Cristi, George etc. Mai bem niste beri si ne retragem la culcare.
Eu sunt inscris la tura lunga: 92km. Elena si-a schimbat decizia si va concura la tura scurta: 45km.
Sunt
foarte multi concurenti la start: peste 300. E interesant de analizat:
anul acesta sunt inscrisi putin peste 20 de concurenti la tura lunga,
restul sunt la tura scurta.
E bine sa fie asa: oamenii au
inceput sa constientizeze cu ce se manaca sportul acesta. Ovidiu si
organziatorii au accentuat faptul ca tura de 92 scoate sufletul din
tine.
Pe de alta parte e mai mult decat imbucurator ca de la an
la an si mai mult, de la concurs la concurs, numarul participantilor
creste in ritm exponential. Asa trebuie sa fie. Andreea spunea intr-un
comentariu ca avem obligatia sa continuam, ca suntem un model pentru
ceilalti. M-ar bucura sa stiu ca macar o parte din povestile noastre
i-au determinat pe unii din participanti sa ia startul la diverse
competitii. Pe langa nucleul care de 4 ani a ramas neschimbat, cu
fiecare concurs tot mai multi oameni au inceput sa ingroase randurile
participantilor. Asa si trebuie sa se intample.
Un sir
interminabil de concurenti se aliniaza la start. Noi suntem in coada
lui alaturi de Dan Spulber care ma incurajeaza ca o sa ne mai intalnim
pe traseu.
Sunt a naibii de relaxat - nu am mai fost asa de
linistit la nici un concurs. Am vazut cine s-a inscris la 92km si nu am
cu cine sa concurez. In sensul ca ceilalti sunt mult mai buni.
Majoritatea sunt profesionistii: Elite-ul.
Start. Dupa vreo 2 -3
minute dupa primii concurenti plecam si noi. Urmeaza portiunea de
padure unde inghesuiala e la ea acasa. Incerc sa ma tin dupa Dan ceea
ce nu e deloc usor. Ma distrez la culme facand slalom printre
concurenti. A contat enorm Iron Bike-ul. Si inca nu realizez pe deplin
cat de mult mi-a schimbat felul de a ma da cu bicicleta. Efectiv imi
place viermuiala asta si slalomul nebun printre copaci si concurenti.
Ies
repede din padure si continui depasirile pe portiunea de camp. In scurt
timp ajungem la prima urcare unde trebuie sa recunosc ca nu excelez. Nu
am motivatia si indarjirea de alta data. In schimb de data aceasta ma
uit si eu pe unde merg si incerc sa vorbesc cu concurentii cand ii
ajung din urma. Ceea ce pare ca ii enerveaza pe majoritate - evident
unii au venit sa traga aici nu sa stea la taclale.
Ajung la
primul punct de alimentare. Ma opresc, inspectez pe indelete ce e
pe-acolo si pornesc la deal. E vorba de urcarea spre varful Magura pe
care am facut-o pe noapte si la CA.
SUPERBA. E una din cele mai
frumoase urcari de MTB pe care le-am facut. O poteca destul de lata
perfect nivelata care te urca usor prin padure catre golul alpin.
Savurez fiecare pedala.
Bun, OK, recunosc, savurez la fel de
mult si fiecare concurent depasit. Neavand idei de podium mie imi
convine sa iau startul din spate. Asa depasesc mai multi concurenti...
Pe
urcare depasesc si ultimele fete si imi zic ca daca ele sunt deja aici,
Elena o sa aiba ceva de tras. Din pacate (si nu sunt deloc ironic) se
termina urcarea. O portiune scurta (prea scurta - si din nou nu sunt
ironic) de push bike si incepe coborarea de pe Magura.
De aici
se coboara destul de accidentat spre Poiana Trandafirilor. Din spate se
aude : "Ho, ho, ho!!!". Ho o fi insemnand ceva la tine acasa... Sunt
acrosat de ghidonul lui, reusesc sa imi tin echilibrul contrabalansand.
Continua sa pedaleze pe o portiune brazdata de santuri ridicand in urma
un nor de praf dupa care zboara si se prabuseste.
Trec pe langa
el, uit de orice urma de umanitate si urmeaza injuratura 1 de la Geiger
2009. Franez si dau sa ma intorc, dar un arbitru sau salvamont deja
alearga spre el. Plec nervos - mi-e foarte bine cu 2 picioare infipte
in cur si stand asa intr-o singura bucata...
Urmeaza bifurcatia
de trasee si aici ma ghideaza Alex Presecan pe drumul bun. Ma bucur
acuma ca am scapat din iuresul de la tura scurta. Acuma sunt singur pe
creasta Cindrelului.
Amu' (ca sa fiu in nota locului) ma detasez
complet de concurs si regret ca nu mi-am luat sapuniera cu mine.
Peisajul e foarte frumos.
Organizatorii au introdus o coborare si urcare suplimentara, marind diferenta de nivel la 3200m.
Se
coboara repede si frumos pana in CP2. Pe drum ma intalnesc cu Omu'
Negru -Dorin. La o trecere peste un parau injuratura nr. 2 mai mult asa
ca sa ma aud vorbind.
CP2 si ma simt excelent. Mai suntem cu un
baiat (scuze, dar memoria mea e varza, nu retin nume, doar
fizionomii...). Pornim toti 3 pe a 2-a urcare - cea care ne va scoate
catre Paltinis. Dorin e in forma si o ia repede inainte. Noi ramanem
cat de cat grupati.
Urcarea e greu de descris: e un valcel
(probail un fost drum forestier) spalat de ape. Un V cu pereti nisiposi
prin care e imposibil sa mergi cu bicicleta. Localnicii au croit o mica
poteca pe una din laturile V-ului. Urcare se transforma in incercarea
de a urmari aceasta potecuta. Cateodata coboara in V si aici trebuie sa
te cateri efectiv cu bicicleta pe bolovani si sa incerci sa nu derapezi
pe nisip. Dupa aceea trebuie sa iesi repede pentru a prinde repede
poteca.
E ciudat cum lucreaza psihicul uman: daca trageam pentru
ceva aici as fi plans de nervi. Acuma (pentru a 3-a oara fara ironie)
este efectiv o placere. Incerc sa vad daca s-a prins ceva de mine pe
single trail-urile de la Iron Bike. Stau cat se poate de mult in sa,
adaptez vitezele. Ma si opresc destul de des ca am uit la peisaj (nu
fac misto, chiar asta faceam) si sa ma hidratez fara sa fiu nevoit sa
horcai ca de obicei.
Urcam foarte repede (s-ar putea sa fi urcat
chiar mai repede decat daca as fi bagat capul in pamant si as fi tras
ca si catarul...).
Incerc sa urc cu roata din fata pe un bolovan
acoperit cu nisip. Nu am grip suficient, imi derapeaza roata, incerc sa
ma echilibrez, nu reusesc si cad ca un bolovan cu picioarele prinse in
SPD-uri. Rotula dreapta isi alege ca tinta un bolovan si se opreste fix
in el.
Si dintr-o data toata placerea concursului dispare. E
inlocuita cu o durere asa de ascutita incat stau cateva secunde bune
chircit de durere si urland. Abia reusesc sa ma ridic si incep sa alerg
in jurul bicicletei ca sa scap de impunsatura acuta din genunchi.
Icnind la fiecare pas ma urc in sa si dau sa plec. Ete mumu... Cand dau sa pedalez imi explodeaza genunchiul.
Na, ca ma si gandeam ca n-o sa am material de blog. Asa, sa trecem acuma la partea cu dramatismul...
Maros,
MPC si alte concursuri sunt in fata. Mai e un pic (credeam eu) pana in
Paltinis si de-acolo ma retrag pe sosea. Nu e de joaca cu genunchiul -
anul trecut am tras dupa mine o tendinita 9 luni. Si dupa cum ma doare
acuma am neplacuta senzatie ca de data asta nu e vorba de tendoane...
Sunt
un finisher - cel mai incapatanat. Nu o sa renunt. La celelalte
concursuri de care aminteam nu am luat inca startul asa ca ies din
calcul. Dar aici nu o sa ma fac de cacao. In sa si la deal baiete! Cel
mai nasol e cand trebuie sa fac pushbike. De fapt cand trebuie sa ma
urc iara in sa dupa ce car bicicleta. Urmeaza 2-3 minute de durere
cumplita pana cand probabil imi amorteste piciorul.
Iesim in
creasta Cindrelului si aici imi dau seama ca nu mai e chiar "un pic"
pana la Paltinis. Pe un indicator de creasta scrie ca ar mai fi 3 ore
si jumatate. In timp ce pedalez greoi flasback-uri de acuma 2 saptamani
imi revin vii in memorie: simt fiecare pedala facuta atunci in noapte
alaturi de coechipierii mei, recunosc fiecare loc prin care trec.
Vremea
se anunta de la inceput nefavorabila, mai ales dupa-amiaza. Acuma e
deja dupa-amiaza asa ca la inceput timid, dupa aceea din ce in ce mai
tare incepe sa ploua. La plecare m-am laudat la toata lumea ca sper ca
o sa ploua. Ca eu sunt puternic psihic si ploaia, si in general vremea
proasta, nu face decat sa ma motiveze.
Na, acuma ploua! Urcam
portiunile bine cunoscute de bolovanis care acuma mai e si alunecos.
Incet, incet devin ca un gogosar murat. Tricoul umed imi apasa greu pe
piept si incep sa ma prost dispun de-a binelea atmosfera cetoasa din
jur ajutandu-ma si ea mult.
Traseul e valonat aici, asa ca toata
caldura castigata pe urcari o pierd pe coborari si ajung destul de
inghetat la PA3 unde ma intalnesc cu Marc. Bag seama ca senzatia acuta
de frig e mai pregnanta decat durerea din rotula - de aici pornesc
pedaland serios mai departe. Dau frenetic din picioare ca sa ma
incalzesc.
Mi-am pierdut coechipierul prin padure - avea o problema cu schimbatorul pe spate - asa ca acuma sunt singur.
Paltinis si de aici urmeaza coborarea catre Gura Raului. Pe asta nu o stiu - e noua fata de anul trecut.
E
vorba de o portiune de carat bicicleta la vale. S-a oprit ploaia, dar
mie mi-e inca frig asa ca sunt mai mult decat bucuros sa fug cu
bicicleta dupa mine - macar asa ma incalzesc si eu. O noua portiune
care mi-a placut - asta inseamna MTB, nu doar sa pedalezi pe drumuri
forestiere largi dupa care sa cobori dormitand pe aceleasi drumuri...
Urcarea
care urmeaza nu o mai tin minte, am tras din nou ca sa ma incalzesc si
cred ca a trecut repede -nu am kilometraj asa ca ma orientez doar dupa
profilul primit de la organizatori.
Coborare - s-ar putea sa ma
insel, dar cred ca asta e coborarea care a facut istorie anul trecut.
Valceul ingust plin de bolovanui care a dat de furca multor
participanti. Vreau sa pornesc si...surpriza! Nu mai am frana pe fata.
Aveam sa aflu acasa ca una din placute am pierdut-o, iar cealalta era
complet roasa.
Puteti sa va imaginati ce inseamna sa coborati pe
noroi, nisip si pietre blocand numai spatele: in cel mai fericit caz
derapezi ca pisica pe gheata. In general derapezi si cazi. Creierul e
obisnuit sa stie ca atunci cand apesi pe maneta stanga se intampla
ceva. Doar ca acuma nu se intampla nimic. Asa ca prind viteza, apas
spatele, derapez, apas fata, nu se intampla nimic, apas mai tare
spatele, derapez si mai tare si pic. Si de la capat.
Cu toate
acestea ma incapatanez sa nu cobor pe bicicleta. De ce? Pai, nu stiu. Nu
ma mai doare piciorul, aproape ca m-am uscat si din nou sunt complet
detasat de concurs asa ca acuma ma concentrez sa invat sa cobor in
conditiile date. Picajele nu ma enerveaza si coborarea se termina cu 0
injuraturi. Cred ca am reusit sa cobor pe bicicleta peste jumatate din
distanta si sunt foarte mandru de mine.
Pe drumul forestier din
Gura Raului ma intalnesc cu Dan -si-a rupt o bucata de cadru. Daca nu
as fi vazut cu ochii mei as fi zis ca asa ceva e imposibil. Dan chiar
are ghinion daca ma gandesc numai la ultimul an de concursuri de MTB.
Incep
urcarea pe forestier si aici sunt obosit. Imi simt gambele grele.
Incerc sa mananc un Corny pe urcare, il bag tot in gura si nu mai pot
sa respir. Asa ca urc o portiune buna scuipand bucati de baton. Ma, ce
naiba?! Ma opresc, ma pun in fund si imi mananc linistit batonul, dupa
care pornesc mai departe bine dispus.
Ultimul punct de control -
o ultima urcare si dupa aceea o portiune valonata pe creasta
dealurilor. Aici ma ajunge din spate un concurent care statea mai rau
decat mine: nu mai avea nici o frana. Mergea foarte bine la deal, dar
pe coborari era destul de infricosator sa te uiti la el.
Birui
si ultima coborare tehnica din concurs, dar o ultima surpriza ma
asteapta inainte de finish. Noroiul. Daca pana aici traseul a fost
nisipos si in panta, incat abia daca iti dadeai seama ca a plouat, de
aici panta fiind mai domoala si solul fiind altul s-a format un lut
care se lipeste de cauciucuri. Cat ai clipi, bicicleta ajunge sa
cantareasca o tona si nu mai ai cum sa mergi pe ea.
Ajung sa o
car in spate si pe plat - e mai util decat sa o imping deoarece asa nu
se incarca cu noroi. O buna portiune merg prin namolul asta carand
bicicleta in spate. Nici chiar asta nu ma enerveaza - sunt aproape de
linia de final.
Inchid bucla si acuma sunt pe traseul pe care am
venit de dimineata. Din pacate nu pot sa accelerez - in padure noroiul
e parca si mai alunecos. Am parte de cateva cazaturi cu care as fi
punctat maxim la impresia artistica.
Final de Geiger 2009.
Elena, Irina, Remus si Florin ma asteapta. Si tricoul de finisher pe
care chiar il merit. Si o clatita mare cu mere rase.
Povestea
Elenei e scurta: a cazut urat de tot. Casca a stat intre tampla si
bolovan. Casca s-a spart, dar din fericire si-a facut datoria.
Genunchii busiti, soldul stang de doua ori cat dreptul, bratul drept
busit, gat de lup. A avut parte de 2 cazaturi serioase. Ghidonul
indoit, lock-out-ul de pe ghidon rupt, etrierul strambat.
Dar
cum avea sa povesteasca si ea la final nu asta a impiedicat-o sa urce
pe podium. A pornit din coada plutonului la start. A trebuit sa
depaseasca tot puhoiul si asta consuma timp: unul merge mai incet, la
altul ii e frica sa se dea la o parte, altii coboara pe langa bicicleta
si nu poti trece de ei. Nu e vina lor -toti au dreptul sa concureze. E
exclusiv vina noastra. Trebuia sa ia startul mai din fata, mai ales ca
stiam de anul trecut de imbulzeala de la start. Micile detalii care fac
diferenta...
Elena a terminat pe locul 5, eu...am terminat. Si
daca ma uit in clasament si scot de acolo Elite-ul, nu stau deloc rau
(bine nici nu au fost multi amatori, dar sa nu mai ziceti la nimeni).
Pentru mine a fost cel mai ciudat concurs: a fost primul concurs la care m-am simtit bine in timp ce concuram.
Si acuma cu laudele:
Am
fost la aproape toate maratoanele de MTB din Romania. Fara urma de
subiectivism traseul de la Geiger de la tura lunga e cel mai bine ales
traseu pe care am concurat. Push bike, single trail, forestier, fara
urma de sosea, urcari abrupte, coborari de viteza sau foarte tehnice. E
un traseu efectiv superb. Este ales in asa fel incat sa te aduca pana
exact in punctul dupa care ai zice ca ti-a ajuns: 92km cu diferenta de
nivel de 3200m.
Marcajul a fost exemplar. Nu s-a facut exces de
benzi sau marcaje: au fost puse exact in locurile in care trebuia. Nu a
trebuit nici macar sa franez pentru a-mi gasi drumul. Nici macar nu
trebuia sa-mi ridic ochii din roata: in punctele cheie erau sageti
indicatoare. Aici am vazut stilul de la Iron Bike: cu 30-50m inainte de
intersectii sunt puse sageti care indica directia pe masura ce te
apropi de intersectie.
Punctele de alimentare bine echipate si cu oameni entuziasti.
Una peste alta un concurs organizat la nivel profesionist.
La capitolul minusuri:
300
de concurenti sunt mult prea multi pentru un start comun. Sunt convins
ca se poate gasi o solutie pentru un start defalcat care ar
descongestiona traseul. Sau cei de la tura lunga ar putea sa plece cu
macar o ora inaintea celor de la tura scurta.
Elena si cu mine
am terminat concursul acesta mai batuti decat dupa oricare alta
aventura. Acuma stam si ne lingem ranile si speram ca maine sa putem
macar sa ne deplasam pana la stadion...
Si daca din intamplare aveti ceva de genul:
http://www.ciclism.ro/forums/classifieds/showproduct.php?product=1281&cat=4
dati va rog un semn.
La revedere in 2010 Geiger!
Marți, 1 septembrie 2009 - 00:45
Afisari: 1,821
hoinarii
Aventura pe bicicleta traita la maxim. Ai un moral deosebit mai ales la cate trante ai luat si problemele la genunchi ivite la o cazatura puternica.
Bravo !
Marți, 1 septembrie 2009 - 08:58