Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

August 2022
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Septembrie 2022
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Online

Vremea
Varful Bora
Muntii Latoritei

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Exorcizând Vânturișul (Muntii Bucegi)


Prima mea reacție după tură:


/Cristi/impresie_la_cald_iulie_2015.jpg


Jurnalul:


Luni 20 iulie, fac obișnuita vizită pe carpați.org și descopăr o propunere de tură în sudul Bucegilor (http://www.carpati.org/planificator_ture/poteci_uitate_din_bucegi/4356/). Mă bag în seamă consultându-mă cu organizatorul cu privire la posibila mea participare, sunt încurajat, mă înscriu. Rezolv cu Daniel atât cât s-a putut împărțirea echipamentului (unele piese de uz comun au luat sâmbătă drumul Umerilor Pietrei Craiului așa că eu am rămas cu strictul necesar), încerc să mă pregătesc sufletește de o nouă tură printre străini. Trecuse mai bine de un an de când fusesem în ultima tură carpați (http://www.carpati.org/planificator_ture/azuga_sorica_baiul_mare_valea_rea_sinaia/3422/), trecuseră mai bine de 6 luni de la ultima mea ieșire la munte, trecuseră vreo 2 luni de la ultima mea alergare. Antrenament mai mult lipsă dar speranță cât casa.


Sâmbătă seară, pe la 11, apuc și eu să mă culc, după ce am (relativ) terminat bagajul. Dorm cu noduri până pe la 3:45. Mă pregătesc nu tocmai cu plăcere apoi îmi scot hoitul din casă în șuturi, vorba Țapinarilor. Ajung la gară cu biletul luat, constat că trenul era deja garat deși mai avea mai bine de 30 de minute până să plece, urc, ocup un loc pe care nu-l aleg în cel mai fericit mod, plecăm, trenul se umple, eu amorțesc pe scaun.


În spatele meu, un copil mic, cu tati. Pe la Breaza, la fel ca mine, se uită spre delușorul despădurit care se vede drăguț din tren, spre stânga. Aud copilul spunând: “Cred că pe acolo a urcat Ioan Stoenică”. Al doilea moment Stoenică a fost când am văzut sticker-ul cu „Pe poteci, spre inima ta”, în tren, lângă ușă, la coborârea mea. Al treilea moment Stoenică s-a înregistrat ceva mai târziu, când s-a discutat despre el pe potecă. Celebru omul! :)


Offff! Nu mai ajungem odată la Valea Largă? Ajungem, mă supăr pe trenul garat pe linia cealaltă, din cauza căruia nu am putut verifica dacă se mai vede triunghiul roșu, pun rucsacul în spate, mă strecor spre ușă printre montaniarzi și bicicliști înțelegători, în câteva minute trenul oprește în Sinaia Sud, cobor și… Unde dracu mă aflu? Nu am mai coborât niciodată aici așa că sunt dezorientat. Pe unde s-o ajunge în șosea? Merg și eu în direcția în care mai merg câțiva. Îi depășesc, trenul cu care venisem pornește, cei depășiți erau mult în urmă, constat că ei se opriseră în locul în care era cel mai comod să traversezi șinele.


Traversez și eu, mă înscriu pe stânga șoselei, pe sensul spre București (nu, nu mă întorceam deja acasă), văd un trotuar destul de simpatic pe dreapta dar îl tratez cu suspiciune, fac concurență mașinilor mergând pe contrasens, până la urmă trotuarul îmi câștigă încrederea așa că, asigurandu-mă cât am putut de bine, am traversat spre el. Casc ochii prin stațiile autobuzului care bântuie prin Sinaia cu voia primăriei. Constat că e realist calculul lui Cristi conform căruia, în 30 de minute de la Sinaia Sud, pot ajunge la intrarea pe Str. Platoul Izvor (până zilele trecute nici prin cap nu-mi trecea că voi vizita vreodată acel cartier). Puțin după ce trec de Calea Moroeni scot telefonul și constat că am apel ratat de la Cristi. Îl sun pentru că aveam mici neclarități. Îmi confirmă locul de întâlnire și ne trezim acolo cam în același timp. În câteva minute oamenii sunt parcați.


La 9:30, conform planificării lui Cristi, pornim pe strada Platou Izvor spre pădure. Înainte de plecare, pentru ultima dată, Cristi ne întreabă dacă nu preferăm să rămânem la o bere, renunțând astfel la tura obositoare pe care o planificase. Suna bine sugestia lui dar noi… Batman!


Deși din rapida mea documentare rezulta că vom intra în pădure pe un drum care pleacă aproximativ din capătul străzii, m-am trezit deturnat mai la stânga, ajungând chiar lângă Hotelul Mara. Ceva părea să nu se potrivească așa că am căutat un drum care să se îndrepte spre pădure din zona aia. Părea să se zărească ceva pe laterala stângă a hotelului. Acea urmă de drum se oprea lângă niște terenuri de sport. Spre pădure nu urca decât o potecă abruptă.


Ne punem de acord să intrăm pe acea potecă. Dau din bețe până în capătul pantei și constat că poteca continuă. Încă nu îmi era clar care e planul dar am mers pe ea. Curând ajungem într-un drum forestier, cel pe care Cristi intenționa să-l prindem încă din oraș. Mai bine mai târziu decât niciodată! Oricum, merită să ținem minte poteca aceea care pleacă din spatele Hotelului Mara.


Odată ajunși în drum, facem stânga. Din discuții înțeleg până la urmă că traseul propus de Cristi urmează să se suprapună peste cel făcut cu niște ani în urmă în tura lui Răzvan Ilie (http://www.carpati.org/planificator_ture/lacul_bolboci_20_21_iunie_2009/850/). Nu știu dacă se baza cineva pe mine pentru orientare dar, amintindu-mi cum m-am rătăcit pe acolo la doar câteva minute de la plecarea din Valea Largă, mi-am propus să nu încurc oamenii și de data asta.


Mergem câțiva km pe drum, cu ochii pe potecile care pleacă spre dreapta. Identificăm câteva dar Cristi se declară de fiecare dată nemulțumit. Până la urmă, la un cot al drumului, cred că la borna 28, Cristi intră pe o potecă care îi stârnise încrederea. Urcă puțin, ceilalți 5 continuăm pe drum și, la 10 m, observ triunghiul roșu, șters, pierdut printre diversele marcaje silvice. Amintirile legate de tura cu Răzvan par să revină. Îl anunțăm și pe Cristi, el revine de unde se cocoțase pentru a constata, câteva minute mai târziu, că poteca pe care intrase tot în marcaj dădea.


Descoperirea marcajului cerea o pauză. O facem, lumea face poze, ne uităm, măcar ca teorie, și după ramura potecii care merge spre Valea Largă. Îmi imaginez că era interesant să cobor din tren în Valea Largă și să fac joncțiunea cu grupul în acest punct.


Pe marcajul când mai clar, când mai șters, mergem până sub linia de înaltă tensiune pe care o intersectasem și pe drum. Odată trecută linia marcajul a dispărut ca măgarul în ceață, în continuare orientându-ne pe baza intuiției lui Cristi și a vagilor mele amintiri de tipul “îmi amintesc că am trecut și cu Răzvan prin niște ierbotănii simpatice, pe o căldură la fel de criminală ca cea de acum”. Mda, erau vreo 25 de grade dar transpiram ca un ultramaratonist în deșert.


Când pe sub firele de curent, pe fâșia îmbălăriită, când pe mai mult sau mai puțin decentele poteci din laterale care ne permiteau să mergem pe la umbră facem joncțiunea cu punctul roșu despre care Cristi spune că vine din Posada (traseu pe care l-a propus pentru o tură de toamnă). De aici, mai dăm de două ori cu piatra (după câini) și ajungem la cota o mie. Aproape de șosea, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am aprinde chibritul lângă amenajarea aia legată de gaz. Oare ar bubui? Sau… nu s-ar întâmpla nimic?


După o scurtă conversație cu câinii locului ajungem și în șosea. Aici, mulțime de mașini, unele parcate pe iarbă deși regula locului spunea că nu e voie. Eu mă întrebam, după ce traversasem rezervația Plaiul Hoților, unde mama dracului au ascuns ăștia fosilele.


Traversăm constatând că ăștia nu au făcut trecere de pietoni special pentru noi, urcăm 5 minute apoi facem pauză de masă, hidratare, fugit în pădure pentru udat fragi și mure șamd. Eu profit de pauză și ling un gel.


Codul galben de caniculă își făcea de cap cu noi. Am constatat că e o idee bună să iau la mine centura de hidratare, fără ea aș fi murit de sete dată fiind viteza de deplasare a grupului și lipsa mea de antrenament. De ce mi-a fost frică nu am scăpat, cel puțin jumătate de tură m-am dovedit cel mai slab antrenat om din grup. Băgându-mă în tura asta am demonstrat că nu prea-mi văd lungul pasului...


Printre crăci aveam să constatăm curând că începem să vedem nori. Alin, specialistul în nori, le urmărea evoluția în încercarea de a ne anunța din timp ce urmează. Cu toate bunele intenții, condițiile meteo nefavorabile urmau să ne ia, ceva mai târziu, pe nepregătite. Știți voi, cam cum li se întâmplă și primarilor când dau de prima ninsoare. Să nu anticipăm, totuși...


Mergem pe limita de județ Prahova- Dâmbovița având în minte, teoretic, faptul că trebuia să prindem o potecă mai puțin evidentă în stânga, în dauna celei mai evidente din dreapta, care-l băgase pe Cristi în bălării în altă tură. Unde o fi fost poteca aia evidentă nu știu, eu nu am remarcat-o. Se pare că eram deja neatent.


Ceva mai târziu, terminăm afacerile cu pădurea. Încet dar sigur, ne îndreptăm spre Vf. Păduchiosul. Și urcăm, urcăm, urcăm. Ai naibii păduchi, au ajuns cu siguranță pe vârf mai repede ca noi. Lăsăm pe fața nordică niște amenajări pastorale, ne desfășurăm pe Brâna Mare a Păduchiosului (toponim inventat de mine, nu îl căutați în documentație), atingem vasta platformă de sub vârf după care, lăsându-ne pradă vântului care sufla rece deși nu aveam răni care să ne doară, țopăim și noi pe vârf. Pe aici se manifestă ceva frustrări geografice (având ca subiect platformele de eroziune) dar reușesc să nu spun nimic despre relația mea oficială cu geografia și despre „divorțul” care a urmat.


Sus, Cristi ne ține o mică lecție de geografie, spunându-ne ce vârfulețe vedem. Eu reușesc să rețin doar asocierea Vf. Gurguiatul- formă de ou culcat. Pleșuva, Dichiu Vechi și alte denumiri care apar pe hărțile care binevoiesc să arate și Bucegii sudici (nu este cazul hărții de la Munții Noștri, scoasă în 2013) mi-au ajuns prin urechi dar au ocolit centrul memoriei.


Continuându-ne drumul, îl vedem pe Cristi făcând fotografii numai bune pentru reclamă la lactatele Dorna. El spunea ceva de Milka dar eu, când mă gândesc la ciocolată, văd imediat marmota care o învelește în staniol. Iar cum marmota lipsea la apel, eu am rămas cu Dorna mea... Sunt căpos, știu!


Preocupați cu văcuțele și căscând ochii după tauri care s-ar putea supăra pe noi, începem să urcăm spre șosea. Eu eram deja cu limba de un cot pe afară, de oboseală și de sete. Mă adap cu responsabilitate și apoi, deși eram obosit mort și părea o idee bună să caut un ia-mă nene care să mă ducă în Sinaia, mă alătur celor care au propus să urcăm în lungul culmii Vânturișului, în loc să ne apropiem de zona cascadelor mergând câțiva km pe șosea, spre stânga.


Contrar așteptărilor, lumea sosită acolo pe multe roți nu s-a uitat ca la urs la cele 6 specii ciudate care au venit dintr-o direcție dubioasă și care, ca fraierii, insistă să continue într-o direcție cel puțin la fel de ciudată. Și când te gândești că ar fi putut rămâne și ei la o bere, ca oamenii, în Sinaia. La autoturiști mă refer!


Continuăm agale pe curba de nivel urcătoare, trecem pe sub fundurile unor oi însoțite de cioban și de un câine prea leneș pentru a lătra niște bipezi rătăciți pe acolo. Ceva mai incolo, din bălăriile din dreapta, apare alt cioban. Oamenii se dau la vorbă cu el, nu mă prind în ce scop. După ce depășim oile virăm ușor stânga și ne înscriem pe coama Vânturișului. Și urcăm până ajungem pe vârf. Odată sosiți acolo constatăm că vârful nu e vârf. Ne mai luăm țeapă cu câteva platouri care mă făceau să sper că, în sfârșit, vom începe coborârea. Adevăratul vârf s-a lăsat cu greu atins. Eu eram grav atins de oboseală. Gleznele erau la un pas să declare grevă generală. Știu eu că mersul pe jos face piciorul frumos dar de data asta am cam exagerat...


În sfârșit, vârful! Îl ating și eu pășind cu limba scoasă pe urmele celorlalți 5. Cristi mă încurajează spunând că am mers bine. Face o teorie legată de dimensiunea și greutatea rucsacului meu (cel mai mare din grup, e adevărat; știu că sunt fricos așa că bag în el mereu mai multe chestii decât folosesc) iar eu protestez timid sugerând că umerii nu mă dor, doar dinspre glezne și genunchi primind ceva semnale negative.


„-Nu am mai urcat așa mult de la tura în Iezer.


-Tura aia în care îți făcea Mutu fotografii? (adică asta: http://www.carpati.org/jurnal/cu_prietenii_imaginari_%C3%AEn_iezer/3185/)


-Ai citit jurnalul.


-Normal! Și m-am prăpădit de râs! :)”


Deranjat de propriul deficit energetic aplic soluția finală, gel cu carbohidrați, apă plată, energizant cu cofeină. O vreme am recăpătat un oarecare spor la mers. Am coborât puțin pe fața nordică a vârfului (de unde se vedea fain Vf. Cu Dor) apoi cineva (Gabriela?) a imaginat o linie de coborâre spre Izvorul Dorului. Pornesc voios în jos, nimic nu mă poate opri! Ajung în josul pantei cam odată cu Gabi și avem timp să schimbăm o vorbă până ne coboară și afinarii. „Descățărarea” asta spre est a fost destul de plăcută deși picioarele se mai încurcau în vegetația prin care mergeam. Odată ajunși jos, cel puțin un afinar a declarat oficial că... nu s-a săturat. Eu, după cum probabil știți, nici nu le-am gustat. Vorba aia, porția mea o donez ursului! Totuși, e cinstit să spun că lipsa mea de poftă de afine se numără printre marile mele ciudățenii. Faptul că ceilalți nu au făcut un capăt de țară din asta mi-a plăcut.


Mai călcasem eu valea asta dar unghiul din care veneam acum, plus memoria slăbită în timp m-au făcut să nu recunosc nimic. Trecem prin larga curte a unei stâne, vreo 3 căței încearcă fără succes să ne intimideze, ciobanul ne dă o veste proastă (nu avea brânză de vânzare) după care ne îndreptăm spre Avenul Vânturiș, aven despre care aflasem recent, dintr-un jurnal al organizatorului (http://www.carpati.org/jurnal/poteci_vechisi_noi_prin_bucegii_de_sud/3258/). Stăm o vreme pe acolo, Gabi și încă un curajos (mai știu să număr?) s-au strecurat prin gardul de sârmă ghimpată pentru a vedea gaura mai de aproape, mai stăm la povești despre dispariția oilor în adâncul avenului (presupunere hazardată, pe acolo nu mirosea a hoit) apoi, bazându-ne în continuare pe Cristi, îl urmăm pe diretissima spre râu. Rămân cu gura căscată (noroc că nu mai erau muște) nerecunoscând nimic. Mergem puțin pe râu în jos apoi facem o buclă prin stânga, coborâm pe un amestec de ierbotănii cu stânci și ajungem sub o cascadă. Mă uit la ea ca vițelul la poarta nouă încercând să îmi dau seama dacă este aceiași cascadă la care ajungeam și eu când veneam în zonă acum 11 ani, în ture diferite, alături de câțiva oameni printre care 3 femei față de care, în prezent, simt chestii destul de diferite, pornind de la simpatie sau admirație și virând apoi către indiferență. De ce indiferență? Pentru că, vorba cântecului, “în dragoste indiferența-i cea mai grea”. :)


Căscăm ochii la cascadă, Cristi sugerează că am mai putea coborî spre câteva cascade dar, până să ne continuăm drumul, vremea ne dă o lovitură dură. Se pornește oarecum pe neașteptate (Alin nu apucase să ne spună decât că picură) o grindină de zile mari, o grindină cum nu am mai prins pe munte decât la adăpostul unei cabane, o grindină cu bob de vreo 5 mm diametru. Pentru că, spre norocul nostru, nu fulgera, ne-am adăpostit cât de cât care sub un perete ușor surplombat, care sub un rucsăcel, care sub un copac printre crengile căruia grindina curgea ca din stropitoare. Exact sub copac mă nimerisem eu. Grindina avea de gând să-mi spargă capul dar șapca mea neagră, de firmă, care mai devreme își formase un obicei din a atrage toate insectele, m-a protejat cum a știut ea mai bine. După câteva clipe în care am stat ca blegul în ploaie, fără să schițez nici un gest serios de autoapărare, decid să zgârm în rucsac după geaca de goretex. Pentru că aveam în rucsac tot ce-mi trebuie dar aranjamentul părea să ignore eventualitatea unei ploi (lejere, conform prognozelor pe care le studiasem dimineață), am umplut rucsacul de grindină până am ajuns la geacă. După ce am scos-o din rucsac mi-am amintit că o pusesem acolo pe dos, cu fermoarele deschise. Exersându-mi talentul de contorsionist reușesc până la urmă să mă îmbrac. Deja era mai bine, capul îmi era protejat și de glugă. Strâng rucsacul cât de cât, privesc un metru mai în stânga și… descopăr un adăpost cât de cât bun, sub aplecătura stâncii lângă care deja stăteam. Mă bag acolo, pe vine, mai chem un om în raiul meu temporar, facem conversație așteptând să treacă ploaia. Cristi se oferă să-mi așeze rucsacul într-un loc mai ferit de ploaie. Nu îmi era clar dacă merită efortul dar îi mulțumesc pentru grijă. Eu îmi abandonasem rucsacul cam cum își abandonează copilul un tată denaturant. Stând destul de crispat, aproape îmi amorțesc picioarele. Pentru că nu mă învrednicisem să scot și nădragii impermeabili și respirabili, am constatat curând că am pantalonii scurți atât de uzi încât mă întrebam când am fost la piscină. Dat fiind că nu-i strânsesem tocmai eficient după ce mă ușurasem la cota o mie, pantalonii îngreunați de grindină aveau să facă o pasiune din prelinsul de pe mine, ceva mai târziu. Mai trăgeam eu de ei din când în când dar la soluția finală, cu șiretul strâns inginerește, am ajuns târziu. Bine totuși că nu m-am trezit în fundul gol.


Peste un timp, colegul de bortă observă că, în băltița din apropiere, nu se mai văd căzând picăturile de ploaie. Gabi se trezește prima din visare și începe să fotografieze. Pentru că arătam ca un boschetar surprins de viitură apuc să-i spun: “Așa! Fă-mă de râs!” :) Privind cascada care avea mai devreme apă limpede, constatăm că acum are apa extreme de tulbure. Nu ne luasem repere dar bănuim că a crescut nivelul râului. Ne încurajăm sugerând că nu a plouat cât pentru o viitură.


După ce ne-am convins toți că, deocamdată, nu mai plouă, în regretele tuturor (inclusiv al lui Cristi care ar fi dorit să ne arate cât mai mult din ce descoperise el în precedentele ture), decidem să ne îndreptăm spre marcajul aflat undeva, sadic de sus. Lăsăm restul cascadelor pe altă dată... Sună a promisiune de revenire, nu?


Mergem o vreme pe marginea apei, pe un teren deloc comod apoi pornim pe o potecuță pe care nu știu cum au reușit să o observe ceilalți, scăpând de urcarea de-a dreptul a unei pante de 65 de grade, plină cu iarbă udă, urcare pe care mi-o imaginasem eu. Mergem ce mergem când potopul revine deasupra noastră. Mulțumesc dar nu aveam nevoie. Am făcut duș aseară! :)


Siliți de fenomenele meteorologice, luăm din nou o pauză, cumva sub un pom. Nouă ocazie de socializare cu colegul de tură care s-a nimerit să fie lângă mine. Plictisindu-ne de atâta stat, până la urmă ne continuăm drumul deși nu era deloc clar dacă s-a oprit din nou ploaia. Eu eram atât de dornic să ajung la mersul pe curbă de nivel de care spunea Cristi încât am mers voinicește câteva minute. Elanul s-a dizolvat subit când am constatat că presupusa curbă de nivel este un șir de sus-josuri epuizante. Încet dar sigur, mă trezesc total în afara zonei de confort și aproape mă las doborât de oboseală și o oarecare doză de frică. De ce frică? Pentru că deoarece! :)


Poteca, destul de îngustă și relativ expusă începe să fie și alunecoasă, de la ploaia care insista să ne spele păcatele. A început un dans cu alunecări mai mult sau mai puțin controlate, de trânte cu muntele, cu spaime mai mici sau mai mari. Nu foarte mari, totuși. Cei aflați pe lângă mine, de multe ori chiar Cristi, m-au ajutat la mulți pași mai delicați. Cel mai dur moment a fost cel în care am dat în alunecare cu fundul de pământ, un băț telescopic așezându-se cumva paralel cu mine, celălalt izbind necontrolat undeva în stânga. Gabi tocmai trecea pe acel drum paralel dar am avut noroc și nu am lovit-o. A fost bine dar sunt perfect conștient că putea să se întâmple și ceva rău.


Cristi încerca, în ciuda ploii, să ne atragă atenția asupra frumuseții Colților lui Barbeș. Nu știu ceilalți cum reacționau dar eu nu prea mai aveam ochi pentru peisaj. Abia mai reușeam să mă concentrez pe marcaj, pe potecă și pe pașii mei. Traseul este mai dur decât mă așteptam. După o discuție cu ceilalți ne-am pus oarecum de acord cu faptul că e un traseu mai dificil decât Jepii Mari (traseul Bușteni- Piatra Arsă).


Am răsuflat ușurat când am ajuns în banda roșie, undeva sub Miorița. M-am îngrijorat un pic auzind cât era ceasul dar cel puțin eram întreg, apt de încă 2 ore de efort. Nu mai conta că, după o socoteală rapidă, am ajuns la concluzia că voi ajunge în București suficient de târziu încât să am nevoie de taxi până acasă. Chiar nu mai conta. Trăiam o bizară formă de oboseală fericită.


De când nu mai fusesem pe aici uitasem cu desăvârșire cum arată locurile. Primul șoc a fost când am văzut șirul de parazăpezi gândite probabil pentru a feri de avalanșe pârtia de ski. Al doilea șoc a fost când am văzut cârciuma Târle. Al treilea șoc a fost când mi-am dat seama că nu mai știu pe unde continuă marcajul sub 1400. Al patrulea, când mi-am dat seama că banala potecă 1400- Sinaia este în unele locuri teribil de alunecoasă după ploaie…


Coborâm deci de sub Miorița. Unii bagă viteză și stârnesc astfel invidii oamenilor cu genunchi uzați. :)


“-Uite cine are genunchii buni!


-Nu-i are buni. Tocmai și-a comandat un căruț cu rotile și este nerăbdător să-l testeze.” :)


Toate bune și frumoase până la 1400. Din drumul dinspre Cota 1500 facem dreapta, ocolim stația de telecabină și ne tot ducem în dreapta... „Hei! Pe unde naiba mă duceți?”, gândeam eu... :)


Pentru că direcția generală de mers era OK, m-am lăsat dus de val. Aflu curând că ne aflăm pe traseul de downhill pe care am avut noroc să nu fim călcați de biciclete. Frateeeee! Mi s-a părut greu să merg în două labe și două bețe pe acolo, cu bicicleta cred că m-aș lipi de un copac și nu aș mai pleca de acolo nici luat cu șpaclul.


Bine că am ajuns relativ repede în șosea că mă emoționasem de tot! Mai o bucată de asfalt, mai o serpentină scurtată pe potecă, mai o linie nouă de potecă pe lângă traseul bicicliștilor sinucigași, până la urmă ajungem la o coborâre abruptă despre care Cristi ne anunță că se trece printr-o singură metodă: Cazi! :)


Ajung acolo, casc ochii după niște prize de picior decente, mă întreb la ce ajută bețele telescopice în condițiile alea. Cristi, retras un pic în lateral, mă ghidează. Lasă-te pe fund, mâinile pe copaci, un picior proptit într-o rădăcină, bețele lăsate să curgă la vale, atârnat de craca aia care nu pare solidă dar ține, dă-mi mâna, continuă în stânga, lasă bățul că mă ocup eu de el. Ajung în șosea, între timp Cristi recuperase un băț, îl întind pe pantă și-l agăț și pe al doilea. Dă-o în mă-sa de treabă! Să am așa emoții pe un traseu atât de banal... M-am boșorogit, e clar! :)


De aici lucrurile au revenit la normal. Recunosc bolovanul lângă care fac de obicei primul popas când parcurg traseul în urcare, mai tăiem de vreo două ori șoseaua, privesc un pic cu poftă spre poiana pe care o lăsăm în stânga, poiană în care nu am mers niciodată dar care, nu știu de ce, îmi inspiră o oarecare intimitate.


Mai departe asfalt, coborâri dure pentru genunchii noștri deja greu încercați (eu cel puțin chiar m-am temut de o entorsă sub Colții lui Barbeș, la cât de haotic mi-au fost solicitate picioarele), senzația că Sinaia nu este un oraș potrivit pentru oameni în vârstă care ar putea obosi crâncen în temerara încercare de a se întoarce acasă după ce au mers până în șoseaua principală, să ia pâine.


Ajungem (5 din 6 oameni) în gara Sinaia în jurul orei 20:30. Eu, cu gândirea franjurată de oboseală, sunt la un pas să cer bilet de București la un tren care mergea spre Brașov. Un minut mai târziu mă gândesc să iau bilet la un IR care ajungea în Sinaia pe la 22:00, cu 30 de minute întârziere.


Deși aveam ceva tehnologie la mine, nici prin cap nu-mi trecuse să scot tableta pentru a căuta o variantă de transport mai rapidă. S-a gândit la asta un coleg de tură care a găsit o combinație care părea câștigătoare. Totuși, cu neuronul adormit, nu prea mă tenta o combinație de trenuri. Riscam să rămân înțepenit în Ploiești. :)


Cristi, auzind că am de stat în gară o grămadă de timp, caută o soluție.


“-Nu te las singur în gară.


-Stai liniștit că mă descurc. Nu prea am de ales. :) Oricum, sunt major și vaccinat deci ar trebui să-mi pot purta singur de grijă.


-Mai e o variantă. Pleci cu mașina.


-Și tu?


-Plec eu cu trenul de Ploiești.”


Până să apuc eu să protestez, omul își luase deja bilet. Nu am mai avut încotro așa că m-am întors cu ceilalți în parcare. Șoferul care please cu un taxi să recupereze mașina din cartierul Izvor urma să sosească în câteva minute.


Încă vreo două ore pe drum, oprire la Piața Victoriei, continuare spre Timpuri Noi cu bunăvoința altui coleg de tură care își continua drumul cu mașina personală în acea direcție, metrou, despărțire de Gabi și Ionuț, încă 15 minute de mers pe jos, un timp de despachetat cât de cât bagajul, somn.


Dacă nu s-a speriat de ritmul meu de mers nu tocmai rapid, mi-ar plăcea să mai merg în ture organizate de Cristi. Cine știe? Poate se concretizează și ideea cu Posada- Cota 1000- Cuibul Dorului- Sinaia, undeva prin toamnă...


Luni, bag status pe Facebook și aflu cu ocazia asta că Andra își amintește de tura de acum 11 ani (https://www.flickr.com/photos/11979538@N07/sets/72157601624171236/) în care am încercat și noi să ne strecurăm pe sub Colții lui Barbeș. E plăcut să constați că, fie și indirect, își mai aduc oamenii aminte de tine după atâta vreme... :)


Nu pot încheia înainte de a explica titlul. După cum știți, exorcizarea presupune o punere cu botul pe labe a dracilor care ajung să stăpânească un om. Ei bine, în cazul meu e un pic mai dubioasă situația. Mergând prin zona Vânturiș cu o anume domnișoară, ființă care nu mult după tură a reușit să-mi întoarcă metafizicul pe dos, am ajuns la concluzia că nu mai pot merge pe acolo pentru că umblă spiritele... Acum, după o tură reușită, pot spune că dracii pe care-i proiectase ea asupra locului au fugit mâncând pământul. Au fost atât de tare speriați încât nu se vor mai întoarce niciodată acolo, situație în care eu pot reveni în Vânturiș fără teamă. Și voi reveni!


Cam asta a fost povestea celei mai frumoase ture Carpați.org la care am participat.


Le mulțumesc celor 5 oameni pe care i-am însoțit într-o tură cu adevărat fantastică!


Jurnal scris pe 3 august 2015 de codașul grupului, despre tura lui Cristi din 26 iulie 2015.





Vineri, 13 noiembrie 2015 - 14:37 
Afisari: 3,594 


Postari similare:





Comentariile membrilor (5)

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
1
Cât de tare! Tocmai voiam să te întreb - vizavi de titlul ales la jurnalul turei de sâmbătă - dar cum a fost în prima tură cu Cristi ăsta? Carpati.org
Eu am citit jurnalul cu ceva timp în urmă, dar nu am apucat să îți mulțumesc pentru că l-ai scris și să te felicit! Sper că aceste două texte le vor fi utile celor care vor dori să parcurgă poteca haiducilor.

La ce reclamă mi-ai făcut, cred că trebuie să vâr adânc mâna în buzunar și să te răsplătesc Carpati.org

Să știi că dacă vrei să pui poze (dintr-ale mele) în jurnale, poți să o faci. Îți pot retrimite pozele din tura aceasta pe transfer, dar va trebui să le redimensionezi tu Carpati.org Va face însă mai plăcută lectura.

Ne auzim Carpati.org


Vineri, 13 noiembrie 2015 - 15:33  

adriannegoita
adriannegoit..
Caraba
 
2
Păi cum să fie... Greu dar fain! Carpati.org

Reținusem că ți-a picat deja sub ochi jurnalul dar simțeam de câteva săptămâni nevoia să îl urc și aici.

Legat de fotografii, am uitat să-ți spun că tocmai pe ale tale nu am reușit să le descarc. De vină cred că este faptul că, pe calculatoarele pe care am încercat, nu am dezarhivatorul potrivit pentru extensia 7.z Am încercat eu câteva manevre dar, de data asta, tehnologia m-a învins. Carpati.org

Dacă poți să le arhivezi ca zip (ăsta e formatul cu care nu am avut eșecuri până acum), pot condimenta jurnalul și cu câteva poze. Redimensionarea conform cerințelor carpați.org o pot face, nu-i nicio problemă din acest punct de vedere.

Cât despre reclamă, faptul că am avut ocazia să te însoțesc pe poteci interesante este cea mai potrivită răsplată, primită și în avans pe deasupra. Carpati.org

Zile senine!


Vineri, 13 noiembrie 2015 - 16:06  

gabir
gabir
Busola
 
3
Daca tot sunt consemnata pana mai tarziu la birou si plang in surdina dupa Fagarasul de maine, macar sa imi alin dorul citind jurnale si retraind niste momente frumoase. Tura nu ar fi fost la fel fara acea grindina, clar! Mi-a placut totul in tura. As fi mancat niste branza direct de la sursa, dar asta e, m-am multumit cu cateva bobite de afine. De gargaritele de pe Vf. Vanturis nu ai amintit, au fost si ele vedete atunci Carpati.org. Si imi mai amintesc de femeia din pasul de dupa Vf. Paduchiosu, care ne-a aprovizionat cu apa si careia i-am lasat un baton de snickers in schimb (de fapt, fetitei ei). Mmm, poteca din zona Coltilor Barbes mi-a placut mult, chit ca eram deja murati de la ploaie. Singura mea pb era ca nu aveam semnal la telefon; tot incercam de 2 h sa dau un mesaj si nu reuseam. Ma bucur ca am vazut si restul potecii haiducilor si ca m-am reintalnit cu o parte din colegii de tura, cateva luni mai tarziu. Carpati.org

P.S. Daca gasesti vreo poza din arhiva mea care sa te ajute, o poti folosi Carpati.org.


Vineri, 13 noiembrie 2015 - 18:11  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
4
@Gabi: ar mai fi zmeura mâncată din belșug până în pasul Păduchiosu, apa minerală la care visam urcând uscați spre Vânturiș ș.a. ☺

Adi, eu mâine decolez pe munte și acum nu am timp, dar duminică îți retrimit pozele. Între timp, poți posta foto la celălalt jurnal 😉


Vineri, 13 noiembrie 2015 - 18:21  

adriannegoita
adriannegoit..
Caraba
 
5
Ce coincidență, și eu fug pe munte mâine. Carpati.org

Când mă întorc, o să încerc să adaug ceva culoare jurnalului. În prima fază o să revăd pozele de la Gabi, dacă tot are bunăvoința să-mi permită să folosesc din ele. Mulțumesc! Carpati.org


Vineri, 13 noiembrie 2015 - 19:29  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0864 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org