Feerie în Hasmas - spectacol în două acte (Muntii Hasmas)

Actul întâi: Hăşmaşul Mare

Început de aprilie. S-ar zice că primăvara şi-a intrat în drepturi, dar iarna nu se dă bătută uşor, năpustindu-se cu un tăvălug de ninsori peste jumătate de ţară. În drum spre Hăşmaş vedem străzile Predealului înălbite, mai încolo câmpurile înverzite ale Ţării Bârsei, apoi berzele abia sosite ce-şi repară cuiburile cocoţate pe stâlpi de iluminat, şi în cele din urmă acoperişurile înzăpezite din Bălan.

Muntele Fratele (Ecem). În centru - colţul La Pândă

Parcarea de lângă biserica din centru e acoperită şi ea cu un strat fin de zăpadă. Soarele dă să se arate, dar nu prea are putere să risipească voalurile ce se tot rostogolesc dinspre munte. Deşi e amiază, gerul e stăpân peste Bălan, îngheţând orice sunet sau mişcare. Oraşul minier, altădată plin de viaţă, îşi ascunde în tăcere rănile unei tranziţii ce i-a gonit locuitorii spre alte meleaguri în căutarea unui trai mai bun sau măcar mai sigur. Tura începe cu un marş în lungul străduţei neasfaltate ce însoţeşte pârâul Fierarului (al lui Covaci). La capătul ei şi al unui sfert de oră ne aşteaptă panoul indicator al parcului, cu o hartă foarte clară, din dreptul căruia poteca noastră urcă în pădurea din stânga. Până aici drumul întins nu ne-a încetinit paşii, dar odată ieşiţi din drumul de ţară dăm de zăpadă serioasă. Cei care nu ne-am sinchisit în parcare să ne punem parazăpezile profităm de pauza informativă de la panou ca să ne blindăm. Urmează un urcuş susţinut prin pădure, ce scoate sufletul din noi şi polarele de pe noi.

Moara Dracului

Urcusul pieptiş se domoleşte odată atinsă creasta unui picior lung de munte, pe care înaintăm lejer, preţ de vreo oră, având tot timpul în dreapta panorama Pietrei Ascuţite. Poteca trece apoi pe celălalt versant al culmii, afundându-se din nou în pădure. Dăm de gheaţă, din fericire o porţiune scurtă dar care ne pune răbdarea şi echilibristica la încercare. Cosmin, cel mai dezavantajat dintre noi la ultimul capitol, din pricina chitarei pe care o duce în spinare, alunecă şi se alege cu o picătură de sânge din cauza unui ciot. Cu preţul picăturii de sânge chitara ajunge teafără la cabană şi ne va înveseli toată seara.

Puţin mai încolo ajungem la izvorul amenajat, pârâiaşul acesta fiind vinovatul gheţii de mai jos. Apoi vine o poieniţă, prima splendoare a acestei ture. Toată poiana e albă, un alb imaculat şi apretat. Crengile brazilor sunt acoperite parca cu puful brazilor de Crâciun. Una din poienile fermecate din basmele copilăriei. La capătul culoarului poienii se văd deja vârfurile Pietrei Singuratice: cabana e aproape. În direcţie opusă muntele Fratele, numit şi Piatra Ascuţită, îşi etalează ţancurile şi grohotişurile Morii Dracului:

La cabană facem joncţiunea cu colegii de tură veniţi din Oneşti, ajunşi doar cu o oră înainte. Ne instalăm într-unul din dormitoarele cabanei, înfulecăm ceva bucate drept prânz şi ne pregătim pentru drumeţia de după-masă. Mult mai blindaţi, căci cerul s-a zburlit între timp şi a trimis viscolul în întâmpinarea noastră. Înfofoliţi, încheiaţi până la ultimul nasture şi ultimul zimţ al fermoarelor, cu căciulile şi glugile trase până la linia irişilor şi cu capul în bărbie, părăsim confortul şi căldura cabanei în speranţa că prognozele ce au mizat pe o înseninare spre seară nu ne-au tras ţeapă. Prima probă de rezistenţă, Şaua Curmătura:

O adevărată poartă a vânturilor, ce se năpustesc pe aici dacă vor să treacă prin Hăşmaş din Ardeal în Moldova. Şi vântul chiar bate cu tărie astăzi. Zăpada e veşnic spulberată, lăsând descoperită o crustă de gheaţă. Noroc că nu-i prăpastie în care să aluneci - şaua este largă şi lină.

La capătul celălalt al acestui tărâm arctic e pădurea ocrotitoare.

În pădure omătul e gros şi pufos. Batem potecă. Apar fulgii. Viscolul începe să scuture norii. Asta nu ar fi chiar o mare problemă, dar norul învăluie cu o ceaţă deasă culmea Hăşmaşului. Când ieşim în următoarea poiană nu mai vedem nimic mai departe de câţiva metri. Noi fiind deschizătorii de drum nu avem după ce urme să ne luăm. Jos alb, sus alb, înainte alb, la dreapta alb, la stânga alb, în spate puţin verde. Încă doi-trei metri şi am fi în whiteout. Ne oprim şi cântărim argumentele pro şi contra. Ceaţa, adică norul, e totuşi subţire, vălul de deasupra pare că se albăstreşte vag când şi când. Whiteout-ul a fost scurt cât o pauză publicitară. Fulgii se răresc, apar petice de senin deasupra, iar spre apus se desenează în ceaţă discul străveziu al soarelui. Semn foarte bun, înseamnă că nu sunt alţi nori la orizont. Conclavul hotărăşte în unanimitate că odată ce-am ajuns până aici nu are rost să ratăm ocazia prognozată. De data aceasta viscolul ne sare în ajutor, alungând repede-repede norul ce învăluise Hăşmaşul. Şi, minune! Ca la teatrul de copii, odată cu ridicarea cortinei de ceaţă, lumea de basm devine realitate:

Nu s-a scurs decât o jumătate de oră de la traversarea patinoarului din şea, dar vremea este cu totul alta. Acum o jumătate de oră, ba nu, chiar şi numai cu câteva minute înainte era viscol, ceaţă, fulgi de nea biciuind obrajii, aproape whiteout. Acum, cer senin, soare orbitor, norişori fugind speriaţi din calea noastră, vânt mai potolit.

Doar gerul a rămas neclintit, astfel că pozele cer îndemânare maximă. Fie iuţeală în mişcări în secundele cât degetele evadează din mănuşi, fie precizie în apăsarea butoanelor prin mănuşă.

Cu vremea înzdrăvenită şi soarele vesel, urcuşul prin zăpada proaspătă nu ni se mai pare anevoios. Platoul Hăşmaşului Mare este aproape, ne mai desparte o lentă ascensiune printre pâlcurile râzleţe de jnepeni. Într-un sfert de oră suntem deja pe linia abruptului vestic al culmii Curmătura, într-o mică şea. O privire spre sud, unde abruptul sud-vestic al culmii îşi înşiră colţii tocmai până în punctul culminant al ei, muntele Fratele:

Şi una spre nord, spre abruptul dinspre Olt al Hăşmaşului Mare:

Încă un sfert de oră până la crucea ridicată pe buza prăpastiei dinspre Olt. Un pic mai sus şi la o azvârlitură de băţ tronează piramida geodezică ce marchează vîrful Hăşmaşul Mare, a cărei plăcuţă abia se mai vede printre ciucurii de zăpadă de pe stâlpi. Din punctul de maximă altitudine priveliştea ni se deschide către toată zările.

Poiana Albă. În extremitatea dreaptă - Hăşmaşul Negru.

Reperăm Ceahlăul, imediat în dreapta Hăşmaşului Negru, deranjat puţin de norii ce tot aleargă spre răsărit. În depărtarea sud-estică, munţii Tarcăului, Goşmanului şi Ciucului, plaiuri trotuşene ce invită oneştenii la contemplaţie. În ciuda gerului, nu de dăm duşi de aici decât după mai bine de un sfert de oră, atât de frumos e spectacolul geografic.

Hăşmaşul Negru şi Ceahlăul

Cu teama ca o rafală de vânt să nu-mi răstoarne aparatul în zăpadă, îmi reuşeşte poza automată a grupului, singura absenţă la apel fiind Mihai, ce nu a pariat pe schimbarea în bine a vremii şi îşi menajează corzile vocale pentru ascensiunile solistice cu care ne va delecta seara.

Între timp sosesc şi drumeţii ce au ocupat celălalt dormitor al cabanei, bucuroşi şi ei de vremea perfectă. Se ştie că la munte, şi mai ales iarna, vremea se poate modifica radical în câteva minute, schimbând seninul pe furtună la fel de repede pe cât se schimbă decorul teatral în scurta repriză dintre două acte. De data aceasta noi vedem reversul norocos al medaliei, schimbarea aproape instantanee de la furtună la senin, răsplata perfectă pentru efortul drumeţului ce înfruntă gerul şi viscolul.

Ne dăm duşi în cele din urmă, dar tot mă mai opresc un minut-două la cruce, să mai sorb câteva picături din peisajul magnific. Colegii mei sunt tot mai în faţă, iar drumeţii sprinteni din dormitorul vecin mă depăşesc şi ei. Eu mă iau cu pozele, ceea ce mă obligă la opriri dese în care scot mănuşile, caut unghiul, reglez, fotografiez, apoi pun mănuşile la loc. Îmi mănâncă timp mănuşile astea! Dar nici nu pot sta cu degetele dezgolite, după numai câteva clipe ele amorţesc atât de tare că abia mai simt butoanele.

Piramida geodezică a Hăşmaşului Mare

Rămasul în urmă are şi avantajele lui. Mă simt ca în turele mele solitare. Liniştea absolută îmbie la contemplare, gândurile se contopesc cu peisajul.

Valea Oltului la Bălan

Sunt fascinat de formele ciudate pe care le-au luat jnepenii şi brăduţii încărcaţi cu zăpadă. Unul din drumeţii sprinteni va posta peste câteva zile o poză cu un pâlc de jnepeni cu forme ciudate pe care le va numi, foarte sugestiv, iele. Forme vii mi se par şi mie, siluete surprinse de ger în plină mişcare şi încremenite în poziţii contorsionate.

Nu se mai zăresc deloc, nici colegii mei, nici drumeţii concurenţei, ajunşi probabil deja la cabană Sunt singurul punct în mişcare pe o rază de cel puţin un kilometru. Coborârea pe cărarea deja bătută, în pantă lină, printre iele, în razele blânde ale soarelui ce stă să apună: o veritabilă plimbare de seară.

Muntele Păstorului (stânga) şi Muntele Fratele (dreapta)

Nu mă grăbesc. Din contră, vreau să prelungesc acest spectacol; ştiu că până iarna următoare nu mai am parte de aşa ceva şi vreau să-l sorb până la ultima picătură. Estimez că în ritmul acesta de mers voi apuca să văd apusul de soare de pe moţul Pietrei Singuratice. După vreo jumătate de oră ajung şi eu la cabană. Aici Rodica mă aşteaptă cu vestea proastă, hornul prin care se urcă pe moţ e plin de gheaţă. Incursiunea lor pe Piatra Singuratică s-a terminat înainte de a începe cu adevărat. Verdict: nicio şansă fără colţari. Eu nu mă dau bătut. Nu, nici vorbă să mă aventurez pe Singuratica, dar am ochit un mic promontoriu lângă cabană, pe care se poate urca cu puţină atenţie chiar dacă-i îngheţat. Nu voi vedea soarele apunând ca la carte, pentru că deasupra Mădăraşului e o pâclă de nori ce va ascunde momentul. În schimb lumina caldă a apusului inundă pereţii Pietrei Singuratice şi ai Pietrei Ascuţite.

Seara ne strângem ambele dormitoare în sala de mese, unde cabanierul, Zoli, ne oferă, din partea casei, o oală plină ochi, în care a turnat fel de fel de plante aromate, ca să ne fierbem ceaiul. Noi supralicităm şi punem pe foc o oală mai mică cu vin, în care Dănuţ pune să fiarbă nişte felii de măr. După cină, Mihai aduce chitara şi dosarul gros cu versuri. S-a întâmplat ca printre drumeţii din dormitorul vecin să mai fie un trubadur, Lucian. Minifestivalul cântecelor de munte poate începe! Frenezia degetelor lui Lucian mai rupe câte o coardă, Mihai e însă prevăzător şi are altele de rezervă. Cântece vechi, cântece noi, cântece foarte vechi, în care ne prindem unii şi alţii, după ce versuri ştim fiecare. Cântec după cântec, cu Mihai şi Lucian alternând la microfonul imaginar, orele trec cu veselie sau melancolie, apoi ne aşezăm la poveşti în faţa cănilor cu vin fiert sau nefiert şi în final, pe la două noaptea ne retragem ultimii la somn. O seară minunată pe care nu o vom uita. O adevărată atmosferă de cabană de munte ce mie, lui Mihai şi lui Ionel ne aminteşte de cabanele din anii '80, la vremea aceea frecventate numai de oameni de munte.

Actul al doilea: Piatra Ascuţită

Rând pe rând, se ridică câte o pleoapă ce lasă ochiul să caute mijirea zorilor, se aude câte un căscat silenţios de dezmorţire, iese cu nehotărâre câte o mână din confortul moleşitor al sacului. Ne echipăm cu încetinitorul, ca să amânăm întâlnirea cu gerul de afară, ce ne-a lăsat invitaţiile pe geamurile cabanei, ornate din belşug cu flori de gheaţă. Părăsim în final căldura dormitorului, dar numai pentru cele câteva secunde ce ne despart de camera folosită ca sală de mese. Prompt, Dănuţ trezeşte soba cu un braţ de lemne. Masa de dimineaţă se lungeşte în ritmul sorbiturilor lente ce lasă timp fierbinţelii ceaiului să pătrundă până în cele mai îndepărtate capilare. Abia la zece suntem toţi gata de start pentru mica incursiune pe Ecem (Fratele).

Piatra Singuratică

Cerul este complet acoperit. O pătură groasă, albicioasă, prin care soarele nu poate răzbi, dar care se ţine încă la distanţă de creste. Umbrele s-au pierdut în lumina difuză. Nici urmă de vânt. Doar scrâşnetul zăpezii, a cărei crustă neatinsă se sfarmă sacadat în ritmul bocancilor, acompaniază micile noastre dialoguri. Cât cuprindem cu ochii, mantia de zăpadă, de o jumătate de cot grosime, e neatinsă, doar urmele noastre proaspete tăindu-i netezimea. Cum nu există potecă bătută, iar crengile brazilor, aplecate de atâta zăpadă, ascund marcajele de pe trunchiurile lor, bâjbâim prin pădure pe o serpentină imaginară între poiana mare din spatele Pietrei Singuratice şi următoarea poiană, mai mică, cea dintre Vârful Păstorului şi cupola mare a muntelui Fratele.

Poiana din faţa muntelui Ecem

Înotăm un pic prin poiana cea mică spre ultimul baraj de brazi, dincolo de care se întinde platoul golaş al Fratelui. Zoli, cabanierul, ne spusese că într-o jumătate de oră am fi pe vârf, totuşi a trecut deja o oră şi încă nu ne-am atins ţinta. Platoul e foarte întins şi am mai avea ceva de mers până la marginea abruptului. Dacă tot am ajuns până aici trebuie să găsim un punct de belvedere, căci din capătul de nord al poienii nu se vede altceva decât o câmpie de zăpadă ale cărei margini se contopesc cu albul cenuşiu al norilor. Drept reper ne fixăm spre sud crucea ce marchează punctul de maximă altitudine. Pe platou zăpada e întărită bocnă, ceea ce ne uşurează înaintarea.

Marginea prăpastiei e bordată cu jnepeni răsfiraţi, cărora viscolul din ultimele zile le-a atârnat franjuri de zăpadă îngheţaţi într-o poziţie nefiresc de orizontală, atât de năprasnic a fost vântul. Greu de imaginat cum s-ar putea înainta pe acest platou cu zăpadă îngheţată ca un patinoar în bătaia unor rafale ce bat suta de kilometri la oră. În faţa crucii de pe Ecem strângem rândurile pentru poza de grup a turei:

Echipa completă: Răzvan, Angela, Ionel, Rodica, Flavius, Dănuţ, Mihai, Florin, iar în faţă, Zoli, Mihaela, Cosmin şi Raluca.

Este destul de frig, dar lipsa vântului face suportabil gerul. Mai o poză, mai o plimbare pe un mic ţanc din faţa Ecemului, contemplând culmile Naşcalatului sau admirând sculpturile de zăpadă, zăbovesc un sfert de oră în jurul crucii. Când mă rup de vraja muntelui, colegii mei de tură, acum nişte punctuleţe înşirate în capătul nordic al platoului, dispar unul câte unul după un dâmb. Rodica ştie din turele anterioare că nu mă pierd de grup chiar dacă uneori pozele mă ţin pe loc. Chiar şi acum, deşi pornit în urma grupului, tot mă abat spre capătul nord-vestic al platoului, în speranţa găsirii unui alt punct de belvedere, de unde să pot vedea şi Piatra Singuratică. Nu l-am găsit, căci aici platoul se înfundă într-o mare de jnepeni, prin care trebuie să răzbeşti până la ţancurile mici din abruptul Pietrei Ascuţite. N-am timp, rămâne pe altă dată.

Coborârea de pe Ecem. În faţă, culmea Păstorului.

Sunt cam la zece minute în spatele colegilor. La fel ca şi ieri, mersul acesta de unul singur mă încântă. Liniştea absolută şi zăpada atotcuprinzătoare creează o atmosferă de poveste, de basm spus la gura sobei. Peisajele cu brazi copleşiţi de zăpadă sunt parcă rupte din desenele animate, lipseşte doar castelul de gheaţă.

Piatra Ascuţită

La cabană ne strângem calabalâcul şi schimbăm câteva vorbe cu un harghitean ce tocmai coborâse din Piatra Ascuţită, dar pe care o urcase drept prin vâlcelul abrupt ce se etalează pe faţa dinspre cabană, la piolet şi colţari evident. Îi mulţumim cabanierului pentru ospitalitatea fără cusur şi îi promitem, lui ca şi nouă, că vom reveni la timp de vară în acest mic paradis montan. Coborâm pe aceeaşi potecă pe care urcasem ieri; cu rucsacurile uşoare şi drumul deja cunoscut ne lăsăm purtaţi la vale în voia conversaţiilor. Din vorbă în vorbă ajungem mai repede decât ne aşteptam la maşini. În zarea din spatele nostru Piatra Ascuţită îşi arată încă colţii, dar dă semne că nu va reuşi pentru multă vreme să ţină deasupra plapuma din ce în ce mai întunecată a norilor. Tura se încheie cu o cină copioasă la Hanul Domnesc de pe centura Brasovului, altă surpriză neaşteptat de ospitalieră, ce merită reţinută ca loc de popas. Prognoza generală nu se lasă aşteptată, primii stropi de ploaie aşteptându-ne la ieşirea din han, până în Predeal transformându-se într-o răpăială în toată regula.

Rezumat:

Bălan - Piatra Singuratică: 2h

Piatra Singuratică - Hăşmaşul Mare: 2h

Piatra Singuratică - Piatra Ascuţită: 1h

Hanul Domnesc: 2h

Marţi, 14 iulie 2015 - 01:14 
Afisari: 6,806 


zoly