Excursie in Hasmasul Mare (Muntii Hasmas)
(excursia asta am facut-o in luna mai a anului trecut - 2008 - si textul a fost scris tot atunci)
Ploua infernal... si noi ne urcam... pe un munteeee...
Din seria "multe zile se uita, multe trec fara rost", o noua experienta plina de senzatii si invataminte pentru sufletul meu chinuit...
Avand in vedere ca Romania NU se rezuma la Valea Prahovei si la litoral (asa cum o face totusi pentru multi dintre bucurestenii care nu au iesit niciodata de pe ruta Bucuresti - Brasov si Bucuresti - Constanta), calatoria mea (deloc initiatica) a inceput in judetul Harghita, intr-un orasel unde Oltul atinge dimensiunea impresionanta de doar doi metri latime si unde muntii isi arata stancile deasupra padurii atunci cand norii binevoiesc sa se ridice spre cer...
E prima zi si oboseala de pe drum (sau poate altceva) ma face sa prefer sa stau in casa, lasand cataratul pentru a doua zi. Afara e soare si frumos, iar casa e mult mai primitoare decat multe alte case in care am fost... Poate pentru ca unii oameni nu au uitat sa puna sufletul, bunatatea si daruirea pe primul plan, chiar daca greutatile vietii ii ating uneori prea mult... Sau poate tocmai de aceea... Sa fii bun, cald si primitor nu e acelasi lucru cu "sa fii ospitalier" sau "politicos"...
A doua zi e innorat si incepe sa picure. Nu regret prima zi de stat in casa, dar ar fi putin dezamagitor sa nu se vada nimic de sus de pe Piatra... Ah, Piatra! E vorba de Piatra Singuratica (vezi pozele), cativa bolovani uriasi ce te urca pana pe la 1600 de metri altitudine... Deasupra lumii... Acolo e prima tinta.
Drumul prin padure incepe sa devina alunecos si noroios pentru ca ploaia se inteteste. Inspirata treaba sa luam pelerine de ploaie, pacat ca gluga mi s-a rupt rapid, astfel incat ma ploua direct in cap si apa mi se scurge pe fata siroaie... E placut totusi intr-un fel, nu am mai mers pe munte pe asa ploaie... Poteca urca prin padurea de brad patrunsa de ceata si desi rucsacul e greu, dupa jumatate de ora (ca de obicei) intru in ritm, si apoi merg mult mai usor. Sigur, sa simti ploaia rece cum te uda tot, sa vezi ceata si norii deasupra ta si printre copaci, toate te fac sa te gandesti ca asta nu e vreme de mers pe munte, poate era mai bine sa stai acasa si sa astepti vremea buna… Da, stai acasa, stai la poalele muntelui, eu voi urca sus! Caci pentru munte am venit, nu pentru vreme, si o amarata de ploaie n-are sa ma opreasca din a ajunge in varf! Limite pot aparea multe, de noi depinde daca in fata lor dam inapoi, sau incercam sa le invingem… (a nu se intelege ca trebuie sa fii imprudent sau prost, ci doar mult mai… deschis la minte si la inima – apoi daca simti si gandesti ca intr-adevar e prea periculos sa urci… intoarce-te!).
Ajungem la un rau si poteca pare sa urce pe langa el mai departe. Dar marcajul nu se mai vede. Ne oprim si ne uitam in jur, intru prin zapada adanca si moale si ma ud tot la picioare, copacii cazuti ingreuneaza inaintarea si marcajul nu se vede nicaieri. Cobor inapoi pe poteca si apoi zaresc marcajul pe malul celalalt al rauletului zgomotos. Il traversam pe niste bolovani si ne apropiem... Floricele printre frunze, clopotei si apoi branduse, si ajungem la cabana Piatra Singuratica... Langa ea, impunatoare, Piatra Singuratica (aka Piatra Unica) te imbie sa o cateri... Dar ploua. Suntem uzi si tricourile ude tin rece la spate. E frig. Ce facem?
Vorbesc cu un om ce pare a fi cabanierul. Aflu astfel ca pana sus pe piatra s-ar face cam 15 minute, dar fiind uda e cam periculoasa. Atunci intreb cat se face pana pe varful Hasmasul Mare (cel mai inalt din muntii astia, desi nu asa inalt - 1793m), si imi spune ca aproximativ o ora jumate, marcaj banda rosie (ca pe orice creasta...). Marcajul insa merge spre lacul Rosu, traseul pana pe varf nu e marcat. Dar "se vede" ne spune... Daca se vede, se vede, il nimerim noi. Ne hotaram sa lasam piatra cea uda pentru a doua zi, si sa ne indreptam spre Hasmasul Mare, unde am putea gasi mult mai usor si loc de cort.
Inainte de a pleca insa, mai stam de vorba cu omul chel si cu mustata (cabanierul), care se plange ca are vreo 10 tineri veniti sa stea cateva zile, tineri intre 15 -20 de ani, care nu stiu decat sa bea toata ziua si sa fumeze... Si sa arunce gunoaie pe marginea potecii si sa faca galagie... Liceeni... Rasa suprema, oamenii perfecti
Imi amintesc amuzat (si totusi dezgustat) de felul in care unii liceeni (oameni) ajung sa fie... Perfecti in propria lor viziune, atotstiutori (fara sa poata argumenta asta cumva) si nepasatori, oameni pentru care nu conteaza nimic mai mult decat grupul de prieteni care sa ii ajute la greu atunci cand ei raman fara tigari si sa le impartaseasca pasiunile si dorintele - bautura si "distractia"... Respectul pentru oameni sau natura nu exista, caci muntele e acolo pentru ca ei sa poata sa bea si sa rada admirand ceva frumos, iar gasirea drumului spre casa se face nu urmarind banda albastra - marcaj turistic - ci pachetele goale de tigari aruncate pe post de boabe de mazare prin padure... Pe unii din ei varsta asta ii face mai jalnici decat pe altii. Efectul de turma pe care ei nu il constientizeaza de multe ori in dorinta lor de apartenenta la grup (de multe ori, halal grup!) e bine inradacinat in ei, si asta ii face sa biruie si bunul simt, si respectul, si valorile morale si principiile pe care poate cineva din jurul lor le-ar putea avea (ei mai putin)... Dar sa nu indrazneasca cineva sa se ia de ei, caci nu ar sta sa analizeze ce ai de spus, ar sari imediat cu gura... Si sticlele goale zac prin padure... Ma gandeam ca unui jalnic din asta idiot merge sa ii arunci in patul din camera lui de acasa o galeata cu gunoi menajer, dar sa fie resturi alimentare cat mai multe, sa se simta. Imprastiat asa pe tot patul si prin camera... Dar ce, ar invata ceva din asta? Nici vorba... (acum respectivii ar spune: "
pleaca ba de aici ca esti prea prost!" - asa cum mi s-a intamplat in alte privinte la fel de neargumentate sa mi se spuna 


).
Tragem concluzia ca un pasionat de munte care vine de la 300 de km departare stie sa il aprecieze mai mult decat unii crescuti la poalele lui… culmea! M-as fi asteptat ca educatia din familie sa se simta… Dar apoi ma gandesc la Bucegii nostri… Unde toata lumea merge “la munte” (a se citi “in club in Sinaia” sau “vila cu vedere spre munte”)… Pai ce stiu unii din bucurestenii nostri ca muntele e mai mult decat un cos de gunoi pe care sa-l urci ca sa schimbi peisajul unde-ti bei berea si-ti fumezi tigara, dintr-o carciuma plina de fum intr-o padure ce dupa plecare ta va ramane plina de gunoaie… Unii merita sa fie dresati precum pisicile cand isi fac nevoile pe unde nu trebuie pe covor…In fine… (oare?)
Inchei discutia cu... fir-ar, iar trebuie sa folosesc aceasta metoda subtila pentru a evita cacofonia... cabanierul, si ma departez putin, total impresionat de felul in care mi-a vorbit, de felul in care a incercat sa ne fie de folos, ne-a explicat de traseu, de spatiu de cort (ca nu ai voie sa pui cortul pe acolo cica) etc... Dar ceea ce ma bucura poate asa mult in ospitalitatea lui e faptul ca e ungur. Si asa imi vine sa le rad in nas tuturor romanilor care au impresia ca ungurii sunt (toti) intr-un anume fel... Generalizarile astea, of Doamne... E vorba de individ. Asa cum unii romani sunt intr-un anume fel, asa si unii unguri sau germani. Dar sa generalizezi cand de fapt poate nici n-ai cunoscut vreun ungur vreodata... te face aproape la fel de idiot ca liceenii de mai devreme
Nu, nu, de fapt cam 10% doar. Am zis ca unii din ei sunt o rasa mult superioara. 
(L e de la "licean"
) (nu uitati sa ma intrebati eu cum eram ca licean, crezand ca asa va scoateti! 
)
Plecam prin padure, unde umbra brazilor a mentinut stratul de zapada la cel putin 30 de cm grosime. Si e o zapada moale si uda, in care te afunzi imediat... Noroc cu urmele facute inainte de altii... Iesim din padure si ceata ne invaluie... Nu vedem mare lucru. Mergem drept o portiune, apoi incepem sa urcam. Mare bucurie cand vedem un marcaj, caci ceata nu te lasa sa vezi spre ce te indrepti, si stalpi de marcaj nu exista, nici copaci pe care sa fie pusi… Padurea a ramas pe laterale, mai departe… Ajungem intr-o creasta, o poiana intinsa si uda, acoperita de ceata, unde ne invartim nitel cautand marcajul… Il gasim, si apoi intram iar intr-o padure… Zapada e acum si mai adanca, si daca piciorul iti intra in ea, se duce pana la genunchi… ceea ce nu e indicat, te poti lovi de o piatra, si efortul de a scoate piciorul e inutil de mare. Suntem si-asa obositi. Hmm… de fapt nu eram obosit. Parca as fi cantat ceva.
Padurea e joasa, dar printre brazi se vede zapada ce o lumineaza. E o padure infricosatoare, intunecoasa si linistita, iar ceata nu te incurajeaza prea mult… Desigur ca sunt ursi pe munte, doar asa stiam. Apropo, Romania e cam ultima tara din Europa unde mai gasesti ursi pe munte. Multi chiar! Uneori nu doar pe munte, ci si in oras
Italia, Franta, Germania etc, nici urma de urs prin paduri, si mi se pare ca nici de alte animale salbatice periculoase - afara de oameni. Dar inca nu stam cu frica de ei, ursii astia sunt din aia salbatici, nu ca aia din Sinaia sa vina sa-ti fure mancarea din mana. Astia sunt mai civilizati, le e frica sa se apropie de oameni. Sunt mai… “destepti” – cum a spus cineva…
Ne afundam tot mai mult in padure, si drumul pare sa coboare. Din cauza cetii nu am putut vedea varful spre care ne indreptam, daca am trecut de el? Ne hotaram sa ne intoarcem la intrarea in padure, si sa urcam putin spre creasta. Pare ca pe acolo s-ar urca spre un varf, dar nu vedem mare lucru. E frig, foame, ceata si ploaie, suntem uzi si unele picioare resimt lipsa antrenamentului. Punem cortul intr-o poiana draguta la marginea unei prapastii si a padurii. O poiana plina de... baligi! Dar nu toate la fel, sunt vreo 3-4 feluri de baligi diferite... si nici urma de vreun animal. Una din ele trebuie sa fie de urs, dar cate feluri de ursi exista pe aici?
Oricum, nu pierd nicio ocazie sa ma minunez de cat de frumos e cortul meu, chiar daca uneori am impresia ca unul din bete nu e montat cum trebuie si sta prea stramb…
Scot bocancii uzi leoarca si imi dau seama ca de vreo 2 ani tot zic sa imi iau niste bocanci buni. Astia pe care ii am nu au fost facuti pentru asa trasee si asa vreme, nu-mi fac deloc bine. Sunt uzi si nu se mai usuca! De fiecare data cand merg cu ei si constat ca ma uda leoarca imi spun ca gata, nu mai merg pe munte cu bocancii astia, ca imi iau unii buni cu prima ocazie! Si uite asa am urcat de vreo 4-5 ori cu aceiasi bocanci care pe moment imi par foarte nepotriviti si pe care imi vine sa ii arunc in prapastie… Dar apoi imi dau seama de un lucru minunat. Si anume de faptul ca sunt plini de suflet si ei… Ca fara ei poate nu as fi mers pe munte, ca fara bocanci buni eu tot am mers pe munte, ca detalii de genul asta (picioare ude si reci etc) nu fac decat sa ingreuneze drumul sau sa reduca din confort, dar nu sunt suficiente pentru a opri bucuria si lucrurile bune… Asa ca sunt mandru de bocancii mei, pe care cu siguranta ii voi schimba cu prima ocazie… dar ii voi pastra in amintire ca dovada a faptului ca daca chiar vrei, poti! Nu e nevoie de cine stie ce conditii… ci de un suflet dedicat unui scop… Daca as fi asteptat pentru conditiile perfecte ca sa merg pe munte (“as merge dar nu am cu cine” sau “nu am echipament” etc), nu as mai fi mers poate niciodata pe munte…
Dupa ce schimbam hainele ude si ne uscam, caldura din cort devine tare primitoare… Mancam, apoi scot ce e din carne afara intr-o punga, pe care o agat intr-un brad. Deh, suntem intr-o poiana inconjurata de padure, trebuie sa vina si vreun urs pe acolo… Macar sa se duca la punga din brad, nu la cort. Cortul meu extrem de frumos desigur…
Dupa ceva timp scot capul afara pe usa cortului meu frumos. Ce sa vezi? Soare si senin!! Minune! Afaraaaa!! Pune bocancii uzi in picioare (fir-ar sa fie, ca imi uda sosetele si apoi cate sosete uscate am eu la mine?? – asta nu e bine, dar fie…). Si iesim afara si ne minunam de soricel si de ceea ce vedem printre brazii ce ne inconjoara… Haide, hai sa urcam! Incepem sa urcam o panta abrupta ce pare sa duca spre un varf, si ajungem pe un varf de stanca ce nu e in niciun caz Hasmasul Mare… Dar este… superb! E o stanca izolata care iese in afara prapastiei, sub noi prapastie, in jur prapastie… La departare se vede Piatra Singuratica pe care am lasat-o in urma, si in partea opusa vedem si crucea de pe varful cel mai inalt, Hasmasul mare… Sunt de fapt doua varfuri acolo, unul cu o cruce pe marginea prapastiei (crucea se vede mai usor de jos din oras), si apoi mai in spate e varful cel mai inalt, pe care exista un fel de … stalpi de lemn pusi intr-o forma de piramida sau ceva. Se pare ca ar fi trebuit sa traversam padurea, nu sa ne intoarcem. Acum am fi fost mai aproape de el. Dar nu-i nimic.
Ne avantam chiar pe marginea prapastiei, sa mergem pe o alta stanca si mai inalta. In dreapta padure cu zapada mare, in stanga prapastie… Ne tinem de cate un bradulet ca sa nu alunecam in prapastie, si apoi urcam pana pe o alta stanca, mai inalta, mai frumoasa! Superb! Oh Doamne, zici ca esti in rai! Soricelul e asa cald si bun si primitor, si peisajul, desi acoperit de nori negri deasupra, se lasa vazut pana la departare… Vedem in vale putin din orasul de unde am venit, si in departare alte sate si niste lacuri… Oh Doamne, e o bucurie asa calda si plina…
Continuam sa mergem pe marginea prapastiei, ne gandim ca putem lasa cortul acolo unde e (am uitat sa il incui si sa pornesc alarma, dar n-are nimic), si sa ajungem acum pe Hasmas. Dar pe creasta pe unde mergem nu e poteca, intram nitel in padure sa putem depasi o margine acoperita de brazi, ne udam prin zapada adanca iar, si iesim pe o alta stanca. Da, si mai inalta, si mai frumoasa. In departare se vede Hasmasul Mare, nu e asa departe, dar nu putem ajunge la el pe aici. Trebuie sa ne intoarcem la cort si apoi pe poteca din padure… Ne oprim si admiram putin peisajul… E superb… Pacat ca e cam intunecat, pentru poze as fi avut nevoie de mai mult soare, dar chiar si asa, in suflet se simte mai bine decat in poze… Pe muntii de vizavi s-au lasat deja nori negri… ne dam seama ca vor ajunge curand si la noi, si nu apucam sa ajungem pe varf. Ne intoarcem la cort si incepe sa picure…
Unul din betele cortului sta stramb, ceva nu e in regula, nu-mi place. Nu vreau sa stau sa tin de cort si sa ies sa verific din 10 in 10 minute, asa ca il desfac din mai multe parti si il fac la loc, asezand totul mai bine… Aha, much better! Intram si incepe sa ploua. Ce sunet superb de ploaie pe cort, si vantul nu e asa puternic… Desi nu stiu cum de am pus cortul chiar pe marginea unei vai, ca de acolo vine vantul. Dar na, peisajul superb atrage…
Aprindem si o lumanarica in cort, e o lumina minunata si face si caldura… Oricum, fara sac de dormit nu se pleaca, asa ca ne bagam la caldurica… De data asta am si izopren proaspat achizitionat. Imi pare rau ca nu am gasit unul visiniu, sa fie aceeasi culoare cu rucsacul si cortul... La un moment dat se varsa nitel green tea in sacul meu de dormit, si asta e tare rau, tine rece si nu prea mai pot folosi tot sacul… Dar asa inveti sa fii mai atent, asa inveti ce ai nevoie, ce-ti lipseste, ce e rau si ce e bine, inveti sa apreciezi caldura pe care un sac de dormit ti-o ofera, inveti enorm de multe dintr-o astfel de exeperienta…
Cum se lasa intunericul, incep sa simt o teama de ursi. Pe lumina e ok, caci scoti capul afara si verifici ce se-aude, dar pe intuneric, doar cu lanterna… e de-a dreptul infricosator! Minunat desigur, dar infricosator… sa pui raza de lumina (puternica de altfel) spre padure, asteptandu-te parca sa vezi niste ochi stralucind… Toata teoria desigur pica, degeaba spui ca ursii nu vin la cort, nu vin la oameni, nu vin daca aud galagie etc… cel putin astia mai salbatici, aia din Sinaia mai vin. Dar astia nu se apropie, si o stiu. Dar apoi e mai bine sa fii prevazator, decat sa spui ca nu vine ursul si sa stai linistit fara nicio grija si apoi cand vine sa nu stii ce sa faci, mai bine sa fii un pic mai atent, chiar daca asta presupune si o senzatie neplacuta de teama… Teama e buna daca nu-ti pune limite, pentru ca te face sa iei mai multe masuri de precautie…
Si apoi incet, cantand mort de oboseala un cantecel, adorm ascultand ploaia la lumina lumanarii… pe care am stins-o mai tarziu nitel cand m-am trezit… Dar de data asta a fost mult mai bine fata de revelion, nu tu vant, nu tu trezit din minut in minut… Si chiar daca udatura din sacul de dormit nu mi-a permis sa stau perfect confortabil, a fost minunat! Apoi cand lumina a inceput sa-si faca aparitia in jurul cortului, totul a devenit si mai minunat, caci teama de ursi a disparut complet si ramane o impacare in ceea ce priveste ceea ce a fost… bucuria de a fi trecut cu bine peste noapte, o bucurie unica, pe care nu o poti simti traindu-ti noptile in patul calduros din camera ta sigura…Sustin in continuare ideea ca poti ajunge sa apreciezi mult mai mult si mult mai multe trecand prin niste experiente mai grele, decat daca nu treci niciodata prin nimic. Dar unii ar prefera sa se multumeasca sa fie asa cum sunt, caci le e bine, decat sa treaca prin ceva mai greu si apoi sa devina mult mai mult din ceea ce ar fi putut sa devina…
Dupa ce mancam strangem sacii, rucsacii si apoi cortul, ne echipam cu bocancii cei uzi care tin rece pana incepi sa mergi si sa te obisnuiesti cu raceala, si intram in padure. Mergem parca mult mai repede, incercam sa nimerim portiunile mai intarite de zapada, ca sa nu ne afundam prea tare (ceea ce oricum se mai intampla din cand in cand), trecem pe sub un bustean cazut, apoi peste un altul, si ajungem la marginea padurii… poteca merge inainte, dar in stanga, prin zapada, urca niste urme ce creaza o alta poteca. Noi vrem sa urcam, asa ca o luam pe acolo. Ne inzapezim noi o portiune, dar apoi scapam de zapada. Si ajungem sus pe creasta, unde e plin de jnepeni micuti printre care mergi ca prin labirint, si apoi e spatiu intins ca un podis asa, zici ca e teren de fotbal, perfect pentru pus cortul! Vai, pe marginea prapastiei, cu peisaj superb, afara din padure, aici clar voi pune cortul data viitoare! E minunat drumul de acum, nu e greu de urcat, gasim si poteca batatorita, si branduse mov de jur imprejur… Atat ca e ceata si nu vedem mare lucru. Si apoi vedem crucea, mai aproape decat ne gandeam ca ar fi. Ajungem rapid la ea, dar in vale nu se vede nimic (s-ar fi vazut orasul daca era senin), asa ca urcam spre varful Hasmasul mare, care e la 3 minute departare. Atingem varful, dar pentru ca nu vedem nimic in jur bucuria nu e la fel de mare. Sigur, gandul ca am ajuns acolo, drumul strabatut, toate sunt minunate, dar… e altfel cand nu vezi nimic. E mai trist. Simti intr-un fel ca tot efortul a fost in zadar, ca te asteptai sa fii deasupra lumii si sa vezi totul in jur si sub tine, si de fapt nu vezi decat lemnele de pe varf… Oare era mai bine daca ramaneam acasa?
Ma gandesc sa punem cortul acolo sa asteptam sa se faca senin… Dar pana la urma nu-l mai punem, ne asezam pe izopren intr-un loc ferit de vant si stam… simtim racoarea aerului, culegem doi melcisori albi gasiti in iarba, bem putina apa stransa pe crengile jnepenilor (nu mai avem apa la noi, trebuie cautat un izvor), si apoi simtim… o raza de soare… calda, minunata! Privim in sus si vedem cum cerul incepe sa devina albastru… ceata pare sa se ridice… Ne ridicam si mergem pe varf, pentru a nu pierde acest putin senin in asteptarea altuia mai mare… Reusim sa vedem destul de mult in cateva parti acum, nu suficient cat sa te simti implinit, dar destul cat sa te bucure si sa te simti in varf… Soarele nu dureaza mult, norii vin apoi la loc, asa ca incepem sa coboram, cu gand sa ajungem la Piatra Singuratica… sa urcam poate si in Hasmasul Mic (care se cheama altfel am aflat ulterior).
Trecem pe langa locul unde am pus cortul, si ajungem iar la niste stanci suspendate… superb! Se vede pana departe in vale, chiar si cu cerul negru deasupra, si vedem si Piatra Singuratica si drumul pe unde trebuie sa mergem… Cand am venit nu vedeam nimic, asa ca asta e o bucurie…
Incepem sa coboram, si faptul ca nu e asa cald ne face sa rezistam fara apa pana aproape de piatra… Dar de la o vreme drumul urca putin, si cumva gresim poteca… In loc sa facem dreapta spre cabana, cu ochii dupa fluturi sau cine stie, am urmarit poteca de creasta, cea care ocolea cabana si iesea in spatele pietrei singuratice… Din spatele ei arata diferit, dar hotaram ca aia e Piatra, si ca dincolo de ea e cabana. Acum am putea sa ne intoarcem sa mergem pe drumul normal, sau sa incercam sa urcam pana la baza pietrei si apoi sa o ocolim sa iesim in partea cealalta… Ne urcam, pare sa fie o poteca ce ocoleste piatra pe la baza ei. Se traverseaza destul de greu caci sunt pietre multe si mici care aluneca si care ne-ar putea duce la vale spre padure, dar reusim sa traversam… Intram intr-o padurice mica si apoi iesim la lumina si vedem sub noi cabana… coboram si scoatem rucsacii si ne gandim ce facem…
Ma duc la cabanier si il intreb de un izvor de unde pot lua apa, si vazandu-ma cu o sticla de 0,5 in mana ma intreaba mirat daca doar atata vreau, daca ne ajunge… Ii spun ca urmeaza sa urcam pe stanca si apoi coboram, nu ne trebuie multa, mai ales ca la coborare stim ca e un izvor pe drum. Cabanierul ii spune altui om sa ne puna de la ei niste apa, si se duce sa ne aduca. Le urez pofta buna (faceau gratar) si plec. Lasam rucsacii in fata cabanei intr-un foisor cu bancute dar fara acoperis, si incepem sa urcam. Sunt plin de dorinta si entuziasm, chiar daca e tot innorat si picura…
Urcusul pana pe varful stancii e incredibil! Dar vreau sa zic superb! Bine, asta pentru mine care nu am facut alpinism de performanta dar intotdeauna m-am simtit atras de catarari pe stanci… Si incepi sa te cateri, intai mergand drept, ca pe poteca (desi e abrupta), dar apoi e nevoie sa te ajuti cu mainile. Poteca dispare, dar traseul se vede – trebuie sa te cateri din piatra in piatra… Minunat… ajungem apoi la o prapastie – trebuie coborat putin, si apoi nu se stie in ce parte mai trebuie mers. Deja nu se mai cunoaste sa fie vreun traseu stabilit, pare ca poti sa mergi acolo unde vrei, sau unde poti. Nu e nimic clar pe unde sa o iei. Cobor cu grija abruptul acela de 1 metru, si ajung cumva… intre pietrele ce formeaza Piatra Singuratica (sunt mai multe, ca niste degete). Apoi urc sa vad pe unde se poate, pana unde se poate… Devine acum mult mai dificil, pietrele sunt ude si cam aluneca, dar se poate urca inca putin. Ajung intr-o despartitura uriasa, prin care vad in partea cealalta spre oras, si vad peretii abrupti ai stancii… si ma uit unde trebuie sa urc. Intuiesc ca peretele ce are cruce in varf e cel din dreapta mea… dar urcusul pe el pare foarte dificil, nu sunt pietre prea mari care sa iasa in relief astfel incat sa ai pe ce sa pui piciorul sau de ce sa te tii… Sunt doar colturi de stanca iesite in afara, unele instabile, se misca, si toate cam aluneca… E periculos, asta-i sigur, si mi-este teama cand vad pe unde ar trebui sa urc. Dar nu m-as intoarce. Incerc sa urc, sa vad daca reusesc. Cu atentie mare la pietrele de care ma tin (mainile tre sa aiba ceva stabil ca in caz ca-ti aluneca piciorul, sa poti sa te tii doar din maini), si picioarele sa fie si ele stabile cat de cat… dar forta mai mare o simt in maini, nu in picioare – caci mainile sunt mai sigure… Urc cam doi metri de portiune foarte grea de urcat, aproape vertical, si apoi ajung la o portiune mai usoara, unde un bradut cocotat cine stie cum acolo ma asteapta parca zambind… de acolo sunt ca si in varf. Urc si simt cum ceva ma umple, o bucurie, un val de caldura in ploaia aceea rece ce se transformase deja in gheata, vad cabana sub mine si faptul ca rucsacii au disparut (cu siguranta i-au luat sa-i puna la adapost sa nu-i ploua), vad spre oras printre picaturile de ploaie, reusesc sa fac si cateva poze in fuga, sa nu-mi ude aparatul… Privesc si spre Hasmasul Mare, care e acoperit de nori negri, vantul sufla tare, dar spatiul unde stau e primitor, e loc sa stea si 10 persoane… o zi intreaga… ceea ce voi face cand voi ajunge iar candva… dar nu cu 10 persoane. Superba senzatia, in ciuda tuturor factorilor negativi care m-au facut sa cobor rapid… Un minut de varf de stanca, in ploaie cu o grindina micuta, cu ochii batuti de vant si vizibilitate doar vreo 20 % din superbitatea ce s-ar fi vazut pe vreme frumoasa. Concluzia: SUPERB!!!! De venit iar candva pe vreme buna, dar superb si acum! Apoi cobor…
Coborarea e mai grea decat urcarea, pentru ca nu vezi la fel de bine unde pui piciorul. Dar pe bajbaite reusesc sa cobor, cu ceva emotii caci pietrele aluneca… Apoi de acolo e mai usor, si ajungem la cabana… Recuperam rucsacii si incepem sa coboram…
Adunam pe drum pachetele de tigari aruncate de iubitori ai frumosului, si incerc sa fac portretul robot al idiotului care arunca gunoaie pe munte… Asadar… fumeaza Kent sau Parliament sau orice alt fel de tigari (sunt sigur ca multe pachete mi-au scapat din vedere), foloseste servetele si bea din sticle de plastic… Cu siguranta e incaltat (nu neaparat cu pantofi), si cand merge pe poteca probabil vorbeste sau rade… Hmm… tragem concluzia ca idiotul taran jalnic de arunca gunoaie pe munte ar putea sa fie oricare dintre noi… Ma intreb daca se simte cineva… Probabil isi spune “he he, eu mai arunc cate un pachet de tigari, dar lasa ca uite ca are cine sa le adune, he he… le arunc special, sa le adune fraieri ca tine” - macar copiii lor sa fie asa fraieri ca mine, poate lucrurile ar fi mai bune astfel... chiar daca se va gasi intotdeauna cineva sa isi bata joc de lucrurile bune...
Coboram iar prin padure, de data asta cu nitel soare si fara ploaie, ceea ce inseamna ca ne bucuram altfel de ea decat la urcus… Si ajungem in oras…
Despre Oltul rosu de pe marginea drumului, lacul de la baraj si cele doua broaste care se imperecheau nu mai zic.
Mai zic doar ca textul asta nu descrie decat vreo 30% din tot ce a fost minunat in excursia asta pentru mine, partile care tineau de munte. Restul e doar pentru mine de stiut...
Concluzii... hmm... Libertatea e o alegere. Dar trebuie sa lupti pentru ea.
Ah, si inca ceva. Romania e minunata. Dar trebuie putin suflet sa vrei sa o cunosti si sa o simti ca pe mai mult decat o tara in care unii oameni sunt complet idioti...
Ioan Stoenica, mai 2008.
poze facute in aceasta excursie, aici:
http://www.slide.com/r/y59UdyvA6D-u5G_VYo3GLt_X2fOPfv0p?previous_view=lt_embedded_url
Domnule, felicitari pentru incursiunile in Orientali. Putini sunt cei ca tine care ajung pe aici. Iti recomand (daca nu ai fost deja) sa mergi si in muntii Bistritei, si in alte zone mai putin cunoscute din aceste parti.
Se pare ca si tu ai deschis cutia cu amintiri...
Respect.
Marți, 19 mai 2009 - 22:39