Evadare (ianuarie 2024) (Muntii Piatra Mare)

   Inceputul asta de an m-a cam ravasit. Ciufulita pe dinafara si pe dinauntru, imi caut locul prin casa si nu mi-l gasesc.

  O fereastra de vreme buna ce se profileaza pentru vineri ma indeamna sa plec o zi pe munte. Iar joi seara tarziu, cand incep sa fac rucsacul, ma trezesc, nu stiu cum, ca de fapt iau rucsacul mare si pun in el si sacul de dormit. Si-apoi tot ce mai trebuie pentru o noapte…doua… cat ma lasa vremea. Nici nu stiu cum de-am ajuns de la o tura de-o zi, la una de 3 zile. Abia ce-am coborat de pe munte si deja mi-era dor sa dorm iar undeva sus, dar de data asta singura. Asa cum stiu eu. Sa reinvat sa ma bucur. Sa-mi reamintesc cum e sa fii fericit cu putin. Sa ma prinda lumina inserarii admirand nuantele cerului si ale zapezii, sa simt frigul si sa ma bucur de adapostul unei stane, sa fac focul, sa topesc zapada, sa-mi incalzesc mainile tinand cana de mancare calda, sa ma cuibaresc cu nasul in sacul de dormit si sa ascult vantul. Sa-mi fie greu si sa-mi fie bine. Si sa nu ma tulbure nimic, sa nu doara niciun cuvant spus sau ascultat, sa fie… liniste!

ZIUA 1 (5 ianuarie 2024)

Tarasc bocancii pe asfalt spre Dambul Morii si ma gandesc pe unde sa urc. Traseul pe la Sirul Stancilor ma ispiteste, imi place cum ma cheama el s-o zbughesc repede in desisul padurii, evadand din cararea cea mult umblata. Dupa primii pasi in padure, deja ma simt altfel. Aerul e moale si primavaratic. Nuantele sunt blande, mangaietoare. Padurea mi se pare fermecatoare si misterioasa. Doar ca mai sus descopar ca majoritatea copacilor sunt marcati pentru taiere si brusc bucuria mi se umbreste. Tot ce pot sa fac e sa ma bucur de padurea asta frumoasa acum, fara sa ma gandesc cum va arata mai tarziu.

Langa un brad frant, mi-a venit ideea sa rup din el aschii uscate, mici si subtiri, pentru aprins focul. Nu le ai mereu la indemana. Le-am impachetat si le-am luat cu mine…nu se stie…

Am admirat, ca de fiecare data, maretia peretilor de la Sirul Stancilor, gandind ce incomoda ar fi o coborare pe aici. Iar cand s-a terminat stancaria, a aparut, pe nesimtite, primul petic de gheata in poteca, trezindu-ma din mersul meu cu capul in nori. Nici marcajul nu mai e ce-a fost, brusc sunt nevoita sa trec pe modul “cautare”. Si curand urmeaza un haos de zapada intarita beton, gheata pe vechi urme ce mergeau peste tot, pamant inghetat, resturi de copaci taiati sau doborati de vant, poteca greu de identificat, marcaj rar, si vechi…. Ma rog, trebuie sa ies in sus, in muchie. Dar ma gandesc cum ar arata aici in coborare, pe zapada multa si fara urme care sa-ti conduca pasii: destul de greu de identificat exact o traiectorie care sa te scoata in stanga unde trebuie, exact sub stanci. Ma apuc de urcat, incercand toate variantele: pe urme, pe zapada necalcata, pe iarba, pe pamant. Totul inghetat, intarit, alunecos. Nu-mi vine sa-mi pun coltarii, totusi, iar gherute n-am. Pe principiul “lenesul mai mult alearga”, pierd o gramada de timp, incercand sa urc fara coltari, cu grija, improvizand la fiecare pas.

Continuarea pana la cabana e toata cu poteca intarita si inghetata, dar ma incapatanez sa ma descurc fara coltari. Ma intalnesc cu lume, majoritatea aveau gherute. Toata lumea cu rucsac mic, eu cu rucsac greu, facand balet pe poteca alunecoasa. Dar e si asta un exercitiu.La cabana, cer niste peturi si-mi iau 3 litri de apa de la izvor. Aveam sa-i simt pe urcarea catre varf, dar oricum nu ma grabeam. Si imi doream sa am pentru baut apa adevarata, de izvor, nu din zapada.

  De la cabana in sus, mare surpriza: gheata era acoperita de un strat subtire de zapada cazuta in noaptea trecuta, asa ca se urca simplu si sigur, fara sa ma afund, fara sa alunec. Cred ca n-am mai urcat niciodat atat de usor pe varf, iarna. Vantul se domolea treptat, avea sa fie o seara linistita. Am urcat pana la varf pe langa un cuplu dragut de drumeti cu rusaci mici , pana ce le-am propus sa ne despartim, sa nu-i retin, caci ritmul meu era altul, nici nu puteam si nici nu doream sa ma grabesc. Ei urmau sa coboare, eu ramaneam sus. Dar pana la urma au mers ei mai incet si-am ajuns sus impreuna, stand de vorba si constatand ca avem cunostinte comune. In cele din urma, mi-au urat “ Noapte buna” si-au coborat inainte.

  Ramasa singura pe varf, am tras de timp, sa vad culorile cerului la apus cat mai de sus. Am inceput sa cobor alene si am gustat din plin bucuria de a nu te grabi sa cobori, de a nu te teme ca vine seara si te prinde pe munte. Locul meu era aici, eram unde trebuie. Am admirat in tihna culmile, muntii vecini, fiecare varf pe care am fost sau pe care n-am fost. Atat de mult imi doream sa fac asta, sa am timp mai mult pentru placerea mea! Soarele se lasa incet dupa Bucegi. Cand m-am apropiat de stana, spectacolul darelor rosiatice si galbui de pe cer era in toi. Lipseau culorile zapezii, caci zapada insasi lipsea. O viscolise pe toata la intrarea pe traseul spre Predeal, in rest, doar iarba si petice inghetate. Mi-am cautat loc pentru rasaritul de maine si m-am tot invartit prin zona, prilej cu care am descoperit ca zona era vizitata de un mare ursache cu urme uriase. Hm… am revenit la stana, tarand dupa mine niste crengi uscate, cu licheni pe ele, perfecte pentru aprins focul. Am inspectat stana veche, care era plina de zapada, dar mi-am gasit culcus bun in micuta constructie noua, izolata bine. Mi-am asezat comod o saltea buna si curata si-am mers in stana veche, sa fac focul.

  Pun o tabla peste zapada din vatra. Cu uscaturile acestea pline de lichean uscat, focul s-a aprins imediat. Erau multe lemne in stana, dar am obiceiul sa nu ard tot ce gasesc. Nu se stie niciodata cand cineva aflat in mare nevoie, ratacit pe noapte sau pe ceata, infrigurat sau ud, fara echipament de dormit, se retrage aici de urgenta si are nevoie de un foc. Ba chiar incerc, de cate ori pot, in fiecare loc unde dorm, stana, adapost, loc de tabara, sa las cat mai bine depozitate crengute uscate, licheni uscati, ceva de pornit un foc si cateva lemne bune. Stiu cat de bine mi-au prins mie uneori si stiu cat de bine ar putea prinde cuiva.

Fumul nu prea iese, of! Nu pot sta prea mult langa foc. M-am incalzit un pic, m-am afumat bine, dar in cele din urma am decis ca nu aceasta va fi seara de stat pana tarziu langa foc. M-am mutat in stana noua. M-am schimbat de hainele afumate, mi-am amenajat masuta langa pat din niste buturugi si mi-am adus o mare punga cu zapada curata, dupa care a trebuit sa fac sapaturi serioase sub crusta de gheata. Culcusita pe jumatate in sac, mi-am oferit tihna pentru care plecasem de acasa. Ragazul de a ma gandi la ce vreau, nu la ce trebuie, libertatea de a vorbi in sinea mea cu mine sau cu cine vreau si cu cine cred eu ca ma aude. Niste focuri de artificii m-au scos afara. Am vazut la marginea padurii niste ochi in lumina frontalei, n-as sti sa spun ai cui erau, dar oricum, ceva de talie micuta, vulpe, pisica… Si-am vazut tare frumos luminile Predealului la picioarele mele. Si-un cer pliiiiiin de stele!

Am ajuns sa fac pe munte niste mancaruri tare bune. Cu legume de toate felurile deshidratate de mine, cu un pic de carnacior uscat si un pic de fidea, fac o ciorbita buna-buna, ca acasa. Si-apoi am facut niste fidea cu branza si cu legume, un deliciu! Si-un compot din fructe deshidratate tot la mine acasa, in care am aruncat sa fiarba si cativa samburi de nuca. Si pe tote astea le-am savurat fara graba, cu cana calduta in maini, sorbind aburii aromati si binefacatori. Apoi mi-am umplut termosul cu ceai fierbinte, sa-l am maine pe drum (da, ramane fierbine!) si mi-am pregatit apa fiarta pentru lapticul cu cereale de maine dimineata. Totul doar cu apa din zapada.

O ultima privire afara cu frontala stinsa si cu respiratia taiata, ca sa aud orice fosnet si ca sa nu tulbur linistea, mi-a completat seara si starea de bine. M-am bagat in sac, cu gandul la rasarit.

ZIUA 2 (6 ianuarie)

Cand s-a luminat, mi-am dat seama ca soarele e in zona ce se vede de la stana. Minunat, nu trebuie sa plec nicaieri, ca sa-l vad. Am stat mai mult de-o ora si am admirat culori, lumini, reflexii, raze, nori fel de fel pe tot cerul, dar discul soarelui nu s-a aratat decat tarziu, filtrat printr-o perdea de nori transparenti. De dupa nori, facea fel si fel de giumbuslucuri cu razele sale, dar de data asta n-a vrut sa fie un rasarit clasic. Nu-mi pare rau insa nici macar pentru o secunda petrecuta afara, cu ochii in soare. Cand am plecat, la mine era nor, dar in departare Fagarasii straluceau sub soarele ce-i aprindea. Cu greu mi-am luat ochii de la ei dupa ora 9, cand am pornit prin zapada prin padure, pe cruce rosie. Erau urme intarite, alunecoase, dar mergeam pe langa poteca. Pe fata asta a muntelui, mereu e zapada mare, chiar si cand sus nu e mai deloc.

Am planuit sa merg spre Muntii Neamtului. Planul e sa ajung pe Neamtu si sa cobor pe piciorul sau, la stana Neamtu. N-am coborat niciodata pe acolo, nu stiu cum e stana, nici cum e coborarea, nici cum e poteca mai departe pana in valea Azugii, dar pe harti vad ca exista stana si poteca, zapada nu e multa, daca e panta mare si e intarita, pun coltarii…asa ca… ma voi descurca. Mi-am luat si sacul de bivuac, sa ma pot izola un pic in plus, in caz ca… cine stie unde dorm… Daca socotelile nu ies cum zic eu sau se strica vremea, pot sa cobor la refugiul Retevoi, mai devreme. Sau merg la stana din stanga, spre Rentea.

  Profit de un moment de soare si, la firul de apa din Pietricica, ma balacesc un pic. Imi place sa ma spal in apele de munte, fie vara, fie iarna. Revigorata, pornesc pe triunghiul albastru si banda rosie. Poteca prin padure e ca vara, doar pe alocuri un pic de apa inghetata, in rest, pamant, nu-i nici pic de zapada. Inaintez cu spor si cand ies din padure, ma minunez cat de repede am lasat in urma locul de unde veneam. Ma opresc sa iau lichean uscat, din cel cu care se face bine focul. Cine stie unde si cu ce voi fi nevoita sa aprind focul!

La intersectia cu triunghi rosu, spre refugiul Retevoi sau spre Rentea, banda rosie pe unde continua? Nu stiu cum, am trecut de la pamant la zapada mare. In fata e un mare varf impadurit. Sageata arata in fata, dar nu-i vreo poteca. Pe harta, traseul pare a fi prin dreapta lui. L-am mai cautat o data si tin minte ca am razbit, dar la ochi, la intamplare. Alteori am mers prin stanga. E un drum care urca in lateral, pe stanga, si de acolo, de sus, faci la dreapta pana dai in acest varf. Dar niciodata n-am stiut, nici intr-un sens, nici in altul, pe unde e marcajul aici.

  Ma bag in dreapta, ca pe harta. O vaga poteca. Dispare. Urc un pic. Ma trezesc in bradet, cu zapada mare, pana la genunchi. Zboara un cocos de munte, greoi, fara sa-l vad prea bine. Imi dau seama ca trebuie sa pun parazapezile, zapada asta nu mai dispare. In mijlocul nametilor, hai, da rucsacul jos, echipeza-te! Si hai inapoi, ca nu e bine. In padure, in zapada, dau de un fel de stalp scurt, cu ceva inscris pe el, o fi marcand ceva? Nu vad o cale sigura, asa ca ma intorc. Revenita la poteca vizibila, decid sa mai incerc mai pe jos un fel de continuare a ei. Ies cu greu la luminis si vad ca trebuie sa urc in stanga, pana in culme, unde regasesc drumul care a urcat mult ocolitor, prin stanga varfului. Toate bune, am razbit, dar nici de data asta nu m-am lamurit unde e marcajul.

Urcusul pe panta cu iarba si braduti e pe zapada mare si inaintez greu, mai ales cu rucsacul mare. Dau de alti cativa ciompi-stalpi ca cel vazut mai jos, in padure, si constat ca ciompii urmeaza o vaaaga linie de poteca veche, ca un sant adancit si umplut de ienuperi. Ajunsa in muchie, sunt obosita varza si simt ca am pierdut timp. A fost o prima provocare a traseului si m-a cam consumat.

  Imi imaginam ca, revenind in culme, voi inainta rapid. Dar e zapada mareeeee! Si continua! Si tot asa vedeam traseul mai departe. Daca incercam sa ma abat, inotam in aceeasi zapada, plus ienuperi. Nu aveam cum sa o evit, aia era. Ba nene, toata zapada rezervata muntilor din zona e aici! Nu e nicaieri, cata e aici. Inot deja de vreo ora spre Turcu, cu zapada pana spre genunchi. M-a gasit naiba inotand. In micile poienite din sei, zapada e si mai mare. Uneori, ma afund mai mult decat parazapada. Incredibil! Privelistea e nebunie, muntii sunt frumosi, dar tare e greu! Si mai am! Socoteli date peste cap. Sa vedem, poate reconfigurez. Poate renunt si cobor la Retevoi din culme, pe nemarcat, dar parca nici nu mai stiu exact pe unde... in fine, gasesc eu… Apar niste urme proaspete de lup. Proaspeteee!!! Mergea inaintea mea. Proaspat e si altceva, ce-a facut el in poteca. Sper ca nu-i e foame. Am mers mult asa, dupa el. Greu, greu, greu!

Eram deja ingrijorata. Frumusetea peisajului ma atragea sa continui, sa nu cobor spre refugiu. Plus ca la Retevoi sigur sunt oameni si… daca e ocupat de ceva betivani cu chef de chef? Parca tragea cineva varful Turcu tot mai departe de mine. Creasta face mici zig-zag-uri si nu se mai termina. Dar oare voiam sa se termine? Incep sa ma impart: pe de-o parte simteam o imensa bucurie de a fi aici, de a vedea locuri asa de frumoase, jocul norilor inalti, colorati in diverse nuante, vizibilitatea pana departe, muntii din jur; pe de alta parte, numaram orele de lumina si ma ingrijora faptul ca nu stiu exact unde e stana din Neamtu, cum e coborarea, daca e bine sa risc sa cobor pe intuneric si sa caut stana. Imi trecea prin minte si gandul de a dormi cumva sub cerul liber, la marginea padurii, daca n-oi gasi stana. Ma uitam cam speriata la intinderile albe ce-mi apareau la picioare. Aveam un urcus mare in fata, pe o panta cu zapada care precis astepta sa-mi inghita picioarele pana la genunchi. Ma strecor printre braduti, pe unde mai tinusera ei un pic de umbra, sa-mi para urcarea mai usoara. Eram sfarsita, epuizata. Cam de-aici ar trebui sa ma las la refugiu. Ar trebui sa iau o decizie. Socotesc timpul. Sunt la limita rau de tot! Ceva ma cheama, totusi, sa urc.

Cand aveam dubii mai mari si cand ma gandeam sa renunt la urcare si sa caut drumul spre Retevoi, vad dinspre dreapta….urme!!! Da, urme de om. De doi oameni, as zice eu. Nu de azi, erau un pic ninse. De la refugiu veneau, pesemne. Erau fix marimea mea de pas. A cata oara mi se intampla asta in munti? A cata oara primesc ajutor nesperat si raspuns, cand nu stiu ce e cel mai bine sa fac? A cata oara sunt fix unde trebuie si planetele se aliniaza pentru mine? 

Emotia acestei intamplari, adrenalina asociata unui moment greu, care poate deveni periculos, daca decizia luata nu-i cea mai buna, frumusetea din jur, bucuria si recunostinta, toate ma imping in continuare si merg cu mare spor. A inceput sa bata vantul tare, atmosfera e tot mai limpede. Incep sa identific munti foarte indepartati: Vrancea, Nemira, culmi din Ciuc, Harghita, nu mai zic de zona Tusnadului, Baraolt, Bodoc. In sfarsit, pot sa-mi acord cateva minute de tihna, ascunsa dupa un bradut, sa beau un ceai, sa ciugulesc ceva, dar nerabdarea de a ajunge pe varfurile mari ma grabeste.

Cand credeam ca am urcat Turcu, constat ca Turcu e si mai sus. Nici in urme nu era chiar usor, pentru ca erau foarte adanci, pana la genunchi, dar era mai simplu decat sa fiu eu cea care se lupta cu zapada. Urcam si ma gandeam sa fie sanatosi cei de-au facut urmele astea si sa gaseasca si ei ajutor cand le e greu pe munte, cum gasesc eu mereu.

Turcu, in sfarsit! Paltinu e atat de aproape!

  La baza varfului Paltinu nu mai e deloc zapada. Deloc, brusc. Cum naiba? Iarba! Ca toamna. Si brusc, vant tareeeee!!! Am in fata urcusul Paltinului. Imi place varful asta, e unul dintre acele varfuri din tara cu cele mai frumoase 360 grade. Parca e mai frumos decat Neamtu. Nu cred ca l-am ocolit vreodata, nu-mi amintesc. Urc cu mare spor, desi ma luptam cu-n vant din dreapta, care ma clatina. Cand ajung la tablita din varf, ma uit la ceas si nu-mi vine-a crede. E exact 15, exact cum planuisem ca ar trebui, ca sa fiu sigura ca ma incadrez in timp. Dar nu stiu cum am reusit sa reintru asa bine in plan, cand totul mi se parea la un moment dat o cauza pierduta. Dau sa ma asez si nu stiu cu fata incotro as vrea sa stau. Ma rostogolesc pe jos, sa privesc in toate partile, fara sa resimt vantul asa de tare. Superb! O lumina calda, perfecta pentru poze. Niste raze de soare cad piezis peste un petic de padure amortita, spre Doftana Ardeleana. Dar n-am cu ce face poze, of!

Varful Neamtului!!! Nebunie!! Frumos de tot! Nori faini, dar vizibilitate in continuare, pana hat-hat. Se vede ca vin nori mai grosi. As fi mai stat pe varf, dar...

Urmeaza coborarea. Nu stiu nimic despre piciorul Neamtului, doar ce-am vazut pe harti si din imprejurimi, privind zona. La inceput, coborarea e mai lina si merge catre un fel de balcon, dincolo de care nu stiam exact ce ma asteapta. Cand am ajuns acolo, ce sa vezi? Imediat dupa balcon, cand incepe coborarea abrupta de care ma temeam, vad jos, pe iarba, o ….sageata portocalie, care imi indica poteca!!! Adica ceva maraton pe aici? Dar care erau sansele sa gasesc o sageata jos, pe iarba, exact cand nu stiam ce urmeaza? Sunt niste serpentine, pe zona asta foarte aprupta. De aici, nu mai e un picior, e o fata foarte inclinata, pe care, daca ar fi zapada, m-as teme ca ar pleca cu mine. Apoi culmea se contureaza din nou si e destul de orizontala, cu drum taiat pe ea, prin copaci si mici luminisuri.

 Se vede si stana. E mult in jos, sub tot abruptul asta. E mare, e in picioare, dar pare veche si cam deteriorata. Si uau, nu e deloc pe centrul culmii, nu e in poteca, e langa padure, in dreapta. Daca era intuneric, ore o gaseam?? Sau treceam pe langa ea, pe poteca? Cand am ajuns la zona mai putin abrupta, am dat iar de zapada mare, sa mai inot un pic. In dreptul stanei, sunt dezamagita de starea ei. Las rucsacul si mai cobor un pic, pana la un nou balcon, de unde speram sa vad mai jos o stana noua, buna. Nici gand. Nu e alta.

  Revin la stana ce avea sa-mi fie casa pentru o noapte si constat ca acoperisul e format din stinghii rare, de pe care s-a desprins șița veche. Cu alte cuvinte, se vede cerul. Zidurile sunt solide. Dintre cele 3 incaperi, doar in una mai erau doua mese ca niste priciuri, unde poti dormi. Cea cu vatra. Avea doua ferestre, una partial inchisa, una fara nimic in dreptul ei si fix in calea vantului. Era un vaj inauntru!!! Nu-i ca si cum as avea de ales. E vant, e seara, s-a innorat bine. Pe prognoze, ploua maine. Daca nu ploua, nu ma deranjeaza acoperisul prin care vad cerul. Dar geamul asta? Gasesc folie si acopar bine geamurile, bat in cuie folia aceea si pun niste pari sa o tina, sa n-o umfle vantul. A functionat. Cu usa inchisa, cu geamurile astupate, nu e vant deloc inauntru, e tare bine. Ma tem insa de urs, poate intra prin folia asta cu totul. Sper sa nu vina, daca fac focul. Priciul drept, curat. O tabla buna de facut focul pe ea, mai facuse cineva. Si muulte lemne vechi, uscate, cele de jos putrezeau. E clar ca stana e nefolosita de ani de zile si se deterioreaza. Pacat, mare pacat!

Cu aschii uscate de brad din cele ce le-am luat ieri din Piatra Mare si cu licheanul uscat cules azi, focul s-a aprins imediat. Am mai pastrat, in caz ca se stinge. Marturisesc ca am venit acasa cu o parte din ce-a ramas si le voi avea cu mine pe munte iarna, nu se stie niciodata cand e bine sa poti aprinde focul, iar cand e ud sau zapada multa, nu gasesti asa ceva uscat.

Am stat la foc ore intregi. Mergea fain, fumul iesea bine, caci avea tot cerul la dispozitie, prin acoperis. A fost o placere sa stau pur si simplu, sa ma uit la flacarile sprintene, sa ma gandesc la ce am eu chef. Mi-am pregatit ciorbica si apoi cus-cus cu carnaciori si legume. Obisnuitul termos cu ceai, apa pentru ce mai era nevoie…

  Vantul batea turbat, dar era bine inauntru. Cand a venit ora sa dorm, am lasat focul sa se stinga si abia apoi am pregatit culcusul si m-am schimbat. Cand m-am culcat, cerul era senin sticla. Iar prin acoperisul meu, admiram stelele, pe alocuri.

  ZIUA 3 (7 ianuarie)

A sunat alarma la 7, dar mi-era somn. Era nor, vedeam asta prin acoperis. Am mai dormitat. Am simtit o prima picatura pe fata si am sarit ca arsa. Am reusit sa fac rucsacul si sa ma imbrac la timp, inainte sa inceapa ploaia.

 Ploua tare, nu mai era burnita. Era ceata sus, totul mohorat, ma ploua ca vara si intre timp inotam in zapada pana la jumatatea gambei. Multa vreme am inaintat asa. Noroc cu ursii si cerbii si ciutele, ca s-au adunat dinainte si mi-au facut poteca buna, pe alocuri. Apoi s-a mai domolit ploaia. Am auzit un raget sau mormait indepartat, nu stiu exact ce, dar am strigat eu mai tare decat impricinatul. Continuand pe drumul de pe culme, vad o ramificatie la drepta, un alt drum. Zic nuuu, eu il tin pe cel de pe culme. Tot greu, tot cu zapada uda fleasca. Mai in fata, vad in dreapta o defrisare cu drumuri pana jos si pe vale un drum. Aha, pesemne o fi drumul vazut de mine mai devreme. Dupa 5 -10 minute, dau intr-un….gard de sarma ghimpata, care bara complet drumul. Si ma bloca acolo, sus, pe muchie. Gard in stanga, gard in dreapta. pana unde? Poftim? Si eu ce fac? Ploua. Doar nu ma intorc, n-am innebunit. Pesemne gardul inchidea proprietate privata, domeniu de vanatoare, cine stie? Nu indraznesc sa intru, cine stie ce naiba patesc?

 Doamne, ce bine c-am vazut mai devreme drumul acela pe vale si posibilitatea de acces la el! O iau pe langa gardul de sarma ghimpata, la dreapta. Doar n-or fi pereti pe-aici, cobor eu cumva, ma tin de gard :). Ajung in defrisarea vazuta mai sus, o cobor si dau in drum. Sunt pe valea Turcului. Curand vad si drumul de pe culme, coborand, inchis cu poarta. Mai in fata, o vila mare si cateva masini de teren. Fix pe colt cu valea Azugii. Niste smecheri p-acolo, nah...

Adica…sunt in valea Azugii! Adica…am reusit!!

De-aici, pornesc spre nord pe drumul de pe vale, pana la vila Trifoiu, aflata la cateva minute mai sus. Vreau sa apuc triunghiul albastru spre Susai, dar oare e marcat in drum? Si cum cautam eu cu privirea, apar 3 barbati, de 3 varste diferite, oameni ai locului, care stiu muntii, cu rucsaci in spate. Ce noroc am, sa apara oameni exact cand am nevoie de o informatie! Imi spun ca au petrecut seara la Retevoi. Ii gaseam acolo, daca mergeam aseara. Aveau si un catel, cu hainuta pe el. Imi confirma ca marcajul e mai sus, asa ca ne uram drum bun si plecam.

  Peste mai putin de-o ora, scriu sms de la Susai: Sunt la terasa cabanei Susai. Inchisa. Stau ca o doamna pe un scaun comod si servesc un ceai fierbinte din termos, facut aseara, cu apa din zapada Muntilor Neamtului. Ploaie zdravana. Acum burniteaza si mor de cald cu alea de ploaie pe mine. Mi-am agatat tigania la uscat si astept timp(uri) mai bun(e). Cobor direct in Predeal, n-o mai lungesc, mi-a fost de-ajuns. Vorba cantecului : “vreau o buda normaaaaaala, si un dus, cat de cat.”

A fost ceva gheata de la Susai la Predeal, dar mi-am gasit carare pe unde-am crezut. Pana in Predeal, am mers minunandu-ma ce zile diferite am avut, pe ce vreme perfecta am pornit si pe ce ploaie cobor. Caci a inceput sa toarne, nene. In gara, m-am schimbat intr-un colt, repede si fara sa se prinda lumea ce fac, iar in tren a stat langa mine un maaare cutzu ud si bland, care mirosea a caine ud, asa incat sper ca nu s-a prins lumea cat de frumos miros eu dupa doua seri la foc, in stana. Dar cel putin imi statea bine freza, de la atata umezeala. Cel putin pe dinafara, nu mai eram ciufulita.  

Am ascultat muzica in tren, ca sa ma izolez mai departe de balamuc, de lumea multa, de parca as fi vrut sa raman in lumea mea, departe de oras. Ciufulita pe dinauntru sunt in continuare; pe oamenii la care tin sau/si care ma intristeaza nu am cum sa-i uit, dar de fiecare data ma intorc din munti mai calma, mai stapana pe starea mea, mai rabdatoare si mai increzatoare ca lucrurile se vor aseza frumos.

  Sa aveti un an frumos!

Luni, 8 ianuarie 2024 - 04:30 
Afisari: 1,445 


lauramatei
(admin)