Emotii si bucurie in Piatra Craiului (Muntii Piatra Craiului)

Dragi cititori,

In cadrul acestui jurnal, voi face o paralela intre doua ture facute in Muntii Piatra Craiului. Mai exact, pe partea nordica a crestei. Tin sa precizez ca cele doua ture au in comun doar traseul ales si 2 membrii participanti. Scopul acestei paralele este acela de a evidentia modul in care a fost perceput traseul, in conditii total diferite.

Prima tura facuta in Crai a fost in 2013, iar cea de-a doua, care constituie si firul principal al povestii, a avut loc in 2014.

Tot anul acesta am tanjit dupa acea tura in Piatra Craiului. Cu un an in urma, cand am fost pentru prima data, conditiile meteo nu au fost tocmai bune, iar o parte din mine parca a ramas acolo, asteptand cu nerabdare sa revin.

Si uite asa, vineri seara dupa servici, se strange echipa: Ioana (eu), Robert (prezent si la tura din 2013), Vasile, Bobo si Marius. Pentru weekend se anunta o vreme excelenta, iar noi abea asteptam sa iesim din Bucuresti. 

Planul de bataie 2014: vineri noapte somn de voie la cort in Plaiul Foii, a doua zi trezire matinala pentru a porni spre creasta catre Cabana Curmatura, iar duminica intoarcerea pe la Vf. Padina Popii si Refugiul Diana.

Planul de bataie 2013: vineri noaptea somn de voie la cort in Plaiul Foii, a doua zi trezire matinala pentru a porni spre creasta pana la Vf. Padina Popii, iar apoi Refugiul Diana si Plaiul Foii, in aceeasi zi. Optimisti oameni :))

Revenind la prezent, sambata dimineata ne trezim toti, cu exceptia lui Marius care vrea sa doarma mai mult, il si jeneaza putin stomacul si imi pare ca nu prea mai are tragere de inima.

Pe drumul spre munte, am tot discutat cum ca ar fi dragut sa ne urnim cat mai repede de dimineata, poate prindem loc la Refugiul de la Vf. La Om, asa vedem si noi un apus...un rasarit :).

Dupa ce am mancat de dimineata, Marius ne-a asigurat ca o sa fie bine...mai doarme putin si vine dupa noi...ne vedem la varf. Desi el este mereu plin de surprize, stiind ca a mai fost de atatea ori pe munte, l-am lasat sa doarma, iar noi am pornit catre creasta.

Facand acum o mica plimbare in timp, cu un an in urma, dimineata de sambata nu a fost atat de problematica, ci mai degraba haioasa. Ne-am trezit cu 2 magarusi foarte tupeiesti langa corturi, cu care ne-am luptat sa nu-si bage nasul in micul dejun servit la portbagaj.

Fara alte piedici am pornit catre creasta (tot 4 participanti: eu, Robert, Ducu si Mihai).

Traseul pana la Refugiul Spirlea a fost, in ambele ture, presarat cu nerabdare, pentru momentul in care vom ajunge la peretele de piatra. In tura de initiere, toti traiam cu emotia descoperirii, iar in tura de aprofundare, pentru mine si pentru Robert, era emotia unei noi perspective a muntelui. Pentru a elucida putin misterul, in tura din 2013 am prins ceata aproape toata ziua. Si uite asa, acum urcam din nou, cu o vreme excelenta, dar cu emotii pentru anumite portiuni ale traseului care mi s-au parut mai expuse cand era ceata si nu vedeam haul de sub mine. Acum este senin si sunt si putin nerabdatoare sa vad cum va fi...ce senzatii voi avea.

Mergand mai departe de la Refugiul Spirlea, portiunea “La Lanturi” are loc de onoare. Mi-a placut la nebunie acest pasaj, desi este una din portiunile de traseu pentru care aveam emotii, mai exact o piatra mai mare, asigurata cu cablu, dar destul de expusa. Prima data cand am fost pe aici nu vedeam nimic in fata...in spate...sub mine. Eram cu totii inconjurati de o ceata pufoasa si gri. La aceasta piatra despre care vorbesc, stiu ca am avut probleme la coborare atunci, pentru ca nu ajungeam cu picioarele de la o “treapta” la alta, iar cablul nu ajungea pana jos. Si la asta se mai adauga si faptul ca acolo ne-am intalnit cu un grup mai mare de oameni care aveau o fata de-a dreptul terifiata de inaltimi (toata creasta a parcurs-o plangand si tremurand de frica). Ah...am uitat sa precizez ca si Mihai avea rau de inaltimi, dar nu era atat de grav ca in cazul celuilalt grup.

Facand un salt de un an, ajungem iar “La Lanturi”, de data asta cu experienta anterioara, dar cu emotiile la loc de cinste. Trecem de portiunea “La Zaplaz”, de care m-am bucurat din nou...si ne indreptam usor spre piatra cu pricina. De data asta soare peste tot...priveliste in toate directiile...vedeam clar continuarea traseului...maretia muntelui...peretii de piatra...totul era ametitor...ma simteam excelent. Urcarea si mai ales coborarea bolovanului nu au pus niciun fel de probleme...emotiile au disparut.

Prima data, cu fiecare nivel pe care il urcam , aveam senzatia ca intram intr-o alta “camera” de piatra, inchizand de fiecare data usa dupa mine. Ma simteam captiva intre peretii negurei, care parca nu se mai termina. Desi m-am bucurat de partea tehnica a acestei urcari, de catarat pe piatra si de faptul ca era prima data cand faceam genul asta de traseu, nu simteam libertatea muntelui...eram un prizonier in propriile-i trairi...

In tura facuta anul acesta, nu au mai fost “camere”... nu a mai fost incarcerare inauntrul meu, ci deschidere...libertate...veselie...soare. Vedeam poteca ingusta cum alearga pe stanci si printre ele...nu imi venea sa cred cat de deschis este totul in jurul meu. M-am plimbat usor pana la iesirea in creasta, cu pauza de admirat tot ce ma inconjoara.

Eu si Bobo am fost visatorii grupului. Cand am ajuns sus, Robert cu Vasile erau deja la refugiu de ceva timp, impreuna cu alti 2 baieti. O data cu noi s-a intregit si cel de-al doilea grup, asa ca suntem 8 pana acum la refugiu si il mai asteptam pe Marius. Acum ca suntem in creasta, zic sa vorbim si cu membrul pierdut al echipei. Nu are semnal...sigur e pe drum. Si imediat intra si mesajul de confirmare, ca a plecat si se indreapta catre noi. Vazand asta, am sunat la cabana sa anulez rezervarile. Dupa ce dau telefonul, mai primesc un mesaj de la Marius in care ne anunta ca el s-a ratacit si intors. A plecat spre Refugiul Diana si Cabana Curmatura. Toti ramanem perplex. Pana la urma reusim sa vorbim si concluzionam ca el nu mai vine la noi, ci merge la cabana, iar noi ramanem aici si ne intalnim a doua zi in Plaiul Foii.

Dupa ce am inchis telefonul, ne-am amintit de o glumita pe care a facut-o Marius in drum spre munte. Le povesteam baietilor ca eu in general cand am urcat pe munte s-a cam nimerit sa fiu cu inca 3 baieti. Iar cu un an in urma cand am urcat tot aici ne-a ramas numele de “Capra cu 3 iezi”. “Si ce ne facem acum ca sunteti 4?” ii intreb eu. La care Marius raspunde foarte linistit: “Ehh...lasa ca sigur pierdem pe cineva pe drum.” Si chiar asa a fost...

Trecand si peste acest moment tragic – comic, dupa ce ne-am aranjat “paturile” si am mancat ceva de pranz, am pornit usor la plimbare pe sudica. Nu mai fusesem pana acum pe aici si mi se pare foarte frumoasa si partea asta. La anu’ cu siguranta voi face o tura si pe aici. 

De data asta, ne-am oprit pe Vf. Coltii Grindului, unde am lenevit la soare...apoi am pornit pana pe urmatorul varf unde am mai lenevit putin...si ne-am intors la refugiu.

Cat am stat pe acolo, multa lume trecea si voia sa ramana peste noapte la refugiu (pana acum parca era mai mare bataie la Refugiul de la Ascutit), dar priciurile erau deja ocupate. Mai era loc doar pe jos...spatiu care a fost umplut repede de 5 tineri. Au mai venit inca 3 tineri care au dormit sub cerul liber pe Vf. Coltii Grindului...iar pe ceilalti turisti care au mai trecut i-am trimis la Refugiul Funduri. Intre timp, ne-a sunat si Marius care s-a intalnit cu un grup de francezi care voiau sa doarma tot aici si ar fi venit cu ei. I-am prezentat conditiile si au renuntat la idee. Pana seara au mai venit doi turisti care s-au pus cu cortul langa refugiu. Aglomerat pe creasta :).

Ca o concluzie a primei zile senine din Crai, pot spune ca m-am relaxat, m-am imbatat cu privelisti in toate partile, m-am bucurat de cerul albastru si de soarele care ne mangaia cu razele sale calde. Am avut parte si de vizite din partea caprelor negre. Erau peste tot.

Seara am facut si un foc langa refugiu, am vazut un apus frumos si ne-am bagat in saci devreme, pentru ca o data cu soarele, a plecat si imbratisarea calda, lasand in urma un cer plin de stele si o adiere cam rece.

A doua zi, ne-am trezit devreme. Aveam in plan sa fim afara la rasarit. Somnul a fost foarte odihnitor, iar in refugiu a fost cald si bine, cu toate ca afara se auzea vantul cum suiera. Mi-am facut curaj sa ies sa vad cum se prezinta situatia. Ceata peste tot, cu exceptia unui petec mic si roz in departare, unde am vazut pentru cateva secunde primele raze de soare ale zilei. Ceata a venit, iar eu m-am retras din nou in sac.

Nu am rezistat mult inauntru. Cat sa lenevesti :)) ? Pana la urma am iesit toti afara si asteptam nerabdatori mangaierea dezmortitoare a soarelui. Pe la 10 s-a risipit perdeaua cenusie, iar noi am pornit incet pe traseul pe care il vedeam pentru prima data cu adevarat.

Calatorind putin in timp, conditiile nu sunt deloc favorabile . La Vf. “La Om”, in 2013...ora pranzului...ceata peste tot...o mica fereastra...o poza rapida...pornim la drum. In sufletul meu...o agitatie cumplita. Am emotii pentru colegul nostru, cu toate ca nu se plange. Pentru el chiar e un avantaj ceata, pentru ca nu vede nimic in jur si astfel parcurge traseul doar tehnic si este destul de incantat. Pe de alta parte, fata din celalalt grup este de-a dreptul terifiata de fiecare pas pe care-l face si toata starea ei o simt si in jurul meu. Nu este bine deloc. Trebuie sa ne indepartam putin de ei pentru a nu fi coplesiti de trairile ei. Deja incepusem sa simt si eu toate starile prin care trecea.

Si uite asa am mers pe creasta, din varfulet in varfulet, nestiind ce urmeaza...cat mai e...sau ce lasam in urma. Varfurile rasareau din ceata unul cate unul...niciodata doua la fel...dar toate fascinante.

Revenind in zilele noastre, de pe Vf. La Om nu ma mai saturam de privit in jur...mai ales cand vedeam exact cum se desfasoara creasta in fata mea. 

Varfurile din Bucegi pluteau linistite printre cativa norisori rataciti.

Mi s-a parut extraordinar sentimentul de a merge pe marginea vailor care se deschideau cand in stanga, cand in drepata. M-am bucurat de ele din plin si le-am apreciat unicitatea.

Cu fiecare varf pe care-l treceam, sentimentul acela de “complet” era din ce in ce mai puternic. Locurile prin care trecusem cu un an in urma, cu emotii ascunse in ceata, le vedeam acum parca cu alti ochi. De fiecare data cand treceam printr-un pasaj care imi ramasese bine intiparit in minte, mai adunam cate o bucatica din ceea ce lasasem in urma prima data.

Imi ramasese in cap imaginea unui varfulet care culmina cu o “fereastra”. Arata atat de interesant de jos si asa prin ceata...aveai senzatia ca nu mai este nimic mai departe...final de traseu :)). De data asta cand am ajuns acolo am observat ca pe partea drepata, la baza acestui varf chiar este o fereastra mare de la care puteai sa admiri peisajul ca de la balcon.

Urmatorul pasaj pe care il asteptam cu nerabdare este unul de urcare. Cu un an in urma cand am ajuns pe acolo, eram singura, ceilalti fiind ori mai inainte, ori putin mai in spate. Urcarea se facea pe niste pietre mari, ca niste trepte imense. A fost prima data cand m-am simtit la inaltime, desi peisajul era inchis de ceata. Poate pentru ca nu mai era nimeni langa mine, dar ma simteam atat de mica acolo suspendata pe peretele imens de piatra si inconjurata de o liniste surda...toate elementele combinate imi dedeau o stare putin cam agitata. 

La a doua trecere pe acolo, nu mi s-a mai parut totul atat de amenintator si mare pe langa mine. Din contra, simteam ca ma integrez perfect in peisaj...eram exact unde trebuia sa fiu.

Mi s-a parut foarte dragut cum inaintam pe poteca si vedeam Refugiul de la Vf. Ascutit, un punct rosu care marca urmatoarea noastra oprire. Acum ca vedeam destinatia, ma uitam in spate si parca acum 5 minute eram la Vf. La Om. Cu un an in urma, aveam senzatia ca nu o sa ajungem niciodata la Ascutit. Ora era din ce in ce mai tarzie. Nu voiam sa ne prinda intunericul pe sus.Si uite asa ajungem la urmatoarea emotie mai puternica. Este vorba despre o portiune de urcare...nu foarte inclinata...dar cu toata ceata din jur am perceput-o mult mai ingusta si undeva suspendata printre nori, care nu imi dedeau deloc sentimentul de spatiu inchis si sigur, ci mai degraba de nesiguranta si instabilitate.

Un an mai tarziu, cand am ajuns din nou, locul de trecere l-am vazut mult mai lat, mai sigur si mai putin amenintator...astfel m-am bucurat din plin de privelistile stanga – dreapta.

De acolo, in scurt timp ajungem la Vf. Ascutit. Pauza de masa...leneveala si pornim spre Vf. Padina Popii.

Acum dam timpul putin inapoi pentru ca situatia avea sa se schimbe. La Vf. Ascutit nu am poposit prea mult pentru ca era deja tarziu si voiam sa coboram pe lumina din creasta. Dar ceva s-a intamplat si ceata a inceput sa se risipeasca, lasand in urma ei peisajele mult asteptate. Eheeee baieti....gata...este timpul pentru poze. Nu ma mai interesa nici faptul ca se intuneca...nici ca ajungem tarziu...voiam doar sa imi clatesc ochii cu ceea ce nu vazusem toata ziua. Era superb totul in jur.

O data cu disparitia cetei, apare insa o mica problema: raul de inaltimi al lui Mihai...si mai aveam un singur “obstacol” de trecut. A urmat o traversare asigurata cu cabluri...ultima zona problematica pentru colegul nostru. Ceata nu il mai ferea de valea care se deschidea sub el, iar frica il cuprindea din ce in ce mai rau. Am vorbit cu el si i-am explicat ca totul o sa fie ok si cel mai bine este sa nu se uite sub nicio forma in jos si sa nu dea drumul cablului...sunt doar 3 pasi si gata. Eu cu Robert am trecut primii ca sa vada ca nu este nimic nesigur acolo, iar apoi, cu mari emotii a trecut si el.

Dupa depasirea momentului, am pornit catre Brana Caprelor, traseul nostru de coborare spre Refugiul Diana. In coborare, pe grohotis, am avut parte de primul meu apus de soare...aproape din creasta :). A fost un final de zi superb...cu cer colorat...cu vizibilitate si fara emotii pentru nimeni. Greul a trecut.

Am ajuns la refugiu pe la 11 noaptea. Acolo am mai stat de vorba, la foc, cu un grup de tineri. Venisera pentru traseele de alpinism din zona. Dupa ce ne-am odihnit putin am pornit catre masina. La cort, am cazut toti de oboseala, dar eram multumiti pe deplin de ziua pe care am avut-o.

A doua zi, cand ne-am trezit, toata creasta inseninata se desfasura in fata noastra, iar noi o admiram cu bucurie. Mihai era cel mai fericit si se simtea extraordinar pentru ceea ce facuse, cu toate ca ne-a zis ca a doua oara nu mai merge pe acolo. Sa il anuntam cand facem trasee mai usoare :). Pentru el a fost o experienta unica, de care isi aduce aminte mereu cu drag.

Ne-am intalnit si cu celalalt grup. Ei au ajuns pe la 4 jumate dimineata in Plaiul Foii, iar fata cu rau de inaltimi zicea ca nu mai urca in viata ei pe munte. Din aceasta iesire, am avut o lectie foarte importanta de invatat: mare atentie la persoanele pe care le iau dupa mine pe traseu. 

Calatorind putin in viitor, traseul de coborare a fost putin diferit, deoarece nu am mai mers pe Brana Caprelor, ci pe Padina Popii. Interesanta coborare, dar cam mult grohotis pentru gustul meu. Pe tot traseul m-am tinut de peretii din stanca, iar traversarile prin grohotis mi-au pus la incercare rabdarea. De la refugiu, a urmat o plimbare linistita pana la masina in Plaiul Foii.

Aceasta a fost prezentarea celor doua experiente ale mele in Crai: una mai cu emotii...alta de relaxare.

Pot spune ca Piatra Craiului ocupa un loc special in sufletul meu, chiar daca mai am mult de umblat pe cararile ei, ca sa ne cunoastem mai bine. Pana data viitoare, o voi admira cu drag de prin vecini si voi zburda cu privirea pe muchiile-i de stanca si prin vaile-i abrupte.

Ramai cu bine frumoasa mea !

Sâmbătă, 15 noiembrie 2014 - 09:23 
Afisari: 2,307 


vulpitza