Emotii de toamna in Retezatul Mic si Valcan (20-22 octombrie 2017) (Muntii Valcan)

Cateodata, intamplarea face ce vrea ea. Asa se nasc multe din cele mai frumoase zile din viata ta. Trebuie doar sa crezi in binele ce ti-e harazit, in ceea ce-i al tau. Adesea, muntii imi amintesc asta. Incerc sa mi-o repet, ori de cate ori imi pare ca viata mi s-a blocat undeva. Si astept. O sa se-ntample…

Planul “oficial” era sa merg din Petrosani pe creasta Parangului pana la Carbunele si de aici sa intru pe creasta Latoritei, pana la Ciunget. Cand ma pregateam sa ies pe usa spre gara, o prietena ce urma sa ma insoteasca ma anunta ca nu mai vine. Indes cu piciorul in rucsac si partea de cort ce-i revenea, plus un brat de harti cu muntii din zona si alerg la prorpiu spre metrou, convinsa ca voi pierde trenul. Daca-l pierd, asta e, nu mai merg. Daca-l prind, e clar, e vremea mea!!!

Ma gandeam, in goana mea, pana unde sa-mi iau bilet. Voiam altceva, ceva doar pentru sufletul meu.

Niciodata n-am ajuns mai repede la gara!

Sa fie Petrosani!

In tren, am insirat hartile si-am planuit tura pana intr-un punct, iar de acolo, urma sa ma mai gandesc. Si-n fond, cine stie??...

https://www.youtube.com/watch?v=dHC7P400C6w

ZIUA 1

Se ridica soarele prin ceturile diminetii, cand coboram la Buta. Un nene ce lucra acolo m-a insotit, zicea el, sa ma apere de caini. “Uite, acolo e casa cabanierului de la Buta.” Dar nu stia el ce ganduri aveam si cum imi auzeam inima batand in urechi de emotie, stiind ca trec pe la casa aia… “Are caini, nu?” “Da, are mai multi, in custi. Dar e unul care vine pe la cabana si sta cu turistii, nu stiu…, Husky…, nu stiu cum ii zice.” Cainii latrau. Nu vedeam bine prin gard. Ajung in dreptul portii si in prima cusca… il vad pe Husky!!!!! (http://www.carpati.org/jurnal/prieteni..._amintiri_din_tarcu_si_retezat_/3442/)

Ma latra…L-am strigat si i s-a inmuiat glasul. Si-a culcat urechile mult in laterale (n-am mai vazut gestul asta vreodata la un caine) si a aplecat capul in fata de parca voia sa fie mangaiat, sa se apropie de mine prin gard. Ne desparteau niste metri de curte si doua garduri. A fost o senzatie de timp oprit in loc. Sunt sigura ca dragul meu caine ma recunostea. Nu stiam daca ii fac bine sau rau stand acolo, dupa gard. Nu aveam ce sa fac…Am plecat. Amestec de tristete si bucurie…Ca-n viata…

Prin padurile de la poalele Retezatului Mic, culorile toamnei se amestecau cu albastrul intens al seninului de deasupra mea. Ma miscam greu, ma simteam obosita si rucsacul imi parea teribil de greu. Aveam cu mine si aparatul foto, destul de maricel, cu toti acumulatorii complet goi (ii scursesem in ultima plimbare), cu incarcatorul, gandindu-ma ca ii voi incarca toata noaptea in tren. Prize ioc! Aveam sa-l car degeaba trei zile, cu frustarea ca nu pot face nicio fotografie!!! 

S-a luat un caine dupa mine. Iar. Povestea se va repeta? O latosenie ciobaneasca sura ma urmarea entuziasmata. Cu mila si tristete, l-am gonit, m-am prefacut ca arunc cu ceva inspre el, am tipat la el… S-a oprit. M-am gandit, in timp ce imi plimbam bocancii prin frunze, ca totusi, Husky e bine. Nu e liber tot timpul, dar ar fi fost si mai rau sa fie in vreun adapost al hingherilor, sau nemancat si jegarit, pe strazi, scurmand in gunoaie, sau, si mai rau, sa nu mai fie deloc … N-am cum sa schimb nimic. 

La cabana Buta nu era nimeni. Era incuiat, dar scria pe usa ca e descuiat si ca putem intra sa ne facem un ceai. N-am inteles cum vine asta. Nu mi-am batut capul. Am baut un ceai din termos, am ciugulit ceva si-am lenevit un pic. Nu vreau sa ma grabesc, nu am o tinta precisa azi. Si de-odata…apare latosenia sura, bucuroasa de revedere. Topaie un pic, apoi se pune la cersit mancare. I-am dat, mi-era mila de el. 

La plecare, mi-am reluat aerul dur si l-am certat. Se uita in ochii mei. Si totusi, trebuia sa-l alung. Nu stiam unde merg, pe unde cobor… Pe urcarea finala spe saua Plaiul Mic, inca ma urma, mult in urma. L-am certat. S-a culcat sub un tufis. Stiam ca doar trage de timp. Asa ca am continuat sa strig la el de sus pana ce nu ne mai vedeam. In sa, am intins pasul spre stanga fara sa pierd vremea, cu gandul sa-l las in urma suficient, incat sa renune. N-a mai venit.

Privelistea din saua Plaiul Mic e coplesitoare. Retezatul cel mare se deschidea in fata mea si ma ispitea. Dar de atatea ori am fost acolo… Hai spre portile Godeanului, hai apoi spre Oslea… Nu mai mersesem de multa multa vreme prin Dragsani si Albele. Din 2012, de cand am trecut pe aici parcurgand creasta Meridionalilor dintr-o strigare. Uitasem cat de fain se vede zona Crucea Traznitului, platoul Rades-Zlata, creasta Tarcului de la Baicu si Saua Iepii incolo, cu zona varfului Pietrii si Bloju, pana spre Petreanu… locuri pe care atunci, in 2012, nu le cunosteam si care intre timp imi sunt atat de dragi.

Zabovesc in zona Bolborosi. Las rucsacul si ma plimb pe culmile aurii. Reperez cateva adaposturi ciobanesti, bune la nevoie, cine stie cand… E pustiu, e liniste, e o amorteala ce-mi aminteste de Godeanu. E prima data cand resimt asta aici, in locul in care sunt acum. Anii astia 5, de cand n-am mai trecut pe aici, n-au trecut degeaba peste mine. Mi-au crescut simturi noi si ceva din mine a invatat sa inteleaga stari si energii noi. Nu-mi vine sa ma mai misc din loc, as sta aici sa adulmec misterul locurilor. Si sa resimt vibratia, energia muntilor. N-am stiut niciodata sa explic si sa descriu ce simt eu in locurile astea. Incepand cu platoul Rades-Zlata de pe celalalt mal al Lapusnicului si cu zona asta a plaiului Dragsani, continuand spre vest, cu muntii Tarcu, cu Piatra Iorgovanului , cu tot masivul Godeanu si cu creasta inalta a muntilor Cernei pana pe la trapezul Vlascu Mic – Zglivar, toata zona asta e pentru mine sfanta. Si toata viata, cat o sa am putere, am sa-mi indrept pasii intr-acolo cu aceeasi sete si cu aceeasi emotie si-am sa sorb de-acolo energie si echilibru. Nu-mi explic cum si de ce. Si nici nu mai vreau sa inteleg ce se intampla acolo. E ceva ce ESTE, pur si simplu. Iar cand merg acolo, simt si eu ca SUNT.

Cand am terminat urcarea spre Albele, am constatat ca nu sunt singura. Ajunsesem din urma un cuplu, oameni asezati si linistiti. I-am simtit de-ai mei. Erau la o plimbare de-o zi din Poiana Pelegii pe Piatra Iorgovanului. Cine urca acum prin locurile astea pustii, azi, vineri, sunt un soi aparte de iubitori ai muntelui. Aceia care simt muntele intr-un anumit fel. Am mers cumva impreuna. Intai m-am dus usor inainte, spre a ne bucura fiecare de linistea sa; eram impreuna, dar fara sa ne suflam in ceafa. Iar la urcarea pe Piatra Iorgovanului, i-am asteptat si-am mers impreuna pe varf.

Mi-am reperat traseul spre Oslea. Voiam sa urc pe Sarba, pe unde nu mersesem niciodata. Nu ajunsesem niciodata exact in pasul Jiu-Cerna, nu trecusem de gura vaii Soarbele, pe unde abordasem de fiecare data urcarea pe valea asta catre creasta Godeanului. Dar stiam ca ma voi descurca, caci vad ca sunt poteci clare, adevarate drumuri.Despartirea de colegii mei de tura a fost cu mult suflet si sinceritate, incat mi-am continuat drumul spre saua Paltina cu o stare foarte placuta. 

Prin zona Stanuletilor, m-a cuprins o vaga tristete ca parasesc creasta si ca Godeanu, muntele meu de suflet, ramane pentru altadata. N-aveam cum sa merg acum acolo, caci voiam sa fiu sigura ca duminica seara sunt in Bucuresti. Nu ma puteam arunca prea departe de lume. Soarele urma sa treaca dincolo de caldarea in care aveam sa ma las acum. Il pierdeam. As fi zabovit, as fi urcat pe varfurile din jur, dar voiam timp ca sa ma instalez in stana, sa gasesc apa, sa fac un foc… Aveam cortul, dar preferam sa nu mai pierd timp si energie cu el.

Cum priveam spre caldarea Soarbele, pe piciorul de culme pe care insusi traseul PR il strabatea pana a cobori efectiv in caldare, vad o creatura neagra, patrupeda, cu aliura de cal, dar parca mai masiva, mai greoaie, mai lenesa. Daca e urs? Steatea pe loc. Nemiscata. Nu reuseam sa-i inteleg proportiile, parca incepuse brusc sa-mi para mai mica, mai caine, mai lup, mai capra…ce animal e ala??? A stat nemiscat minute bune. Incepusem sa ma tem. Intr-acolo urma sa merg. Si venea amurgul. Mi-am vazut de drum. Era tot acolo. Cat m-am uitat eu in urma si-am inceput sa ma las din creasta, a disparut, n-am vazut unde si cand. Dar misterul mi-a sapat un pic in piept si un oarecare fior de teama a continuat sa ma insoteasca. Am lalait mult, cu privirea inapoi, spre creasta, dar si in fata, spre culorile din vale si spre Oslea cea portocalie in lumina amurgului.

Am trecut de locul unde vazusem vietatea. M-am uitat in valea din stanga, afluent al Iarului. Nu vedeam niciun animal. Am ajuns la Taul fara Fund si m-am uitat inapoi. Pe culmea, fix unde statuse si mai devreme, vietatea statea iar, nemiscata, ca un spirit, ca o fantoma a locurilor. Mi s-a facut pielea de gaina. Nu intelegeam ce e. Fugise de mine exact cat timp a fost nevoie ca sa trec de zona ei. Acum isi reluase locul si domina cu privirea si cu statura sa toata caldarea Soarbele. Oare ma vedea? Oare ma urmarea? Oare m-ar putea ataca in vreun fel? M-am gandit cu toata fiinta mea ca, orice ar fi animalul acela, eu sunt aici ca sa fiu in mijlocul naturii si al muntilor, iar creatura asta este si ea a muntilor; si cata vreme spiritul meu e curat si voi sta aici, la stana, in treaba mea, animalul asta isi va vedea si el de linistea sa. 

M-am intrebat cat de fara fund o fi taul fara fund si-am coborat mai departe, ajungand la stana. Prima constatare: furtunul cu care ciobanii aduc apa langa stana era dezgropat si nu era apa la botul calului. 

Pe culmea sa, creatura nu mai era singura. Una mai mica, parca un pui, o insotea. Hm… iar in jur, inca una, inca una, inca una…toate maronii sau brun spre negru. Lumina era vaga si animalele erau departe. Nu intelegeam ce sunt. Or fi mistreti? Se plimbau pe coasta muntelui, cu capul plecat spre iarba. Or sa vina la mine? Orice ar fi, eu trebuie sa ma pregatesc pentru noapte.

Inauntru, rezonabil. Prici bun pentru o persoana, cu multe tzoale destul de curate, ba chiar si un sac de dormit curat si bun. Coltul cu priciul era bine izolat si nu batusera ploile sau ninsoarea. Multe haine abandonate, unele destul de bune, cat de cat curat in stana, niste lemne bune, vatra curata si ea, lasandu-mi impresia ca nu demult a fost facut focul. Da, e ok de dormit in stana.

 M-am invartit in zona dupa apa, m-am dus pana in firul vaii, nu era nici strop. Dar stiam ca undeva mai sus vazusem fir consistent de apa. Apa izvoraste si intra inapoi in pamant. Iese pesemne mult mai jos, unde vrea ea. Urma sa urc de-a lungul vaii. Ce ciudat, sa cauti apa in susul albiei, nu in josul vaii! Un fir de apa trece printr-un fel de sant inierbat. Hai mai sus. Dar mai sus sunt animalele. Care coborasera mai aproape de mine, dar inserarea nu ma lasa sa inteleg ce sunt. Erau inca departe. Undeva mai sus de lac, mi-am umplut vasele cu apa ce tot nu mi se parea suficient de curata, dar am decis ca o voi fierbe bine, caci am suficienta butelie.

Am fiert si-am baut asa multa apa, incat mi-am dat seama ca-mi mai trebuie. Venea noaptea. Mi-am luat frontala si aproape ca am alergat din nou mai sus, la locul de unde luasem apa. Vietatile misterioase erau acum mai jos si vedeam ca sunt….cai!!! Sapte cai si-un manz. Liberi si singuri. Ce cautau aici, fara oameni? Dar daca erau cu oameni, daca era cineva cu ei si urma sa vina la stana? Eu unde mai dorm? Nu, sunt numai caii, liberi, de capul lor. Salbatici? Un sentiment de teama a ramas. Caii astia pot avea o salbaticie a lor si pot sa fie agresivi, daca ma percep ca pe o intrusa. Trebuie sa stau departe si sa-mi vad de ale mele. Asa ca ma grabesc sa ma intorc. Am apa destula, adun cateva tandarele uscate si ce lemne mai mici gasesc in zona, caci nu puteam porni focul direct cu lemnele mari din stana, imi rezolv ce treburi ar mai fi pe afara, totul pana la venirea cailor. Creasta rosiatica a Oslei s-a stins sub privirile mele si deasupra ei s-au aprins stelele. 

Am stat impreuna. Eu si ei. Liberi noi toti, in munti. Ei in jurul stanei, nechezand linistiti sub cerul plin de stele, eu pregatindu-mi cina si ceaiuri multe si savurandu-le la lumina focului ce mi s-a aprins din prima, ca niciodata. Pe undeva, prezenta lor ma linistea. Cata vreme ei stau cuminti, nu e niciun pericol in zona, pot fi si eu linistita. Am iesit sa admir noaptea si stelele. Si ochii lor s-au aprins ca niste luminite in calea mea, urmarindu-mi atenti miscarile. Am baricadat cat de cat usa stanei, am lasat focul sa se stinga, ca sa nu mai fie fum si m-am ascuns in culcus. Noapte minunata, cu ganduri frumoase catre oameni dragi. N-aveam semnal, n-am putut da niciun semn nimanui, eram rupta de lume, dar cateodata e mai bine asa.

ZIUA 2

Era intuneric cand m-am trezit. Voiam sa plec foarte devreme, imediat ce se face lumina. Nu stiam exact incotro voi merge azi, dar stiam ca voi petrece, oricum, o zi minunata in munti, acolo unde vor vrea sa ma duca pasii.

Prietenii mei s-au trezit  si ei. Cand am iesit sa vad zorii, se plimbau pe pajiste.

Am coborat repede prin padure, caci voiam sa ajung cat mai curand vis-a vis. Cu oarece emotii si nerabdare, fac dreapta pe drumul de piatra si pamant in care ma duce marcajul. E drumul ce leaga Campuselul de Valea Cernei. In stanga mea lasam valea tot mai jos, tot mai adanca, si tot urcam. Deodata, ma sageteaza o durere ascutita in spate, in zona mijlocului. Aproape ca ma blocheaza, pentru cateva secunde. Trece imediat. Ramane ceva surd. Merg mai departe. Sunt ingrijorata, am mai ramas intepenita de doua ori in ultimii doi ani. Dar desigur, nu se va intampla asta acum, ar fi o tragedie. Am rucsacul greu, foarte greu, nu stiu de ce. Adica stiu. Stiam foarte bine ce am in plus in el, dar n-avusesem cum sa evit greutatea asta.

Incep sa se intrezareasca tablouri minunate. In urma, catre Piatra Iorgovanului si creasta de unde coborasem, dar si inainte, spre creasta Oslei si spre izvoarele Cernei si toata valea ei, cu muntii din jur. Padurile colorate, cerul de un albastru adanc, calcarele dinspre Cerna… Ajung in pas. De aici, drumul mai departe coboara, dar eu apuc un alt drum bun, fix pe culme, cel care urca pe plaiul Sarba si avea sa ma conduca pe Oslea.

M-am trezit foarte repede deasupra padurii, cu tot rucsacul meu greu. Mi-am dat seama ca am facut doar o ora de la stana. Puteam ajunge aici inca de ieri, ar fi fost minunat, dar cine stia? Pe versant, spre dreapta mea cum urcam, era si o stana buna. Alta mai departe, pe varsantul dinspre Campusel. Nu stiu apa pe unde gaseam pe acolo, dar priveliste era superba.

 M-am oprit, nu mai puteam inainta, eram coplesita de frumusetea locurilor. Am savurat un ceai din termos, asezata pe rucsac, cu privirea indreptata catre Piatra Iorgovanului si creasta Godeanului. Era atat e aproape abruptul calcaros al varfului, atat de bine se vedea, stralucind in lumina diminetii! Atat de frumoase erau toate culorile in jur! Si muntii Cernei si Mehedinti pana departe, cu varful lui Stan dominand valea…si lacul lui Iovan…si picioarele Godeanului, revarsandu-se in vale, Oslea Rmaneasca, cetate de peste 2000m abatuta de la creasta principala… In fata mea se deschideau unele dintre cele mai frumoase tablouri din muntii nostri si eu le priveam fascinata. Am incercat zadarnic sa fac o fotografie. Niciunul din cei trei acumulatori n-a vrut sa-mi dea niciun strop de energie. Imensa frustrare, sa car totul degeaba prin munti, aparat, acumulatori, incarator… si sa nu pot lua cu mine acasa imaginea asta!!

Inca stau pe rucsac. Da, aici trebuie sa fiu acum!! Sunt unde trebuie! SUNT! 

Din ce in ce mai des, frumusetea coplesitoare a muntilor mei, linistea pustiurilor mele inalte, atmosfera si energia locurilor mele ma emotioneaza pana aproape de lacrimi. Sau pana la lacrimi. E pesemne puterea adevarurilor vechi de cand lumea, dar nou trezite inauntrul meu. Oare cand si de cate ori voi mai putea sta aici, obosita, pe rucsacul meu plin de amintiri si dorinte, obosite si ele? Parca mi-e greu sa ma impac cu emotiile astea, dar n-am ce le face, si ele SUNT, ca si mine. 

M-am urnit cu greu si-am urcat pana la poalele crestei Oslei. Acum o saptamana, din zona Parang-Latoritei, de pe Transalpina, urcand din saua Stefanu catre platoul Carbunele, identificam in orizonturile indepartate culoarul vaii Jiului de Vest si al Cernei si culmile muntilor din jur, recunosteam Oslea, creasta Valcanului, Retezatul Mic, varfuri din Godeanu si foarte mica si indepartata, silueta varfului lui Stan!!! Incredibila vizibilitate fusese atunci! Acum identific reciproc locurile pe unde paseam cu cateva zile inainte, prin aceeasi deschidere, pe o linie pe care am identificat-o si pe harti. Incredibila libertate a ochiului si a gandului! 

E timpul sa aleg: urc pe creasta Oslei si o parcurg? Sau merg pe dreapta ei, spre plaiul Sohodolului si spre Tismana, in zona celor mai frumoase peisaje de toamna pe care le-am vazut vreodata? Sa urc pe Oslea fara rucsac si sa revin? Vorbesc la telefon, povestesc cat de frumos e, aflu cu ce m-as putea intoarce acasa duminica… si astept sa-mi vina raspunsul, sa stiu ce vreau sa fac. Frunzele parca nu mai sunt atat de colorate, spre Tismana se vede ruginiu deja, dar in valea Jiului inca e o revarsare de culori pe care nu ma satur s-o privesc. Aleg Oslea, cu rucsacul in spate, si-oi mai vedea.

Pe varf, sun un amic, cunoscator al zonei. Ma bate gandul sa continui dincolo de Oslea, pe creasta Valcanului, pana pe Arcanu. Auzisem ca privelistea e superba din zona asta si nu mai fusesem niciodata acolo. Aflu ca din zona varfului Arcanu am un traseu cu punct albastru, ce maine ma va duce rapid la Valea de Pesti.

N-am cum sa descriu cat de bine m-am simtit! Am inaintat pe creasta Oslei, coborand apoi pe Coada Oslei intr-o sa adanca, cu izvoare, Groapa Nedeutii, minunat loc de cort, pe langa niste frumoase stanci albe de calcar, urcand apoi pe spinarea domoala a Valcanului, pe varful Nedeilor, apoi pe Prisloapele, pana pe Arcanu, pe drumul de culme, bine marcat cu banda rosie si stalpi din loc in loc, cu stane bune la tot pasul si mai ales cu priveliste incredibila catre inaltimile Retezatului si catre toate culmile din jur. Pe coada Oslei am gasit cele mai multe si cele mai faine merisoare din viata mea si m-am oprit sa mananc pe saturate si sa-mi umplu o sticluta pentru acasa. Izvoarele au fost dumnezeiesti, nu mai aveam apa si n-aveam chef sa cobor inspre vai, sa caut. De-acolo, pe platourile largi spre Arcanu, s-a pornit un vant care gonea norii peste Retezat si care ma scutura si pe mine, dar intr-un mod placut, incat ma facea sa simt ca da, sunt pe creste. Intr-o sa, la capatul unui drum bun venit din dreapta, dinspre Gorj (sud), erau doua masini, un Logan si inca una, semn ca drumul ala chiar e bun. Curand m-am intalnit si cu pasagerii, un grup de oameni de toate varstele, veniti la o scurta drumetie pe Arcanu. Am stat de vorba. Se minunau de prezenta mea solitara, de indrazneala de a dormi singura in munti. Erau oameni linistiti, se bucurau de munte, dar in felul lor, potrivit cu fortele lor, venind cu masina pana aici. Intrebau daca se poate urca si in Retezat cu masina pana aproape de varfuri. Of!...

Pe Arcanu n-am stat mult, eram preocupata sa-mi aleg stana pentru innoptat si sa-mi gasesc calea de urmat maine in zori, sa cobor cat mai repede. Drumul si traseul marcat nu urca pe varf, ci-l ocolesc pe curba de nivel. In stanga se lasa un picior cu stana buna si un drum clar. Mai in fata, tot spre stanga, se vede un alt picior, cu stana la marginea padurii si cu o poteca ce coboara.

Pentru ca ma inspira stana de sub varf, m-am lasat direct pe versantul domol pana in drumul de pe curba de nivel. Si asa am gasit si fantana amenajata sub Arcanu, de care auzisem vag, dar pe care chiar nu siam unde sa o caut. Era secata complet. E seceta. Trebuie sa gasesc apa! 

La fantana, am gasit si sageata cu punctul albastru spre Valea de Pesti. Arata in jos pur si simplu, pe vrsant, spre padure, fara nicio urma de poteca sau alt marcaj. Nu spre picior sau spre drumul de pe el! Pe marcajul asta eram sfatuita sa cobor. Care marcaj? Catre ce? Catre fundul vaii? Am cautat bine, am periat zona de sub sageata, pana aproape de padure. Nimic. E clar, pe marcajul asta nu ma pot baza deloc. Imi cam iau gandul de la el. O sa ma bazez pe instinct. Orice forestier spre stanga e bun, coboara in Valea Jiului, deci n-am cum sa ma ratacesc. Stana e forte buna si curata, frumos asezata, loc minunat de innoptat. Gasesc si captarea izvorului. Secata. E doar mlastina si mai jos la fel. Ma duc cateva minute pe drumul bun de pe picior, in speranta ca vad vreun marcaj. Nimic...

 Decid ca e bine sa merg si pe piciorul celalalt, sa vad ce e mai in fata, sa vad daca ceva ma inspira acolo, eventual cealalata stana, vreun izvor… Imi iau rucsacul si nu mai urc pana la nivelul drumului, ci merg pe potecile de oi pe mai jos, cat mai pe curba de nivel. Sunt totusi damburi si e incomod. Dar fiind mai jos, gasesc izvoare. Beau pe saturate si decid sa fac plinul pentru seara si a doua zi. Nu stiu daca ma mai intorc aici, nu stiu daca am apa mai in fata, unde voi vrea sa stau, asa ca umplu tot. Rucsacul e acum foarte greu, dar eu il car cu vointa prin damburile printre care imi gasesc cu greu pasii. Traversarea pe sub Arcanu e parca interminabila. Cand o ispravesc, revin in marcajul banda rosie, care se duce spre dreapta si evita piciorul pe care il vizam. Se lasa amurgul in culori de poveste si-mi dau seama ca tocmai ratez un apus superb, pe care l-as fi putut vedea daca stateam linistita pe Arcanu, in loc sa plimb rucsacul degeaba prin damburile de pe plai, in cautare de nu stiu exact ce. Locul nou descoperit nu m-a inspirit, parca ma indeparta de valea Jiului, in care vreau sa cobor maine. Nu intelegeam deloc pe unde merge traseul mai departe, care e Dalma Cazuta, unde e Valea de Pesti… si mai ales unde naibii se duce punctul ala albastru. Aveam mult de coborat pana la stana si nu-mi placea ca era prea bagata in marginea padurii. Am simtit ca vreau sa ma intorc la stana dinainte. Aveam si apa, era sigura, bine izolata, curata. Decid maine pe unde cobor.

Am revenit pe aceeasi traversare prin damburi. Incredibil de mult a urat traversarea inapoi, cu toata greutatea, cu sticlele pline, trecand in mod stupid a doua oara peste izvoarele de la care le umplusem. Apusul arunca raze rosii pe cerul de deasupra mea si colora muntii. Iar eu invatam sa ma multumesc cu atata frumusete si atata bine cat am, caci nu-i putin, si sa nu mai regret atat ca n-am totul! Aproape de stana, s-a lasat intunericul. Am tras tare printre umbre si ultimele dare de lumina ale zilei, ca sa nu mai scot frontala. Stiam ca potecutele astea de oi ma duc prin intuneric direct la stana.

Cand am ajuns, mi-am dat seama ca ma doare spatele din nou, ca nu ma indrept bine, ca sunt un pic intepenita si sunt franta de oboseala. Eram atat de entuziasmata de tot ce fusese atat de frumos si ma simteam atat de bine, incat nu percepusem durerile si nevoile fizice ale corpului meu. 

Am pasit pe prispa stanei, am lasat rucsacul si-am zis sa ma indepartez un pic de curte, ca omu, cu putina treaba. Am apucat doar sa-mi gasesc locul si sa-mi desfac pantalonii si in spatele meu, dinspe padure, am auzit mormaieli si gafaieli infundate. Aproape! Foarte aproape! Aveam pe cap frontala cu baterii slabe, urma sa le schimb. Batea ca naiba. Am fugit strigand cat am putut de tare, cu pantalonii in vine la propriu, ca-n filmele de desene animate. Am intrat pe prispa si asteptam sa vad ce apare dinspre padure. A ramas in zona izvorului secat si-a scormonit si mormait greoi acolo ore in sir. La lumina telefonului, mi-am schimbat bateriile la frontala, dar n-am indraznit sa luminez cu ele direct inspre locul unde musafirul meu isi facea veacul. Am ramas cu treburile nefacute vreo doua ore, pana cand mi-am luat inima in dinti si-am iesit cateva secunde in fata stanei, desi ursul era inca pe-acolo. Am strigat, am facut zarva, dar degeaba. Era ursul stanei, obisnuit cu oamenii, cu ciobanii…si poate numai haita de caini il alunga. Mi-am dat seama ca stanele sunt adaposturi sigure pentru ciobani vara, pentru ca au cainii aia multi, care tin animalele salbatice departe. Acum, singura fiind aici, un urs poate da imediat usa la pamant. Noroc ca poate nu vrea s-o faca. In stana, in camera cea mai inchisa si izolata, cu tavan jos, cu prici foarte bun, cu usa ca acasa, cu ferestre, mi-am gatit mancare la primus, mi-am vazut de treaba, cu usa zdravana a stanei bine inchisa, dar eram convinsa ca ar putea veni peste mine. Eram convnsa insa si ca n-o s-o faca. Nu stiam de ce. Dar ceva imi spunea ca animalul asta al padurii are treaba lui si n-are treaba cu mine. 

Am deschis fereastra tarziu, in noapte. Multe stele! Undeva, vag, vecinul meu inca mai gafaia. Nu plecase. Era acasa la el. M-am culcat destul de linistita. Nu eram inconstienta, intelegeam pericolul, dar eram drogata cu un fel de liniste, de echilibru. Stiam ca tot binele cu care m-am umplut in zilele astea doua ma apara cumva, nu stiu cum, iar ursul acela va sta departe si pana la urma va pleca. Am dormit fara nicio grija.

ZIUA 3

A sunat alarma cand inca nu era azi. Ma durea spatele, m-am ridicat greu. Am deschis un pic fereastra. Era tot acolo. Am stiut c-o sa plece cand va veni ziua si mi-am vazut de ale mele. Am intuit bine.

Dimineata asta e o provocare. E frumoasa, senina, albastra, imi da energie, dar imi cere indrazneala, inspiratie, limpezime, decizii corecte. Voi cobori pe drumul asta de pe picior, pare bun si trebuie sa iasa in Valea Jiului.

O vreme, chiar intelegeam, geografic, ce face drumul, desi mergea prin padure si era destul de sinuos. Din el se tot desprindeau alte drumuri la vale, dar imi era clar ca astea sunt drumuri de taf, ce se duc de-a dreptul in firul vaii adanci si s-ar putea sa fie mai urate, mai noroioase, poate prin albie, poate prin rape… Am tinut cu grija drumul principal, ce parea un forestier vechi, folosit in istoria lui si pentru altele decat exploatarea padurii. Cand am iesit cat de cat intr-un soi de luminis, am inteles si cam unde sunt si m-am convins si ca, in sfarsit, drumul face la stanga nouazeci de grade si ma pune cu fata la Tulisa, deci e de bine.

Mi-a spus cineva odata ca oamenii faceau candva drumurile prin munti pe culmi, sa aiba vizibilitate, sa se orienteze. “Drumurile astea pe vai le-am inventat noi, acu’, mai recent, ca sa tragem copaci.” Ulterior, din harti si descrieri, am dedus ca am coborat pe Drumul Neamtului, vechi drum ce leaga din vechime Ardealul de Oltenia. Surpriza a fost mare insa cand am dat de cateva semne punct albastru, nu foarte vechi!!! Nu-mi dadeam seama cum naiba e punctul albastru aici, cand indicatorul ma indruma in vale. Pe o harta cu Retezatul, pe care chiar o aveam cu mine, apare si coltul asta de Valcan si marcajul asta punct albastru. Se pare ca face un circuit, de la Campul lui Neag pe drumul asta, pana sub Arcanu, de unde coboara in niste serpentine, in vale, asa cum arata sageata aceea, si merge pe firul vaii pe drum pana in Valea de Pesti. Dar nu mi-am dat seama ca as putea gasi in harta Retezatului coltisorul asta de Valcan si exact raspunsurile la intrebarile mele.

Mai jos am gasit mure si viteza mi-a scazut. Sper sa nu pierd microbuzul! Un mistret a zbughit-o dintr-un desis. Eu am zbughit-o la vale. Am ajuns la un canton forestier si niste caini ciobanesti m-au luat in primire. Hotarati. Cand au dat de bucatelele de baton cu cereale, au uitat de ce venisera. Dar si-au reamintit dupa ce m-am oprit eu la un izvor, sa ma spal. Iese un domn in usa cantonului si-i potoleste. Aflu despre o poteca-scurtatura de-a dreptul la vale, pana in sat. In 10 minute eram printre case. Dar uitasem sa intreb in ce sat ma aflu. Ma opresc langa o tanti cu caprele: “Ce localitate e asta? “ “Campu’ lu’ Neag”. 

Bun baiat, Neag asta! 

La banca din centru, unde urma sa opreasca si microbuzul spre Uricani, m-am schimbat fara prea multe formalitati de pantalonii grosi si de tricoul transpirat. Domnii de la carciuma mai aveau un pic si aplaudau, desi eram cu spatele si cumva ferita de privirile lor. Au tabarat pe mine vreo patru matze simpatice si le-am impartit tot ce mai aveam bun prin rucsac. Si gata.

A iesit o plimbare minunata! Peisaje incredibile, vreme superba, nopti la stane, sub stele, surprize, emotii, bucurii, momente mai grele, urs, Husky, decizii, hazard… toate incheiate cu o goana prin Piata Victoriei cu rucsacul in spate, uitand cu totul de orice durere, ca sa ajung la un concert si la intalnirea cu vechi cunostinte, oameni dragi, unii fiind in spatele a tot ceea ce sunt si fac eu acum, inclusiv in spatele pasiunii mele pentru munte.

Am plecat alergand cu rucsacul in spate si m-am intors la fel. Si n-am obosit:). In calatoria asta, am intinerit un pic...

Vineri, 8 decembrie 2017 - 03:07 
Afisari: 2,737 


lauramatei
(admin)