Explorare si adrenalina in Peretele Albisoarelor (I) - Albisoara Hornurilor si Creasta Picaturii (17 aprilie 2021) (Muntii Bucegi)

          Acest jurnal nu intenționează să realizeze neapărat o descriere tehnică a traseului abordat, el fiind mai degrabă o transpunere în cuvinte a unor detalii concrete din teren, mixate cu emoțiile trăite de echipă pe o rută necunoscută și pe care am găsit-o în condiții nu tocmai ideale!

          Echipa, în ordine alfabetică: Eugen (horjeaeugen) și subsemnatul (markbv).

          Azi plecăm cu gânduri mari, să găsim intrarea în Albișoara Hornurilor și să parcurgem această vale până sus, în siguranță. Traseu nou pentru amândoi.

          Din Poiana la Verdeață ne dăm cu părerea cam pe unde ar trebui să fie intrarea. Valea nu se vede, doar intuim existența ei, mai mult după cum știm că se înșiruie cele câteva zone sau etape distincte ale traseului de pe Creasta Picăturii.

          La ceas de iarnă, între Albișoara Turnurilor și firul comun al Gemenelor și Crucii nu este, cum privești din Poiană, nimic altceva decât o întindere de zăpadă și stâncă. Nimic nu trădează existența unei alte Albișoare. Și totuși, pe acolo pe undeva, ceva mai sus, o impunătoare vale își face loc.

          Plecăm pe o pantă abruptă de zăpadă, chiar din dreptul crucii din poiană, ținând ușor dreapta. Zăpada este beton, intră doar frontalii. Ne gândim că dacă e așa până sus, o să avem nevoie și de ziua de luni pentru recuperare.

          Undeva deasupra noastră vedem o stâncă înaltă, tăiată în două de un horn îngust și oblic. Ne gândim că nu are cum să fie pe acolo traseul, așa că hotărâm să urcăm în continuare pe fața de zăpadă presărată ici-colo cu copăcei. Încercând să găsim zone cu zăpadă puțin mai moale, care să nu ne ucidă mușchii gambelor.

          La un moment dat, în fața noastră începe să se profileze o muchie, la început timidă, dar care mai sus tinde să devină un perete aproape vertical. Suntem puși în fața eternei alegeri în trasee necunoscute: pe unde o fi mai bine, pe stânga sau pe dreapta? Pe stânga e o față cu zade, pe dreapta e un scoc abrupt, al cărui capăt nu îl putem vedea din locul unde ne aflăm.

          Ne odihnim puțin, apoi eu, nerăbdător să ajungem în ceva ce ar trebui să semene cu o albișoară, mă ofer să merg în cercetare, pe varianta din dreapta.

          Eugen, mai practic și cu mai mult fler, îmi propune să încerc totuși varianta din stânga: e mai aproape și dacă se dovedește că nu e cea bună, e totuși mai ușor să fac cale întoarsă decât în cazul scocului din dreapta, care ar fi putut pune probleme la descățărare.

          Mai urc puțin, apoi mă angajez în traversare spre stânga, croindu-mi drum mai pe deasupra unui rând de zade firave, în ideea de a avea ceva de care să mă prind dacă "lucrurile o iau la vale". Zăpada este destul de proastă, ori e moale și mă afund, ori e prea puțină și dau cu colțarii în stâncă. Mă adâncesc și mai mult în desișul de zade pitice și continui ascendent stânga. Ajung într-o loc de unde pot să vad mai bine ce urmează - un scoc nu prea larg, umplut bine cu zăpadă, care se strecoară pe la baza unui perete înalt. Clar, asta e Albișoara noastră!

          Strig la Eugen să vină și el, apoi traversez și cobor în talveg. Sub stratul nou depus, zăpada veche e tare, așa că merg cu grijă. Îmi găsesc un loc bun de odihnă într-un pliu al stâncii și îmi aștept colegul.

Foto nr. 1: Eugen traversând printre zade spre firul văii.

          Din pereții de peste Valea Albă, aflați în soare, zăpada începe să curgă. Nu sunt avalanșe mari, dar scot niște sunete ... ca de tunet, amplificate și de ecoul ce se lovește de pereții înalți.

          Sub noi, la câteva zeci de metri mai jos, vedem tăietura îngustă și oblică a hornului pe care îl reperasem mai devreme și realizăm că am ratat intrarea directă. Asta e! Mergem mai departe, nu avem ce să facem.

Foto nr. 2-3: Imediat după intrarea în Albișoră. În spatele lui Eugen, undeva mai jos se ghicește intrarea directă, prin horn.

          Dăm la deal, panta este destul de abruptă, dar nu ne solicită în nici un fel abilitățile tehnice. Punem pas după pas, atenți doar la mersul cu colțari, ajutându-ne de pioleții din dotare. Ne mai oprim din când în când să admirăm sălbăticia locurilor, să mai facem câte o fotografie și să ne tragem sufletul. Sau să identificăm locul de unde tocmai a curs o alta avalanșă.

          În zona mediană e mai multă zăpadă, intrăm în mod constant până spre jumătatea gambei, fapt care ne fură din energia disponibilă. Dar suntem puși pe treabă, nu ne dăm bătuți așa ușor.

Foto nr. 4-6: Ipostaze din zona mediană a văii.

          Continuăm. Deja se vede hornul din capătul văii, cu intrarea în Tunelul Picăturii. Pare aproape, zici că imediat ajungi, însă până acolo mai muncim aproape o oră.

          Aninate undeva sus, pe peretele din stânga, trei capre negre ne privesc plictisite. N-au nici o apăsare, nu le deranjează nici verticala locurilor și nici apropierea noastră.

          Când ajungem în proximitatea lor, coboară în talveg ceva mai sus de noi, se încolonează cuminți și urcă pe vale până la hornul final. Eu mă așteptam să le văd trecând prin tunel, dar ele nu se sinchisesc să îmi facă pe plac, așa că se angajează într-o traversare spre stânga și dispar din raza noastră vizuală, undeva în Creasta Picăturii.

Foto nr. 7-9: Spre finalul văii.

Foto nr. 10: În hornul din centrul imaginii își are obârșia Albișoara Hornurilor. Tunelul Picăturii, ce face legătura cu Brâul Portiței, trece prin adâncitura din partea de sus.

          Ajungem și noi în Brâul Hornurilor, la vreun sfert de oră după ele. Aici se încheie Albișoara noastră. Două ore și 10 minute de efort susținut și de priveliști de neuitat. A fost o ascensiune plăcută, destul de solicitantă, dar fără dificultăți tehnice. Ne gândim că de aici încolo o să ne relaxăm, mai urmează doar retragerea. Trecere prin tunel, apoi continuare pe Brâna Portiței, ieșire în Creasta Picăturii și urcarea până la Cruce. Traseu cunoscut de la tunel încolo. Și bătut de câteva ori vara. Simplu, nu? Dar socoteala de acasă .... chiar nu seamănă cu ce se întâmplă în teren! De-abia de aici a început pentru noi adevărata provocare a traseului.

          În Brâul Hornurilor, zăpada e mare și proastă. Știm că aici e brâul, dar acum nu îl vedem, nu e decât o pantă aproape verticală de zăpadă. Ne angajăm în traversare spre dreapta, pentru a putea prinde o brâniță care trece pe deasupra unor stânci și care ne scoate la tunel.

          Traversarea ne descarcă serios de emoții, zăpada având consistențe diferite de la un metru la altul, când ține, când se rupe. Cei 20-30 de metri de brâna ni se par o eternitate. Eu, cel puțin, nu cred că am băgat pioletul în zăpadă cu mai multă sete ca acum în nici un traseu de iarnă pe care l-am parcurs!

Foto nr. 11-12: Traversare pe Brâul Hornurilor. Acum brâul nu se vede, dar e și el pe acolo, pe undeva, ascuns sub zăpadă, credeți-ne pe cuvânt.

          Ieșim cu bine din traversarea cea periculoasă. Regrupăm la o zadă, fix sub hornul cel mai din dreapta care iese în Creasta Picăturii. Ne legăm în coardă și plec cu pași nesiguri pe zăpada dubioasă care acoperă panta abruptă. Când e prea puțină și frontalii colțarilor lovesc în stânca de dedesubt, când e multă și moale, iar piciorul se afundă. Mai asigur la o zadă, apoi traversez spre stânga, cu atenție și cu pași mici, căutând zone cu zăpadă tare, unde să înfig bine pioleții. Eugen zice că vara e o brâna ușoară pe aici, n-ai treabă, o treci fluierând, dar acum lucrurile stau cu totul și cu totul altfel.

          Urmează o zonă cu un bolovan surplombat pe sub care ar trebui sa trec. Din cauza zăpezii nu am cum să țin brâna de sub el, așa că trebuie să cobor puțin mai jos, într-o zonă expusă și acoperită cu aceeași zăpadă dubioasă. Pun un friend mediu într-o fisură, fix înainte de pasaj, ca să protejeze o eventuală cădere. Cum-necum, reușesc să depășesc obstacolul. Continui pe zăpadă ceva mai bună și pe o porțiune mai primitoare din punct de vedere al înclinației și, cum ar zice Eugen, ratez șansa de a mai monta o mobilă la ieșirea din pasajul dificil. Ies într-un fel de mică muchie, dincolo de care e un scoc puțin adânc. Cobor, apoi pun o ancoră de zăpadă în scoc, ca să asigur traversarea.

          Coechipierul mă anunță că cei 30 de metri ai corzii se apropie de sfârșit. Ies din scoc pe malul opus, mai merg 3-4 metri până la baza stâncilor și improvizez o regrupare dintr-un friend și 2 ancore de zăpadă. Vine și Eugen. Recuperez materialele și plec mai departe. Traversarea devine din nou foarte expusă, am iar toată valea direct sub fund. Montez un friend într-o fisură cam proastă, mai mult așa de moral. Văd în vreo 4-5 metri niște cordeline în perete. Bănuiesc că acolo o fi vreun piton. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe, căutând cu grijă pașii pe panta verticală de zăpadă, zgâriind cu pioleții pe la baza stâncilor sau încercând să îi înfig în zăpadă. Ajung la mănunchiul de cordeline, care de fapt sunt date pe după o clepsidră firavă, nu printr-un piton. Altă asigurare "de moral", dar nu am de ales. Mă întreb cât o să mai reziste clepsidra asta. Pun o buclă și plec mai departe.

          Urmează 2-3 metri de traversare, apoi cobor puțin, cam 1 metru, peste un pasaj mai dubios și ajung la tunel, unde regrupez la 2 ancore mecanice noi, sănătoase.

Foto nr. 13-16: Ipostaze surprinse pe parcursul brâniței care duce la Tunelul Picăturii.

          Vine și Eugen și mă întreabă cum am coborât pasajul ăla mai dubios. Încep să îi explic - stângul acolo, pioletul acolo, apoi dreptul aici etc. Dar de ce întrebi? Pai pentru că vara aici e o placă super spălată, vine răspunsul. Răspund la rândul meu: bine dracu' că nu am știut, că poate mă blocam acolo!

          Râdem amândoi, facem manevrele de coardă necesare, facem schimb de materiale, trecem prin tunel și ajungem la ieșirea dinspre valea Seacă a Caraimanului.

Foto nr. 17-19: Prin Tunelul Picăturii.

          Aici e altă lume, soarele ne încălzește plăcut, spre deosebire de expunerea nordică și înghețată a traseului de până acum. Ne minunăm de peisajul greu de prins în cuvinte, dar și de imensa cantitate de zăpadă care înfundă toate pâlniile și talvegurile văilor. Dar nu ne putem bucura din toată inima de caldura soarelui, pentru că zăpada, destul de multă și pe traseul nostru, a devenit apoasă și alunecoasă. Până în Brâna Portiței mai avem de traversat, în coborâre, o zonă cu trepte de zăpadă și pământ umed și instabil, de coborât printre niște jnepeni, iar apoi de urcat puțin pe o muchie și din nou prin jnepeni.

          Pleacă Eugen primul, filat dintr-o regrupare improvizată cu ajutorul unui piton. Coboară cu grijă, ba folosind prizele de mână oferite de peretele din dreapta, ba agățând vârful pioleților în te miri ce fisurică sau adâncitură a stâncii. Ajunge cu bine pe o porțiune aproximativ orizontală, unde pune pe parcurs vreo 2 asigurari la rădăcini de jnepeni, pentru a reduce din amplitudinea unui pendul de toată frumusețea care s-ar întâmpla in cazul unei căderi a subsemnatului. Coboară marea de jnepeni, apoi urcă în mica muchiuță, ajungând la fix pentru a regrupa la o copac sănătos la capătul celor 30 de metri de coardă.

Foto nr. 20: Eugen în prima regrupare de după Tunel. În spatele lui, bazinul Văii Seci a Caraimanului.

          Vin și eu. Ne hotărâm să mergem cap schimbat, ca să câștigăm timp. Urmează încă 3 lungimi fără nimic notabil din punct de vedere tehnic, dar care păstrează același caracter al zonei: pantă expusă, cu zăpadă udă și alunecoasă sau cu pământ instabil, dar protejată totuși de jnepeni sau tot felul de arbuști.

          Ieșim în Creasta Picăturii. Urmează un pasaj de traversare spre dreapta, pe sub un perete, pe un prag îngust vara, dar care acum nu se mai vede. Nici prizele pentru mâini nu abundă. Trece Eugen. Starea zăpezii îl îndeamnă să traverseze mai larg, pe fața dinspre valea Albă, pentru că drept în sus nu se poate acum. Zona e expusă și nici nu oferă posibilități de protecție. Regrupează la 3 zade anemice, singurelele care se ițesc deasupra întinderii albe.

Foto nr. 21: Gemenele, văzute din ultima regrupare de dinainte de Prispa Gemenelor.

          Mă pun în mișcare, cu grijă, traversez încet zona expusă, căutând îndelung prize acolo unde nu prea sunt. Ideea e că nu vrem să testăm rezistența regrupării... Depășesc zona expusă, traversez în continuare și ajung în regrupare.

          Plec apoi spre dreapta câțiva metri, după care drept în sus, spre creastă. Zăpada alternează. Când tare, când moale. Când te afunzi, când strici colțarii în stânca de dedesubt. Merg douăzeci și ceva de metri la încredere, nu am nici o posibilitate de asigurare. Dar ajung cu bine în creastă, în Prispa Gemenelor, unde sap cu pioletul în zăpada întărită, ca să găsesc niște tulpini mai sănătoase de jneapăn. Regrupez aici.

Foto nr. 22-23: Crucea Eroilor, respectiv Peretele Văii Albe, văzute din Prispa Gemenelor.

          Echipa se reunește. Facem o scurtă pauză. O merităm din plin, după 3 ore de muncă de când am plecat pe Brâul Hornurilor. Între o gură de ceai și o poză, evaluăm ce a mai rămas din traseu: zăpadă full, posibilități de asigurare zero. Unde mai pui că ora e destul de înaintată. Nu vrem nici să riscăm, dar nu vrem nici să ne prindă întunericul pe coborâre. Hotărâm să mergem simultan. Scurtăm coarda, ne legăm, schițăm planul. Pleacă Eugen primul. La început terenul e ușor, dar apoi panta abruptă incepe să își ceară tributul. Oboseala acumulată ne face să ne deplasăm în reprize de câte 50 de pași. Înaintăm încet, dar constant și sigur. Spre final, creasta ne mai pune în dificultate cu câteva porțiuni cu zăpadă mică, unde nici colțarii, nici pioleții nu prea au în ce să se agațe. Dintre toate, chiar ultima, înainte de ieșirea la Cruce, e cea mai riscantă. O alunecare aici echivalează cu "the end of the road". Înfig pioleții cât de bine pot și aștept ca Eugen să depășească pasajul delicat. Își caută pașii, scurmă cu pioleții, se ridică pe mici praguri. Reușește să ajungă în creastă, apoi îmi întoarce serviciul.

Foto nr. 24: Pe final de creastă.

          Munca de o oră și jumătate din Prispa Gemenelor până aici ne e răsplătită de liniștea asurzitoare și de albul imaculat, scăldat în razele blânde ale unui soare ce pare să se îndrepte către apus.

          La Cruce ne permitem un răgaz, deși e destul de târziu. Bem o cană de ceai, strângem coarda, dăm un telefon etc. După vreun sfert de oră ne luăm inima în dinți ca să urcăm Caraimanul. Noroc că aici e zăpadă bună, că la ce pantă e.... Bine, avem și ceva antrenament, că iarna asta am avut spor la Albișoare.

          Pe platou, ca pe platou: alb cât vezi cu ochii, iar când intră soarele în nori, vine iarna! Nu zăbovim, mergem glonț către intrarea în valea Albă. Sunt urme, dar zăpada e mare. Intrăm în mod frecvent până la genunchi sau chiar peste. Totuși, stratul cel nou pare stabilizat. Până la Cârn coborâm fără probleme. De aici în jos, talvegul e plin de bulgări mari de zăpadă scursă din peretele Văii Albe. Unii sunt întăriți, alții încă nu au apucat să o facă. Înaintarea devine un calvar. La un pas ține, la urmatorul se afundă. Ne chinuim așa vreo 15-20 de minute, timp în care Poiana la Verdeață, deși vizibilă, părea că se îndepărtează în același ritm de deplasare ca și noi.

          Ajungem, într-un sfârșit și în poiană. Ne dezechipăm, mai tragem de timp câteva minute, pentru că bateriile s-au cam descărcat, apoi pornim către Căminul Alpin, pe care îl revedem la 11 ore de la plecare.

          A fost o tură grea, dar frumoasă. O tură cu de toate: mers la colțari și pioleți, pasaje de mixt, zone expuse, manevre de coardă, pasaje care reclamă imaginația cățărătorului în a improviza o asigurare sau o regrupare, zone unde încrederea în partenerul de coardă e vitală. O tură în care ne-am testat atât rezistența și deprinderile, cât și determinarea. O adevărată tură de alpinism în munții noștri.

          Acum, că știm cum e, o să revenim cu drag, când vom mai avea ocazia. Bine, nu ne-ar deranja ca zăpada să fie în condiții mai bune pe ruta de retragere!

Miercuri, 5 mai 2021 - 22:12 
Afisari: 1,119 


markbv