Emotii de toamna in Calimani (Muntii Calimani)

ZIUA I (2 octombrie 2015)

O noapte in tren e ceva obisnuit pentru mine. Pare ciudat, dar imi place. Sunt maestra in a dormi te miri cum, imi gasesc un loc al meu de fiecare data, oriunde. Corpul meu a invatat sa se adapteze, sa se muleze, sa se prelinga pe scaunele din tren, sa-si dea stingerea pe cea mai nesuferita lumina si sa comute pe modul de somn si odihna.

De data asta nu sunt singura. Impart bucuria drumului catre munte cu Alexandra. Iar cand am ajuns in Dorna, zgribulite, ciufulite si nespalate pe fata si pe dinti :), ne-am infiintat la usa cofetariei de dupa colt, acolo unde incep si sfarsesc turele noastre in muntii din zona, acolo unde obisnuim sa petrecem ore bune mancand prajituri pana la ora vreunui microbuz spre munti sau a trenului de noapte inapoi spre casa. Ne rugam cu priviri de catelusi sa deschida odata, ne instalam la o masa pe care o umplem cu bunatati si ne strecuram pe rand la baie, pentru toaleta de dimineata.

Din microbuzul catre Gura Haitii, vedem creasta Calimanului si ne intimidam: e alba, iar asta nu era in plan. Am plecat de-acasa convinse ca va fi o tura linistita, de toamna. Dar toamna nu-i ca vara :).

Alexandra n-a mai fost in Calimani. Eu cunosc bine unele locuri, dar am planuit acum sa urcam pe un punct rosu ce ajunge la cei 12 Apostoli, iar urcarea asta e noua si pentru mine. Coboram in Neagra Sarului, la intersectia in cruce, unde gasim marcajul si mai multe sageti, unele indicand niste drumuri de bicicleta, alta indicand traseul vizat de noi.

Toate bune, dar cand sa desfacem betele si sa pornim, Alexandrei i se intepeneste un bat de trekking si nici eu nu reusesc sa-l dezmortesc. Negriciosul incornorat isi varase codita-i cu mult sarg, caci nu stiu cum de se intepenise batul ala asa! Ma uit in jur, nu stiu dupa ce sau dupa cine, si vad… un atelier mecanic si doi neni in curte. Nici nu se putea mai bine. Oamenii de treaba mesteresc un pic la batul acela si e din nou functional, iar noua nu ne vine sa credem ca planetele sunt atat de bine aliniate si de data asta, ca de fiecare data cand pornim noi doua la drum. Care erau sansele sa existe un asemenea atelier fix langa noi, cand aveam nevoie de el?

Traseul urca domol printre dealuri cu casute si garduri, capite de fan si vacute LaDorna. Si-apoi prin padure. Un raget de cerb ne-a facut pielea de gaina, era atat de aproape! Nu-l vedeam, dar cand ne-am continuat mersul, ne-am intrebat daca nu cumva era interest de caprioarele de noi, caci ragetul se repeta periodic de foarte aproape, desi noi mergeam grabit. Avea drum in padure, cumva paralel cu noi. M-am intrebat daca n-ar putea deveni periculos…cine stie?

Si-am pierdut marcajul in niste doboraturi. Sarim niste copaci cazuti, un pic de balaureala, dar mai bine o tinem in sus pe unde om putea, caci mult nu mai e pana in culme, unde vom intalni traseul ce vine din Vatra Dornei direct peste dealuri si ajunge la Apostoli. Nu eram departe de muchie, dar inaintam destul de greu, caci tufele de jneapan se amestecau cu padurea si se impotriveau inaintarii noastre. Am sperat numa’ sa nu dam intr-o jnepeneala compacta si intinsa, asa cum sunt atatea zone in Calimani, dar din fericire am razbit cu pielea intreaga si hainele pe noi.

La Apostoli am stat mai mult de-o ora. Sedinte foto interminabile, leneveala, mancare, iar cand am pornit mai departe, mi-era clar ca n-o sa mai mergem mult, pentru ca deja eram cuprinse de lenea dupa-amiezii tarzii de toamna. 

Si-atat ne-a trebuit, sa ajungem la locul de campare, cu masuta si bancute, cu izvor aproape, ca ne-am inteles din priviri: tare bine era acolo, nu mai avem chef sa mergem mai departe, desi planul era sa ajungem pe la Pietrele Rosii. Om ajunge noi… maine.

ZIUA II (3 octombrie 2015)

Ne-am trezit devreme. Iar cand soarele tocmai imblanzea racoarea diminetii de octombrie, noi urcam cu ochii mijiti prin poiana care ne despartea de Pietrele Rosii. Lumina cadea piezis pe niste garduri si pe o stana darapanata. Aveam senzatia aceea de timp care nu se grabeste, mi se parea ca pot sa stau acolo, in linistea diminetii, mult si bine, ca tot dimineata o sa fie. 

Calimanii au un fel al lor de-a fi, sunt niste munti cu multe fețe, sunt in multe feluri. Acum le vad fata asta blanda, linistita, si toata culmea asta cu Apostolii, pana ce te apropii de Pietrosu, e de pe alta lume. 

Alexandra e blanda si ea. Si vesela. Zambeste tot timpul, se bucura de fiecare colt de natura, de fiecare raza de lumina. A fost o vara grea pentru ea, iar lungile noastre evadari impreuna, in munti in care n-a mai fost, colturile de lume putin mai altfel, stim noi cum, locurile dragi mie si pe care-mi place sa i le arat, toate au fost pentru ea promisiuni care-i dadeau o gura de aer sa-si continue treaba cand ii era mai greu. Acum suntem aici si ne bucuram de momentele astea. Caci cine poate sti ce-o sa fie maine?...

Cand am ajuns in muchia Pietrelor Rosii, am lasat rucsacii si ne-am dus intai in dreapta putin, pana ce-am iesit in loc de belvedere, pe o stanca. Stiam insa ca pietrele cele mari sunt in stanga. N-am mai fost pe ele, alteori trecusem in graba pe-aici, asa ca sunt foarte dornica sa descopar locuri noi.

Gasim o poteca printre tufisuri si copaci, ce iese pe una dintre pietre. Iar de acolo, poti sa mergi si pe piatra vecina, strabatand cateva minute o zona stancoasa impadurita, cu grija la a-ti lua repere, sa nimeresti bine inapoi. 

Cand am trecut de la un coltan la altul, am gasit si o fereastra faina in stanca .

Ne-am intors incantate de incursiunea noastra si ne-am pus la mers intins pana ce-am dat in poienile largi din zona Tamaului si ne-a rasarit, maret si aproape, trapezul Negoiului Unguresc si al Pietrosului. De-aici se vede o alta fata a Calimanului, ii vezi toata maretia celor 2100 m, pe langa care tot ce-am mers pana acum pare un deal. Acolo e zapada. Foarte putina, pesemne mai mult gheata peste grohotis si stanca, exact cum e mai incomod.

Dar pan-acolo, avem de strabatut campurile galben-pai, blande si mladioase, pe langa varful Maieris, si-apoi labirintul de jneapan si ienupar, pana in saua Poiana Izvorelor.

De undeva din muchie, ne atrage atentia o alta zona stancoasa si inalta a Calimanului, aceea a varfurilor Bistricior si Stracior, la care ma uitam cu interes de ceva vreme si de care aveam sa ma indragostesc la prima vedere, in anii urmatori. 

Suntem la baza Pietrosului, de-acum muntele e munte, stanca e stanca, abruptul e abrupt. Si gheata e gheata:(. Pornim pe drumul Mariei Theresia pe banda albastra, pa care o abandonam curand, spre a urca pe coada Pietrosului. Urcarea e inclinata, printr-o valcea cu grohotis, e un teren incomod chiar si vara, mai ales in coborare. Avem de urcat portiunea asta si fix aici e gheata peste poteca. Simt ca e unul dintre cele mai dificile momente din tura. Ii zic Alexandrei ca aici trebuie sa fim serioase! “Bine, colega, suntem!” Am incredere in ea, stiu ca va fi atenta. Evit gheata, caut zone sigure. Alexandra vine in ritm constant dupa mine. Ma opresc din cand in cand si ma uit la pasii ei. Calca cu grija si e asezata bine pe picioare. “Cum esti?” “Bine, e ok!” Iesim sus mai repede decat ma asteptam, caci locurile cu iarba ne-au permis sa evitam zonele dificile. 

Urmeaza o zona de creasta foarte frumoasa, cu stanca si un pic de zapada in petice pe portiunile unde poteca parasea muchia si urca pe lateral, pe fata nordica. Fata de ce-am vazut ieri dimineata din microbuz, e clar ca s-a mai topit, dar a ramas fix unde n-o vrei. Pe cateva scurte traversari, ne-am socotit cu grija pasii, am calculat cateva integrale, cum ar spune Alexandra;).

Pe muchie, traseul era sigur si placut. Aparatul foto trecea de la una la cealalta. Ramaneam minute in sir cu privirile furate de linia crestei si de lumina tomnatica peste culmile din jur.

Din nou ma uit spre Bistricior si Stracior, cat de departe par, dar cat de frumoase par locurile prin care trebuie sa treci ca sa ajungi acolo. Iar mai departe vad Muntii Bargau. Trec uneori ani buni in care doar privesc de departe catre locuri pe care vreau sa le cunosc. Iar cand vine ea vremea sa ajung acolo, rabdarea mi-e pe deplin rasplatita. Bucuriile si tristetile din viata noastra au ele timpul lor, dincolo de ceea ce credem noi ca planuim si putem sa programam.

Piramida Pietrosului, de un gri-albastrui sticlos, e tot mai aproape.

O placere urcarea finala, pe lespezi ca in Retezat, si iata-ne pe Pietrosul Calimanilor! E o zi superba de octombrie,  e genul acela de toamna senina, e lumina aceea care face muntii blanzi si zarile limpezi. Stam bine cu timpul, meritam o pauza mai lunga, poze, bunatati, tihna. 

Ne intalnim cu doi baieti ce venisera direct din Lunca Bradului, pregatiti sa innopteze aici, in cotlonul din pietre din imediata apropiere a varfului. Asa ca are cine sa ne faca o poza impreuna.

Strabatem fara graba segmental dintre Pietros si Negoiul Unguresc, cu ochii la vechile transee construite din pietre, la abruptul ce scapa in stanga noastra, la intinderile de munti si plaiuri din departari, la Negoiul Romanesc macinat de vechea exploatare. 

Facem un ultim popas la crucea de pe Negoiul Unguresc si incepem coborarea lunga si abrupta pana in saua Negoiu. Dar pe partea asta nu-i zapada si nici gheata, asa ca nimic nu ne mai ingrijoreaza.

Suntem deja pe la jumatatea coborarii in sa. Dar unde-mi sunt ochelarii? Ah, nu mai sunt…oare de cand nu-i mai am? Alexandra se uita pe poze si identifica ultima poza a mea cu ei pe cap. Pe Pietrosul!!!Ma doare sufletul sa renunt la ei, ii am de multa vreme, am mers mult impreuna prin toti muntii nostri, sunt primii ochelari pe care i-am avut vreodata si tin minte contextul in care mi i-am luat. I-am mai ratacit candva, au vrut sa mi-i fure de pe frunte jnepenii din jurul lacului Sureanu, m-am intors dupa ei si am gasit acul in carul cu fan. Pe scurt, tin la ei. 

“Du-te dupa ei, te astept aici, stau foarte bine, fac poze, admir…E vreme foarte buna, stau la soare…” Stiam ca oricum urma sa mergem un pic si la frontala, pana la statia meteo de pe varful Retitis. Si mai stiam ca, oricat de bine as incerca sa ma misc, asta inseamna sa ne apuce si mai tare inserarea. Dar treseul e marcat bine si e drum vizibil. “ Si ce daca? Nu ma deranjeaza. Daca nu e niciun pericol pe traseu, nu-i nimic rau ca mergem la frontala.”

Asa era Alexandra, blanda si intelegatoare. Ulterior, s-a ocupat personal de problema si mi-a cumparat snur nou pentru ochelari, caci cel vechi se uzase, de aceea nu-l mai aveam si nu-i puteam tine de gat. “Tine, colega, sa nu mai pierzi ochelarii”. Il am si acum:). I-am mai pierdut o data, pe creasta Parangului intr-o iarna, dar i-am regasit ca prin minune a doua zi, ca sa n-o supar pe Alexandra:).

Am alergat la propriu pe urcare, cat am putut, iar cand n-am mai putut, am dat-o la pas grabit. Cand am ajuns pe platoul spre Pietros, iar alergare. Ochelarii mei stateau cuminti bine pusi pe piatra unde rezemasem rucsacul. I-am luat si fuuuugi inapoi. N-am mers niciodata la vreun maraton montan, dar e bine sa poti sa alergi un pic pe munte, la nevoie. Numai la nevoie:).

Cu toate astea, trecuse timp, nici nu mai stiu cat, poate o ora. Timp in care Alexandra s-a echipat bine, sa n-o apuce frigul, si-a stat cumintica in cuibul ei si-a admirat muntii si vaile, toata lumea asta frumoasa de la picioarele ei.

Ne-a cazut seara pe umeri in saua Negoiului. Am trecut de sinistrele locuri din zona fostei cariere. Ne miscam din ce in ce mai greu pe urcarea domoala, dar destul de lunga, spre Retitis. Mie incepuse sa-mi fie greata, facusem un efort mare. La traseul lung de azi, cu rucsacul pentru 3 zile, cu cort si tot ce trebuie, la urcarea mare si destul de incordata pe Pietros, la incursiunile pe Pietrele Rosii, ce ne consumasera timp si energie in plus, eu adaugasem revenirea dupa ochelari, atata urcare si coborare in plus. 

Incepuse sa bata un vant de toamna tarzie. Venea cate un valatuc de ceata, trecea… Cunosteam traseul si, daca nu gaseam poteca ce urca direct, puteam mentine drumul ce ocoleste un picior de munte si ajunge in fata statiei meteo. Nu erau probleme de orientare, dar energia mea era pe sfarsite. Ca sa n-o ingrijorez pe Alexandra, sa nu se panicheze la gandul ca ramane cu o suferinda in grija, in munti pe care nu-i cunoaste, pe un traseu absolut nou, noaptea, pe vant , frig si valuri de ceata, ma tineam tare inainte. Trageam de mine, stiam ca mai e putin, putin, atat de putin, dar mi se parea ca urc de ore intregi.

 Adevarul e ca nici nu stiu cat a durat, dar in cele din urma am ajuns la statia meteo si ne-au vazut gazdele. As fi vrut sa mergem la Roza Vanturilor. Imi place cabana aceea, cu privelistea ei de la geamurile terasei, cu gazda atat de primitoare si faina! Dar daca s-au ivit acum oamenii astia, hai sa nu intoarcem spatele.

 Ne-au primit tare fain oamenii, ne-am simtit bine. Dar greata nu-mi disparea. Voiam sa mananc, mi-era foame, dar stiam ca nu-i bine inca sa dau corpului meu sarcina sa digere ceva. In cele din urma, mi-am revenit complet. Ramasese doar oboseala aceea plina de multumire, dupa un traseu atat de fain.

ZIUA III (4 octombrie 2015)

Dimineata am deschis ochii cu speranta ca nu e ceata. Cand sa rasara, discul soarelui era cam aburit, intre niste fasii de nori, dar culorile cerului si marea de nori au meritat trezirea.

Traseul de azi e absolut nou si pentru mine. In prima sa parte, imediat sub statia meteo, se paraseste drumul si avem de strabatut un urias plan inclinat inierbat si cu jnepeni presarati din loc in loc, fara vreo poteca foarte bine conturata prin iarba. Marcajele sunt greu de identificat in astfel de zone, repere n-ai, iar pe vizibilitate redusa esti cam de capul tau. 

Nu sunt cuvinte sa descriu acele intinderi interminabile si uniforme de-a lungul carora coboram domol, pe nesimtite, de la Retitis spre sud, pe banda galbena spre Toplita. N-ai niciun fel de intelegere a distantei, trec orele si parca tot acolo esti. 

Prin iarba uscata, inaintam in tacere, amutite de maretia locului si de micimea fiintelor noastre, pe care o constientizam pe deplin. Nu trebuie sa fii musai langa un perete sau langa un varf semet, ca sa simti cat de mare si puternic e muntele. Intinderile acestea ale Calimanului te coplesec. Si o fac intr-un mod diferit de cele ale Godeanului. In Godeanu, mereu am impresia ca nu se intampla nimic. Aici mi se parea ca urmeaza sa izbucneasca ceva, sa se intample, sa apara, sa pice din cer ceva. Misterul Calimanilor e altfel. 

Nu vreau sa ma gandesc ce-as putea face daca in cursul orelor pe care le am de mers vreodata pe aceste plaiuri, m-ar prinde o furtuna cu fulgere. Acum, cand scriu aceste randuri, e noapte si fulgerele primei ploi de vara a acestui an imi lumineaza fereastra. Tunetele rasuna peste oras, dar eu ma vad acolo, pe plaiurile Calimanilor, si ma intreb daca nu cumva mi-o fi dat sa traiesc vreodata o astfel de experienta infioratoare, pe care sa nu reusesc sa o evit... Atat de tare ma transpun acum acolo, de parca e aproape real.

Cand am ispravit de strabatut campurile aurii, primii copaci au venit ca o izbavire. Obosisem sa tot caut marcajele pe fiece piatra sau sa-mi incordez privirea dupa stalpi, incercand sa inteleg o directie a traseului. Fasia de poiana s-a ingustat. S-a desprins spre stanga triunghiul albastru spre Lomas, noi am ramas inainte pe banda galbena,… atat cat a vrut ea:). Caci ne-a furat poteca spre o stana.

Dupa ce am inspectat-o si am scos harta, m-am prins ca traseul nostru era pe cracul vecin, din dreapta. Tocmai se definise intre noi si el o vale. Trebuie sa urcam un pic inapoi pe deasupra izvoarelor ei, sau sa o traversam, pur si simplu, prin fasia de padure ce-mi parea permisiva, pe un teren rezonabil. Votam in unanimitate traversarea vaii. Zis si facut. De-a dreptul, nene. N-a fost chiar ceea ce-ti doresti cand mergi pe munte, dar ne-a luat clar mai putin decat intoarcerea si ocolul. Cum am banuit, traseul era fix pe acea muchie. De-aici, nu l-am mai pierdut. E marcaj bun, de-acum prin padure si poieni mai mici, cu poteca vizibila.

Alexandra nu s-a vaitat, tinea la d-astea, boschetarie, balaureli, rataciri, cautari. Vede si acum latura hazlie din fiece moment care ne intinde nervii. Facem misto de noi, dar rezolvam problema. Cu ea pe munte, am stiut dintotdeauna ca sunt intr-o echipa care face fata la orice. Genul acela de fata haiduca, ce nu da bir cu fugitii cand situatiile nu-s comode.

In urma, statia meteo se vede ca un punct la orizont, fix in varf, pe spinarea rotunda si domoala de pe care am coborat noi pe plaiurile imense ce se lasa spre stanga imaginii. Atat de departe...

Pustiul culmii asteia, cu paduri nesfarsite de conifere si luminisuri din ierburile carora te astepti sa tresara vreo vietate, e un alt mod in care se infatiseaza Muntii Calimani. Am vazut un cerb. A fugit si Alexandra nu l-a vazut. De fiecare data cand se intampla asa, ma supar pe mine ca am mers inainte si ca am vazut doar eu minunatia. Dar nu trece mult si vedem altul. Amandoua. E un privilegiu care ma face sa ma simt atat de bogata! Sa vad cu ochii mei, in salbaticie, asemenea frumuseti, pe care altii le stiu doar din poze si filmari, e una dintre cele mai mari bucurii cand merg pe munte. Acum suntem amandoua pline de bucuria asta si ne continuam drumul in tacere, fiecare cu gandurile ei. 

Joc: gasiti doua deosebiri intre bocancul meu stang si bocancul meu drept! Ele chiar exista. Si exista si o explicatie:)).

Dar timpul trece si trenul vine. Si nu ne asteapta. Si cu toate astea, nu vreau sa alergam. Mergem cum mergem, fara sa pierdem timp aiurea, mergem sa ne simtim bine. Iar cand ajungem intr-o poiana cu o buturuga asezata fix ca scaun, pur si simplu ne-am asezat pe rand sa traim fiecare tihna aceea cateva momente.

Si-am tot mers prin paduri frumoase, pana ce-am iesit la drum de car prin niste dealuri cu case si alte drumuri ducandu-se peste tot catre ele. 

Intram treptat in sat si nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa nu mai fim pe munte.

Drumul parea interminabil si orizontul nu ne arata deloc o localitate mare, precum Toplita. Incepusem sa ma gandesc daca chiar ajungem in Toplita, daca nu cumva traseul a fost mutat pe alt picior si iesim in satul asta, oricare-ar fi el, si atat.

Cu ochii la case, la capite de fan, la animalute, intreband oamenii incotro e gara Toplita si cat mai avem pana la ea, am ajuns in sfarsit  la drumul national de pe valea Muresului, pe unde trece si calea ferata. Doar ca pana la gara mai era de mers pe sosea. Norocul meu la masini de ocazie este proverbial, dar acum nu ne dadea mana sa stam pe loc si sa asteptam miracole. Eram la limita cu timpul. Am mers ca teleghidate bucata asta de drum, mai faceam cu mana la cate o masina, dar distanta era mica si nu prea imi venea sa opresc oameni pentru atat. 

In mers, ascult explicatiile unei doamne :”o sa vedeti niste scari si acolo urcati scarile si vedeti gara”. Cat e ceasul? Uau, mai avem niste minute. Tot mai putine. Alergam? Hai! Si am alergat vreo 5 minute si am vazut niste scari si le-am urcat fara ezitare si am nimerit fix pe peron, nici nu mai stiu cum. Trenul era acolo, iar noi ne-am oprit direct intr-un vagon. Era ora plecarii. N-aveam bilete. Il vad pe nasu: acum am alergat sa-l prindem, n-avem bilete, ne luati, va rugam, fara suprataxe? :) “V-am vazut. Dar mergeti una si luati bilete, mai intarzie un pic, mai sta cateva minute, aveti timp”. Aha, deci tura nu s-a terminat:)). Mai am un pic de alergat. Am luat biletele, am urcat si a plecat trenul.

Ce-a urmat?? Tura nu s-a terminat. Tura se termina cand ai ajuns acasa. Atata satisfactie, atata bucurie am vazut pe chipul Alexandrei! Ne vrajise drumul asta prin campuri uriase si paduri pustii. Ne vrajise Calimanul, cu cerbii lui cu tot, si ne incarcase cu energia asta minunata. Aveam aceleasi ganduri si ne tot venea sa le dam glas: parca fusese totul pentru noi; n-am fortat pe traseu, am mers cum ne-a fost bine, am stat fix cat a trebuit, nicio secunda in plus. Ne gandeam la momentele in care ne-am oprit la buturuga aceea in poiana, cum de ne-am permis o asemenea risipa de timp? Si totusi, a fost pentru noi si pauza aceea, era acolo, in plan, atat cat trebuia. Ne gandeam ca o singura oprire in plus, sa bem apa, de exemplu, ar fi insemnat pierderea trenului. Caci mai mult n-am fi putut alerga si nici mai tare. Sau daca ne prindeam cu un minut mai tarziu ca am pierdut traseul. Sau daca nu reveneam la el direct prin vale, ci pierdeam timp cu ocolul. Am luat la fix tot ce s-a putut, am profitat la maxim de fiecare secunda pe munte. Sentimentul asta, ca am facut exact ce trebuia, ca a fost acolo pastrat ceva frumos, special pentru noi, si ca am stiut sa intindem mana si sa luam fara ezitare, ne face pur si simplu fericite.

Eram singure intr-un compartiment si ne-am insirat toate cele, cum recunsoc ca ne placea noua cand veneam de pe munte:). Cu labele goale intinse peste rucsaci, cu izoprenul pe genunchi sub forma de masa festiva, sarbatorim reusita cu ultimele gustari de prin rucsaci. Suntem obosite, dar cu gura pana la urechi. 

Habar n-am cum naiba mi s-a starnit talentul artistic, dar stiu ca atat de draga imi era Alexandra, incat m-am apucat sa-i sculptez o steluta, apoi o lalea din felii de salam, cu briceagul. Si-apoi, pentru ca ii picase ei cu tronc un crai pe care-l numiseram noi “Calul” :) (din motive haioase, numai de noi stiute), m-am gandit ca nu o lalea vrea ea acum, ci un cal. Asa ca am decupat un cal din salam. Cu atata drag am facut asta si atat de incantata a fost Alexandra! Si-atat am ras!! Atat de memorabil a fost momentul asta in vietile noastre, in contextul acela minunat, dupa tura aceea faina, cu atmosfera ei minunata, incat de cateva ori de-a lungul anilor ce-au urmat, in momente grele, chiar si stand pe un scaun langa patul meu de spital, mi-a zis ca o sa trec peste toate, caci eu sunt persoana aceea care i-a sculptat un cal din salam!

Atat am ras atunci in tren de lucruri ce nu se pot scrie aici, atat am ras in tura aceea si-n multe altele, atat am ras impreuna! Nimeni in viata mea nu m-a facut sa rad…si nici sa plang… atat cat a facut-o Alexandra… Pe 20 aprilie anul trecut, stabiliseram noi sa mergem in Macin. Dar in dup-amiaza dinainte, dupa o ploaie frumoasa de primavara, s-a razgandit un pic.

Luni, 20 aprilie 2020 - 02:18 
Afisari: 1,659 


lauramatei
(admin)