Explorare si adrenalina in Peretele Albisoarelor (II) – Albisorica, plus inca o incursiune in necunoscut (24 aprilie 2021) (Muntii Bucegi)

          Acest jurnal descrie abordarea într-o manieră personală a unui traseu de alpinism necunoscut, foarte puțin documentat, expus și cu un mare potențial de risc, cel puțin în condițiile în care l-am parcurs noi. Dacă ar fi să pun o etichetă pentru tura noastră, zic că aceasta ar prinde cu siguranță un loc bun la gazeta de perete, capitolul „AȘA NU”. Iar traseul, ca să revin la termenii uzuali acum (adică pentru cine nu a prins gazeta de perete), s-ar încadra ușor la categoria „Do not do this at home”, cu adaptarea de rigoare, bineînțeles.

          Echipa: Mihai S și subsemnatul (markbv).

          Iarna asta chiar a fost un sezon bun pentru Albișoare. Fără a încerca să bifez ceva, am avut norocul să urc anul ăsta 4 dintre ele. După cum se anunța prognoza meteo, mi-am dat seama că sunt șanse reale să mai adaug încă 1-2 până când stratul de zăpadă începe să scadă și săritorile se vor descoperi complet.

          Așa că astăzi descălecăm în Bușteni cu ideea de a face Albișoara Răsucită. Traseu total necunoscut. Deși plecăm hotărâți, urcarea pe Valea Albă, plină de zăpadă proastă, moale și adâncă, cu multe scurgeri din pereți, ne supune la un adevărat supliciu, ca să nu zic că ne f.... cum vrea ea!

          Târâș-grăpiș, după ceva timp, care nouă ni se pare o eternitate, ne apropiem de Săritoarea Cârnului. Undeva, pe partea dreaptă a văii, cum urcăm, stânca are o culoare gălbuie, diferită de restul peretelui. Semn că de aici cad sau au căzut în ultimul timp bucăți de stâncă. Dovadă stau în firul văii și câteva "felii" imense, sprijinite de perete, dar care sigur provin de undeva mai de sus.

         În dreptul acestui loc, dincolo de firul Albei, descoperim o pantă constantă de zăpadă, care pare să se continue mai sus cu un fir de vale. Vrem să știm ce e cu el, așa că ne uităm pe hărți, schițe, jurnale salvate, tot arsenalul avut la dispoziție. Ne lămurește o poză de pe net, în care firele Albișoarelor mai țin încă zăpadă. E un vâlcel nebotezat pe schițe și desene, care pare că se intersectează undeva mai sus cu Albișoara Răsucită. Nu mai găsim și alte informații.

Foto nr. 1: Intrarea în vale, iarna pe zăpadă. Pare banal.

          Ne mănâncă ..... să facem puțină explorare. Stăm, ne gândim, ne sfătuim. Cădem de acord să încercăm, mai ales că zăpada mare de pe Albă nu ne atrage, nu avem chef să mai înotăm până deasupra Cârnului. Dacă nu ne iese pe explorare, ne retragem. Dacă merge, traversăm în firul Răsucitei, iar de acolo revenim la planul inițial.

          Zis și făcut. Ne punem în mișcare pe panta destul de abruptă, dar cu zăpadă net superioară celei din Albă, în sensul că intri în ea doar până puțin peste glezne. Mergem câteva zeci de metri, iar fața de zăpadă capătă, ușor-ușor, aspectul unei văi puțin adânci.

Foto nr. 2: Ceva mai sus pe vale.

          După ceva timp estimăm că am ajuns cam la altitudinea Săritorii Cârnului. În dreapta noastră se ridică o coamă, la început aproape orizontală. Urc până în ea, încercând să îmi fac o idee cam pe unde ne situăm față de Albișoara Răsucită. Urc degeaba. Privirea îmi e blocată de muchia înaltă ce se ridică de aici în sus și desparte Albișoara amintită de firul nostru.

          Cobor la coechipier, apoi continuăm ascensiunea. Zăpada e puțin mai bună, pe măsură ce valea se îngustează și capătă aspectul binecunoscut al unei Albișoare. Faptul că zăpada e acceptabilă în zona asta ne dă speranțe. Continuăm să urcăm, terenul devine din ce în ce mai înclinat, dar deocamdată mergem tot la liber.

Foto nr. 3: Începem să simțim că suntem pe o Albișoară! Uite cum se transformă panta anostă de zăpadă!

Foto nr. 4-5: Tot mai sus, mai sus, mai sus!

          Pe parcurs, peretele din dreapta devine vertical, iar firul văii se îngustează. Începem să punem pioleții tehnici la treabă, cățărând panta abruptă de zăpadă. Descoperim o semicoardă care își face apariția din zăpadă. Trag de ea încercând să o eliberez, dar nu am nici o șansă, e bine prinsă în îmbrățișarea înghețată a zăpezii. Continui să urc și ajung la capătul semicorzii, ancorat într-o carabinieră cu filet trecută printr-un piton bătut incomplet. Materialele par relativ de noi, pitonul nu e ruginit, iar coarda nu e decolorată. Mă întreb ce caută acolo, cărui scop au servit? Îmi dau cu părerea că vara terenul e foarte accidentat și dificil aici, așa că cineva a montat o coardă fixă, o balustradă, pentru ca o echipă mai numeroasă să poată trece în siguranță. Nu știm dacă vom afla vreodată cine și de ce a instalat coarda, așa că dăm înainte.

Foto nr. 6: Valea se transformă într-un canion. Peretele din dreapta se ridică și devine inabordabil. Și pe stânga e destul de înclinat, dar măcar nu e vertical!

Foto nr. 7: Semicoarda găsită pe traseu.

          Terenul devine în curând foarte înclinat, iar zăpada devine destul de moale, semn că e adusă de curând de vânt și depozitată acolo, fără să fi avut timp să se compacteze. Nu mult mai sus de acest punct valea se transformă într-un horn vertical. Intru în el, îmi găsesc un loc bun, scot coarda și mă leg. Arunc celălalt capăt lui Mihai și îi zic să coboare până la piton, ca să improvizeze acolo un loc de regrupare de unde să mă fileze. Coboară cu grijă, cum spuneam zăpada nu e chiar cea mai bună. Ajunge cu bine la piton, face manevrele necesare și îmi dă ok-ul pentru a pleca mai departe.

Foto nr. 8: Spre hornul vertical unde am pus coarda.

          Depășesc ușor pasajul, care nu e greu, dar e expus, apoi continui cățărarea. Zăpada devine din ce în ce mai mică și găsesc tot mai greu locuri unde să înfig pioleții și colțarii. Înaintez cu grijă, râcâi zăpada sau stânca cu fiarele până sunt sigur că am nimerit locul care ține. După vreo 10 metri hornul se pierde pe o față expusă, în formă de V, cu posibilități de înaintare pe ambele laturi, tot pe niște hornuri. Cel din stânga pare mai vertical, dar e mai ușor de ajuns la el. Cel din dreapta e format din vreo 2-3 trepte și e mai blând, dar până acolo trebuie să trec o zonă foarte înclinată de zăpadă, din care ies din loc în loc stânci și smocuri de iarbă.

          Merg pe inspirația de moment. Aleg varianta care pare mai rapidă. Plec pe partea stângă și ajung repede la hornul vertical. De aici încolo, lucrurile încep să se complice. Zăpada e moale și nu ține la pioleți. Găsesc din ce în ce mai greu locuri unde să înfig sau să agăț vârful săpăligilor. Reușesc să mai urc puțin, dar ajung la o mică burtă. Stau destul de incomod și nesigur pe colțari, dar nu îmi vine să renunț, pentru că o coborâre mi se pare acum mai riscantă. Am aproape 30 de metri de coardă desfășurată, fără nici o asigurare. O cădere ar însemna 60 de metri de alunecare. Cu ceva noroc, mă duc 60 de metri pe zăpadă și probabil scap doar cu câteva julituri. Dar dacă nu trag lozul norocos, mă voi ascuți și frăgezi în toate stâncile de sub mine....

          Așa că încerc din nou să trec pasajul. Mai urc puțin și ajung într-un loc în care mă blochez. E doar un pas de trecut, o burtică ușor surplombată. Nu stau prea bine pe colțari, așa că agăț pioleții în te miri ce, în ideea de a-mi conferi fix acel avantaj de care am nevoie pentru a face pasul decisiv. Încerc o grămadă de variante. Toate pleacă promițător, dar se termină la fel de lamentabil! Eterna întrebare: fac sau nu fac mișcarea? E unul din acele momente în care simt teamă. În sinea mea stiu că pot să trec. Dar perspectiva celor 60 de metri de cădere în care pot proba pe propria piele o bună parte din noțiunile învățate la fizică – viteză, accelerație gravitațională, energie cinetică, forță de frecare, deformare plastică și multe alte chestii inutile, mă blochează pur și simplu! Stau și mă întreb de ce dracu am ales eu profilul mate-fizică la liceu?!? Ca să am acum tot felul de gânduri și idei? Nu, nu cred că e corect!

          Renunț. Cobor. Back to square one. Adică din nou la baza hornului. În minte am un sinur gând! Să merg mai departe, chiar dacă de data asta ”mai departe” începe cu o întoarcere la teren sigur. Îmi propun să abordez și celălalt horn, cel de pe partea dreaptă. Nu știu sigur ce mă motivează, dar îmi croiesc un traseu sinuos pe fața de zăpadă cu formă de V. Traversez spre dreapta, fără o regulă anume. Singura logică de care sunt capabil în acest moment este să traversez folosind smocurile de iarbă ce ies din zăpadă și care trădează petecele de pământ înghețat de dedesubt. Mă gândesc că astea sunt singurele locuri în care pot să plasez cu încredere vârful pioleților.

          Ajung la baza hornului din dreapta, fără să înțeleg exact cum a fost posibil. Trec foarte ușor prima treaptă a obstacolului și ajung, după 2-3 metri, la un scurt pasaj vertical, de stâncă pudrată cu puțin alb. Ce bine ar fi fost să fie gheață aici! Dar nu e. E doar stâncă seacă, neprimitoare. Încerc tot felul de variante, dar nici una nu mi se pare suficient de sigură. E doar un pas, fix ca în hornul din stânga. Însă ceva din mine îmi zice pur și simplu să nu risc. Și nu o fac. Fără nici o explicație.

          Deși știu că nu era ceva peste nivelul meu de confort, aleg să nu fac pasul. Atâta s-a putut astăzi și aici! Trec hornul pe caiet (sau invers???). Rămâne să îl fac altă dată, iar acum, din păcate, cobor. Cu grijă. Foarte multă grijă. Cea mai mare grijă pe care am pus-o vreodată într-o coborâre la colțari și pioleți. Înfig pioleții cu sete în micile petice de iarbă. Ei sunt singurele instrumente pe care mă pot baza, colțarii mai mult alunecă pe stâncă decât să se prindă în ceva. Depășesc fața înclinată și ajung înapoi în horn. De aici coborârea e mai ușoară și mai sigură și în câțiva pași sunt în regrupare.

          Nu am poze de pe această porțiune de traseu pentru că ...... legumicultură. Adică morcovi. Mari de tot!

          Discut cu Mihai despre ce variante avem și ne întrebăm ce urmează să facem. El zice că dacă sunt de acord și eu, ne putem întoarce. Problema e că încă nu mi-am epuizat rezervele de energie și de încredre, așa că nu îmi vine să mă retrag din traseu. Mai arunc o privire, roată, să înțeleg mai bine terenul și să găsesc opțiuni. Văd mai spre stânga decât am încercat până acum, ceva mai sus, o muchiuță pe care s-ar putea merge. Până la ea trebuie să străbat o față de zăpadă de vreo 20 de metri.

          Mă angajez pe panta abruptă. Zapada e destul de proastă: mică și destul de puțin compactată. Și aici frontalii alunecă frecvent pe stânca de dedesubt, iar ciocul pioleților se agață în mici denivelări nebănuite, ascunse acum sub pătura albă. Totuși, am sentimentul că pot merge mai departe, nu mă simt în pericol, ca în cazul celor 2 încercări nereușite de mai devreme.

Foto nr. 9: Fața abruptă de zăpadă dubioasă, dar care până la urmă s-a dovedit a fi varianta câștigătoare.

          Ies în muchie, pe care o urmez ușor dreapta. Aici dau de teren bun, zăpadă tare. Simt cum ușor-ușor mi se dezmorțește nervul zâmbirii, precum și unii mușchi pe care nu vreau să îi aduc în discuție acum. Continui cu aplomb, până la sfârșitul celor 50 de metri ai corzii. Regrupez la 3 ancore înfipte adânc în zăpada bună. Dar tot așa de simplu cum fac regruparea, realizez că dacă aduc secundul aici, din punctul ăsta nu mai avem cum sa coborâm în siguranță. Avem o singură coardă, deci nu e suficient pentru un rapel peste fața cu zăpadă proastă de mai jos. Și să încerc să cobor eu acum mi se pare prea expus. Ne sfătuim. În sus zăpada pare ok. Haide să încercăm! Urcăm cât se poate, daca e nevoie mai traversăm, găsim noi o posibilitate de înaintare. Și uite așa ne dăm singuri apă la moară, ne alimentăm speranțele..... Îl aduc pe Mihai în regrupare.

Foto nr. 10: Mihai pe zona cu zăpadă bună. Zâmbește, că încă nu a văzut ce ne așteaptă mai sus.

          Strângem coarda și continuăm să cățăram panta aproape verticală. Pleacă primul Mihai. De data asta zăpada ține cu noi. Mergem mult ca timp, vreo 10-15 minute, dar destul de puțin ca distanță. Oboseala își arată colții și îi înfige fără menajamente în gambele noastre, durerea lăsându-ne aproape fără suflu.

Foto nr. 11: Greu la deal! Dar nu, nu ne lăsăm, suntem hotărâți!

          Observând terenul pe care ne deplasăm, realizez că poate a fost mai bine că nu am reușit să cațăr nici unul din cele 2 hornuri, pentru că ambele se pierd în perete. Ar fi acolo un fel de brână care duce până aproape de firul văii, dar e dubioasă și nu cred că ar fi fost o variantă bună în condițiile de azi ale zăpezii.

          Ajungem în proximitatea țancului care este dat ca reper pentru Albișoara Răsucită, doar că pe partea ”greșită” a acestuia. În pozele de iarnă de pe net, din cauza perspectivei, în acest punct pare că firul nostru și cel al Răsucitei se intersectează. De fapt, ele sunt despărțite de o muchie subțire, care pierde din înălțime chiar la baza țancului. Aici ar fi o ocazie bună să trecem în Răsucită. După cum, de fapt, cam asta și plănuisem.

Foto nr. 12: În centrul imaginii, țancul de la ”intersecția” celor 2 vâlcele. În spate-stânga de acesta, marea cornișă prin care vom forța ieșirea în platou, dar noi încă nu știam asta!

          Urc până în muchie. Sub mine se vede firul abrupt dar frumos profilat al Albișoarei Răsucite. Mă tentează o ieșire în platou prin această vale. Încerc să găsesc o variantă acceptabilă de coborât. La baza țancului ar fi un fel de brână, dar după primii 2-3 pași mă răzgândesc. Zăpada este puțină și înmuiată de soare, nu îmi poate da confortul psihic pe care ți-l conferă un piolet bine înfipt. Nu găsesc nici vreo posibilitate să instalez un rapel. Se pare că Răsucita rămâne pe altă dată! Asta e!

          Acum nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să gasim o variată sigură de ieșit din abrupt. Floare la ureche, nu-i așa? Revin pe stânga țancului. Îi explic lui Mihai opțiunile pe care le avem. După ce ne sfătuim, continuam să îi dăm la deal. Mergem când pe fața din stânga, când pe un fel de scoc slab profilat ce mărginește țancul, după cum ne inspiră terenul și consistența stratului alb. Trece probabil vreun sfert de oră, poate mai mult, în care alternează zonele de zăpadă mare și afânată cu cele cu zăpadă puțină. Singurele constante sunt stânca destul de spălată de sub zăpadă, verticala locurilor și posibilitățile inexistente de asigurare. Așa că mergem la liber.

           Mihai mă întreabă dacă e ok să continuăm. Îi zic direct ce gândesc: nu, nu e ok. Nu mai e ok de mult. Dar nici nu avem altă variantă. Acum nu ne mai putem întoarce. Punctul de no return a fost depășit de mult, probabil de la singurul piton găsit pe parcurs. Muchia țancului din dreapta noastră se pierde treptat pe fața abruptă. De aici în sus, se ghicește un scoc puțin adânc, care trage ușor stânga. Asta pare cea mai logică traiectorie de urmat, așa că pe aici o să urcăm.

          Ne luptăm în continuare cu zăpada și cu gravitația, într-o perpetuă nesiguranță a următorului pas. Timpul se scurge, pe măsură ce altitudinea crește. Ne apropiem de cornișa impresionantă ce mărginește platoul. Imensă. Pare impenetrabilă și ne acoperă tot orizontul. Nu știm cum să o abordăm, dar e clar că spre ea trebuie să mergem. Pentru că o traversare pe pantele astea verticale ar însemna, în condițiile de acum ale zăpezii, biletul nostru de adio!

Foto nr. 13: La vale, ca la vale! Stânga, dreapta? Nu, nu!

          Cu inima în dinți, plec mai departe. Pe măsură ce înaintăm, se întrevede tot mai clar un fel de prag de stâncă ce merge spre dreapta, pe sub cornișă și pare că ajunge până în firul Albișoarei vecine, cea răsucită. Ne propunem să încercăm pe acesată variantă. Asta dacă vom ajunge cu bine până acolo!

         Continuăm să urcăm. Teren vertical. Zăpada devine inutilă. Făină. Adâncă de vreun metru. Mă opresc. Ne legăm iar în coardă. Îi dau lui Mihai 2 ancore și îi zic să coboare 2-3 metri, până la iluzia unei zăpezi ceva mai bune. Face o regrupare, apoi mă asigură pentru următoarea porțiune.

          Merg cu grijă. Este exact zona unde nu ai voie să faci nici un pas greșit. După câțiva metri, poate 5, poate 10, înot efectiv în zăpadă. Doar că înot pe verticală. Și împotriva curentului. Zăpada e atât de mare, încât sap cu pioleții și câte un metru pentru a găsi ceva unde să îi înfig. Minutele trec, resursele mele se consumă și ele. Ajung să fac 2 șanțuri distincte, câte unul pentru fiecare piolet, despărțite de un mal de zăpadă moale în care mă înfig cu genunchii sau mă sprijin cu pieptul. Nu știu cum reușesc să urc, nu îmi explic cum mă ține zăpada. Dar e așa de bine că o face!

          Cu cât înaintez mai mult, realizez că varianta de ieșire prin dreapta nu e fezabilă. Debutează cu un piept expus de stâncă pudrată cu zăpadă și apoi ar continua cu un târâș printr-un spațiu îngust, fix sub cornișă, în care nu știu dacă am încăpea cu rucsacii în spate. Nu avem de ales, trebuie să mergem spre stânga, tot pe un fel de brână, care nu se vedea de mai de jos.

          Înainte de ieșirea în brână montez o ancoră, deși zăpada nu e cea mai bună. Reușesc să o înfig într-un strat puțin mai consistent, aflat într-un fel de scoc ceva mai adânc. Știu că nici ancora asta și nici regruparea de mai jos nu au șanse foarte mari să susțină o eventuală cădere. Sunt conștient de riscuri, dar nu am ce să fac. Așa că merg foarte, foarte atent. Cum nu știu ce mă așteaptă de aici încolo, îi zic lui Mihai că dacă eu ajung cu bine pe brână și regrupez, trebuie sa îmi promită că nu greșește nici el nici un pas....

          Ajung în dreptul brânei. Spre încântarea mea, aici zăpada este exact ce trebuie. Vârful pioleților mușcă cu sete din stratul bine compactat. În sfârșit teren sigur. Mă rog, cât poate fi de sigur la umbra unei cornișe imense ....

          Mă ridic pe pragul îngust al brânei, mai mult târâș decât în poziție bipedă. Realizez că de fapt mă aflu fix între două cornișe. Sub mine e una mai slab profilată, cu zapada moale, formată sub brâna îngustă de piatră. Cu asta m-am luptat și m-a stors de toate cele! Deasupra mea la vreo jumate de metru, poate puțin mai mult, e altă cornișă, sub forma unui tavan de circa 3 metri de zăpadă beton.

         Mă pun în fund pe brână și mă gâdesc că sunt norocos. Pe de o parte că am reușit să ajung până aici, la câțiva metri de platou, deși au fost momente când nu eram chiar sigur de asta.... Pe de altă parte, sunt norocos să pot să admir această lume înghețată, chiar din inima ei. În momentul ăsta nici timpul, nici spațiul nu mai reprezintă dimensiuni măsurabile, sunt doar eu și întinderea albă și rece, încremenită, ale cărei margini nu pot să le cuprind.

          Da, știu că vreo 40-50 de metri mai jos un alt suflet e legat la celălalt capăt al corzii, punându-și viața în mâinile mele la fel cum și eu mi-am pus-o pe a mea în mâinile lui, știu că își dorește și speră să ajung într-o zonă sigură, ca să putem depășim acest pasaj foarte periculos. Și totuși stau și contemplez muntele din jurul meu. Realizez încă o dată că dragul de el, muntele, nu a fost nici o secundă rău intenționat, cum poate am fost tentat să cred atunci când mi-a fost greu. Nici nu ne-a încurcat, nici nu ne-a ajutat. Doar a stat și a contemplat strădania noastră, probabil la fel de curios ca și noi să afle finalul poveștii.

          Deși pare greu de crezut, cu toate tonele astea de zăpadă suspendate deasupra capului, aici m-am simțit prima dată în siguranță de când am plecat de la piton! Amenajez o regrupare cu 2 ancore și un piolet înfipt adânc în stratul tare de omăt. În sfârșit o regrupare sănătoasă, după foarte multe minute consumate și foarte mulți metri parcurși pe verticală. Îl aduc încă o dată pe Mihai în regrupare. Luăm o pauză de vreo 10 minute. Suntem aproape epuizați. Probabil mai avem resurse fizice, dar psihicul cere o binemeritată odihnă. Ne acordăm această indulgență, deși este foarte frig în umbra tavanului alb și rece.

Foto nr. 14-17: D-ale cornișei. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

          Ne despart de platou doar câțiva metri. Deși nu știm încă pe unde o să abordăm cornișa, apropierea de finalul traseului ne mai reglează încărcătură emoțională. După ce ne-am tras sufletul, recuperez materialele de la secund, apoi plec pe brână către stânga. Merg vreo 20 de metri pe sub cornișă, până ajung la o zonă unde aceasta nu mai este surplombată. Ba dimpotrivă, este chiar verticală. Bat o ancoră în zăpada tare, undeva pe la înălțimea mijlocului meu. Pun o buclă, apoi încep să urc. Pioleții se înfig bine. Colțarii la fel. Mă gândesc că am noroc să trec așa ușor peste pasajul ăsta. Urc cei doi metri și ceva ai peretelui vertical și ajung în buză. Când credeam că am scăpat, descopăr cu dezamăgire că sus, în platou, zăpada bătută de soare este moale și, oricât aș încerca, nu am în ce să prind ciocul pioleților. Încerc să mă târăsc cumva, să prind cu vreun piolet un punct de sprijin, ceva care să mă ajute să depășesc cornișa și să ies pe plat.

          Nu reușesc. Chiar nu am în ce să mă agăț. Lovesc inutil cu fiarele în stratul de pulver. Cobor înapoi pe brână. Îi spun lui Mihai că nu am cum să trec acest pasaj. Îmi lipsește fix o priză bună de piolet, stângul, dreptul, oricare ar fi el. Știu că acum chiar avem o regrupare sănătoasă, dar tot nu îmi vine să îi testez rezistența. Așa că mă gândesc să încerc să continui pe brână spre stânga. Camaradul mă validează.... Totuși, nu e ca și cum am avea prea multe opțiuni.... Dar orice lucru bun începe cu o pauză! Ne tragem sufletul și ne delectăm cu priveliștile de neegalat.

Foto nr. 18: Întreaga valea se desfăsoară sub noi. Stăm în fund be brână și admirăm atât zona pe unde am urcat, cât și impunătorul perete al Văii Albe, de peste drum. Ce frumos arată urmele noastre pe zăpadă, ceva mai sus de locul în care firul Albișoricii și cel al Răsucitei par că se întâlnesc! Ce frumos arată și muchia de mai jos, cea cu cele 2 hornuri dificile! Doar că acum vrem să scăpăm odată de aici, să ajungem mai repede pe teren sigur, să terminăm traseul și să ne odihnim!

          Mai merg circa 15-20 de metri, pe zăpadă bună. Trec de o muchie, de unde mi se arată în toată splendoarea peisajul ce urmează! Cel puțin 5-6 lungimi de coardă de traversare pe sub cornișă, până într-o muchiuță. Sau cel puțin atât văd eu din punctul unde mă aflu.

Știu că am putea traversa până acolo, zăpada chiar e bună pe brână, dar nu merită riscul depunerii unui efort de câteva lungimi de coardă atâta timp cât nu știm ce ne așteaptă dincolo. Îmi temperez inițiativele de exlorator și mă întorc la zona cunoscută, până în dreptul peretelui vertical de zăpadă pe care îl încercasem mai devreme.

          Îmi îngădui iar câteva momente de pauză și reflectare asupra situației. Mă sfătuiesc cu Mihai, încercăm să găsim o soluție. E super frustrant să fii la un pas de platou și totuși să nu poți să ieși! Analizăm opțiunile. Prima e să mai încerc încă o dată să cațăr pasajul. Dacă merge, totul e bine. Dacă nu merge, a doua variantă ar fi să sap un culoar în cornișă, cu pioletul. La cât de multă și de tare e zăpada, estimez că mi-ar lua undeva între 2 și 3 ore ca să îmi croiesc drumul până pe platou. N-aș vrea să fac asta, dar dacă nu am de ales ... activez modul "miner", că știu cum se face, am antecedente.

          Ne gândim și la o soluție de backup. E prima dată de când merg pe munte când luăm în calcul și acel telefon. La salvamont, zic. Râdem la gândul cam cum le-am explica oamenilor unde suntem: păi pe un fel de Albișoară, da' nu una din astea consacrate. Una, nu știm care e. Știm doar că suntem undeva la 2-3 metri de platou, ceva mai la vest de vf. Caraiman, dar nu ne puteți vedea, că suntem bine mascați de o cornișă mare! Ne dăm seama că și pentru ei ar fi greu să ne recupereze: în condițiile astea, pe platou nu ai la ce să asiguri, poate la snowmobil, dacă vin cu vreunul. Plus că tipul care vine să arunce coarda ar risca mergând pe cornișă...

          Deși tentantă (deveneam vedete, nu-i așa?), renunțăm la varianta cu salvamontul. Rămâne să mai încerc încă o dată. Cum nici nu vreau să muncesc câteva ore săpând un culoar prin cornișă, plec determinat să găsesc soluția salvatoare.

          Știind ce mă așteaptă, pun zelbul în ancora deja bătută în peretele vertical de zăpadă. Mă ridic cât pot să ajung și să stau în siguranță pe colțari și într-un piolet și încerc să mai bag o ancoră. Deși nu e ușor cu o singură mână să scoți ancora de pe ham, să o fixezi și apoi să o bați, reușesc să fac toate operațiunile, pe partea stângă cum urc. Sunt probabil mânat de dorința de a depăși pasajul și a mă eliberara de stres. Trec coarda prin carabiniera ancorei, apoi mut și zelbul tot aici. Urc pe colțari cât îmi permite autoasigurarea, apoi încerc să bat ultima ancoră avută la dispoziție cât mai aproape de buza cornișei. Repet mișcările, de data asta cu mâna dreaptă și bat ancora fix sub buza cornișei. Pun coarda prin carabă, scot zelbul și mă pregătesc pentru pasul final. Înfig pioletul de pe stânga cât mai aproape de marginea peretelui, mă ajut cu mâna dreaptă de ultima ancoră bătută, urc pe colțari și reușesc să mă ridic suficient cât să pun burta pe buza cornișei. Mă târăsc puțin, că nu am unde să înfig pioleții, dar totuși ies cu bine în platou. Nu mă opresc pe buza cornișei, merg înainte. Continui încă vreo 20 de metri, fără a ști exact de ce. Am mâinile înghețate, deja nu le mai simt. Și instinctiv vreau să mă îndepărtez de cornișă, vreau să mă simt în siguranță!

          Realizez că am depășit obstacolele traseului și că cel mai probabil, o să ajung și de data asta acasă la sfârșitul zilei. Mă lungesc pur și simplu pe zăpadă, arunc mănușile și îmi întind mâinile către soare, doar-doar s-or încălzi mai repede!

          După câteva minute fără nici o mișcare în coardă, îl aud pe Mihai strigând, dar nu înțeleg ce zice. Îmi dau seama totuși că munca nu s-a terminat, mai am de recuperat secundul. Pe platou zăpada e afânată, chiar nu am în ce să regrupez. Sap cât pot de mult, îmi fac un loc unde să mă pun cu fundul și două locuri unde să mă proptesc cu picioarele. Înfig și pioleții cât de adânc pot, apoi îl filez pe Mihai. Ajunge repede la mine, folosind cu încredere "mânerele" pe care le-am lăsat în peretele de zăpadă. Ne salutăm cu formula folosită de mine pentru sfârșitul traseului - Berg heil. Ne felicităm pentru traseu și pentru inventarea cornișei cu mânere, după care se întinde și el la câțiva pași de mine. Tăcem. Minute în șir. Stăm în soare, fiecare cu gândurile lui.

          Ne trezește un zgomot de motor. Apare în raza vizuală un snowmobil, cu tot cu salvamontistul din dotare, coborând dinspre capătul Văii Albe, cum privim noi. De pe buzele mele iese un nelămurit "Camarade, ai sunat tu?". ”Nu, n-am sunat”, vine răspunsul. Ne gândim că poate ne-a văzut cineva de la releul de peste drum și i-a alertat pe băieții ăștia.

          Așteptam curioși să aflăm deznodământului. Tipul ajunge la noi, oprește și ne întreabă de sănătate. E de la formațiunea din Dâmbovița și e doar într-o tură de recunoaștere pentru a vedea starea cornișelor. E pur și simplu o coincidență că ne-am întâlnit.

          După ce află pe unde am urcat ne întreabă dacă nu avem și altceva mai bun de făcut decât să ne riscăm viețile pe astfel de traseu. După alte câteva vorbe, ne urăm unii altora toate cele bune și ne vedem fiecare de ale lui. El coboară spre Cruce, noi pornim spre intrarea în Valea Albă.

          Ne ia iar în primire zăpada moale și adâncă. Coborâm mecanic, gravitația jucând un rol important în toată afacerea asta, că noi nu prea mai avem multă baterie rămasă. Puțin deasupra Cârnului identificăm firul Răsucitei. Sus în capătul ei tronează o cornișă de toată frumusețea! Nici nu știm ce să credem, a fost mai bună alegerea noastră de ultim moment de a schimba traseul sau era mai bine să mergem pe socoteala de acasă? Până la urmă nici nu mai contează. Suntem bine, putem povesti cum a fost, atât noi, cât și alții, putem învăța ceva din experiența noastră de azi. Daca e ceva de învățat aici.

Foto nr. 19: Țancul-reper pentru Albișoara Răsucită, văzut de deasupra Săritorii Cârnului. În ultimul plan se vede cornișa cu care ne-am ”jucat”.

          Ajungem la Verdeață, după o coborâre scurtă ca timp, dar chinuitoare. Ne îngăduim încă o pauză generoasă în inima muntelui. E o senzație ciudată, după cât ne-am chinuit azi și după cât am riscat, ar fi trebuit probabil să coborâm fără nici o privire înapoi, să ieșim cât mai repede din zonă ca să ajungem în relativa siguranță a orașului. Și totuși nu-i așa. Privim peretele Albișoarelor cu sentimente amestecate. Bucurie și totodată teamă, admirație și reproș, precum și amintiri ale încrederii de la începutul traseului și oboseala liniștită de la finalul lui, bine împănate cu nesiguranța pașilor expuși și riscanți.

          Astăzi acest perete ne-a primit, ne-a testat, ne-a lăsat să îl descifrăm și ne-a lăsat să îl vizităm și altă dată. Vom reveni pe aici? Probabil. Oricum, nu prea curând....

          Ajuns acasă, încep să mă documentez, ca să aflu pe unde am ”umblat”, pe ce vâlcel am urcat. Îl sun pe Adrian C, bun cunoscător al locurilor, îi povestesc ce și cum. Opinează că am fost pe Albișorică, dar eu nu sunt sigur, pentru că în mintea mea ceva nu se leagă - din descrierile găsite, rezultă că Albișorica se termină într-un perete, undeva pe la jumătatea versantului, pe când noi am urcat până în platou pe ceva ce părea a fi un scoc sau un fir continuu de zăpadă.

          Mai scotocesc internetul. Găsesc niște descrieri ale zonei, niște băieți au trecut sigur pe la semicoarda din piton, doar că, după părerea mea, au cam încurcat denumirile văilor în povestea pe care au scris-o. Tot nelămurit rămân, așa că mai caut. Găsesc pe climbromania următoarea descriere, aparținând lui Mircea Ordean, trecută în dreptul Albișoarei Brânei: Atingem astfel Brîul Hornurilor. De aici, gangul îngust care urmează poate fi ocolit prin (permis fie-ne un diminutiv la diminutiv...) Albişorica, aflată imediat în dreapta. Iar ceva mai departe, în text, apare următoarea precizare: În amonte, cursul acesteia acuză o săritoare extrem de dificilă – aprox. 12 m, cu fereastră la capătul superior, iar apoi o alta. (....) Sectorul poate fi evitat prin aceeaşi Albisorică, dar şi aici ocolim iniţial, prin dreapta, o săritoare. Serviabilul afluent sfîrşeşte curînd într-o muchie, dincolo de care Albişoara Răsucită (ce preia direcţia Albişoricii) cade peste o ruptură de pantă într-un vîlcel din preajmă – efectul Valea Poienii l-am putea numi, după numele unui loc asemănător din Moraru.

          Descrierea asta mă lămurește: am urcat Albișorica până în capătul ei, apoi am continuat pe fețele acoperite cu zăpadă până în platou, pe ceea ce părea atunci un scoc slab profilat.

Foto nr. 20-21: Imagini cu Peretele Albișoarelor vara (foto credit – flickr Cătălin Șerban). Pe cea de-a doua (nr. 21) am schițat cu roșu traseul aproximativ pe care l-am parcurs.

Foto nr. 22-23: Același lucru, doar că pe o imagine cu zăpadă pe firul văilor (foto credit – Google Foto Laura B).

          Nu știu cum o fi vara pe aici, dar pe zăpadă, dificultatea Albișoricii nu o depășește pe cea a Albișoarei Brânei. De la punctul ei terminus și până în platou, este altă poveste, pentru că totul depinde de starea zăpezii!

          PS: m-am apucat să scriu acest jurnal săptămâna trecută, în speranța că rememorarea frigului de sub cornișă și a fiorilor reci de pe șira spinării mă vor face să uit de canicula din București!

Marţi, 10 august 2021 - 13:37 
Afisari: 1,625 


markbv