Frică? Frică! (Muntii Bucegi)

Acest jurnal nu urmărește relatarea tehnică a unui traseu montan. Nu încurajez repetarea unei asemenea experiențe ca cea relatată mai jos, însă îmi doresc să împărtășesc greșelile făcute de mine, în speranța că poate alte persoane nu le vor repeta. Dificultatea traseului și gravitatea factorilor ce au influențat această experiență sunt subiective, fiind văzute din prisma unei persoane fără condiție fizică și fără experiență montană.

Cu timiditate, am decis să scriu despre prima mea „tură” pe munte. Am scris în ghilimele, pentru că nu a fost chiar o tură în adevăratul sens al cuvântului, ci o experiență cam neplăcută, o lecție care m-a marcat și mi-a influențat întreaga viziune asupra vieții, în special a vieții mele. Sună dramatic, dar privind în urmă, nu găsesc o încadrare mai potrivită a acestei experiențe decât în categoria „Lucruri, treburi, decizii, întâmplări care mi-au schimbat viața”.

Marea mea iubire este marea, statul cu cortul pe plajă, înotat și lenevit toată ziua la soare. Cam nepotrivit lucru de dezvăluit pe un site dedicat munților, de acord, dar trebuie specificat pentru a înțelege cele ce vor urma. La munte am fost doar trecător, așa cum merg majoritatea oamenilor, am lăsat capul pe spate, am privit munții, i-am admirat și după am zis: „super, acum mergem la mare?”. Atitudinea asta a mea s-a schimbat total în data de 26 septembrie 2019, când am urcat pentru prima dată pe munte prin Valea Jepilor. Am mers împreună cu prietenul meu, Alex, în Bușteni, veniți pur și simplu pentru a mai schimba peisajul (că de mare era deja prea frig). Ne-am cazat pentru 2 nopți la o pensiune în apropierea pârtiei de ski, de unde aveam o priveliște foarte frumoasă asupra abruptului prahovean, cum aveam să aflu că îi zice. În prima zi, am decis să mergem la Cascada Urlătoarea, ca orice român care vine în Bușteni. Vremea era destul de răcoroasă, cam apăsătoare datorită norilor, iar Bușteniul destul de gol. Am pornit pe traseu veseli și dornici să aflăm care-i treaba cu muntele, însă veselia mea a cam făcut cale întoarsă când a văzut că e nițel de muncă, cam ai de urcat. Acum, când mă gândesc că traseul acela mi s-a părut solicitant, îmi transpiră palmele de indignare și mă gândesc: ce a fost în capul meu de am vrut ca a doua zi să urc pe un traseu cu mult mai greu ca cel ce ducea la cascadă? De notat, poate unii dintre cei care vor citi acest jurnal se vor întreba: aveam bocanci în picioare, și eram destul de echipați, nu știu cum dar treaba asta chiar am bifat-o, am ratat însă multe altele. După ce am terminat „solicitantul” traseu, ajunși la locul de începere a acestuia, am văzut un marcaj, cruce albastră (acum deja eram experimentați, știam că un marcaj înseamnă un traseu..) denumit Jepii Mici, care cică ne ducea sus pe platou. „Hmm, știi că eu n-am văzut niciodată Babele și Sfinxul, ce ai zice dacă am merge mâine?”, i-am zis lui Alex, uitând brusc că mai devreme m-a șocat cât de dificil e să urci pe munte. Am decis că mergem să mâncăm, verificăm vremea și analizăm harta să vedem ce e cu Jepii mici și dacă putem ajunge la Babe urcând pe ei. Am analizat cu „multă precizie” harta, am citit câteva informații (nu destule), am făcut nițel mișto de urși (aveau să facă și ei de noi haha), am mers la Lidl să luăm câte ceva de mâncare și ciocolată (pun accent pe ciocolată pentru că avea să ne salveze pe traseu) și am așteptat cu nerăbdare ziua de mâine. În urma prognozei meteo urma să plouă pe platou cam la ora 14, deci trebuia să facem în așa fel încât să ajungem înainte de 14. Bun, ne trezim la 7, vedem cum e vremea și ne decidem ce facem. În dimineața aceea, Bucegii erau complet în nori, nu vedeam nici măcar de unde începe pădurea, dar inconștiența, în toată splendoarea ei ne-a împins de la spate: „ce facem, mai mergem?” - „păi da, eu zic că ne descurcăm.” Și am pornit spre telecabina din Bușteni, ne am oprit la intrarea pe traseu, am citit iar plăcuțele, una atrăgându-mi atenția în mod special: cea care ne atenționa că zona e frecventată de urși și că intrăm pe propria răspundere. Textul ăsta mi a răsunat în cap în cele mai grele momente de pe traseu și a fost principalul motiv care a dat startul panicii. Nu mai țin minte exact ora la care am pornit, cred că undeva în jurul orei 10, urmând să ajungem la cabana Caraiman la ora 13:06. 

Pentru început nu era rău, drum drept, deja mă gândeam: „ce-i asta, pff urcăm în 2 ore maxim”. Erau destul de multe „semne” de urs, dar Alex îmi zicea că sunt de cal.. iar eu l-am crezut, nici nu mi-am pus problema ce să caute un cal pe aici și mai ales cum a urcat prin pădure? Noi tot traseul am fost tăcuți (oricum eram prea speriați ca să ne mai gândim la un subiect de discuție), iar atunci când vorbeam, vobeam în șoaptă.. am urcat pe ceață, cu vânt din față, pentru prima dată pe munte, traseu nu prea ușor, prin paradisul urșilor, Jepii, VORBIND ÎN ȘOAPTĂ, ne-am gândit că dacă nu-i deranjăm, nu ne deranjează nici ei, toată lumea e fericită. 

Cascada din Valea Spumoasă, de care habar n-aveam pe atunci, pentru un moment probabil am crezut că e Urlătoarea. Până pe aici traseul a fost chiar plăcut (atât cât poate fi de plăcut să mergi cu frica urișă de urs), dar imediat ce am ieșit din pădurea de foioase, am început să regret decizia de a urca. Devenea din ce în ce mai abrupt, singura satisfacție era că urșii au rămas în urmă, eram convinsă că ei nu urcă tocmai până aici. Chiar dacă ne-am gândit de câteva ori să ne întoarcem, numai gândul de a trece iar pe la urși îmi tăia respirația. Deci înainte, nu mai e așa mult! Dar mai era.. și semnalul nostru la telefon să vedem harta nu prea funcționa. Știm cu toții ce priveliști spectaculoase sunt pe Valea Jepilor, și spre cer și spre pământ, noi n am văzut nimic, îmi aduc însă aminte că o dată cu apariția stâncilor și a lanțurilor, am început să mai uit de oboseală și de „mamiferele ucigașe”. La un moment dat am văzut urme de bocanci pe potecă și ne-am bucurat, am sperat că poate ne mai întâlnim cu cineva pe traseu, dar n-a fost absolut nimeni în ziua aia pe acolo, înafară de noi. Și pentru a avea parte de toate peripețiile neplăcute într-o singură tură, am greșit traseul. Eram în zona stâncoasă, iar marcajul se afla pe un bolovan, oarecum pe mijloc, ceața devenise foarte densă și ni s-a părut natural ca traseul să ducă spre dreapta. Am început să urcăm abrupt pe stânci până într-un loc unde ne-am prins că marcaje nu mai sunt și că ne e imposibil să facem alpinism când abia știm să mergem pe munte. Am scos telefonul și am constat că întradevăr am greșit și că trebuia s-o luăm spre stânga. Am decis să ne întoarcem la ultimul marcaj, însă ne-am oprit brusc datorită unor pietricele care s-au auzit căzând puțin mai sus de noi. Când ne-am întors, am distins prin ceață, la vreo 15 metrii de noi, silueta unui animal care a fugit spre creastă. Am simțit atunci cum sângele din corpul meu își schimbă brusc direcția, dar creierul, dragul de el, și-a amintit că pe munte sunt capre negre, aceea era o capră neagră. În alte circumstanțe probabil că aș fi plâns de bucurie, o capră neagră atât de aproape de noi, dar atunci doar am respirat adânc și am continuat coborârea. Reîntorși pe traseu, acesta mi se părea din ce în ce mai epuizant. Nu-mi venea să cred în ce ne-am băgat, nu-mi venea să cred cât de dificil e muntele. Când am început să vedem cam până unde mai avem de urcat, am decis să facem o pauză, până atunci nu ne-am oprit mai deloc, doar pentru 2-3 minute cât să ne mai adunăm puterile. Ceața s-a împrăștiat în spatele nostru și ne-a permis să vedem o mică parte a traseului pe unde am urcat și... o supriză. Chiar pe firul văii, un animal se plimba plictisit, oprindu-se să mai adulmece iarba din când în când. De unde eram noi, părea foarte slab, parcă nu prea putea să fie urs, în capul meu urșii erau ceva de mărimea elefanților, însă mersul său era clar al unuia. (După ceva luni, rememorând ce am văzut atunci, am fost convinși că era un urs. Ce pot spune, norocul începătorului, probabil că am și trecut pe lângă Flori de colț dar n-am avut noi ochi pentru ele.). Odată cu ceața care a cuprins valea, panica ne-a cuprins și ea din nou și am pornit alert spre platou.

  A început să plouă mărunt și temperatura a scăzut simțitor. Când ne-am uitat încă o dată spre creasta care nu părea deloc mai aproape, am văzut din nou capre negre. Erau aplecate peste margine, fix deasupra noastră, stând ceva să ne spioneze până s-au convins că întradevăr „pericolul” e aproape și mai bine pleacă. După lupte seculare, am zărit cabana Caraiman, pe care ne bazam ca la ieșirea din traseu să ne oprim și să ne încălzim, înainte să pornim spre telecabină, pentru că clar nu ne mai întorceam tot pe jos. Dar surpriză, cabana Caraiman este închisă, așa cum e de mult timp, vremea sus este groaznică, vânt, ceață și ploaie. 

După ce am trecut peste frustrarea că mai avem de mers cam o oră până la destinație și că deja corpul și psihicul meu erau pe modul supraviețuire și speram să nu mă lase baltă acum, am continuat să orbecăim după stâlpii de marcaj. Când am auzit câinii lătrând, ne-am zis că sigur sunt de la Babele, nu mai e mult, hai să ne oprim si să mâncăm niște ciocolată. A fost cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, stând pe pământ, privind spre cine știe ce, pentru că ceața nu se risipise deloc. Cu ultimile puteri, am ajuns la telecabină, în timp util, dârdâind în mare fel, transpirați și epuizați, repetând în gând că nu ne mai trebuie munte cât o-m trăii. N-am văzut nici Babe nici Sfinx, pentru că e greu să te opui chemării „comfortului” și siguranței din clădirea telecabinei și „oricum e ceață, nu vedem nimic”. Nici din telecabină n-am văzut mare lucru, nici nu prea am dat atenție, tot ce ne doream era să mâncăm și să ne bagăm în pat. Când ne-am băgat la somn am fost recunoscătoare picioarelor că nu au cedat dar supărată pe munte că nu ne-a primit cum se cuvine. A doua zi când vremea s-a mai limpezit și am aruncat o privire spre Valea Jepilor, m-au trecut fiorii. Am căutat poze pe internet de pe traseu și am văzut ce splendori sunt pe acolo, ce priveliști, dacă vremea este frumoasă. Am aflat și că animalele nu te vânează, că ele sunt acasă, tu ești un oaspete neinvitat și neașteptat, și chiar și așa ele nu te gonesc, vor doar să știe dacă ești acolo, să evite o întâlnire inoportună. Cum le anunți? Faci zgomot, nu te furișezi, așa cum am făcut noi. Acum, când scriu despre prima mea experiență montană mă minunez cât de inconștienți am fost, dar și norocoși. Știu că dacă ceva neplăcut s-ar fi întâmplat, ar fi fost din vina noastră, nu a muntelui, nu a ursului, nu a vremii. Sigur că până am ajuns la concluzia asta a trecut ceva timp, multe zile după ce ne-am întors acasă ne aminteam ce idioți am fost și ne întrebam de ce naiba urcă oamenii pe creste? Însă muntele nu a rămas în cutia cu amintiri neplăcute, ne-a chemat inconștient la el pentru a ne împrietenii, am înțeles că noi doi, aveam nevoie de inițierea asta mai brutală, care să ne ajute să facem niște schimbări. Acum ne aventurăm pe poteci de munte pregătiți, cu mult mai puțină teamă, fără atacuri de panică, ba chiar pot spune că ne simțim mai în siguranță acolo decât pe străzile orașelor. Nu putem sta prea mult timp departe de cel care ne-a dat o lecție atât de frumoasă și importantă, care a sădit în noi o mare pasiune. Mulțumesc munte, te iubesc!

 

Miercuri, 17 noiembrie 2021 - 14:32 
Afisari: 781 


laracroft